Ochii care nu se văd se uită

Chiar înainte de debarcarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu, englezii începuseră să nutrească o convingere nu prea măgulitoare pentru cel ce se considera liderul principalei forţe politice a naţiunii: Iuliu Maniu nu prea ştia ce vrea. în toţi anii războiului de jucase cu ei de-a pisica şi şoarecele. Nu doar o dată, comunicase serviciilor Londrei că era nevoie de el în străinătate, în fruntea unui guvern românesc în exil. însă atunci când englezii îl invitau, în sfârşit, la Cairo, sub diverse pretexte refuza să plece din ţară. Iar intimilor săi le spunea că nu era cazul să lase opoziţia din România fără conducător.

Serviciul Special de Informaţii semnalase şi cazuri când liderul ţărăniştilor îi minţea copios pe cei din stafful de conducere al partidului său, lăsându-i să se îmbete cu apă rece. De pildă, după debarcarea aliaţilor anglo-saxoni în sudul Italiei, şi-a asigurat anturajul că generalul englez Alexander avea misiunea să urce cu corpul său de armată pe cizma peninsulară, s-o taie prin Iugoslavia şi să descindă la Bucureşti, spre a instala la conducerea României un guvern naţional-ţărănesc. şi a fost crezut, de vreme ce toată lumea ştia că Iuliu Maniu se afla în contacte permanente prin radio cu serviciile aliaţilor din Mediterana orientală. Semnalările de această factură nu pot fi eludate, pentru că SSI nu se hrănea din invenţii şi din minciuni, cum o va face Securitatea în anii ’50. Dureros este faptul că, faţă de propriul partid, Iuliu Maniu a practicat şi minciuna prin omisiune. în noiembrie 1944, după ce a aflat de la Misiunea Americană despre înţelegerea perfectată între Churchill şi Stalin la Moscova, privind abandonarea României în zona de influenţă sovietică, l-a somat pe Nicolae Penescu să nu divulge nimănui din partid, nici măcar lui Ion Mihalache, această veste catastrofală, deoarece i-ar fi demoralizat partizanii. şi n-ar fi exclus ca însăşi tranzacţia dintre Churchill şi Stalin să fi avut drept temei un calcul sceptic britanic: de vreme ce agitaţiile comuniştilor nu puteau fi barate de o opoziţie serioasă şi solidară, de ce i-ar mai fi interesat pe englezi România?
SPERANŢE FåRå ACOPERIRE. Din documentele cercetate de noi, rezultă că şi percepţia lui Iuliu Maniu asupra situaţiei geopolitice din momentul postbelic era deficitară şi total depăşită. Imperiul Britanic nu mai era ceea ce fusese odinioară, târându-se acum la remorca americanilor. La rândul ei, România nu se mai putea considera buricul pământului numai pentru că dispunea de petrol şi de controlul asupra gurilor Dunării. Cu toate acestea, liderul ţărănist nu se putea despărţi de iluzia că occidentalii vor salva România, şi englezii înainte de toţi, datorită unei importanţe strategice care nu mai conta. Nimic nu-l descuraja să persiste în această eroare de anvergură. Nici faptul că rapoartele americanului Mark Etheridge, prezent aici în timpul manifestaţiei brutal reprimate din 8 noiembrie 1945, n-au avut nici un efect. Nici lipsa de interes a ambasadorului Averell Harriman pentru prezenţa lui Ion Mihalache în Occident, exprimată deschis lui Iuliu Maniu în ianuarie 1946. Nici măcar faptul că Adrian Holman, şeful Misiunii diplomatice a Marii Britanii la Bucureşti, va refuza sistematic să se întâlnească cu el. Din acest punct de vedere, sub influenţa preşedintelui lor, socotit în continuare un personaj providenţial, ţărăniştii păreau să trăiască în altă lume decât cea reală. Iar uneori erau chiar tentaţi să-şi ofere din proprie iniţiativă motive de calm. La începutul războiului, lansaseră informaţia că soţia lui Cordell Hull, secretarul de stat al Americii, era româncă, aşa că românii puteau dormi liniştiţi. Iar acum, după încheierea războiului, America avea un secretar pentru Apărare cu o influenţă deosebită la Washington, Henry L. Stimson, şi i s-a inventat şi lui o soţie originară din România. însă cine mai putea dormi liniştit în primăvara şi vara lui 1946?
CRIZA DE INFORMAŢII. Este adevărat, orgoliul lui Iuliu Maniu fusese insistent şi gratuit mângâiat şi prin diverse mesaje primite de la diplomaţi de marcă din Occident. La 27 august 1944, Renato Bova Scoppa, ministrul Italiei la Bucureşti, l-a felicitat în scris „pour la bataille qu’en grand capitaine Vous avez menée pour sauver la Roumanie”. Era la mijloc o neînţelegere: Iuliu Maniu, întâmplător sau nu, nu fusese implicat prin nimic în arestarea lui Ion Antonescu, habar nu avea despre ce se întâmplase la Palatul Regal şi chiar la sfârşitul aceleiaşi luni, într-un comunicat făcut public în cadrul unei conferinţe de presă, elogia armistiţiul încheiat de rege cu ruşii. Un armistiţiu inexistent. Nu a fost singura împrejurare în care în care lipsa de informaţii exacte şi sigure plasa ţărăniştii într-un ridicol desăvârşit. în februarie 1945, tot ei lansaseră în eterul zvonisticii bucureştene ideea ciudată că „în cercurile politice de stânga se discută că englezii fac eforturi pentru a-l scoate pe Eugen Cristescu de pe lista criminalilor de război şi a vinovaţilor de dezastrul ţării. Motivul: Eugen Cristescu ar fi jucat şi pe tabloul englezilor şi acum a sosit momentul să i se dea compensaţia cuvenită”. Altfel spus, habar nu aveau că Eugen Cristescu fusese transportat încă din septembrie 1944 la Moscova şi că lista criminalilor de război era la discreţia sovieticilor, nu a la cea a britanicilor. Deconectaţi de la orice sursă de informaţie credibilă ţărăniştii pluteau în sucul unor bănuieli şi idiosincrazii alimentate de propria imaginaţie. Tot ei au lansat pe piaţa liberă a zvonisticii, în aprilie 1945, ideea că „dl Groza, actualul prim-ministru, este foarte nemulţumit de modul cum este tratat de membrii din guvern, reprezentanţi ai partidului comunist”. Simultan, a venit peste ei şi generalul rezervist Gabriel Negrei, cu „informaţiile primite din sursă engleză, prin intermediul legaţiei, că situaţia guvernului este disperată, lucru recunoscut de dl prim-ministru Petru Groza la o masă luată la Hudiţă, urmând ca într-un viitor foarte apropiat, probabil în cele opt zile care urmează, să avem o criză de guvern. Spune că li s-a comunicat prin Legaţia engleză că a intervenit o înţelegere între anglo-americani şi URSS, privitor la formarea unui guvern din care să facă parte Partidul Naţional-ţărănesc şi Partidul Liberal al dlui Brătianu.” Au trecut şi cele opt zile şi nu s-a întâmplat absolut nimic. în cele din urmă, Iuliu Maniu i-a însărcinat pe Corneliu Coposu să pună la punct un serviciu de informaţii cu obiective politice, dar acesta s-a ocupat mai mult cu supravegherea lui Gheorghe Tătărescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
SISTEME DE INTOXICARE. Pe de altă parte, nu numai ţărăniştii, ci şi alţi corifei ai opoziţiei la ilegalităţile comuniştilor erau intoxicaţi cu ştiri fanteziste chiar de reprezentanţi ai Occidentului de la Bucureşti. La 16 mai 1945, într-o notă informativă a SSI, se aprecia că, „într-un cerc intim, ziaristul american Stevens a declarat că discursul premierului Churchill va provoca o accelerare a precizării raporturilor dintre anglo-americani şi ruşi. în 3-4 săptămâni, a declarat acest gazetar, se va şti dacă mai este posibilă colaborarea politică a aliaţilor şi după război. Sunt toate indiciile să se afirme – a mai precizat acest gazetar – că această colaborare cu Rusia este puţin probabilă, pentru că Moscova nu a respectat nici unul din angajamentele pe care şi le-a luat până acum la Yalta.” şi asta când nu ştia nimeni ce se hotărîse la Yalta! Acelaşi occidental intoxicator mai afirma că „se aude că Molotov va fi schimbat cu Litvinov”. Atunci ar fi însemnat că, prin Litvinov, care „are relaţii în cercurile politice şi financiare din Statele Unite”, Moscova ar dori totuşi să aibă relaţii bune cu americanii şi cu britanicii. Cu Molotov la conducerea politicii externe sovietice, aceste relaţii ar fi fost imposibile. Informaţiile erau furnizate de sursa cu numele de cod Kalinderu. Numai că Molotov a rămas în funcţia sa de comisar al afacerilor externe al URSS, Kalinderu era un informator recrutat dintre ţărănişti încă din anii ’30, iar aşa-zisul ziarist Frank Stevens, la rândul lui, era un personaj mai mult decât dubios. Peste doar doi-trei ani, va ajunge la mâna Securităţii, fiind surprins în flagrant de trafic cu valute străine. şi, brusc, într-o regie de zile mari, va declara că renunţă la cetăţenia americană, Washingtonul dovedindu-se un cuib al aţâţătorilor la război,. şi va cere azil politic în România, „o ţară liberă şi cu adevărat democratică”. Atât de liber va fi încât i se va stabili domiciliu obligatoriu în localitatea Tohani, şi va fi recuperat de compatrioţii săi abia în 1956, prin schimb de agenţi.
O altă sursă a Siguranţei infiltrate de comunişti, cu numele de cod Demonstene, recrutată şi ea dintre ţărănişti încă din anii ’30, a pompat printre colegii săi de partid o altă gogomănie. „înainte de a părăsi Capitala, dl Constantin Vişoianu – minţea Demonstene – a avut o întrevedere cu dna Ana Pauker. întrevederea a ţinut o oră. Dl Vişoianu a ţinut să insiste pe lângă dna Ana Pauker pentru realizarea unui guvern de colaborare, în care dl Ion Mihalache să aibă un rol important. într-un asemenea guvern, dl Vişoianu s-ar fi declarat gata să participe ca ministru de externe, asigurând că va fi recunoscut de anglo-americani.” Fiind incredibil cum puteau să creadă adepţii lui Iuliu Maniu asemenea relatări cusute cu aţă albă. Peste numai un an, însuşi Constantin Vişoianu va fi nevoit să fugă din ţară şi peste încă un an însăşi Ana Pauker va deveni titular al Ministerului Afacerilor Străine.
CONFERINŢA DE LA POTSDAM. S-au făcut deseori referinţe şi la demersurile întreprinse pe lângă organizaţiile internaţionale de către Iuliu Maniu, fie singur, fie în colaborare cu Dinu Brătianu. Dacă cercetăm cu atenţie despre ce este vorba, ne apucă melancolia. La 19 iulie 1945, sesizată de informatorul Hubert, Siguranţa ştia că „toată atenţia şi toate speranţele conducerii naţional-ţărăniste sunt concentrate asupra Conferinţei de la Potsdam. în acelaşi timp, această conducere îşi dă seama că nu are motive reale de a-şi face prea mari iluzii. Speră că se va întâmpla ceva în ţară, că va interveni o oarecare schimbare, dar în nici un caz ceea ce ar fi de dorit, adică o schimbare de guvern, în care Partidul Naţional-ţărănesc să aibă primul rol.” Peste alte două săptămâni, „în cursul dimineţii de vineri, 3 august a.c. – revenea în arenă sursa cu numele de cod Kalinderu – Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au avut o întrevedere, în cadrul căreia au discutat comunicatul Conferinţei de la Potsdam. Din primele impresii pe care le-au avut cei doi oameni politici reiese că ei sunt satisfăcuţi de cuprinsul comunicatului, mai ales că el a spulberat impresia care domina în cercurile comuniste, cum că la Potsdam nu se va discuta sub nici o formă problema României”. Adevărul fiind că nici unul din ei habar nu avea despre ce se discutase la Potsdam şi nici nu vor mai trăi ca să afle. Unul dintre supravieţuitorii dezastrului ţărănist de la Tămădău, anume Nicolae Penescu, va afla cum fusese împărţită Europa în sfere de influenţă abia în 1961, de la Vladimir Streinu şi Vasile Netea. înainte de a fi arestaţi şi internaţi la Jilava, aceştia apucaseră să asculte la posturile de radio străine câte ceva despre conţinutul stenogramelor de la Potsdam, nu demult publicate de istoricul german Helmut Dundermann. şi au comunicat ce ştiau şi colegilor lor de celulă.
însă, în epocă, ceva s-a mai întâmplat în jurul reuniunii de la Cecilienhof, şi acest ceva este în măsură să ne încredinţeze că cei doi oameni politici nu mai ştiau pe ce lume trăiesc, nu mai aveau noţiunea spaţiului şi a timpului. La 17 august 1945, Prefectura Poliţiei Capitalei a interceptat un Memoriu adresat şefilor Naţiunilor Unite, la Conferinţa de la Potsdam, de către dl Constantin I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional-Liberal. De ce n-a semnat şi Iuliu Maniu memoriul în speţă nu se prea înţelege, dar este absolut sigur că avea cunoştinţă de el. Din nefericire, Conferinţa de la Potsdam se încheiase în urmă cu fix o jumătate de lună, la 2 august 1945, astfel încât memoriul matusalemicului preşedinte al liberalilor, în care se inventariau cu minuţie toate fărădelegile comuniştilor din România, nu mai avea unde şi cui să-i parvină. Numai vigilenţa Corpului Detectivilor, condus la data aceea de Alexandru Nicolschi, l-a împiedecat să plonjeze în plin neant.
OAMENI LOVIŢI DE ORBUL GăINILOR? în continuare, reproducem şi o notă informativă emisă de Brigada I a Siguranţei, la 3 ianuarie 1946: „în cercurile Partidului Naţional-ţărănesc – consemna documentul -, rezoluţia de la Moscova, privitoare la politica noastră internă, e considerată ca satisfăcătoare, sau mai bine zis ca acceptabilă, afirmând însă că în cercurile comuniste rezoluţia aceasta a provocat o consternare generală. Comuniştii se plâng că au făcut tot spre a da satisfacţie Moscovei, pierzând astfel o foarte importantă masă de membri şi mai ales simpatia pe care în primăvară iznutiseră s-o câştige în cercurile muncitoreşti şi intelectuale, care aşteptau ceva nou de la un partid nou, cum era Partidul Comunist, şi mai ales au pierdut popularitate prin campaniile îndreptate împotriva lui Maniu, numai şi numai spre a da satisfacţie cererilor ruseşti. Acum, însă, când comuniştii din România ar fi avut nevoie de un sprijin efectiv din partea Moscovei, aceasta i-a lăsat.” Evident, şi de data aceasta ţărăniştii erau victimele unei iluzii, luând dorinţele drept realităţi. Cum adică să-i lase Moscova pe comunişti, când aceştia se agitau cu o obedienţă destoinică sub indicaţiile nemijlocite ale Comisiei Aliate (sovietice) de Control? Chiar aşa să fi fost: erau loviţi ţărăniştii de orbul găinilor?
Despre ce era vorba, de fapt? în urma unei înţelegeri ipocrite perfectate la Moscova, sosiseră la Bucureşti Sir Archibald Clark Kerr şi Averell Harriman, ambasadorii Marii Britanii şi Statelor Unite în Uniunea Sovietică, precum şi A. I. Vâşinski, adjunctul lui Molotov. Ruşii acceptaseră ca guvernul lui Petru Groza să fie cârpit cu câteva personaje din opoziţie, spre a se pune capăt faimoasei „greve regale”. Ceea ce s-a şi realizat, fără ca operaţiunea de cosmetizare a puterii acaparate de comunişti să aibă efecte practice. Cu această ocazie, a aflat şi Iuliu Maniu că ideea de a-l trimite pe Ion Mihalache în Occident, spre a conduce un guvern românesc în exil, nu era agreată nici de americani şi nici de britanici. şi, în ciuda acestui fapt, peste numai un an şi ceva, nu va ezita şi îşi va împinge comilitonii politici în sinistra capcană organizată de Siguranţă pe câmpul abandonat de aviaţie de la Tămădău!
MEMORII PESTE MEMORII, TOATE FåRå EFECT. în rest, lupta politică a opoziţiei din România împotriva abuzurilor ruseşti şi ale comuniştilor aborigeni începuse să se reducă, ca şi pe vremea mareşalului Ion Antonescu, la redactarea unor memorii orientate spre toate azimuturile sub care i se părea că va afla înţelegere. „Dl Gheorghe Brătianu – preciza o notă a Siguranţei din 16 februarie 1946 – a depus în ziua de 9 februarie a.c. un memoriu la Misiunea Britanică şi unul la cea Americană, cu privire la chestiunea Basarabiei. D-sa a depus un memoriu documentat, bazat pe date istorice, cu extrase din cronici vechi, documente, zapisuri, în care se dovedeşte că Basarabia este românească şi că Rusia nu are nici un drept de anexare. Se crede că acest memoriu va servi ca bază de discuţie la Conferinţa Păcii ce se va ţine în luna mai la Paris. Memoriul va fi studiat de reprezentanţii politici ai ambelor misiuni, adnotat cu chestiuni luate la faţa locului. Se crede că acest memoriu va face o mare vâlvă propagandistică în America.” Dar n-a produs nici o vâlvă, a fost îngropat în sertarele aliaţilor anglo-saxoni şi nu cunoaştem nici azi conţinutul lui. De extrase din cronici şi zapise le ardea responsabililor politici de la Londra şi Washington, aflaţi în preajma declanşării războiului rece, care va răvăşi omenirea preţ de o jumătate de veac?
Mult mai grav era faptul că şi în Europa, şi peste Ocean se schimbaseră nişte guverne, serviciile secrete aliate erau readaptate la starea de pace de oameni noi, apăruse la suprafaţa structurilor naţionale şi internaţionale o nouă generaţie de oameni politici şi mulţi dintre ei habar nu aveau cine era Dinu Brătianu şi cine era Iuliu Maniu. Proba ne-o oferă un document de o factură destul de rară, descoperit de noi în arhivele Siguranţei de altădată, pe care-l reproducem alăturat. Este vorba despre răspunsul Organizaţiei Naţiunilor Unite oferit unui memoriu semnat de Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Constantin-Titel Petrescu, în care se dezvăluiau matrapazlâcurile săvârşite de comunişti la alegerile din 19 noiembrie 1948. Memoriul celor trei lideri politici români a ajuns la New York abia la 29 aprilie 1947. şi abia la 1 iulie 1947 registratura Secretariatului General al ONU a catadicsit să-i remită lui Iuliu Maniu, stâlcindu-i şi numele, un răspuns nesemnat şi de complezemţă. Ca şi cum preşedintele ţărăniştilor ar fi fost un particular care înaintase o petiţie la fisc sau la primărie, primind contra ei dovada primirii şi un număr cuvenit de înregistrare. Acest răspuns nu i-a parvenit niciodată lui Iuliu Maniu, fiind interceptat de Siguranţa aflată în plin proces de transformare în Securitate şi păstrat în original în dosarele ei. Oricum, i-ar fi parvenit când era deja arestat.

UN PROIECT RATAT
„Conducerea Partidului Naţional-ţărănesc a însărcinat grupul de ziarişti în frunte cu dr. Constantin Hagea, Gabriel ţepelea etc. cu redactarea unui dosar numit Cartea Neagră, care cuprinde aşa-zisele samavolnicii guvernamentale îndreptate împotriva opoziţiei. Cartea Neagră cuprinde declaraţiile victimelor, ale martorilor, fotografii luate la faţa locului, precum şi concluziile celor însărcinaţi cu redactarea ei. Cartea Neagră, se spune în cercurile naţional-ţărăniste, va fi prezentată aliaţilor, spre a le demonstra felul în care guvernul înţelege să aplice hotărîrile de la Moscova şi să respecte libertăţile cetăţeneşti, avertizându-i totodată că, în asemenea condiţiuni, opoziţia nu va putea participa la alegerile viitoare.”
(Brigada I Siguranţă, 11 aprilie 1946)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: