Mişcarea Naţională de Rezistenţă – o construcţie clădită pe vânt

În jurul unei aşa-zise Mişcări Naţionale de Rezistenţă din România au curs valuri mari de cerneală. S-au scris sute de studii, s-au reprodus documente nenumărate, însă foarte puţini publicişti şi-au pus întrebarea dacă documentele respective chiar reflectau o realitate. Mişcarea Naţională de Rezistenţă sună frumos şi seducător pentru orgoliul naţiunii, însă lucrurile merită a fi cercetate ceva mai îndeaproape şi cu un plus de luciditate.

în urmă cu doi ani şi ceva, CNSAS a editat un volum intitulat Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România şi avem tot temeiul să afirmăm că denumirea este mult mai adecvată realităţilor de atunci. O mişcare naţională fără o componentă politică nu se poate concepe şi nici nu a existat. A fost o invenţie a Siguranţei infiltrată de comunişti, cu scopul de a împinge sub umbrela ficţiunii ei cât mai mulţi cetăţeni pe care noul regim postbelic îi dorea neutralizaţi. Puşi la zid sau sigilaţi într-o detenţie nemeritată. Evident, invenţia a fost preluată cu entuziasm de Securitate, cu consecinţele cunoscute de toţi.
UN GENERAL PENTRU LINIŞTEA NOASTRå. Organizator şi conducător al aşa-zisei Mişcări Naţionale de Rezistenţă din România a fost şi mai e socotit generalul Aurel Aldea. Aşa să fie? Să vedem mai întâi cine a fost şi pe ce traseu a evoluat în ultimul deceniu din viaţa petrecută în libertate. Se născuse la 28 martie 1887, la Slatina, dedicându-se unei cariere normale de militar. între 1935 şi 1940 a comandat diviziile 11 şi 4 infanterie şi Corpul 2 armată. în zilele cedării Basarabiei şi Bucovinei de Nord, a tratat la Odessa cu ruşii chestiunile nevralgice ale retragerii Armatei Române din teritoriul dintre Nistru şi Prut. Nu a fost agreat de generalul Ion Antonescu şi, după o scurtă trecere pe la comanda Corpului 7 armată, a fost trecut în rezervă în 1941, înainte de declanşarea războiului. în anii campaniei din răsărit, eliberat de servituţile militare, s-a apropiat politic de naţional-ţărănişti. în august 1944, opoziţia unită, alcătuită din PNţ, PNL, PSD şi PCR, l-a mandatat să treacă linia frontului la sovietici şi să trateze un armistiţiu, urmat de ieşirea ţării din conflagraţie. Mandatul n-a fost îndeplinit. Grigore Niculescu-Buzeşti, pe atunci director al cifrului în Ministerul Afacerilor Străine, pretindea că tentativa ar fi eşuat din cauza lui Tătărăscu, şeful unei aripi disidente a liberalilor. Acesta înaintase sovieticilor, prin Eduard Beneş, fostul premier al Cehoslovaciei, propriile sale propuneri de armistiţiu şi Moscova n-ar mai fi ştiut pe ce variantă să parieze.
în realitate, propunerile opoziţiei unite, înaintate ambasadoarei sovietice de la Stockholm, Alexandra Kollontai, prin intermediul lui George I. Duca, nu au fost tratate cu un răspuns într-un timp util. Cum nu au beneficiat de răspuns nici propunerile lui Tătărescu. Practic, opoziţia unită a primit răspunsul sovieticilor abia după 19 august 1944, când ofensiva Armatei Roşii de pe Nistrul inferior şi din nordul Moldovei se declanşase. O spune însuşi George I. Duca, în memoriile lui apărute la München, în 1985. „Eram profund dezgustat – scria diplomatul român – de felul în care ruşii s-au purtat, căci era prea limpede că nu au vrut să-şi dea consimţământul decât după începerea ofensivei, spre a iniţia negocierile sub presiunea situaţiunii militare.” Sau poate că sovieticii nu aveau încredere în opoziţia unită, ştiind foarte bine că nici unul din liderii ei nu ştiau pe ce parte a ţevii se încarcă o armă, nefiind capabili să ţină în mână o ţară pe picior de război. Sau poate că Moscova îl vedea tot pe Ion Antonescu în fruntea unei armate române cu armele întoarse spre nemţi. Altfel de ce ar mai fi tratat şi cu el la Stockholm şi de ce îi căzuse lui Stalin pipa din gură când a aflat despre lovitura de stat de la Bucureşti? Este greu de ştiut ce se putea ascunde în enigmaticul suflet slav.
MINISTERIATUL DE CINCI SåPTåMÅNI. Ministru de Interne în primul guvern Sănătescu, Aurel Aldea nu şi-a putut exercita atribuţiile. Ocupaţia militară sovietică nu i-a permis să curme agitaţiile comuniştilor, în presa cărora a fost violent atacat. Celelalte gazete au refuzat să-i publice dreptul firesc la replică şi „au declarat că nu înţeleg să indispună cercurile de stânga”. Pentru versiunea proprie a evenimentelor de la 23 august, expusă de general într-o conferinţă de presă, România liberă a cerut arestarea lui. Ar fi fost o situaţie fără precedent în istorie ca un ministru de Interne să se aresteze pe sine. Alt document din arhivele Siguranţei trimite la o discuţie dintre Lucreţiu Pătrăşcanu şi Aldea, survenită în cabinetul lui Constantin Sănătescu. Liderul comunist i-a reproşat generalului că „ordinea internă este inexistentă şi că măsurile luate de guvern sunt sabotate de la Interne”. Aldea a replicat zgomotos, avea şi de ce, şi discuţia a degenerat. Poate chiar s-au luat la bătaie. Nu întâmplător, deşi fusese îndepărtat din guvern, Aurel Aldea va fi permanent ţinut sub supraveghere de Siguranţa intrată de-acum sub controlul partidului comunist.
O primă notă a Direcţiunii Generale a Poliţiei, din care putem intui ce-i rezerva viitorul, a fost emisă la 27 iulie 1945, calitatea informaţiei fiind apreciată probabilă. „Mişcarea de rezistenţă organizată de partidele reacţionare – consemna documentul – este dirijată de generalul Aurel Aldea, fost ministru de Interne, care are comanda acestei organizaţii. Pentru întărirea rândurilor de sub conducerea sa, acesta a stabilit legături cu comandantul legionar Nistor Chioreanu, venit din Germania odată cu Nicolae Pătraşcu, fost secretar general al Mişcării Legionare, cu scopul de a organiza unităţile de şoc legionaro-fasciste.” De la probabilitate la certitudine s-a ajuns în mod fraudulos. Oricum, informaţiile Siguranţei erau false. La data aceea, Nicolae Pătraşcu, ca şi Nistor Chioreanu, era ţinut sub sechestru de comunişti şi va fi scos de la naftalină abia în decembrie 1945, când lui Teohari Georgescu şi Anei Pauker le va veni frumoasa idee de a se folosi de reziduurile unei mişcări ajunse la asfinţit. Altfel spus, Aurel Aldea nu avea posibilitatea de a intra în contact cu Nicolae Pătraşcu sau Nistor Chioreanu, chiar să fi vrut.
Totuşi, ceva va fi fost la mijloc şi n-ar fi exclus ca şi generalul Aurel Aldea, asemeni altor ofiţeri superiori deblocaţi din armată şi politicieni scoşi pe margine de noul regim, să se fi dedat unui sport care a produs numeroase victime în interregnul politic tulbure dintre 1944 şi 1947. Acest sport, devenit sport naţional, consta din reuniuni restrânse întrunite la cafenea sau în case particulare, unde se puneau la cale acţiuni anticomuniste himerice şi se formau guverne care nu se vor valida niciodată. Poate chiar de aici i s-a tras şi lui Aurel Aldea. Conform mărturiilor unor foşti deţinuţi politici, sportul respectiv a continuat să se practice şi în puşcării.
PE CINE CONTåM? Aurel Aldea a fost arestat la 27 mai 1946, fiind acuzat că ar fi avut în subordine o organizaţie intitulată Graiul sângelui, înfiinţată de Ion Vulcănescu, fost secretar particular al lui Nicolae Rădescu, un aşa-zis Grup înarmat Sinaia, alcătuit din ofiţeri din batalionul de vânători de munte cantonat în localitate, care îndeplinea şi oficiul de gardă regală, şi din rămăşiţele fostelor batalioane de voluntari ardeleni, constituite în organizaţia Haiducii lui Avram Iancu, Divizia Sumanelor Negre, la conducerea căreia se afla Gavrilă Olteanu. Dacă le luăm pe rând şi cercetăm ce au vrut aceste grupări de la lume şi viaţă, constatăm că doar ultima a însemnat o acţiune decisă de rezistenţă împotriva unui regim odios. însă relaţiile ei cu generalul Aurel Aldea au fost pasagere şi precare din toate punctele de vedere. Despre un comandament central al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, constituit de general în timpul „grevei regale” din toamna lui ’45, nu se avea cunoştinţă în munţii din nordul ţării.
Pe Ion Vulcănescu l-am cunoscut personal în primăvara lui 1971. Era un personaj totalmente speriat, privea când înapoi, când în dreapta şi când în stînga de câte ori ne plimbam pe strada Icoanei, şi era dificil să-l captezi la o discuţie cât de cât coerentă. în cele din urmă mi-a spus că organizaţia Graiul sângelui nu existase de fapt, fiind un simplu proiect, descoperit de Siguranţă pe parcursul percheziţiilor efectuate în imobilul de pe strada Clopotarii Vechi nr. 4, după fuga lui Nicolae Rădescu din ţară. Bietul de el nu-şi închipuia nici o clipă că Siguranţa nu se va sfii să descindă şi la domiciliul unui fost prim-ministru. Ion Vulcănescu a făcut puşcărie degeaba. şi tot degeaba au fost acuzaţi de susţinerea lui şi fostul prim-ministru al României, în contumacie, şi fostul titular al Ministerului de Interne, în procesul consecutiv.
Gruparea ofiţerilor amintiţi din Sinaia, botezată ca atare de organele represive, era redusă la câţiva militari care dosiseră nişte arme în nişte ascunzători dibuite în Munţii Bucegi. Despre vreo acţiune concretă a ei nu se poate vorbi, şi în cazul în speţă fiind vorba despre simple intenţii. Legăturile ei cu pretinsul conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă se pot explica exclusiv în virtutea faptului că Aurel Aldea era un general cunoscut în armată, mulţi ofiţeri servind în diverse perioade în subordinea lui. De altfel, toată istoria s-a reconstituit din documentele redactate de Siguranţă, în consecinţa unei anchete întreprinsă sub o presiune continuă, pigmentată şi cu torturi. în astfel de documente nu se poate investi o încredere excesivă. Unii cercetători se lasă totuşi furaţi de val şi ajung să încropească nişte construcţii puţin credibile, uneori chiar fără temei logic. Abia când cercetăm relaţiile Haiducilor lui Avram Iancu, Divizia Sumanele Negre cu diverşi militari şi politicieni de la Bucureşti şi din alte oraşe începem să ne apropiem de adevăr, cât de cât.
POLITICå FåRå DELICATESE. Comandamentul pe care Aurel Aldea l-ar fi înfiinţat în toamna lui 1945 era o simplă ficţiune, un proiect nu departe de proiectul lui Ion Vulcănescu, şi, după cum au decurs lucrurile, n-a existat în spatele lui nici o voinţă politică hotărîtă să salveze naţiunea de la dezastrul spre care o împingeau comuniştii. Fiind evident că atributul de naţional nu îi poate fi anexat. Pentru că nu Aurel Aldea putea să reprezinte naţiunea, ci numai o forţă politică sau un sumum de forţe în măsură să promoveze interesele unei majorităţi cu adevărat reprezentative a populaţiei. Despre rege nu mai putea fi vorba şi o spunem de la bun început, ca să trecem peste un capitol jenant de istorie. Comuniştii l-au amestecat în afacere numai şi numai ca să-l aibă la mână. însă acesta evita ostentativ să mai primească în audienţă pe şefii partidelor democratice, tocmai spre a nu-i supăra pe adevăraţii stăpâni ai ţării, sovieticii. De altfel, într-o convorbire purtată cu Petru Groza, în noiembrie 1947, regele îi va mărturisi premierului că nu dorea să ajungă şi el în Egipt, asemeni lui Vittorio Emanuele al III-lea, suveranul Italiei. în singura convorbire purtată cu Aurel Aldea s-a arătat evaziv.
Despre cum au receptat politicienii încă liberi ai timpului ideea unei rezistenţe naţionale armate împotriva regimului implicat în acţiuni de comunizare a ţării se poate constata dintr-o sinteză redactată de Securitate târziu, la 19 septembrie 1956. Este vorba în ea despre peregrinările lui Dumitru şteanţă prin ţară, în căutarea unor oameni politici şi militari dispuşi să acorde un sprijin concret organizaţiei Haiducii lui Avram Iancu, Divizia Sumanele Negre. „în legătură cu Iuliu Maniu – se consemna în sinteză -, (Dumitru şteanţă) precizează că l-a vizitat în iulie 1945, punându-l la curent cu activitatea batalionului de voluntari, apoi în august 1945, când i-a dus o scrisoare de la Gavrilă Olteanu şi i-a predat planul de luptă nr. 1 din 15 iulie 1945. Iuliu Maniu s-ar fi mirat că i s-a adresat direct, nu s-a pronunţat dacă organizaţia este bună sau rea, i-a spus că personal nu se poate amesteca şi l-a îndrumat la alţi membri ai partidului.” Aceştia au reacţionat aproximativ la fel. Ilie Lazăr a refuzat să-l primească. L-a fentat şi Nicolae Penescu, care nu s-a lăsat abordat, lăsându-l pe mâna soţiei sale, care nu se prea pricepea la politică şi habar nu avea cu cine votează naţional-ţărăniştii.
Nici la liberali n-a avut noroc, recunoscuse Dumitru şteanţă în interogatoriile interminabile la care fusese supus. Cum se întâmpla ori de câte ori era obligat să adopte atitudini tranşante, Dinu Brătianu preferase retragerea la Florica şi Gheorghe Brătianu a fost cel dispus sau însărcinat să-i acorde o audienţă. „Acesta – se mai relata în sinteză – nu s-a pronunţat dacă lupta lor este bună sau rea, i-a spus că Partidul Naţional Liberal este partid legal, nu se amestecă în acţiuni subversive, fiindcă a avut de suferit, şi că duc lupta pe faţă.” Radu Portocală l-a tot amânat, până când a fost clar că-l durea în cot de toată afacerea. Ceva mai multă atenţie i-a acordat Mihail Fărcăşanu, poate singurul om cu adevărat curajos dintre liberalii acelor vremuri.
NICI MILITARII NU COTIZEAZå. Dacă trecem la militarii recomandaţi lui Dumitru şteanţă de generalul Aurel Aldea, se înţelege că adeziunile au fost şi mai anemice şi ghemul minciunii se descâlceşte total. însuşi Aurel Aldea le recomandase rebelilor să-şi limiteze acţiunile la munţii din nord, nicidecum să le extindă pe întreg teritoriul ţării. La Cluj, generalul Gheorghe Mosiu i-a spus itinerantului mesager tranşant: „Nu vei schimba dumneata niciodată ordinea din România.” Iar la Craiova, un alt general, Leonard Mociulschi, l-a lăsat să aştepte câteva zile până când a catadicsit să-l primească. Probabil aşteptase un ordin de undeva, dacă să-l aresteze sau nu. Nu a fost cazul, deoarece Siguranţa avea tot interesul ca Dumitru şteanţă să se plimbe liber prin ţară, spre a i se depista legăturile şi intenţiile. Leonard Mociulschi a primit tot dosarul organizaţiei Haiducii lui Avram Iancu, Divizia Sumanele Negre şi n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să-l predea biroului 2 al Corpului 1 armată. De aici a ajuns la Secţia II informaţii din Marele Stat Major şi de acolo la Siguranţă. Ceea ce era chiar normal, dacă avem în vedere schimbările survenite la nivelul conducerii Armatei Române.
Când tragem o linie şi recapitulăm, rezultă că, în peregrinările sale prin ţară, Dumitru şteanţă s-a confruntat cu următoarele atitudini: Iuliu Maniu n-a avut nici o părere despre Haiducii lui Avram Iancu şi n-a vrut să fie amestecat; Ilie Lazăr şi Nicolae Penescu n-au vrut să-l primească; nici Dinu Brătianu nu l-a primit, iar Gheorghe Brătianu i-a spus că un partid legal nu poate apela la mijloace ilegale de luptă etc. Cu toate acestea, deşi cunoştea adevărul, Siguranţa a implicat cele două partide istorice în activitatea unei organizaţii care a existat mai mult prin zbaterea de zi cu zi a lui Gavrilă Olteanu, Dumitru şteanţă, Nicolae Paleacu şi Ioan Ghezeşan.. Nicidecum prin proiectele fanteziste ale generalului Aurel Aldea, croite la o cafeluţă şi la un coniac, în compania altor militari în rezervă sau în retragere. în sfârşit, mult mai târziu, după decembrie 1989, intrând în conflict cu unii dintre corifeii ţărăniştilor matusalemici, Dumitru şteanţă a fost acuzat în mod nedrept de trădare, când, de fapt, planurile a ceea ce se numeşte astăzi impropriu Mişcarea Naţională de Rezistenţă au fost predate Secţiei II informnaţii a Marelui Stat Major de Leonard Mociulschi, personaj recomandat lui Dumitru şteanţă chiar de generalul Aurel Aldea.
FALSURI DEDUSE DIN ALTE FALSURI. În timp, ficţiunea acestei Mişcări Naţionale de Rezistenţă a afectat destinele a sute de oameni. Oricine dovedea o recalcitranţă la acţiunile comuniste era impins sub acelaşi verdict: face parte din Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Procesul în care au fost implicaţi însuşi generalul Aurel Aldea şi încă vreo sută de militari şi civili, desfăşurat între 11 şi 18 noiembrie 1946, s-a încheiat prin sentinţe draconice. Nu le mai evocăm, fiind cunoscute. Regele nu le-a întins condamnaţilor nici o mână de ajutor şi nu puţini politicieni democraţi s-au derobat de orice răspundere. în săptămânile când scandalul aşa-zisei Mişcări Naţionale de Rezistenţă era în toi, presa de obedienţă şi inspiraţie comunistă a scris repetat despre imense depozite de armament făcute în munţii din nordul Carpaţilor Orientali de organizaţia Haiducii lui Avram Iancu, implicit de Mişcarea Naţională de Rezistenţă, însă aceste depozite de armament nu au fost descoperite nici în zilele noastre.
Nu ne-am fi antrenat în explicaţiile de mai sus dacă nu ne-ar paşte un pericol major. Apreciind drept credibile exagerările Siguranţei şi ale Securităţii, exagerări împinse uneori până la fantasmagorie, mulţi publicişti şi istorici de vreme nouă au început să falsifice imaginea unui trecut care a fost cum a fost mai abitir decât o făceau comuniştii. Nu întâmplător, personaje contaminate de o laşitate probată în timp sunt scoase în prim-plan şi adevăraţii creatori de istorie sunt împinşi cu îndărătnicie în umbră. înainte de a scrie, suntem datori să medităm asupra noianului de documente apărute în ultimul deceniu şi jumătate pe piaţa presei şi să vedem ce se leagă şi ce nu se leagă. Să nu ne minţim noi înşine, prelucrându-ne neputinţele din diverse momente în viziuni eroice fără suport. Cu câteva zile înainte de 17 octombrie 1949, data la care a decedat în infirmeria penitenciarului Aiud, Aurel Aldea s-a spovedit colegului său de celulă, avocatului Petre Bărbulescu. Referindu-se la implicarea sa în lovitura de stat de la 23 august 1944, generalul i-a spus: „Mi-am trădat ţara.” Mulţi poate nici nu-şi dau seama câte construcţii clădite pe vânt dărâmă o asemenea recunoaştere.

MINCIUNI MARCA SSI
„Gravitatea organizaţiei MNR constă în aceea că aici apare, pentru prima oară, preocuparea permanentă de a lărgi, pe întreg teritoriul ţării, acţiunea de rezistenţă, înglobarea partidelor politice la această acţiune, coordonarea şi unificarea de comandament a tuturor organizaţiilor de rezistenţă existente, atragerea MS Regelui în această acţiune, luându-l ca simbol al independenţei României ameninţate şi spionajul împotriva Uniunii Sovietice în favoarea unei puteri străine. Contactul stabilit cu partidele politice este dovedit…“
ASRI, fond D, dosar 1773

MINCIUNI ALE SIGURANŢEI
„Se dovedeşte că generalul de corp de armată (rez.) Aldea Aurel a luat legătura cu organizaţia Haiducii lui Avram Iancu, Divizia Sumanele Negre, conjugând acţiunea acesteia cu mişcarea ce conducea în Capitală şi de aci ideea unei conduceri centrale, pentru distrugerea unităţii Statului.”
ASRI, fond D, dosar 6192

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: