Misiunea Margaretei Bourke-White

Celebra revistă ilustrată americană Life a fost lansată la 23 noiembrie 1936. Din pornire, marele ei fotoreporter, care i-a croit fasonul imaginii, a fost Margaret Bourke-White, o vampă voluntară şi cu autoritate asupra bărbaţilor, ceea ce însemna ceva într-o vreme când emanciparea femeilor abia devenea un subiect la modă în SUA. Se născuse la 14 iunie 1904, în cartierul new-yorkez Bronx. În 1939, s-a căsătorit cu Erskine Caldwell, cunoscutul autor al romanului Drumul tutunului, care a abandonat-o în 1942, exasperat de călătoriile ei fără sfârşit, din care el nu se alegea decât cu alte şi alte perechi de coarne.

Fotoreporter de front. În anii celui de-al doilea război mondial, Margaret Bourke-White a fost acreditată pe lângă US Army Air Force. Se afla la Moscova, în 1941, în timpul bombardamentelor aviaţiei germane, şi a fost prima femeie care l-a fotografiat cum a vrut ea pe Stalin, adică altfel decât apărea acesta în fotografiile oficiale, fardat şi ţeapăn, cum va fi şi în 1953, când a fost introdus în mauzoleul din Piaţa Roşie. Spre sfârşitul ostilităţilor din Europa, a captat pe peliculă primele imagini terifiante din lagărul de la Buchenwald. În ceea ce privea viaţa ei intimă, nimeni nu s-ar fi încumetat să-i contabilizeze amanţii, iar atunci când a lucrat pentru armata americană a aerului şi-a creat reputaţia unei veritabile devoratoare de ofiţeri. De la 7 decembrie 1941, când SUA au intrat în al doilea război mondial, şi până la 27 iulie 1953, când s-a semnat armistiţiul din peninsula coreeană, a rupt sute de paturi şi canapele pe toate teatrele de operaţiuni ale trupelor americane.
Ciudat, în primii ani postbelici, deşi avea un asemenea palmares şi servise în mod exemplar propaganda de război aliată, a fost suspectată de activităţi subversive şi FBI i-a deschis un dosar ţinut sub sigla secretului, până prin anii ’80. Probabil ca să-şi spele păcatele, a participat ca fotoreporter şi la ostilităţile din Coreea, dar dosarul ei a rămas deschis. În acest ultim război prin care s-a perindat, soldaţii americani au supranumit-o Maggie Indestructibila. Era însă mult mai vulnerabilă decât se credea. A distrus-o maladia lui Parkinson şi s-a stins din viaţă la 27 august 1971, într-un spital din Connecticut.
Escală în România. Puţini ştiu că Margaret Bourke-White a realizat un fotoreportaj şi în România, lăsând nişte urme prin arhivele româneşti. Pe temeiul unor documente pe care le-am consultat, se poate aprecia că se afla în contact cu anumite servicii discrete ale aviaţiei americane cu mult înainte de intrarea SUA în război. După felul în care a fost primită la Moscova, unde la întâlnirea cu Stalin s-a prezentat cu o fundă roşie în păr şi cu pantofi ecarlaţi, de curvă, ca să-i facă plăcere temutului dictator, nu ar fi fost exclus să fi colaborat şi cu alte servicii secrete decât cele din propria sa ţară, evocate aluziv în dosarul ei de la FBI. Şi de aici înainte nu ne mai rămâne decât să reconstituim contextul şi filmul descinderii Margaretei Bourke-White în România sfârşitului de an 1939, când ţara nu mai avea încotro şi trebuia să procedeze cât de curând la o răsturnare a alianţelor sale tradiţionale.
În primul rând, iată contextul politic: la 3 decembrie 1939, Grigore Gafencu, ministrul Afacerilor străine al României, i-a invitat la reşedinţa sa particulară pe Sir Reginald Hoare şi pe Adrien Thierry, miniştrii Marii Britanii şi Franţei la Bucureşti. Subiectul discuţiilor: distrugerea zonei petrolifere de pe Valea Prahovei, în cazul unui previzibil atac german. Din nefericire, la data aceea, cele două puteri considerate de Grigore Gafencu un reazem strategic pentru integritatea teritorială a ţării nu mai erau dispuse să garanteze frontierele româneşti decât în eventualitatea unei agresiuni dinspre vest. În cazul unui conflict cu Rusia sovietică, devenit şi el iminent, românii ar fi putut miza pe ajutorul Parisului şi al Londrei numai în anumite condiţii, imposibil de întrunit. Dar, într-o asemenea perspectivă, ar mai fi fost interesat guvernul român să distrugă una dintre principalele avuţii ale ţării, numai de dragul securităţii naţionale a englezilor şi francezilor?
La 14 decembrie 1939, Marea Britanie şi Franţa au comunicat oficial guvernului de la Bucureşti că ne-au lăsat de izbelişte. Poate nu întâmplător, cu numai o zi înainte, sosise aici şi celebrul fotoreporter al săptămânalului Life, Margaret Bourke-White, însoţită de un anume Walter Graebner, reporter al revistei americane Time. Şi a solicitat Subsecretariatului de Stat pentru presă şi informaţii, în speţă lui Eugen Titeanu, autorizaţiile necesare pentru a realiza fotoreportaje despre o sumă de obiective prin excelenţă… strategice. Era vorba despre fortificaţiile din Basarabia, paralele cu Nistrul, despre câmpurile de sonde de pe Valea Prahovei, despre marea rafinărie de la Brazi, cel mai important stabiliment de această factură din Europa, despre uzinele aeronautice din Braşov, despre secţiile militarizate ale Malaxei, despre terminalele petrolifere de la Constanţa şi altele. Pentru toate, era nevoie şi de aprobările Ministerului Apărării Naţionale, însă se pare că acestea au fost obţinute fără probleme. Contra unui set de portrete artistice ale generalului Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, s-a aranjat totul, în numai câteva zile.
Între 22 şi 29 decembrie 1939, Margaret Bourke-White şi Walter Graebner, împreună cu ziaristul japonez Kusuyana Yoshitaro, au călătorit în interes profesional prin Bucovina de Nord, prin Basarabia şi Cadrilater. La Cernăuţi nu au poposit decât o singură zi. La Chişinău, au fost luaţi în primire de căpitanul Grigore Bobocea, delegat al Diviziei 15 infanterie, care i-a plimbat prin zonele nevralgice de pe Nistru, mai ales pe la podul dintre Tighina şi Tiraspol. Pentru a-i face plăcere căpitanului român, fotoreportera a luat în obiectiv şi un monument de la Varniţa, unde fusese rănit regele suedez Carol al XII-lea, în urmă cu peste două sute de ani. Era limpede, totuşi, că altceva o interesa.
Primele semne de întrebare. În vremea aceea, nu toţi românii cădeau pe spate de extaz şi de admiraţie înaintea unor străini. Aşa se explică faptul că, în ultima zi a periplului ziariştilor de peste Ocean, un alt ofiţer dintre cei ce i-au însoţit a înaintat superiorilor săi o primă dare de seamă, în care Walter Graebner era descris drept “un spirit confuz, foarte limitat, care nu pricepe nimic din ceea ce i se explică”. Sau poate nu voia să priceapă nimic. Până atunci, şi în Time, şi în Life, România fusese sistematic batjocorită şi acelaşi ofiţer era foarte sceptic în ceea ce privea tendinţa reportajelor în pregătire: “Mai bine ne-ar lăsa în pace…” Înainte de sfârşitul anului, Margaret Bourke-White a mai realizat un fotoreportaj la uzinele IAR din Braşov, după care, reîntoarsă la Bucureşti, l-a imortalizat încă o dată pe generalul Florea Ţenescu, împreună cu întregul său stat major. Iar după Revelion a surprins pe peliculă şi imagini ale terenurilor petrolifere din Prahova, şi moderna rafinărie a Creditului Minier de la Brazi, despre care se înţelege că o interesa cu prioritate. În sfârşit, la 18 ianuarie 1940, Margaret Bourke-White şi Walter Graebner se aflau la Constanţa, unde au fotografiat în detalii şi portul, şi terminalele amintite mai sus. Apoi au plecat cu vaporul spre Istanbul.
Întreaga afacere i-a pus pe gânduri pe ofiţerii români implicaţi în însoţirea şi facilitarea misiunii din România a cuplului american. La 17 ianuarie 1940, unul dintre ei raporta: “Impresia produsă în tot timpul acestui reportaj este că sunt interesaţi numai de actualitatea militară a anumitor puncte din ţară, asupra cărora au informaţii precise.” Şi, pentru că România traversa atunci o perioadă în care armata ei nu-şi îngăduia să glumească în relaţiile cu intruşii străini, la plecarea din ţară, Margaretei Bourke-White i-au fost reţinute toate clişeele realizate, spre a fi verificate de specialiştii din Marele Stat Major. Sau aproape toate, deoarece, la data aceea, ofiţerii români încă nu-şi permiteau să percheziţioneze o doamnă, până la os. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că multe clişee puteau să fi fost scoase din ţară prin valizele diplomatice ale Legaţiei americane din Bucureşti.
Suspiciunile se confirmă. Cert este că, la 26 ianuarie 1940, Margaret Bourke-White şi Walter Graebner încă mai erau instalaţi la Park Oteli din Istanbul, aşteptând să le parvină prin poştă clişeele despre care militarii români nu considerau că ar fi afectat siguranţa statului. În aceeaşi zi, un referat al Secţiei a II-a informaţii din Marele Stat Major preciza: “Sunt necesare măsuri generale ca asemenea vizite să nu mai fie admise.” Alt document, din 9 februarie 1940, referindu-se la Margaret Bourke-White, remarca: “Pe măsură ce stătea în ţară, dorea să-şi extindă sfera de cercetări şi documentare.” În aceeaşi zi, totuşi, i-au fost trimise la Consulatul american de la Istanbul numai 30 de clişee dintre cele pe care le realizase în România. Restul, i s-a comunicat, au fost distruse prin ardere la Marele Stat Major. În realitate, au fost păstrate în arhivele militare. La 14 februarie 1940, Frederick P. Latimer Jr., consulul garant al SUA de la Istanbul, a trimis clişeele respective la Ankara, unde Margaret Bourke-White şi Walter Graebner migraseră între timp. Şi unde foiau agenţi din toate serviciile importante de spionaj din Europa şi nu numai din Europa. Şi unde toţi ieşeau pe tarabe cu ce aveau mai interesant, trocul de informaţii fiind la ordinea zilei. În ciuda cenzurii operate de militarii români, răul fusese făcut. Există probe indubitabile că fotografiile în discuţie au ajuns unde se preconiza să ajungă.
În vara lui 1940, după invazia sovietică din Basarabia şi Bucovina de Nord, câteva dintre fotografiile fortificaţiilor de pe Nistru, fără a se indica autorul, au apărut în ziarele de la Moscova. Ca să vadă cetăţeanul sovietic cu ce zid de oţel şi beton se confruntase viteaza Armată Roşie. Fortificaţiile erau fotografiate dinspre teritoriul român, în timpul edificării lor, şi soldaţii români angajaţi în lucrările de construcţie zâmbeau spre obiectiv. Pe parcursul bombardamentului american de la 1 august 1943, efectuat asupra Câmpinei şi Ploieştilor, avioanele decolate de la Benghazi au ţintit cu precădere rafinăria Creditului Minier de la Brazi, fotografiată din toate unghiurile de Margaret Bourke-White. Americanii nu au reuşit s-o distrugă atunci, dar o vor spulbera în campania de bombardamente declanşată la 4 aprilie 1944. Tot în această campanie au fost lovite precis şi alte obiective fotografiate de Margaret Bourke-White, pasămite, pentru revista Life: uzinele IAR din Braşov, unde se va fabrica o versiune de ultimă oră a redutabilului avion de vânătoare Messerschmitt 109, secţiile militarizate ale Malaxei, specializate în blindate şi tunuri anticar grele, precum şi terminalele petrolifere de la Constanţa.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: