Altă istorie peste care se trece ca şi cum n-ar fi fost

O altă chestiune asupra căreia se păstrează o tăcere desăvârşită o reprezintă eroarea lui Iuliu Maniu de a considera şi trata biserica greco-catolică drept biserică de partid. Cu toate că nu toţi înalţii prelaţi şi enoriaşii acestui cult erau ţărănişti fanatici şi acceptau să li se aplice acest tratament. Cert este că imixtiunile politicului în afacerile bisericeşti, în cazul la care ne referim, s-au răsfrânt negativ asupra tuturor cultelor cu statut legal din cuprinderea României. şi asta într-un răstimp dintre cele mai tulburi.

Faptul că şi comuniştii presau să-şi anexeze sufragiile tututor cultelor, fără distincţie şi menajamente, nu se poate constitui într-o scuză pentru acţiunea şi mentalitatea din epocă a maniştilor. Dimpotrivă, procedurile lor au dat apă la moară extremei stângi şi au slăbit rezistenţa întregului front religios şi la abuzurile, dar şi la cântecul de sirenă al sistemului totalitar de guvernământ, în curs de instalare în ţară.
UNIREA IMPOSIBILå. Culmea!, în problema spinoasă a contopirii ortodocşilor cu uniţii, ţărăniştii au fost cei ce i-au alimentat pe comunişti cu idei. Nu mult după 23 august 1944, la 18 decembrie, acelaşi an, Siguranţa constata că „în cercurile interelectuale ale Partidului Naţional ţărănesc se discută unirea ortodocşilor cu greco-catolicii, în cadrul aceleiaşi Patriarhii române, care să-şi păstreze ritualul ei specific, dar să fie pusă sub autoritatea bisericii catolice”. în acelaşi context, se invoca „necesitatea unei protecţii a puterilor occidentale”, precum şi „nevoia de a scăpa de influenţe răsăritene, în special de aceea a bisericii pravoslavnice ortodoxe ruseşti, care se manifestă sub scutul comunismului”. Evident, optica respectivilor intelectuali ţărănişti era profund viciată. Nu influenţele bisericii pravoslavnice ruse îi deranjau pe români, ci intervenţiile brutale ale Comisiei Aliate (sovietice) de Control şi, personal, ale lui A. I. Vâşinski în politica internă a României.
Pe de altă parte, decizia unei eventuale uniri nu era de competenţa unui partid oarecare, fie el naţional-ţărănist, fie el condus de Iuliu Maniu, magul de la Bădăcin, ci privea exclusiv autorităţile religioase implicate şi enoriaşii pe care acestea îi păstoreau. Nu era cazul să se amestece ţărăniştii acolo unde nu le fierbea oala şi să genereze confuzii în plus peste cele ce deja tulburau opinia publică românească. Oricum, comuniştii au prins ideea din zbor, cu mult înainte ca ruşii să-i împingă pe greco-catolicii ucrainieni în sacul ceva mai încăpător al unei ortodoxii obediente politic, prin măsuri administrative de o duritate excepţională. Numai că, la Bucureşti, comuniştii vedeau lucrurile cu totul altfel decât maniştii: nu-i interesa o subordonare faţă de Vatican a greco-catolicismului unit cu ortodoxia, ci desprinderea greco-catolicilor de Vatican. şi aşteptau instrucţiuni de la Moscova, sosite aici ceva mai târziu. Iar romano-catolicii, sub asaltul sugestiilor ţărăniste, înţelepţi ca întotdeauna, au declarat că aşteptau instrucţiuni de la Roma.
PE CINE CONTåM? Serviciul secret al armatei nu se servea de prestaţiile unor informatori, preferând observaţia directă a faptelor. Dintre uniţii recrutaţi de un Serviciu Special de Informaţii remaniat şi de clasica Siguranţă, clerici şi mireni, îi avem în vedere pe delatorii cu numele de cod Romeo 1, Tănase, Mihai, Viator, Marcu şi Saul 5, plus un al şaptelea, al cărui nom de bataille documentele nu-l dezvăluie, dar ştim că-l însoţea ca o umbră pe preotul Ioan Leluţiu, devenit în 1947 şeful Direcţiei afacerilor catolice din Ministerul Cultelor. Din relatările lor, verbale sau scrise, au aflat cele două structuri, una prin excelenţă informativă şi cealaltă mai mult represivă, pe cine conta cu prioritate Iuliu Maniu dintre înalţii prelaţi ai greco-catolicilor şi pe cine conta mai puţin.
Principalul pion ţărănist din ierarhia eclesiastică a uniţilor era Alexandru Rusu, Episcop al Maramureşului, „creaţia şi omul de absolută încredere al PNţ”. însuşi Iuliu Maniu îl ajutase să devină episcop, în vremuri mai bune, mai exact în 1930, când respectiva episcopie fusese înfiinţată. în stilul ei specific din epocă, de un ridicol inconfundabil, Siguranţa aprecia că lui Alexandru Rusu „îi este imposibil să conceapă curentul realei democraţii şi să sprijine acest curent în care proletariatul să aibă drept şi de asumare, şi de voinţă”. în schimb, ţărăniştii vedeau în Episcopul Maramureşului o întruchipare desăvârşită a ideii de ecclesia militans, „adică biserica dinamică, ostentativă, polemică”, însă „conservatoare până la absurd”, după opiniile unor observatori mai puţin entuziaşti. Simpatiile ţărăniştilor se îndreptau şi spre Episcopul Ioan Suciu, locţiitor al lui Valeriu Traian Frenţiu la administrarea diocezei de la Oradea, un excelent manipulator de mulţimi, care va crea comuniştilor mai multe probleme decât toţi ceilalţi prelaţi uniţi la un loc. „O figură interesantă”, îl caracterizau documentele, „cel mai de seamă orator contemporan din Ardeal, mistic, patetic, naţionalist în gen naţional”. în Episcopul Ioan Bălan de la Lugoj nu se investea prea multă încredere, omul fiind şi bătrân, şi nedoritor de a intra în conflict cu autorităţile laice. De asemenea, de la Iuliu Hossu, Episcop unit de Gherla şi Cluj, Iuliu Maniu nu se aşteptase niciodată la o susţinere fără condiţii, ştiindu-l un personaj temperat şi adversar intratabil al amestecului politicii în treburile bisericeşti. Problematică era numai situaţia Episcopului Valeriu Traian Frenţiu, titular al Episcopiei de la Oradea, dar nevoit să preia administraţia apostolică a Mitropoliei unite din Blaj, după moartea lui Alexandru Niculescu. Frenţiu era trup şi suflet alături de Iuliu Hossu, pentru care nutrea o admiraţie vădită, însă nu voia să-l supere nici pe Iuliu Maniu şi nu vedea cum. Dilemă mai mare nici nu era de imaginat.
ALEGERI DE MITROPOLIT. Demn de remarcat este faptul că toţi episcopii greco-catolici erau de acord că politica laică nu trebuia să-i intereseze decât atunci când le afecta interesele şi, mai ales, nu trebuia să-i sustragă de la îndatoririle consacrate. Din acest punct de vedere, în ajunul alegerilor pentru titularul Mitropoliei unite din Blaj, unii s-au ţinut de cuvânt, alţii nu. La rândul lor, comuniştii etalau şi ei o dorinţă absolut previzibilă: „Trebuie împiedecat cu orice chip ca rostirea de la Blaj să ia un caracter de izbândă simbolică şi propagandistică manisto-reacţionară.” însă, fie pentru că nu recrutaseră suficienţi adepţi dintre slujitorii cultului, fie pentru că se mişcau pe un teren căruia nu-i cunoşteau cutumele, teren inflexibil în faţa unor demersuri butucănoase şi nu o dată ilogice, comuniştii au reuşit să piardă partida. Nu s-a ajuns la un rezultat pe care să-l poată considera convenabil. Nu era nici o nenorocire, au pierdut numai o bătălie, nu şi războiul, a cărui soartă se va tranşa mai târziu, peste numai doi ani şi ceva.
în martie 1946, înalţii prelaţi greco-catolici, reuniţi într-un sfat de taină la Blaj, au decis să nu forţeze o desfăşurare prematură a alegerilor pentru demnitatea de mitropolit unit, preferând „menţinerea actualei situaţii până la căderea guvernului Groza”. Numai că guvernul lui Petru Groza nu avea nici o şansă să cadă şi alegerile s-au ţinut, totuşi, pe data de 16 ale aceleiaşi luni. Episcopul Bucureştilor, Vasile Aftenie, a preferat să rămână în capitală. Ioan Suciu nu a intrat în cursă, fiind prea tânăr, încă nu împlinise patru decenii de viaţă. Valeriu Traian Frenţiu, la fel, a evitat competiţia, fiind prea bătrân, prea comod, dacă nu chiar speriat de perspectiva de a continua să conducă corabia greco-catolicilor pe apele tot mai tulburi ale momentului social şi politic din România. şi în ultima rundă s-au prezentat electorilor numai Iuliu Hossu din Cluj şi Alexandru Russu din Baia Mare. Majoritatea prelaţilor implicaţi, în frunte cu Frenţiu, fiind convinşi că Iuliu Hossu va câştiga detaşat. N-a fost să fie aşa.
Alegerile au fost câştigate de Alexandru Rusu şi cauzele acestui rezultat numai în aparenţă paradoxal, desigur, se pot intui printr-o analiză atentă a situaţiei. în primul rând, toţi prelaţii uniţi, profund îngrijoraţi de manipulaţiile nedemne şi contradictorii ale comuniştilor, precum şi de obedienţa acestora la dispoziţiile imperative ale Moscovei, erau ferm convinşi că „biserica catolică unită din Ardeal este pusă pe linie de desfiinţare”, ceea ce era chiar adevărat. în consecinţă, biserica lor trebuia condusă de un mitropolit hotărît şi nedispus să cadă la compromisuri. în al doilea rând, cu numai câteva săptămâni înainte de declanşarea scrutinului, Valeriu Traian Frenţiu declarase deschis: „Nu fac politică şi n-am făcut. Eu fac politică bisericească, după indicaţiile Vaticanului. Dintre episcopi, numai Alexandru Rusu din Baia Mare face politică, este omul lui Maniu.” Cu toate acestea, n-ar fi exclus ca Valeriu Traian Frenţiu, mai puţin pe faţă şi mai mult pe sub mână, să fi manevrat de o asemenea manieră încât să nu îl supere pe preşedintele ţărăniştilor. La urma urmelor, ţărăniştii înşişi au acţionat prin toate mijloacele aflate la dispoziţie, spre a obţine un rezultat favorabil partidului lor, influenţa acestuia în Ardeal fiind mai consistentă decât a oricării alte organizaţii politice. Un singur exemplu ni se pare revelator: cu o săptămână înainte de data alegerilor, apăruse la Blaj Ionel Pop, nepotul lui Iuliu Maniu, şi s-a întrecut cu alţi ţărănişti din localitate în trageri vânjoase şi insistente de sfori. şi au sfârşit prin a-l impune pe Alexandru Rusu în scaunul mitropolitan de la Blaj, dar degeaba. Autorităţile de la Bucureşti nu s-au grăbit să accepte această opţiune, ceea ce a făcut-o inoperabilă.
ASISTENŢå SELECTIVå PENTRU CEI DIN DETENŢIE. Din acest moment, semnalările Siguranţei şi ale altor structuri informative şi represive cu privire la solidaritatea făţişă dintre adepţii lui Iuliu Maniu şi biserica greco-catolică, devenită biserică de partid, s-au înmulţit, însă fără să-i bage pe comunişti în panică. Aceştia aşteptau liniştiţi argumentele prin care puteau parveni la ocazia în care prada urma să le cadă în ghiare. şi credem util să recapitulăm asemenea semnalări din momentul în care s-au declanşat, cu mult înainte de scrutinul bisericesc de la Blaj. Astfel, la 18 august 1945, Corpul Detectivilor raporta: „Atragem atenţiunea în mod foarte serios organelor de Siguranţă ca să supravegheze toate bisericile unite din capitală, unde preoţii uniţi, prin predici, fac o propagandă manistă extraordinară. Cine a ascultat predica protopopului unit Titus Mălai, de acum două săptămâni, în capela Institutului Notre-Dame de Sion, şi-a putut da seama de forţa activă, cât şi de puterea de convingere a predicatorului, care a atacat în termenii vii şi caustici actuala guvernare. Putem cita şi pe părintele dr. Dominic Nicolăeş (în alte documente Nicolăescu – n.n.), călugăr la parohia din str. Batiştei, care, de asemenea, duce o propagandă mai mult prin viu grai contra actualului guvern.” La Baia Mare, în octombrie 1945, Episcopul Alexandru Rusu era acuzat de „atitudine duşmănoasă faţă de regimul democrat” şi de „aţâţări şoviniste”. în martie 1946, o notă a Siguranţei etala şi o observaţie a Episcopului Iuliu Hossu, de regulă menajat în asemenea documente: „Groza a mers prea departe cu favorurile făcute ungurilor.” Iar imediat după alegerile din Blaj, SSI a început să se preocupe de gesticulaţiile asociaţiei greco-catolice Fides din Bucureşti.
Valul de arestări declanşat printre ţărănişti în primăvara lui 1946 a avut o cauză precisă: cu prilejul alegerilor parlamentare desfăşurate recent în Ungaria, comuniştii unguri nu înregistraseră succesul scontat şi comuniştii aborigeni, în perspectiva alegerilor din România, erau interesaţi să-şi timoreze şi să-şi slăbească adversarii politici din timp. Cu această ocazie, s-a ivit şi necesitatea ajutorării deţinuţilor din închisori. Biserica romano-catolică a procedat aşa cum proceda totdeauna: şi-a orientat asistenţa spre toţi deţinuţii, indiferent din ce partid făceau parte şi fără alte discriminări. Mai mult, Nunţiatura din Bucureşti s-a gândit şi la cei ce puteau fi oricând arestaţi, după alegerile din 19 noiembrie 1946. şi în mai puţin de o lună, nunţiul apostoilic Andrea Cassulo, deşi se afla într-un conflict ireductibil cu autorităţile comuniste, nu a ezitat să emită una din ultimele sale adrese către toţi episcopii romano-catolici din România, îndemnându-i „să dea asistenţă tuturor celor urmăriţi pe motive politice şi care cer azil în sânul bisericii noastre”. în timp ce greco-catolicii, din nefericire, s-au preocupat aproape în exclusivitate de deţinuţii naţional-ţărănişti. Nu era vorba doar de o simplă eroare, ci şi de un hiatus moral. „însuşi Episcopul unit Aftenie din Bucureşti, în modul cel mai secret – remarca Siguranţa, la 7 iunie 1946 -, conduce opera de ajutorare a maniştilor închişi, aducând bani şi alimente pentru aceştia.” şi nu a fost singura informaţie de gen vehiculată în documentele epocii.
DECLINUL SISTEMULUI FALIMENTAR. Nu a fost singura împrejurare în care greco-catolicii au produs dificultăţi de imagine catolicismului din România, în general. în ajunul alegerilor parlamentare, preoţi uniţi bântuiau prin Ardeal spre a-i convinge pe cetăţeni să voteze în favoarea partidului lui Iuliu Maniu. Iar după pierderea acelor alegeri şi după depăşirea momentelor de inevitabilă perplexitate, s-au înregistrat şi primele defecţiuni în rândurile uniţilor, dezamăgiţi că mizaseră totul pe ţărănişti. Protopopul unit Petru Suciu din Lugoj s-a înscris peste noapte în Partidul Comunist Român, trăgând după el şi alţi câţiva preoţi greco-catolici. Episcopul Ioan Bălan şi canonicul dr. Nicolae Brânzeu l-au supus la diverse şicane, fără să obţină nimic. „Aceasta este prima spărtură comunistă în unitatea greco-catolică şi prima infiltrare a PCR pe linia vaticană” – s-a comentat printre uniţii din Bucureşti. însă au urmat şi alte spărturi. La Bistriţa, primul preot unit care a aderat la Frontul Plugarilor şi, implicit, la Blocul Partidelor Democratice a fost protopopul Augustin Tătaru, abia scăpat din detenţia îndurată la Gherla. Opţiunea lui fiind şi a familiei sale: fiica protopopului s-a înscris şi ea în Apărarea Patriotică, altă sucursală a comuniştilor. în sfârşit, după afacerea de la Tămădău, când toată conducerea PNţ a fost arestată şi însuşi partidul scos în afara legii, printre greco-catolici s-au exprimat şi aprecieri nu deosebit de măgulitoare la adresa lui Iuliu Maniu şi a politicii sale.
De pildă, la 2 noiembrie 1947, când procesul împotriva naţional-ţărăniştilor era în plină desfăşurare, Siguranţa a reuşit să intercepteze o convorbire a Episcopului Vasile Aftenie cu dr. ştefan Pop, fiul lui ştefan Cicio Pop, unul din protagoniştii unirii Transilvaniei cu România din ’18, convorbire purtată la Capela Floriană din str. Batiştei. Pe de o parte, „Aftenie şi-a manifestat dezgustul pentru cele ce se petrec la procesul Maniu, în sensul că acesta n-a ştiut să-şi aleagă oamenii şi s-a înconjurat de elemente fără caracter”. Pe de altă parte, dr. ştefan Pop i-a răspuns: „Maniu şi-a ales o clică de lichele şi moralmente conducerea PNţ s-a prăbuşit. în opinia publică, Maniu nu mai apare ca o victimă a comunismului, ci mai mult a anturajului său nenorocit”. Până şi un preot romano-catolic, Potenz din Ciacova, l-a acuzat pe Maniu pentru „semnarea tratatului prin care au fost deportaţi germanii”. Bineînţeles, nu existase nici un tratat de această factură şi deportarea germanilor se produsese când Iuliu Maniu nu mai era ministru. Reacţia era totuşi semnificativă şi avea un substrat. în toamna lui ’44 şi primele luni ale lui ’45, Dreptatea şi alte publicaţii naţional-ţărăniste, îi atacaseră violent pe proprietarii germani ai unor industrii textile şi alimentare din Braşov şi Sibiu, numindu-i nazişti, hitlerişti şi ce mai vreţi dumneavoastră. şi mărturisesc aici că nici măcar eu însumi, autorul acestui articol, nu înţelegeam rădăcinile acelor accese de ură de nedescris. „Simplu – mi-a răspuns Octavian Ghibu, fost jurisconsult la fabrica Scherg -, germanii se aflau la ananghie şi ţărăniştii încercau să pună mâna pe proprietăţile lor!”

MANIPULAŢII
Procedurile prin care naţional-ţărăniştii şi-au impus un control permanent asupra bisericii greco-catolice nu au fost totdeauna dintre cele mai onorabile. La un nivel superior, în 1934, guvernul liberal i-au propus lui Iuliu Hossu să candideze la funcţia de titular al Mitropoliei unite din Blaj. Iuliu Maniu a aflat imediat şi, în urma unor trageri de sfori pe lângă înalţii prelaţi de la Vatican, a reuşit să determine alegerea lui Alexandru Niculescu în locul lui Iuliu Hossu. La un nivel inferior, dr. Ioan Vesa, preot greco-catolic, „nu s-a înregistrat în partidul lui Maniu şi nu s-a putut titulariza ani de-a rândul la catedră”, rămânând profesor suplinitor la Academia Teologică unită din Blaj. Se înţelege de ce, nu-i aşa?

SENTINŢå
înainte de a părăsi România, în urma ruperii de către autorităţile de la Bucureşti a Concordatului cu Vaticanul, nunţiul apostolic Gerald O’Hara a comunicat apropiaţilor săi o observaţie strict personală, la a cărei semnificaţie merită să medităm: „Aici nu mai există decât trei categorii de cetăţeni, oameni care au făcut puşcărie, oameni care fac puşcărie şi oameni care vor face puşcărie.” Desigur, nu toţi românii au făcut puşcărie, dar nici nu lipsea foarte mult să se întâmple aşa, dacă vremurile ar fi îngheţat în tiparele nefericiţilor ani ’50.

Procesul Maniu e o înscenare monstră, pusă în practică de Moscova, prin guvernul Groza, pentru a lichida opoziţia, ce reprezenta adevărata democraţie. Numai aşa se poate trece rapid la bolşevizarea României.
Moise Baltă, consul în MAE, 1947

Populaţia greco-catolică trebuie să tacă, să îndure orice sacrificiu, pentru a nu provoca agitaţii inutile, care ar primejdui viitorul ţării. Dar biserica greco-catolică se identifică cu Maniu şi PNŢ
Moise Baltă, consul în MAE, 1947

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: