Iuliu Maniu împotriva tuturor

Tot mai mulţi comentatori ai istoriei recente a României se arată atraşi de situaţii şi conjuncturi din anii ’60, ’70 şi chiar din anii ’80, de cele mai multe ori rezemându-şi interpretările pe documente „împuşcate” ocazional. Rupte din contextul firesc şi fără legături între ele. şi rămân în urmă, nelămurite, momentele cheie ale istoriei noastre postbelice. La ora de faţă, se află într-o grea suferinţă în special interregnul 1944-1947, perioada instalării traptate în ţară a regimului comunist. Mai ales detaliile acestui răstimp au fost tratate unilateral, partizan şi, în cele din urmă, extrem de superficial.

Dacă cercetăm cu luare aminte ce s-a scris şi ce s-a vorbit despre această etapă – nu de către istoricii de profesie, ci de cei ce-şi imaginează că lumea s-a născut odată cu ei – constatăm că mai toţi îşi scot pălăria în faţa luptei şi jertfei partidelor zise istorice, dar nimeni nu vrea să facă vreo referinţă şi la erorile lor. Deloc insignifiante şi departe de a fi tratate în bagatele. între altele, ca să oferim un singur exemplu, toată lumea consideră că nici un conducător al unui regim comunist, din Europa, călare pe Eurasia sau din Orientul Extrem, nu s-a îndurat să părăsească puterea decât cu picioarele înainte sau cu o ţeavă de revolver bine proptită în ceafă, cum s-a întâmplat şi în cazul lui Nichita Hruşciov. Ceea ce condamna întreaga societate din ţările respective la o incontinentă stagnare şi la o lipsă totală de orizont, cum s-a întâmplat şi în România lui Ceauşescu, Dar nu cumva tot aşa stăteau lucrurile, într-o etapă deosebit de sensibilă a istoriei noastre, şi în Partiduil Naţional ţărănesc, şi în Partidul Naţional Liberal, aripa Brătianu? După 1944, Iuliu Maniu cădea din picioare de bătrâneţe, începuse să dea semne de senilitate încă din timpul războiului, dar tot n-avea chef să-şi desemneze un succesor. Iar Dinu Brătianu, prietenul său, era şi mai avansat la capitolul senectute, se considera şi el un soi de căpitan de marină, decis să se ducă la fund odată cu vaporul aflat sub comanda sa. însă nu mai insistăm asupra acestui aspect al faptelor, pentru că nu e deosebit de plăcut să-ţi sară un neofit sau altul la beregată.
PRIMUL VIZAT: MIHAIL RALEA. Una dintre cele mai nefericite situaţii ale momentului în discuţie a reprezentat-o discordia fără sfârşit dintre partidele ce se considerau democratice, alimentată cu o sârguinţă demnă de cauze mai bune nu numai de ţărănişti, ci şi de alţi parteneri ai conflictelor fratricide. în timp ce comuniştii trăgeau în el din toate poziţiile, discreditându-l cu orice prilej, Iuliu Maniu nu avea nimic mai bun de făcut decât să se certe fără răgaz şi noimă cu Gheorghe Tătărescu. Deocamdată, la 24 septembrie 1944, Dreptatea naţional-ţărănistă l-a luat în colimator pe Mihail Ralea: era adevărat, personajul fusese internat în lagăr în timpul regimului lui Ion Antonescu, dar schimbarea lui la chip democratică să fi fost una definitivă? Să nu aibă şi alţii surpriza – se lamentau ţărăniştii, exact ca în povestea cu drobul de sare de pe cuptor – pe care am avut-o noi în 1938. Când Ralea aderase la Frontul Renaşterii Naţionale al lui Carol al II-lea. Polemica în jurul lui Ralea, purtată între Dreptatea şi Curierul, pe de o parte, şi Dezrobirea, pe de altă parte, s-a prelungit nu mai puţin decât vreo trei săptămâni.
La 15 septembrie 1944, în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri în care s-au discutat prevederile Convenţiei de Armistiţiu, însuşi Iuliu Maniu îl ciupise uşor pe fostul premier Tătărescu, socotindu-l vinovat, alături de acelaşi Carol al II-lea, de cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, din vara lui ’40. între timp, Constantin Argetoianu încerca să medieze o împăcare între Dinu Brătianu şi Tătărescu, spre a-i readuce pe toţi liberalii sub acelaşi drapel. Ceea ce, din nou, nu putea să-i convină lui Iuliu Maniu. Iar când se pregătea reînvierea unui cadavru, Partidul Poporului inventat pe vremuri de mareşalul Alexandru Averescu, cineva nu prea dus la biserică, fie el liberal, fie el ţărănist, se întreba ironic în Fapta: „Va putea dl Petre Papacostea să ţină loc şi de preşedinte, şi de membri?” Curînd, în a doua decadă a lui octombrie, când Constantin-Titel Petrescu s-a alăturat lui Lucreţiu Pătrăşcanu, demisionând din guvern spre a-l împinge în criză, ţărăniştii şi liberalii au început să se uite chiorâş şi la social-democraţi. în sfârşit, o notă a Siguranţei din 30 octombrie 1944, semnala ministrului de resort: „Acordul Dinu Brătianu – Gheorghe Tătărescu poate fi considerat definitiv înlăturat, datorită opiniei naţional-ţărăniste. Domnul Maniu vrea cu orice preţ să dea un exemplu, trimiţându-l în judecată pe fostul prim-ministru Tătărescu, ca autor al instaurării regimului de dictatură în România.”
MANIU VERSUS TåTåRESCU. Cu o lună şi ceva mai devreme, la 23 septembrie 1944, presa bucureşteană a anunţat iminenta înfiinţare a unui tribunal suprem de stat. menit să-i judece pe vinovaţii regimurilor de dictatură. La 8 octombrie, în altă şedinţă a Consiliului de Miniştri, s-a decis arestarea celor vinovaţi de dezastrul ţării. Cu această ocazie ar fi vrut Iuliu Maniu să-l înfunde pe Tătărescu, însă demersurile sale nu puteau avea nici un succes, cât timp formaţiunea sa era parte în Blocul Naţional Democrat. Comuniştii nu vădeau nici un interes să-l aresteze pe Tătărescu. Cât despre cel împotriva cărora ţărăniştii declanşaseră vânătoarea, în ciuda adversităţii cu care era tratat, nu se putea spune decât că s-a limitat la un comportament prudent şi decent. într-o circulară din 1 septembrie 1944, redactată la Târgu Jiu şi transmisă tuturor organizaţiilor Partidului Naţional Liberal – aripa Tătărescu, preşedintele acestei formaţiuni disidente nu i-a atacat nici pe comunişti, nici pe Maniu şi Brătianu. şi preşedintele ţărăniştilor nu comentase în nici un fel gestul politic al adversarului său. însă, vorba lui Pătrăşcanu: „Niciodată nu poţi să ştii ce ascunde gândirea dlui Maniu.”
Spre a înţelege mai bine ce gândeau comuniştii, Maniu l-a trimis să sondeze terenul pe Nicolae Penescu. Pătrăşcanu a fost invitat de acesta la un dejun, la 28 septembrie 1944, numai că la discuţia lor a asistat şi un ţărănist anonim, care s-a grăbit să predea Siguranţei cuvenita notă informativă, chiar în seara aceleiaşi zile. Discuţia asupra răspunderilor, deschisă de Nicolae Penescu, consemna respectivul informator, „trebuia să înceapă de la Gheorghe Tătărescu şi nu cu Ion Antonescu, deoarece dictatura acestuia din urmă nu era posibilă fără aceea introdusă de Tătărescu. De ce se opun comuniştii? Pătrăşcanu răspunde că ei nu se opun, dar că are impresia că prin pedepsirea lui Tătărescu şi Maniu încearcă să scape de mareşalul Antonescu.” în realitate, şi o parte şi alta minţeau copios. în timpul războiului, Maniu îl acuzase pe Tătărescu că renunţase la garanţiile franco-britanice şi acceptase cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord fără luptă, acuzaţii care nu mai rentau în toamna lui ’44. Iar Lucreţiu Pătrăşcanu nu putea recunoaşte că ruşii aveau mai multă încredere în Tătărescu, neimplicat în nici un fel în războiul purtat de români împotriva lor, decât în Iuliu Maniu, care tot mai spera într-o intervenţie a aliaţilor anglo-saxoni în viaţa politică din România.
REACŢIA LUI TåTåRESCU. în ultima decadă a lunii octombrie, Blocul Naţional Democrat s-a spart oficial şi Iuliu Maniu, convins că Tătărescu era alături de comunişti în lupta împotriva lui şi a bătrânului Brătianu, a crezut că are mâinile dezlegate să treacă la ofensivă. Cu atât mai mult cu cât i se adusese la cunoştinţă şi o opinie de ultimă oră a lui Tătărescu cu privire la ţărănişti şi la liberalii dinişti: „ţara va avea grele consecinţe de suportat, iar partidele respective îşi semnează singure decesul politic.” Dar şi Tătărescu aflase că adversarii săi intenţionau să-l linşeze, şi, conform unei note a Siguranţei şi-a radicalizat considerabil poziţia şi discursul politic: „Dl Gh. Tătărescu – semnala documentul – a anunţat că va adresa o scrisoare deschisă dlui Dinu Brătianu, în cuprinsul căreia va examina poziţia în care acesta se situează şi consecinţele presupuse ale acestei atituduni pentru viitorul ţării. Dl Tătărescu va sublinia că dl Dinu Brătianu se opune reîntregirii Partidului Liberal, deşi unii fruntaşi din jurul său, cum sunt dnii Angelescu, dr. Costinescu, Sassu etc., sunt convinşi şi îl îndeamnă să părăsească această atitudine. Consecinţele pentru ţară – va susţine dl Tătărescu – vor fi din cele mai mari, iar dl Dinu Brătianu îşi va lua o mare răspundere. Dl Tătărescu crede că dl Dinu Brătianu se opune dintr-un singur motiv, fiindcă socoteşte că astfel ar fi periclitată succesiunea la şefia partidului pentru familia Brătianu. Totodată, dl Tătărescu arată că este acuzat de a fi fost colaboratorul fostului rege Carol al II-lea, dar că, de pildă, dl Mircea Cancicov, care a fost în guvernul legionar, nu este sancţionat cu ceva. Dl Tătărescu conchide că, în faţa acestei situaţii, vor suferi în primul rând partidele liberal şi naţional-ţărănesc, iar, în al doilea rând, ţara, prin dispariţia lor, pe care o presupune apropiată.” Abia peste aproape doi ani, într-o discuţie cu Richard Franasovici, Dinu Brătianu va recunoaşte că nu se putea apropia de mai tânărul Tătărescu de frica lui Iuliu Maniu.
SPECTRUL DESCOMPUNERII. Scrisoarea promisă de Tătărescu chiar a fost redactată şi producea ravagii la destinaţie, constata Siguranţa, la 10 octombrie 1944. Bătrânului Brătianu i se cerea să iniţieze proiecte de reforme sociale, în acord cu aspiraţiile ţării, şi să adopte o atitudine de „sinceră şi efectivă apropiere de URSS”, România fiind o ţară învinsă, ocupată militar, şi datoare să tragă consecinţele de rigoare. însă pe toţi îi îngrijorau ieşirile ambigue şi oscilante ale lui Gheorghe Brătianu, „socotit un obstacol, atât pe calea reconcilierii, cât şi pentru poziţia sa antisovietică”. între timp, din Partidul Naţional ţărănesc săreau tot felul de ţăndări şi aşchii, precum Partidul Socialist ţărănesc, Partidul Popular ţărănesc al lui N. Săndulescu sau Partidul Naţional ţărănesc Radical, pe cale de a fi reînviat de fanii defunctului Grigore Iunian, toate diluând solidaritatea şi aşa precară a opoziţiei faţă de comunişti. Noile formaţiuni ieşeau rând pe rând la suprafaţa vieţii politice fie prin zelul unor veleitari, fie prin sforăria ocultă a comuniştilor. şi Iuliu Maniu, totuşi, nu sesiza pericolul şi tot conflictul străvechi cu Tătărescu îi împăienjenea minţile. şi nici nu se gândea la o retragere onorabilă, prin cedarea conducerii ţărăniştilor lui Ion Mihalache, redus la un rol de rezervă veşnică pentru şefia partidului. Totodată, pe fondul disoluţiei Blocului Naţional Democrat, Maniu considera că „partidul său şi, în special, domnia sa, nu trebuie să se uzeze, guvernând în orice formă, în situaţia grea de azi”. şi asta în vreme ce comuniştii erau pregătiţi şi gata „să se uzeze”, cu o bucurie dusă până la entuziasm.
ACUZAŢII AJUSTATE DUPå ÎMPREJURåRI. După documentele cercetate de noi, se pare că Iuliu Maniu l-a atacat prima dată public pe Tătărescu în ultimele zile ale lunii octombrie, într-un discurs rostit în sala cinematografului Aro. şi, de data aceasta, s-a prevalat de un argument despre care credea că va face plăcere sovieticilor. „Noi ne amintim cu durere noaptea fatală de la 28 mai 1940 – a spus el, patetic -, când, sub domnia şi împărăţia regelui Carol al II-lea, dnii Tătărescu şi Urdăreanu au semnat procesul verbal în palatul Preşedinţiei, alături de dl Fabricius (ministrul Reichului la Bucureşti – n.n.), în sensul căruia s-au obligat ca să dea un conţinut activ şi mai larg, în toate domeniile, legăturilor noastre cu Germania.” Era evident că liderul ţărănist nu putea înţelege că România apelase la gestul în speţă din disperare, pentru că nu mai avea încotro, şi credea cu tărie că atunci se născuse ideea renunţării la garanţiile franco-britanice. Culpă pe care Iuliu Maniu nu o mai formulase, ca să nu-i deranjeze pe ruşi, şi socotind că cele spuse de el erau suficiente pentru a-l compromite pe Tătărescu din punct de vedere politic.
Din toate acestea nu e de dedus altceva decât faptul că Iuliu Maniu nu putea structural să priceapă că ruşii, prin spionajul lor redutabil, erau la curent cu tot ce se petrecuse în România şi că el, personal, prin delaţiunile de la care nu se putea abţine, nu le comunica nimic nou. şi mai grav, Iuliu Maniu dădea semne certe că habar nu avea ce se întâmplase la 14 decembrie 1939, când britanicii avertizaseră autorităţile de la Bucureşti că nu mai puteau garanta frontiera răsăriteană a României decât în anumite condiţii imposibil de întrunit. Acuzele aduse lui Tătărescu fiind deci întru totul nule şi neavenite. Este adevărat, şi guvernul lui Tătărescu format la 24 noiembrie 1939, şi cele ce-l succedaseră, păstraseră struct secret avertismentul britanicilor, tocmai pentru a nu stimula şi augmenta pretenţiile germanilor şi ale ruşilor. Peste acest adevăr, necunoaşterea acelui fapt capital rămânea şi rămâne şi astăzi inadmisibilă pentru un politician ce dorea să facă şi să desfacă politică în România. şi acest specimen de politician, din nefericire, era însuşi Iuliu Maniu. în schimb, ştiind foarte bine despre ce era vorba, Gheorghe Tătărescu se manifesta şi acţiona ca atare.
TEMENELE ÎN FAŢA LUI STALIN. Din perspectiva zilei de astăzi, ce-i putem reproşa liberalului disident Gheorghe Tătărescu? Că nu juca pe două sau mai multe tablouri, sport politic în care Iuliu Maniu nu s-a sfiit să se exerseze în interregnul acela tulbure? Iată ce scria liderul ţărănist în ziarul Dreptatea din 7 noiembrie 1944: „Marile evenimente ce se petrec din timp în timp în sânul popoarelor – mai ales a celor care au importanţă mondială -, cum este şi revoluţia rusă, a cărei aniversare o sărbătorim, aduc la suprafaţă, totdeauna, personalităţi care devin izvoarele unor nebănuite energii umane. Acesta este îndeosebi cazul revoluţiei ruse, care a ridicat numele lui Stalin la rang de noţiune. Stalin nu a fost numai un produs de valoare spirituală superioară al revoluţiei. El a fost însuşi organizatorul ei. Ba mai mult, el este energia nemaipomenită şi întruchipătorul talentului extraordinar de organizare, care a ştiut să utilizeze, în favorul naţiunii sale, rezultatele revoluţiei. Revoluţia rusă şi grandoarea URSS nu se pot despărţi nici un moment de personalitatea uriaşă a lui Stalin. Salutul nostru se îndreaptă, în acelaşi timp, către măreaţa înfăptuire şi către infăptuitor.” însuşi Stalin îi putea reproşa că-l uitase total pe Lenin. Bineînţeles, fanii de ieri şi de azi ai lui Iuliu Maniu pot afirma că era în discuţie un text circumstanţial, o amabilitate protocolară. Nu le putem opune decât adevărul că, cel puţin în primul an al convieţuirii lui cu ruşii şi comuniştii, Gheorghe Tătărescu nu s-a dedat unor asemenea genuflexiuni, circumstanţiale sau necircumstanţiale.
DIVERGENŢE PE TOATå LINIA. în aceeaşi lună, cu atenţia risipită spre tranşarea unor duşmănii de pe vremuri, Partidul Naţional ţărănesc s-a trezit subminat nu numai de apariţia diverselor formaţiuni mai mult sau mai puţin fantomatice, care se revendicau zgomotos de la aceeaşi matcă, ci şi de profunde discordii interne. „Rezervele observate în atitudinea dlui Mihalache, în ce priveşte politica actuală a dlui Maniu – constata o analiză efectuată de Siguranţă la 23 noiembrie 1944 -, au îndemnat pe dl Mihai Ralea, ale cărui legături cu comuniştii sunt cunoscute, să încerce o apropiere între şeful ţărăniştilor din Vechiul Regat şi grupările de extremă stângă, Aceste încercări n-au dus până astăzi la vreun rezultat, deşi dl Mihalache pare dispus să se rezerve pentru un moment al d-sale. Dl Mihalache, nemulţumit de chipul în care s-a făcut distribuţia portofoliilor aparţinând Partidului Naţional ţărănesc şi de preponderenţa ce şi-au asigurat-o intimii dlui Maniu, se abţine de la orice colaborare şi lasă întreaga răspundere a situaţiei actuale ramurii ardelene.” Era vorba despre portofoliile deţinute în guvernul generalului Nicolae Rădescu. Oricum, în orice împrejurare, Ion Mihalache nu ştia decât să agite sceptrul zdrenţuit al „statului ţărănesc”, formulă detestată de toţi politicienii cu picioarele pe pământ şi întregi la cap. Alţii pronosticau înlocuirea lui Iuliu Maniu la şefia partidului cu dr. Nicolae Lupu, care, după exhibiţii dintre cele mai stranii pe scena politică, va binevoi să dea ochii peste cap şi să treacă într-o lume mai bună. în parohia lui Dinu Brătianu se înregistrau frământări de aceeaşi factură: tinerii liberali nu mai doreau să-l urmeze pe Mihail Fărcăşanu şi erau hotărîţi să se regrupeze sub altă conducere. Divergenţe existau şi între membrii organizaţiilor din provincie, şi la liberali, şi la ţărănişti. Avocatul Roman Stanciu de la Brăila, fruntaş liberal, trecuse brusc la Frontul Plugarilor. Un alt avocat şi tot din Brăila, Iuliu Vârnav, trecuse şi el la social-democraţi.
Iar în ultima lună a anului 1944 a survenit şi o ruptură categorică, dar vremelnică, între ţărănişti şi liberali, pe de o parte, şi social-democraţi, pe de altă parte. „în aceste zile, în cercul partidelor naţional-ţărănesc şi liberal – relata Siguranţa în ajunul Crăciunului şi al Anului Nou –, se preciza că, dacă M. S. Regele nu va trece la o atitudine politică fermă, pentru a forţa pe ruşi să ia o atitudine precisă, nu se va putea ajunge la normalizarea vieţii statului, la asigurarea ordinii şi a producţiei imperios necesare nu numai pentru asigurarea vieţii de stat şi a poporului, dar chiar şi pentru împlinirea condiţiilor armistiţiului. Partidele istorice au ajuns la convingerea că partidul comunist nu este sincer în acţiunea lui şi că social-democraţii, deşi ar urmări o loială colaborare cu partidele burgheze, nu o pot face, din cauză că nu se pot desolidariza de comunişti, din motive de solidaritate de clasă şi pentru a nu indispune Moscova.” Dar nu cumva tocmai politica dilatorie a lui Iuliu Maniu îi îndepărtase pe social-democraţii lui Constantin-Titel Petrescu de la orice gând de colaborare cu ţărăniştii şi liberalii? Trecând peste toate, de la rege nu era de sperat la o atitudine. în vreme ce Iuliu Maniu nu putea gândi şi acţiona şi altfel decât în termenii găunosului politicianism antebelic, de care se sastisiseră şi Carol al II-lea, şi Ion Antonescu. La vremuri noi, era nevoie de oameni noi. însă Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu gândeau exact cum gândesc comuniştii de astăzi, strecuraţi în diverse partide de toate culorile: la vremuri noi, tot noi.

OPINIE BRITANICå
„Vicemareşalul de aviaţie Stevenson a fost foarte corect refuzând să vadă pe dl Maniu şi e păcat că nu a refuzat să vadă şi pe intermediarul dlui Maniu. Maniu pare să fie nimic mai mult decât un bătrân neghiob care face spume la gură (în englezeşte, a drivelling old fool), şi împărtăşesc punctul de vedere al ruşilor dacă încearcă să se descotorosească de el prin mijloace oneste sau necinstite. Un alt punct care m-a izbit este că Maniu a încercat în chip intenţionat ca să scurtcircuiteze pe dl Le Rougetel, poate pentru că acesta nu este receptiv la nonsensurile pe care le debitează“. (3 noiembrie 1944)

EXPLICAŢIILE LUI LE ROUGETEL
„Posibilitatea de formare a unui guvern puternic a fost ratată la sfârşitul lunii octombrie, în mare măsură datorită tacticii dilatorii a dlui Maniu, dar acest fapt nu ne aduce nici o consolare astăzi. Am avertizat foarte serios pe dl Maniu, încă din primul moment, să nu mizeze pe un sprijin anglo-american împotriva ruşilor, deşi în sinea mea tare mă îndoiam că România se poate salva acum numai prin eforturile ei, fără nici un ajutor. Am fost de acord cu dl Maniu că în stadiul de evoluţie în care ne găsim, un guvern de concentrare fără comunişti, sub preşedinţia lui, ar fi putut foarte bine să fie considerat o provocare“. (28 noiembrie 1944)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: