Alertă la graniţa de Sud-Vest

După ocuparea şi dezmembrarea Iugoslaviei de către trupele germane, italiene, ungare şi bulgăreşti, evenimente survenite în aprilie-mai 1941, situaţia sârbilor din România nu s-a resimţit într-un sens negativ. Dimpotrivă. Autorităţile de la Bucureşti nu se implicaseră direct în operaţiunile din ţara vecină şi nu exista vreun motiv plauzibil pentru ostracizarea sârbilor dintre hotarele româneşti. Această minoritate nu era organizată politic, dar beneficia de statutul de comunitate etnică, a cărei conducere funcţiona de mai multă vreme în capitală, într-un sediu din str. Haralambie Botescu nr. 90.

După încheierea ostilităţilor din proximitatea frontierelor noastre, autorităţile româneşti s-au afirmat printr-un gest remarcabil: au cerut germanilor să le fie predaţi toţi prizonierii iugoslavi de origine etnică românească, originari din Banatul sârbesc şi de pe Valea Timocului.
NåVALA PRIZONIERILOR. Germanii nu s-au opus, pentru că, şi aşa, nu aveau cu ce să hrănească masa captivilor unei armate care capitulase în cvasitotalitate. Aceşti prizonieri au fost întremaţi din toate punctele de vedere, atât moral, cât şi fizic, în cantonamente improvizate special în sudul Munteniei, gestionate de Crucea Roşie română. şi au fost repatriaţi exact atunci când se declanşa secerişul şi când familiile rămase acasă aveau nevoie ca de aer de braţele lor de muncă. Fără aceste braţe, românii din Banatul sârbesc şi de pe Valea Timocului s-ar fi confruntat cu o penurie acută de bunuri alimentare. Practic, pe fondul dezorganizării produse de ostilităţile abia încheiate, ar fi traversat o perioadă de foamete inevitabilă.
Bunăvoinţa românilor faţă de sârbi nu s-a manifestat numai faţă de mase compacte de oameni, cum s-a întâmplat în primăvara lui ’41, ci şi în raport cu persoane distincte, care nu erau de origine etnică românească şi nici nu beneficiau de cetăţenia română, şi faţă de care nu aveam nici o obligaţie. Faptele care ne confirmă susţinerile nu sunt puţine. Primul prizonier iugoslav, adus sub escortă în lagărul de la Timişul de Jos, a fost căpitanul activ de artilerie Jordan Evtović. Evadase dintr-un lagăr de prizonieri din Germania şi se îndreptase spre România, întrucât se ştia că mareşalul Ion Antonescu ordonase, încă de la începutul campaniei din răsărit, ca nici un militar străin, de orice naţionalitate ar fi, ajuns în puterea Armatei Române, să nu fie remis autorităţilor Wehrmachtului. La 13 septembrie 1943, Jordan Evtović şi-a încredinţat destinul Biroului Statistic Militar de la Cernăuţi. Din, pornire, a fost tratat conform gradului său, primind solda cuvenită ofiţerilor căzuţi în prizonierat.
Curând, i s-a alăturat un alt compatriot, soldatul Jiva Jivanović, de 27 de ani, originar din comuna Izneste, judeţul Pojarevaţ, care şi el evadase dintr-un lagăr german din vecinătatea Vienei. Călătorind clandestin cu diverse mijloace, a sfârşit prin a ajunge cu un tren militar tocmai în Basarabia. La 11 august 1943, Jiva Jivanović s-a predat plutonierului Constantin Condrache, şeful postului de jandarmi din comuna Bulboca. Timp de câteva săptămâni, a fost reţinut pentru cercetări la Legiunea de jandarmi din Tighina. Adevărul fiind că de cercetat n-a prea fost cercetat, situaţia sa fiind deosebit de limpede. Dar Jiva Jivanović avea un scris elegant, caligrafic, şi jandarmii l-au folosit, cât au putut tărăgăna şi ei lucrurile, în calitate de furier. La 16 septembrie 1943, a fost repartizat ca om de serviciu în lagărul prizonierilor americani şi britanici de la Timişul de Jos, gradul său neîngăduindu-i o altă condiţie.
ODISEEA UNUI ECHIPAJ NOROCOS. Mult mai târziu, la începutul anului următor, a ajuns în cantonamentul din Carpaţii meridionali încă un militar iugoslav: sergentul major activ Voin Sreten Panaitović. Fusese capturat de germani la Visegrad, în Bosnia, la 20 aprilie 1941. Evadase dintr-un lagăr de prizonieri din Germania şi numai el ştia cum a izbutit să ajungă tocmai în comuna Lipnic din judeţul Soroca, deci tot în Basarabia, unde s-a predat autorităţilor româneşti, în ianuarie 1944.
Anterior, la 1 octombrie 1943, au descins la Timişul de Jos încă trei subofiţeri iugoslavi: plutonierii majori Milos Gelitović, Voislav Jivković şi Vladimir Radeţki. Povestea lor se deosebea substanţial de a celorlalţi, fără a fi mai puţin dramatică. Toţi făceau parte din contingentul 1935. Odiseea lor începuse în primăvara lui ’41, când Iugoslavia fusese atacată din aer şi de pe uscat. La 10 aprilie 1941, decolaseră cu acelaşi avion de pe arodromul Ciacik de lângă Belgrad, angajându-se într-o misiune de bombardament în spaţiul aerian al Bulgariei. Nişte istorici de ocazie americani, într-o carte celebră, au pretins că echipajul sârb ar fi dorit să aterizeze în liniile britanice din sudul Greciei, dar ar fi fost capturat de români. însă, în cazul acesta, de ce ar mai fi trecut prin spaţiul aerian românesc? în realitate, o realitate pe care istoriografia puterilor mari o escamotează în mod sistematic, lucrurile s-au derulat în alt chip.
După ce şi-a îndeplinit misiunea, în timp ce se mai afla în aer, echipajul a recepţionat o radiogramă disperată, prin care era anunţat că aerodromul Ciacik fusese ocupat de germani. Alte piste disponibile, la o distanţă calculată în raport cu autonomia de zbor a bombardierului lor, nu mai existau. în virtutea împrejurărilor, cei trei subofiţeri au preferat să-şi dirijeze aparatul spre est, pe o rută paralelă cu Dunărea, în speranţa că vor găsi mai devreme sau mai târziu un teren de aterizare, de preferat pe teritoriul român. Au regăsit pământul abia în Dobrogea, după ce au cerut prin semnale luminoase permisiunea de a ateriza pe aerodromul de la Mamaia. Nu erau numai la limita carburanţilor, ci şi la capătul puterilor. După un scurt rulaj, bombardierul a capotat şi Milos Gelitović, Voislav Jivković şi Vladimir Radeţki, mai mult sau mai puţin grav răniţi, au fost internaţi în spitalul militar din Constanţa.
O PETIŢIE TARDIVå. Când România a intrat în război împotriva Rusiei sovietice, cei trei subofiţeri iugoslavi se aflau în convalescenţă. După ce s-au însănătoşit şi au fost repuşi pe picioare, au ajuns în compania primilor prizonieri sovietici, în lagărul de la Slobozia-Maia. La 30 septembrie 1943, s-a decis transferarea lor în lagărul aviatorilor americani capturaţi în raidul de bombardament de la 1 august 1944, la Timişul de Jos. încă din primele zile ale captivităţii lor, Crucea Roşie română le procurase captivilor iugoslavi cărţi în limbile sârbă şi croată, înzestrându-i în acelaşi timp cu toate efectele şi obiectele de higienă personale strict necesare. şi chiar le erau necesare, pentru că nimeni nu pleacă într-o misiune de bombardament cu rezerve de lenjerie intimă, lame de ras, pastă şi periuţă de dinţi. Au primit şi raţii normale de hrană şi ţigări, însă alte facilităţi nu li s-au acordat, referindu-ne cu precădere la solde. Convenţia de la Geneva nu avea în vedere drepturi de soldă pentru subofiţeri.
Un document militar din epocă menţionează că, într-un târziu, Milos Gelitović, Voislav Jivković şi Vladimir Radeţki au cerut în scris „să fie lăsaţi liberi pe teritoriul ţării româneşti în scopul de a lucra şi a-şi câştiga existenţa”. Petiţia lor a ajuns până la Ion Antonescu, care a fost luat prin surprindere: sau uitase, sau habar nu avea de existenţa lor. I-a ordonat totuşi maiorului Gheorghe Moruzzi, comandantul lagărului de la Timişul de Jos, să înainteze un raport adecvat preşedinţiei Consiliului de Miniştri, mai exact colonelului Radu Davidescu, şeful cabinetului militar. Maiorul s-a conformat şi a certificat în raport că, în timpul captivităţii, comportarea iugoslavilor a fost exemplară. Drept urmare, Antonescu a dispus să se prospecteze posibilitatea angajării lor în activităţi productive. La 2 august 1944, celor trei subofiţeri le-a fost găsit un plasament la Societatea Anonimă forestieră LOMAS, proprietatea unui etnic sârb, cetăţean român. La 20 august 1944, internaţii au înaintat autorităţilor militare o nouă petiţie, prin care cereau să fie eliberaţi sub cuvânt de onoare că nu vor întreprinde nici o acţiune de natură să provoace dezordini în România. Era prea târziu, nu pentru ei, ci pentru Ion Antonescu.
DEMERSUL COLONELULUI LIUBA IOVANOVIĆ. Un fapt deosebit de interesant s-a întâmplat în primăvara aceluiaşi an. La 21 aprilie 1944, din raţiuni pe care nu le cunoaştem, colonelul sârb Liuba Iovanović, comandantul Corpului 65 al cetnicilor generalului Draga Mihailović, a trimis o scrisoare maiorului român Victor Georgescu, subşeful Centrului militar de informaţii nr. 13 din Orşova. în mesajul său, parvenit peste Dunăre prin intermediul unor pescari, colonelul sârb întreba dacă se putea refugia în România împreună cu un pluton de militari subalterni, garantând personal că nu va crea nici un fel de dificultăţi autorităţilor româneşti. înainte de a primi vreun răspuns, Liuba Iovanović, însoţit de alţi 28 de cetnici, chiar s-a refugiat pe teritoriul român, trecând clandestin Dunărea, probabil plasat într-o situaţie limită de partizanii lui Iosip Broz Tito, cu care se afla într-o adversitate ireductibilă.
Nu au fost arestaţi, dimpotrivă. Au fost cazaţi câtva timp într-o vilă din Orşova, părăsită de proprietar. Dar provizoratul acesta nu se putea prelungi infinit, deşi fusese admis de Marele Stat Major de la Bucureşti. în consecinţă, maiorul Victor Georgescu l-a sfătuit pe colonelul sârb să înainteze o petiţie mareşalului Ion Antonescu, prin care să solicite precizarea statutului sub care vor rămâne în România, el şi ostaşii din subordinea sa. Pe memoriul lui Liuba Iovanović, la 5 iunie 1944, şeful statului român a notat următoarea rezoluţie: „Orice om de bună credinţă care se va refugia din cauze politice pe teritoriul român va fi primit şi ţinut sub scutul legilor române, deci la adăpost de orice neplăceri din partea terţilor, oricine ar fi ei.” în cazul în speţă, terţii nu puteau fi decât germanii. Alţi terţi nu mai existau în ţară, cel puţin deocamdată. în aceeaşi zi, generalul Ilie şteflea, şeful Marelui Stat Major, a dispus ca rezoluţia în speţă să fie considerată drept ordin permanent pentru orice organ militar român.
DISPUTE ÎNTRE SÅRBII DIN ROMÅNIA. Nici civilii de origine sârbă din cuprinderea României nu au fost afectaţi de evenimentele belice, cu toate că eram aliaţi cu germanii, Wehrmachtul fiind implicat în ostilităţi cu întreaga populaţie a Iugoslaviei. Comunitatea sârbă din România, amintită mai sus, a continuat să-şi desfăşoare nestânjenită activitatea, sub conducerea lui Alexandru Gavrilovici şi a fiului său. Mai mult, sub paravanul comunităţii s-a structurat o altă organizaţie a sârbilor, intitulată Acţiunea Iugoslavă Liberă, net ostilă nazismului. Serviciul Special de Informaţii român şi Siguranţa statului ştiau absolut totul despre aceste mişcări subterane, însă autorităţile de la Bucureşti nu au intervenit, nici împotriva lor şi nici în favoarea lor. în jurul datei de 23 august 1944, situaţia din cele două organizaţii, legală şi paralegală, era extrem de confuză, dar nu din cauze care se puteau imputa românilor.
„Acţiunea Iugoslavă Liberă a funcţionat în mod clandestin – consemna un document al Corpului Detectivilor din 6 octombrie 1944 -, având drept scop restaurarea regatului iugoslav. Această acţiune a fost condusă după directivele primite de la guvernul iugoslav liber, aflat în refugiu, şi care au fost transmise organizaţiei de la Bucureşti prin intermediul Legaţiei Elveţiei. La această acţiune s-a căutat a se obţine şi colaborarea albanezilor aflaţi pe teritoriul ţării. Atâta timp cât armatele germane înregistrau succese pe frontul de răsărit, în sânul minorităţii sârbe nu se produsese nici un fel de disensiuni, întreaga simpatie îndreptându-se spre acţiunea generalului Mihailović. în urma evenimentelor militare care au schimbat situaţia de pe frontul de răsărit şi odată cu apropierea Armatelor Roşii, în sânul acestei minorităţi s-au observat disensiuni, care au scindat unitatea acţiunii iugoslave în două, şi anume: o parte, în frunte cu preşedintele Alexandru Gavrilovici, care rămâne pe linia constantă a vechiului regim monarhic, iar altă parte, formată în majoritate din muncitori şi meseriaşi, care înclină din ce în ce mai mult spre acţiunea lui Tito. în momentul de faţă, asistăm la o acţiune de propagandă şi de o parte şi de alta, în vederea recrutării de aderenţi, neglijându-se ţelul iniţial, care a determinat înfiinţarea Acţiunii Iugoslave Libere din România, lupta ducându-se mai mult pe plan ideologic, în care predomină preocuparea pentru viitorul regim care va guverna Iugoslavia.” în aceste dispute, autorităţile româneşti nu s-au amestecat.
PACE FåRå LINIŞTE. Din nefericire, după izgonirea definitivă a germanilor din România şi din Iugoslavia, au început să se înregistreze tensiuni nedorite la frontiera dintre cele două naţiuni. Incidentele fiind provocate în exclusivitate de sârbi. Rapoartele poliţiei din zonă şi ale grănicerilor, dezarmaţi şi reduşi de sovietici la rolul de simpli spectatori ai evenimentelor, erau elocvente. Prin punctele de frontieră dinspre Banatul iugoslav, treceau în România cine voia şi cine nu voia dintre sârbi, sub diverse pretexte şi fără a dispune de nici un fel de autorizaţie. Sub protecţia sovieticilor, veneau peste Dunăre grupuri compacte de cetăţeni sârbi, mulţi dintre ei înarmaţi, cu scopul de a efectua rechiziţii de bunuri pe teritoriul român, şi nu se putea lua împotriva lor nici un fel de măsură. „în ziua de 23 noiembrie (1944) – raporta poliţia de reşedinţă din Oraviţa, la 17 decembrie, acelaşi an -, au venit în portul Drencova, judeţul Caraş, un număr de cinci partizani din comuna Dobra, Iugoslavia, şi s-au prezentat la comandamentul rus al portului, cerând să li se dea două vagoane de sare dintr-un şlep SRD aflat în acel port. în ziua de 24 noiembrie a.c., mai multe bărci cu partizani au trecut Dunărea şi au început să încarce sare, după care au trecut pe malul sârbesc al Dunării. Aceşti partizani erau însoţiţi de un militar sovietic. Odată cu aceştia, au mai trecut şi alte persoane, care au plecat spre Turnu Severin… în majoritate, aceste transporturi sunt însoţite de partizani ai preşedintelui Tito, înarmaţi, care imediat ce debarcă se pun sub protecţia militarilor sovietici… Când aceşti partizani au încărcat sare de pe un şlep, comandantul plutonului de grăniceri Berzasca le-a spus să plece, căci în caz contrar va interveni armata, la care soldatul sovietic l-a ameninţat cu împuşcarea dacă nu li se dă voie.” Autorităţile româneşti nici măcar nu erau luate în seamă de aceşti intruşi într-o ţară străină, care nu puteau fi consideraţi decât infractori veritabili.
Mai mult, s-au înregistrat şi furturi de vite, uneori de cirezi întregi, operate de aceiaşi partizani iugoslavi, instalaţi ca la ei acasă în numeroase comune româneşti din zona de frontieră. Devenise frecventă şi reţinerea navelor româneşti care circulau în misiune civilă pe Dunăre, percheziţionarea pasagerilor şi confiscarea unor bunuri ce le aparţineau. şi, încet, încet, s-a ajuns până la imixtiuni în politica internă a României, exact în momentele când aceasta traversa o stare de agitaţie lipsită de precedent. De pildă, în zilele agoniei guvernului prezidat de generalul Nicolae Rădescu, mai ales populaţia din Timişoara s-a arătat deosebit de recalcitrantă faţă de intenţiile comuniştilor de a imprima modificări structurale, de profunzime, regimului politic din ţară. în timpul manifestaţiilor pro-Rădescu din capitala Banatului, străzile Timişoarei erau patrulate de sute de partizani iugoslavi, aflaţi de asemenea sub protecţia sovieticilor. Evident, erau deliberat implicaţi în acţiuni de intimidare a adversarilor partidului comunist din România. Totuşi, trebuie să precizăm că populaţia de origine etnică sârbă din ţară nu s-a asociat la aceste malversaţiuni vizând un scop tulbure.
ASPIRAŢII REFULATE. Astăzi este greu de ştiut dacă ceea ce se întâmpla pe frontiera românească cu Iugoslavia era o diversiune strict provocată şi patronată de ruşi, sau un reflex al intenţiei secrete a noilor autorităţi de la Belgrad de a anexa anumite fracţiuni ale teritoriului românesc, dacă nu chiar întregul Banat. Amestecul rus fiind absolut cert, rămâne să medităm la eventualitatea cealaltă. şi, dacă luăm în consideraţie şi ceea ce se întâmpla la extremitatea vestică a spaţiului iugoslav, această eventualitate nu poate fi eludată şi nici exclusă. Din acest punct de vedere, imixtiunile ruse din zonă au fost, simultan, şi malefice, şi benefice. Poate ne-a salvat tocmai lipsa de dispoziţie a Moscovei de a accepta în zona de influenţă sovietică din Europa anexiuni de la est la vest. Cele de la vest la est fiind preferate, deoarece, la o adică, le-ar fi îngăduit să apuce mai mult dintr-o singură lovitură.
Despre ce era vorba, în fapt? Efectiv, după victoria indiscutabilă împotriva invadatorilor ţării lor, îmbătaţi de succes, partizanii iugoslavi începuseră să depăşească orice măsură, să-şi ia nasul la purtare, cum se zice la noi, şi să tenteze la anexiuni teritoriale nedrepte şi nemeritate. între altele, profitând de situaţia încă tulbure din Italia, au încercat să ocupe Triestul şi hinterlandul acestui străvechi oraş portuar italian. Mii de italieni au dispărut în masacre srârnite ca din senin, situaţie care, din fericire, nu a survenit şi în spaţiul Banatului. Nedreptatea nu a fost evitată prin intervenţia autorităţilor de la Roma, surprinse în totală confuzie, ci printr-o insurecţie generală a italienilor triestini, sprijiniţi la timp şi de contingentul neo-zeelandez dizlocat în sector, insurecţie în urma căreia partizanii iugoslavi au fost nevoiţi să bată în retragere şi să se replieze între hotarele ţării lor. Este vorba de fapte la care istoriografia română, suferind uneori de o pudoare toantă, nu s-a prea referit, evitând stabilirea oricărui paralelism între situaţia de la Triest şi ceea ce se întâmplase la noi, în 1944 şi 1945, pe graniţa de la Dunăre şi din Banat. însă, de vreme ce, în legătură cu evoluţiile României din al doilea război mondial şi cu consecinţele lor, toată lumea ne caută de bube în cap, de ce să nu-i căutăm şi noi de bube reale în cap pe vecinii noştri?

DIN LAC ÎN PUŢ
„Triestini! în această dimineaţă primele unităţi ale glorioasei Armate a Mareşalului Tito au intrat în oraş. Adresăm un salut acelor fraţi ai noştri care au luptat şi au suferit pentru a lichida fascismul şi complicii lui, care şi-au vărsat propriul sânge în scopul, deplin atins astăzi, de a instaura fraternitatea între popoarele sloven şi italian din regiune, care au văzut cum lupta armată, lupta pe viaţă şi pe moarte, nu colaboraţionalismul şi indiferenţa, a fost singurul mijloc de a ne elibera de fascism. Aceşti fraţi ai noştri au obţinut libertatea, adevărata libertate instaurată în Federaţia Democratică Iugoslavia a Mareşalului Tito… Trăiască Armata iugoslavă a Mareşalului Tito! Trăiască Triestul autonom în cadrul Federaţiei Democratice Iugoslavia!”
Apelul adresat de invadatorii iugoslavi italienilor din Trieste. Ce s-ar fi întâmplat dacă apel asemănător ar fi fost adresat şi bănăţenilor?

„Acţiunea Iugoslavă Liberă a funcţionat în mod clandestin având drept scop restaurarea regatului iugoslav. Această acţiune a fost condusă după directivele primite de la guvernul iugoslav liber, aflat în refugiu, şi care au fost transmise organizaţiei de la Bucureşti prin intermediul Legaţiei Elveţiei. La această acţiune s-a căutat a se obţine şi colaborarea albanezilor aflaţi pe teritoriul ţării. Atâta timp cât armatele germane înregistrau succese pe frontul de răsărit, în sânul minorităţii sârbe nu se produsese nici un fel de disensiuni, întreaga simpatie îndreptându-se spre acţiunea generalului Mihailović. în urma evenimentelor militare care au schimbat situaţia de pe frontul de răsărit şi odată cu apropierea Armatelor Roşii, în sânul acestei minorităţi s-au observat disensiuni“.
Fragment dintr-o notă a Corpului Detectivilor din 6 octombrie 1944

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: