Pasageri, navigatori şi securişti în confruntare pe Dunăre

În mai multe numere succesive, Jurnalul naţional s-a referit la destinul ingrat al frontieriştilor, al celor decişi să o rupă cu ororile regimului comunist. În acele reconstituiri, Dunărea apărea ca un leit-motiv, ca o ştachetă peste care era mai mult decât dificil de sărit. În ceea ce urmează, producem informaţii suplimentare despre activitatea Securităţii pe Dunăre, nu numai din sectorul frontierei cu Iugoslavia, ci de pe întregul curs navigabil al fluviului.

Un duşman inventat. Înfiinţarea Securităţii a coincis cu instalarea unui conflict de durată între Belgrad şi restul ţărilor socialiste, comuniştii români, cu sufletul lor de cârpă, oferindu-se ca vârfuri de lance al politicii agresive a Moscovei. Conferinţa la care Iugoslavia a fost anatemizată a avut loc la Bucureşti, Gheorghe Gheorghiu-Dej fiind raportorul blestemelor proferate la adresa lui Iosip Broz Tito. Şi Dunărea, implicit, a devenit o prăpastie între două lumi antagonice. Cine îndrăznea să o sară, risca să se prăbuşească în gol, adică în moarte. Actele de identitate ale tuturor cetăţenilor români din localităţile de pe malul fluviului au fost obliterate cu o ştampilă triunghiulară pe care scria: Locuitor din zona interzisă de frontieră. Sate întregi din zonele frontierei terestre dintre România şi Iugoslavia au fost deportate în Bărăgan şi în loc s-au construit cazemate, folosite în zilele noastre ca toalete de emergenţă pentru agricultori şi păstori. Cei ce nu locuiau pe graniţă, nu aveau acces la rudele lor din Ostrovul Mare, Turnu Severin, Orşova sau Oraviţa decât cu permise speciale, vizate de omniprezenta Securitate. Şi chiar din momentul când dispuneai de o autorizaţie de gen deveneai o persoană suspectă.
În vara lui ’49, responsabililor cu propaganda din Bucureşti le-a trecut ca un glonţ prin cap o idee stupidă, pe care s-au şi grăbit s-o transpună în practică: au instalat la Orşova un panou imens: caricatura lui Iosip Broz Tito apărea cu o secure în mână, pe lama căreia şiroiau picături mari de sânge. Pasămite, sârbii care o priveau peste apele fluviului ar fi trebuit să priceapă că Iosip Broz Tito şi secundul său Rankovici erau călăii poporului iugoslav. Nu-l mai nominalizăm şi pe caricaturistul bucureştean a cărui semnătură a girat „opera” de la Orşova, pentru că, între timp, a trecut într-o lume mai bună. S-a sinucis. Însă atunci, cu o promptitudine exemplară, iugoslavii au avut replică: au instalat şi ei peste fluviu de Orşova, la Cladova, un panou la fel de uriaş pe care caricatura „marelui Stalin” mulgea cu îndârjire o vacă pe ugerul căreia erau înscrise numele tututor ţărilor socialiste, cel al României fiind caligrafiat la un loc de cinste. Din acel moment, toate trenurile care circulau între Turnu Severin şi Băile Herculane au fost împânzite de securişti, care obligau călătorii să coboare toate storurile de la ferestrele dinspre fluviu ale compartimentelor, ca să nu îşi închipuie că ţara lor se afla la cheremul Moscovei. Până la urmă, propagandiştii români au renunţat la panoul din Orşova, pentru că prea se făcuseră de râsul lumii. Panoul din Cladova a mai rămas câţiva ani în picioare.
Destine lovite de nenoroc. Toate astea erau nimic. Şefii Securitatăţii era îngrijoraţi cu prioritate, în materia raporturilor noastre cu Iugoslavia, de defecţiunile propriilor ei subalterni. Un pluton întreg al trupelor de Securitate de la Oraviţa capturase un şlep autopropulsat din port şi trecuse dincolo, la „inamic”, cu comandantul lui în frunte. Stârneau îngrijorarea Securităţii şi dezertările din ce în ce mai frecvente înregistrate în rândurile Corpului grănicerilor. Regimul n-a putut interzice nici circulaţia curselor fluviale curente din zona de frontieră. Ar fi stârnit mânia locuitorilor, care nu dispuneau de alte mijloace de deplasare. De la bordul ambarcaţiunilor care făceau naveta între Calafat şi Turnu Severin, sau dinspre Turnu Severin spre Oraviţa şi Moldova Veche, cu escale în comunele mai răsărite de pe traseu, nu puţini pasageri îndrăzneau să sară în apă şi să înoate spre malul sârbesc. Pentru toate împrejurările, Securitatea ar fi avut soluţii, însă multe au fost respinse de autorităţi superioare, datorită stupidităţii lor.
Mulţi defectori au avut nenorocul să cadă din lac în puţ, pentru că nici UDBA, faimoasa poliţie politică a lui Iosip Broz Tito, nu era mai brează decât Securitatea română şi nu strălucea prin eleganţa manierelor ei. Uneori îi considera pe transfugii români drept agenţi pe care Securitatea lui Dej încerca să-i strecoare în Iugoslavia, ceea ce în unele cazuri se confirma, în cele mai multe nu. Alteori, îi manipula fără scrupule în favoarea propriilor interese. Din acest punct de vedere, interesant a fost cazul soldatului Ion Gligor, grănicer în termen care dezertase în vara lui ’52 de la un pichet din Clisura Dunării. După ce s-a predat autorităţilor iugoslave, a fost îmbrâncit într-o şcoală de spionaj şi, după nişte cursuri sumare, a fost retrimis clandestin peste Dunăre, cu o misiune informativă destul de tulbure. Securitatea l-a capturat pe Ion Gligor la 1 august 1953, l-a anchetat la sânge şi l-a dat pe mâna Justiţiei. La 24 martie 1954, fostul grănicer a fost condamnat la moarte de un tribunal din Braşov şi urma să fie executat. Însă, surpriza surprizelor!, la 14 aprilie, acelaşi an, însuşi Alexandru Drăghici a intervenit în favoarea graţierii lui Ion Gligor, printr-un demers adresat Consiliului de Miniştri. Argumentele ministrului Securităţii statului erau stufoase şi profund ipocrite: „Ion Gligor a avut o poziţie sinceră şi a ajutat organele anchetatoare să depisteze toate elementele care l-au ajutat în misiunea încredinţată de regimul titoist”; „a demascat în instanţă metodele criminale ale regimului titoist” etc. etc. În realitate, Securitatea dorea să-l „întoarcă” pe bietul Ion Gligor, în culise, probabil, chestiunea era deja aranjată, şi să-l retrimită în Iugoslavia, cu sarcini informative elaborate de data aceasta la Bucureşti. Cum s-a încheiat această partidă de ping-pong cu destinul unui om amărât, care nu-şi dorea decât să trăiască mai bine şi mai liber oriunde s-ar fi găsit un loc sub soare şi pentru el, nu se poate afla decât din arhive la care n-avem acces.
Apetisanta propunere a sovieticilor. Şi în problema pasagerilor de pe navele fluviale, care săreau cu sprinteneală în apă ţintind către malul sârbesc, Securitatea avea soluţii, dintre care unele au frizat paranoia. De pildă, după mai multe întâmplări de această factură, s-a dispus ca toate vapoarele care circulau pe Dunăre, în sectorul frontierei cu Iugoslavia, să-şi dubleze copastiile cu un gard înalt de peste doi metri, astfel încât cei dispuşi să ia calea exilului în ţara vecină să aibă dificultăţi la escaladarea lui. Aşa au apărut în peisajul danubian vapoarele înzestrate cu garduri, obiect de batjocură pentru toţi marinarii, de toate naţiile, care navigau între Regensburg şi Sulina. Azi aşa, mâine tot aşa, până când stupizenia pusă la cale de Securitate a ajuns să fie batjocorită şi în ziarele Occidentului. Moment în care autorităţile de la Bucureşti au reuşit, în sfârşit, să înţeleagă penibilul situaţiei şi au dispus demontarea îngrăditurilor în discuţie. Era normal ca securiştii să nu mai înţeleagă nimic: ei doreau siguranţa patriei socialiste, iar activiştii partidului, fără nici un discernământ, le sabotau cele mai radicale iniţiative.
Nu chiar pe toate, spunem noi din perspectiva zilei de azi. Cu aprobarea partidului supravegherea Securităţii pe marele fluviu nu s-a limitat la sectorul de frontieră cu Iugoslavia, a avut în vedere întregul curs navigabil al Dunării, vizând interese care nu erau numai ale regimului comunist de la Bucureşti, ci mai ales ale Uniunii Sovietice. În anii ’50, colaborarea Securităţii române cu KGB-ul se dovedeşte a fi fost foarte strânsă, după cum atestă şi un referat întocmit la 1 august 1955 şi supervizat de colonelul Eugen Szabo. Îl cităm integral: „În scopul compactării muncii pe linia navigaţiei pe Dunăre – aprecia un ofiţer sovietic care ţinea să-şi păstreze anonimatul -, precum şi în scopul luării de măsuri în comun (cu spionajul sovietic, bineînţeles – n.n.), vă rugăm să ne informaţi permanent asupra următoarelor probleme: despre activitatea serviciilor de spionaj străine şi a grupărilor de emigranţi din străinătate dusă împotriva URSS şi a ţărilor de democraţie populară, folosind canalele transportului maritim şi fluvial; despre marinarii străini ce ating porturile RPR şi sunt bănuiţi că au legături cu serviciile de spionaj străine, precum şi despre marinarii care, eventual, ar putea fi atraşi să colaboreze cu organele de Securitate; despre locurile unde se adună emigranţi din URSS şi ţările de democraţie populară, ca: restaurante, cafenele, magazine etc., unde marinarii din ţările de democraţie populară şi URSS sunt prelucraţi de către serviciile de spionaj străine; despre organizaţiile şi institutţiile din porturi folosite de către serviciile de spionaj imperialiste ca acoperire a activităţii subversive împotriva URSS şi a ţărilor de democraţie populară (adresele centrelor de spionaj din porturi); despre folosirea de către serviciilor de spionaj străine a vaselor statelor capitaliste ce ating porturile ţărilor de democraţie populară, pentru strângerea informaţiilor de spionaj din aceste porturi; despre persoanele ce lucrează în porturile şi pe vasele ţărilor de democraţie populară ce ating porturile Uniunii Sovietice şi sunt suspicionaţi de dvs. că ar avea legături cu serviciile de spionaj străine: despre metodele de lucru ale serviciilor de spionaj imperialiste pe linia canalelor transportului maritim şi fluvial (legătura cu agentura, locuri marcante, căsuţe poştale etc.); despre agentura ce lucrează pe vase, este infiltrată în reţeaua informativă a duşmanului şi a primit de la serviciile de spionaj străine instrucţiuni pentru strîngerea materialelor de spionaj despre URSS.” Sarcinile depăşeau în mod evident abilităţile practice şi mentale ale Securităţii.
Nimicuri cu care nu se putea ieşi în lume. La o asemenea sesizare sovietică, Securitatea română nu putea să răspundă decât cu o promptitudine exemplară. Astfel încât colonelul Eugen Szabo a notat referatul sovietic cu o rezoluţie pe măsura slugărniciei comuniştilor de la Bucureşti faţă de Moscova. „Serviciul 1. Urgent să se pregătească materialul. Mi se va prezenta până la data de 15 august 1955” – a ordonat subaltermnilor săi colonelul Eugen Szabo. Numai că securiştii români nu prea aveau ce să raporteze.
În fapt, pe ce putea să conteze Securitatea când îşi închipuia că ar fi fost în măsură să se ridice la altitudinea unor asemenea exigenţe. Pe aproape nimic. La Galaţi, de exemplu, informatorii Securităţii se puteau număra pe degete şi numai ofiţerii ce-i recrutaseră garantau pentru ei. Informatorul cu nume de cod „Leonid” de pe şlepul 12.244, nume real Nicolae Lazăr, furniza instituţiei numai date banale privind contrabanda efectuată de navigatori, cu fel de fel de nimicuri aduse din porturile Europei Centrale. Altul, cu nume de cod „Ion Georgescu”, nume real Ioan Dumitrescu, îmbarcat pe şlepul 4028, care naviga între Sulina şi Viena, călcase de câteva ori alături şi nu mai prezenta suficientă încredere. Unii ofiţeri îl doreau îndepărtat din reţea, însă alţii ţineau cu dinţii de el, neştiind cu cine ar fi putut să-l în locuiască. Perspectiva de a nu avea ce să mai raporteze nu era convenabilă. Este adevărat, fusese punctată o oarecare Sultana I., bucătăreasă pe nişte pontoane din rada portului Giurgiu, şi se studia „posibilitatea încadrării sale informative” în vederea unei proxime recrutări. Ce ar fi recomandat-o pentru un asemenea rol? Relaţiile ei cu marinarul turc Agdum Adem de pe nava Ileri, relaţii de amor pasagere, desigur, de genul ce se leagă în toate porturile din lume.
Suspecţi pe toată linia. În categoria suspecţilor de naţionalitate şi cetăţenie română Securitatea clasa pe te miri cine. Unui anume Pantelimon Chiseliţă, cârmaci pe şlepul 4253, i s-a ridicat avizul de navigaţie până la Viena, întrucât îndrăznise să dea o raită prin zona americană de ocupaţie. Bube în cap i s-au găsit şi lui Alexandru Andriţa, marinar pe şlepul 4028: „a avut legături la Viena, în timp ce naviga pe linia de sus”. Atât şi nimic mai mult. Nici Haralambie Doriza, cârmaci pe şlepul 14110, nu sta prea bine cu dosarul de cadre: avea rude în Grecia. O situaţie imposibil să fie remediată, pentru că rudele ţi le dă Dumnezeu!
Iată şi câteva dintre pretextele pentru care erau ţinuţi sub o strictă supraveghere diverşi marinari străini, obligaţi la escale în porturile înşirate pe Dunăre. Yureddin Yeggiul, comandantul navei turceşti Demir, a acostat-o pe cheiul Sulinei pe numita Mariana Negruţi, solistă a ansamblului de estradă Galaţi. „A încercat să şi-o apropie – specifica o notă informativă -, lăudându-se că este foarte bogat şi promiţându-i că o va lua în Turcia.” Nu era greu de înţeles că turcul tentase să o ademenească la o partidă de dragoste, dar prin capul Securităţii vâjâiau cu totul altfel de gânduri, mult mai prăpăstioase. Francesco Marano, comandantul vasului italian Achille, „a luat legătura cu mai multe persoane din oraşul Galaţi, printre care şi cu Regina M., muncitoare la Întreprinderea Filimon Sârbu”. Numai un idiot putea să conceapă că ar fi practicat spionajul în patul în care se reconfortaseră. Cu toate acestea, informaţia furnizată de sursa cu nume de cod „Silică”, la 16 mai 1955, a fost întoarsă pe toate feţele şi a rămas până în zilele noastre în arhiva Securităţii. În sfârşit, în aceeaşi categorie de culpe s-a înscris şi cea a lui Avnî Hamdi, comandantul navei turceşti Izmir: „a încercat să şi-o apropie pe numita Geta G., de la Teatrul de păpuşi din Galaţi, cu care s-a întâlnit de mai multe ori”.
Merită să cităm şi un fragment dintr-un raport cu un conţinut asemănător, care spune mai totul despre inteligenţa Securităţii din anii ’50. „Din materialele pe care le posedăm – se menţiona într-un document adresat din Galaţi Ministerului Afacerilor Interne, Direcţia a VI-a, Bucureşti -, rezultă că Mircea Sichitiu, radiotelegrafist la regionala Navrom Galaţi, în anul 1950, în timp ce naviga în apele internaţionale, avea legături cu diferite persoane din Viena, iar dintr-o notă prezentată la 1 iunie 1954, o sursă sigură semnalează că, la sfârşitul anului 1951, Victor Colbazi, agent al serviciului de spionaj american din Viena, a afirmat că este în legătură cu numitul Mircea Sichitiu. Asupra numitului Mircea Sichitiu a existat dosar de verificare, deschis de secţia noastră, pentru stabilirea legăturilor pe care susnumitul le avea prin radio cu străinătatea, deoarece, din 1951, nu a mai plecat cu vasele în străinătate şi a lucrat la radiostaţia Navrom Galaţi. Acţiunea de verificare a fost închisă, întrucât nu s-au verificat suspiciunile că ar mai întreţine legături cu străinătatea. Iar obiectivul, fost informator abandonat, s-a prezentat unui lucrător din secţia noastră, cerând să se reia legătura cu el, pentru a lucra în continuare ca informator.” Frumoasă poveste, îţi vine să mori de râs!
Pericolul unei crize de ilaritate. Fireşte, pe temeiul unor nimicuri de această factură nu se putea angaja o colaborare cât de cât fructuoasă cu spionajul sovietic, care acţiona la nivel planetar, fără să se încurce în chestiuni derizorii. Ce se poate înţelege din asta? Nimic altceva decât că şi în materie de activitate informativă, prin ofiţerii lor, românii au fost ruda săracă şi pricăjită a întregului sistem socialist. Asta e situaţia şi nu are sens să vopsim o cioară nenorocită, deghizând-o în papagal. În schimb, în materie de represiune nu ne-a întrecut nimeni, chiar îi puteam concura pe sovietici, chiar dacă n-am avut o Siberie şi nici un Gulag.. Tot aşa se explică, în parte, şi reticenţa Serviciului Român de Informaţii de astăzi de a permite accesul la arhivele premergătorilor lui, un acces negrevat de restricţii stupide. S-ar putea deduce din ele chiar şi scenarii pentru filme cu Stan şi Bran. Ar muri toată ţara de râs, nu numai cei ce au avut nenorocul să ajungă la asemenea documente, şi nimic altceva!

Misiuni peste alte misiuni
„Activitatea internă se exercită de organele Securităţuii pe întreg teritoriul ţării, în rândul tuturor categoriilor sociale, a grupărilor politice, ramurilor profesionale, căutându-se şi culegându-se informaţii despre fapte şi stări de fapt care interesează securitatea statului nostru, cu scopul prevenirii acţiunilor criminale ale duşmanului de clasă. Atenţia organelor ce exercită acţiunea informativă internă se îndreaptă, îndeosebi, în următoarele direcţii: activitatea subversivă a duşmanului de clasă; acţiunea de propagare a naţionalismului şi şovinismului în rândurile naţionalităţilor conlocuitoare;: încercările duşmanului de a lovi regimul nostru democrat-popular, camuflându-se sub masca religiozităţii; manifestările duşmănoase în rândurile diferitelor categorii sociale, urmărindu-se starea de spirit a acestora şi felul cum privesc măsurile revoluţionare luate de regimul nostru pe drumul construirii socialismului.”
(ASRI, fond D, dosar 7892, vol. 4, f. 13)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: