România, o ţară ajunsă pe taraba tranzacţiilor dintre Marile Puteri

Primele eşaloane ale Misiunii Militare Germane au intrat pe teritoriul român la 10 octombrie 1940. în aceeaşi zi, Franklin D. Roosevelt, preşedintele SUA, a decis blocarea tuturor depozitelor româneşti de devize şi de valută din băncile americane. Deblocarea lor urma să se facă numai „atunci când se va avea convingerea că executarea plăţilor se va face în interese pur româneşti”. Motivaţie cam trasă de păr, cu atât mai mult cu cât o stare de război între România şi SUA era încă departe de a deveni realitate.

Exemplul SUA a fost urmat imediat şi de Marea Britanie, apoi de guvernul canadian, astfel încât rezervele de bani româneşti din străinătate, inclusiv depozitele de metal preţios, au ajuns să fructifice în favoarea unor guverne pentru care România devenise pionul de sacrificiu din deschiderea unei partide macabre de şah. Povestea acestor bani româneşti, complicată şi de faptul că nu erau numai bani ai statului, ci şi bani ai particularilor, asupra cărora nimeni nu putea avea un drept de decizie, se va încheia abia la o jumătate de veac după încheierea ostilităţilor. Fiind vorba, în totul, de vreo 500 milioane dolari, când dolarul era de vreo 30 de ori mai puternic decât cel de azi.
ABUZUL PROLIFEREAZå. În ciuda acestui gest de vădită ostilitate, guvernul român nu a întrerupt relaţiile diplomatice nici cu SUA şi nici cu Marea Britanie. Dimpotrivă, generalul Ion Antonescu s-a străduit să imprime un comportament cât mai civilizat al autorităţilor din subordine faţă de diplomaţii şi cetăţenii americani şi britanici din ţară. De pildă, când poliţia legionară a arestat şi molestat nişte ingineri englezi de pe Valea Prahovei, specialişti în probleme petrolifere, generalul i-a urechiat în termeni severi pe ciracii lui Horia Sima. însă nu era mai puţin adevărat că englezii preparau cu febrilitate condiţiile necesare destabilizării interne a României, chiar în scopul de a-i determina pe germani să ne transforme în paşalâc ocupat militar. Fapt care ar fi imobilizat aici şi în poarta Balcanilor alte şi alte divizii din Wehrmacht, rărindu-le implicit pe cele ce se confruntau cu trupele britanice şi franceze în extremitatea apuseană a continentului. Totuşi, nici serviciile secrete de la Bucureşti şi Berlin nu dormeau, deşi uneori percutau cu o relativă întârziere.
REBELIUNEA EŞUATå. Implicarea englezilor în rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941 este încă învăluită în ceaţă, limpezirea contextului fiind obstaculată şi de accesul extrem de dificil la arhivele în care gestează şi azi adevărul. Deh, am intrat în NATO, ne pregătim să intrăm şi în Uniunea Europeană şi nu se cuvine să-i deranjăm pe occidentali cu reproşuri referitoare la un trecut scandalos. Oricum, declanşarea rebeliunii în cauză, din prima lună a noului an, a avut drept amorsă asasinarea maiorului german Döring de către un străin pripăşit pe la noi, Demetrios Sarandos, dovedit ca agent al Intelligence Service. Născut în Turcia, grecul era de profesie atlet de circ, rupea lanţuri de carton şi ridica haltere de mucava în spectacole cu public restrâns, avea mintea cuibărită în muşchi, nu acolo unde o ţin muritorii de rând, şi greşise adresa. în loc să-l împuşte pe generalul de cavalerie Erik Hansen, şeful Misiunii Militare Germane din Bucureşti, a lichidat un ofiţer infinit mai redus în rang. însă a fost destul ca furtuna să se dezlănţuie, fără să ajungă la succesul scontat.
Asemeni lui Antonescu, şi britanicii se înşelaseră asupra puterii reale a legionarilor. în loc să trateze Mişcarea Legionară, de la bun început, cu şuturi bine ţintite în posterior, generalul credea că-i va neutraliza pe gardişti strângându-i cu afecţiune în braţe şi înăsprind progresiv acest gen de tandreţe până când li s-ar fi tăiat respiraţia, ieşindu-le şi ochii din cap. Iar englezii erau ferm convinşi că legionarii, contând şi pe sprijin german, ar fi fost mult mai tari decât anturajul loial lui Ion Antonescu şi-l vor da pe general peste cap. Nu au luat în calcul armata şi sentimentele militarilor şi, în afară de asta, informaţiile lor asupra atitudinii reale a conducerii Reichului faţă de disputa din România s-au dovedit a fi total aproximative.
O tulburare masivă a apelor din politica românească, urmată de o intervenţie germană energică în vederea restabilirii ordinei, era tot ce ar fi fost de dorit la Londra. Din simpli arbitri ai unui conflict intern, germanii ar fi devenit stăpâni efectivi ai ţării, realizându-se şi joncţiunea deplină a teritoriilor controlate de la Berlin la placa de fricţiune cu Rusia sovietică. Obiectivul nu a fost atins decât parţial, în sensul că Antonescu a devenit şi mai îndatorat germanilor, afluirea diviziilor Wehrmachtului în ţară nemaifiind prin nimic limitată. Deocamdată, mai mult nu s-ar fi putut realiza şi englezii au decis să-şi retragă legaţia şi alte structuri instituţionale din România. Ruperea relaţiilor diplomnatice dintre Londra şi Bucureşti a survenit la 10 februarie 1941, la două săptămâni după eşecul lamentabil al rebeliunii gardiştilor. Simultan, agentura Intelligence Service de la Bucureşti, condusă de Archibald Gibson, Tom Masterson şi Alfred Gardyne de Chastelain a fost transferată la Istanbul. Totodată, la 15 februarie 1941, România era inclusă pe lista ţărilor supuse blocadei britanice.
SACRIFICAREA GRECIEI ŞI IUGOSLAVIEI. în consecinţă, deşi între România şi Marea Britanie nu exista o stare de război declarat, mai multe cargouri, între care şi Steaua Română, ne-au fost sechestrate pe rutele normale de navigaţie şi escortate spre porturi aflate sub jurisdicţia englezilor. Nu aveau material militar la bord, ci mărfuri destinate consumaţiei curente: coloniale, adică citrice, cafea etc. Tragic a fost destinul echipajelor româneşti de la bordul cargourilor fără noroc: pentru toată perioada războiului, parte din marinari, capturaţi în apele Oceanului Indian, au fost internaţi în lagărul de la Premnagar, lângă Dehra Dun, tocmai în India. Alţii au fost risipiţi prin lagăre din Uganda şi Insula Pinilor, Cuba. Grav şi profund imoral în acelaşi timp a fost gestul britanicilor de a sechestra şi navele româneşti angajate în transportarea evreilor emigraţi spre porturi din Palestina. îndeobşte, echipajele lor au fost internate în cantonamentele Latroun Detention Camp şi Wilhelma Perimeter Center din ţara Sfântă, parte din ele fiind ulterior transferate într-un lagăr din Persia. Nu au fost supuşi la muncă obligatorie, însă vreme de câţiva ani au îndurat o soartă de paria. Fapt constatat şi de inspecţiile Crucii Roşii de la Geneva.
Spre a-l ajuta pe aliatul său Mussolini, încurcat într-un război de uzură cu Grecia, Hitler premeditase o străpungere militară spre extremitatea sudică a Balcanilor. Englezii l-au ajutat să-şi pună planul în aplicare mai repede şi mai complet. Iniţial, pasajul diviziilor Wehrmachtului spre Tracia şi Peloponez s-a arătat a fi problematic, datorită rezistenţei lui Boris, suveranul Bulgariei. Ameninţaţi şi din nord de cele 12 divizii germane cantonate în aşteptare pe teritoriul român, grecii au cerut asistenţa englezilor, care le garantaseră frontierele. Discuţiile dintre generalul Wavell şi mareşalul britanic al aerului Longmore, pe de o parte, şi premierul Metaxas, împreună cu generalul Papagos, pe de altă parte, s-au purtat la Atena, la 14 şi 15 ianuarie 1941. Grecii cereau englezilor cel puţin 9 divizii şi un sprijin aerian consistent. Englezii nu le-au promis decât un regiment de artilerie, un regiment înzestrat cu armament anticar şi antiaerian şi 60 blindate, asistenţa aceasta precară fiind mediatizată deliberat prin posturile de radio. în aceste împrejurări, bulgarii şi-au atenuat rezistenţa şi au încheiat un protocol de colaborare cu nemţii, în care era prevăzut şi tranzitul trupelor solicitat de Berlin. Când germanii au atacat Grecia, britanicii şi-au retras în viteză jucăriile militare debarcate pe coastele Mării Egee, abandonându-i pe greci în mâna lui Dumnezeu. încât trupele Wehrmachtului au ajuns în numai câteva zile să-şi spele obielele în apele Capului Matapan şi ale Insulei Creta. Mai rămânea ca englezii să manevreze de o asemenea manieră încât să-i determine pe germani să ocupe şi Iugoslavia.
La 27 martie 1941, un nou guvern iugoslav, rezultat dintr-o lovitură de stat inspirată de Londra, a anunţat retragerea ţării din faimosul Pact Tripartit, la care abia aderase. La 28 martie, a descins la Belgrad mareşalul John Dill, şeful Statului Major Imperial britanic, cu niscaiva promisiuni de sprijin în caz de atac german. La 6 aprilie 1941, Germania şi aliaţii ei, mai puţin România, au invadat Iugoslavia din patru flancuri, dar ajutorul britanic n-a mai sosit şi armata iugoslavă a fost învinsă şi dezarmată în fix două săptămâni. în felul acesta, pentru toată durata războiului, au fost imobilizate în spaţiul balcanic peste 20 de divizii germane, diminuându-se proporţional forţa diviziilor Wehrmachtului desfăşurate pe coasta Canalului Mânecii. De acum înainte, şi România era înconjurată pe o frontieră de ruşi, iar pe toate celelalte numai de ţări incluse în zona de influenţă germană. Desigur, nimeni nu contestă necesitatea luptei împotriva nazismului şi dreptul Marii Britanii de a-şi salgarda fiinţa şi interesele. însă politica Angliei de a evita un dezastru militar de proporţii aruncând sub şenilele nemţilor un lanţ întreg de naţiuni, care nu-şi doreau decât să trăiască în pace, nu se poate considera un lucru moral şi curat.
LA RåZBOI CA LA RåZBOI. După intrarea Armatei Române în ostilităţile împotriva Uniunii Sovietice, târziu, la 6 decembrie 1941, Marea Britanie a declarat război României. Pretextul era pueril: ostaşii români trecuseră Nistrul, ocupaseră şi Odessa, şi nu dădeau semne că ar fi avut vreo intenţie să se replieze în limitele teritoriului naţional. Ca şi cum însăşi Marea Britanie numai între limitele teritoriului ei naţional lupta. Sau ca şi cum războiul ar fi o nuntă de la care, după ce te-ai săturat de fripturi şi sarmale, te retragi dintre comeseni, te duci acasă şi tragi pe dreapta. Apoi a declarat şi România război SUA, o eroare impardonabilă a lui Ion Antonescu. După această dată, agresiunile Marii Britanii împotriva guvernului de la Bucureşti şi a României, în general, s-au rezumat la minarea din aer a apelor Dunării, la bombardamentele nocturne efectuate de RAF în vara lui ’44, la o adversitate incontinentă exprimată pe calea undelor radiofonice şi la infestarea teritoriului ţării cu afişe ostile, largate din avioane decolate din Palestina şi din Egipt.
Minele plantate în apele Dunării nu au produs vreo pagubă consemnabilă navigaţiei pe fluviu, iar bombardamentele nu au afectat moralul armatei. în ceea ce privea duelul prin unde radio, în care au fost implicate toate părţile combatante, sunt de emis unele observaţii. După comunicatele de presă germană din epocă putem reconstitui fără greş întreaga istorie a celui de-al doilea război mondial, pentru că nemţii, fiind nemţi, în ciuda regimului politic sufocant sub care trăiau, nu erau capabili să mintă, oricât s-ar fi străduit. în schimb, emisiunile lansate în eter de antenele de la Londra şi Daventry erau doldora de minciuni ordinare, de şiretlicuri, de stratageme şi de tentative de a arunca adversarii şi întreaga opinie publică a Europei pe piste false. Era şi asta o calitate, însă era mai bine să fie la alţii. Cel desemnat să facă apologia Uniunii Sovietice şi a valorilor morale reprezentate de politica marelui Stalin era Wickham Steed, un gazetar cu talente de cameleon. După război, când noi am rămas sub cizmele celor pe care-i lăudase cu atâta ardoare, Wickham Steed s-a convertit cu dexteritate la condiţia de anticomunist şi antisovietic convins. Oricum, mai multe ştia despre România sergentul britanic Kenneth Metcalf Alamby, matricol militar 1493133 RAF, originar din Middlebronge, Yorkshire, Marea Britanie, căzut în prizonierat românesc după raidul din noaptea de 6 spre 7 mai 1944. într-o discuţie cu un ofiţer din Regimentul 6 Mihai Viteazul acesta spunea: „Este de neînţeles de ce un imperiu întins de la Oceanul Pacific până la Marea Baltică mai avea nevoie de două petice de pământ asemeni Basarabiei şi Bucovinei.”
Iată numai un singur exemplu de emisiune britanică menită să compromită nu numai regimul mareşalului Ion Antonescu, ci şi prestigiul ca atare al României. în vara lui 1942, postul de radio Londra a emis un comunicat despre care pretindea că a fost preluat de la agenţia oficială a Reichului, DNB: la Tecuci ar fi izbucnit o epidemie de ciumă! Ideea de ciumă, în Europa veacului XX, nu putea decît să provoace repulsie şi groază şi toată lumea era în drept să ne aprecieze drept nişte ciumaţi. Inclusiv vameşii din ţările învecinate. Plin de nervi, Mihai Antonescu l-a convocat pe Manfred von Killinger şi i-a reproşat bazaconiile puse în circulaţie de nemţi. Luat prin surprindere, ministrul german de la Bucureşti a telefonat la Berlin şi lucrurile s-au lămurit pe loc: nici o agenţie de presă din Reich nu emisese o asemenea enormitate, totul era o invenţie a Londrei.
în 1943, la postul de radio Londra a survenit un schimb de ştafetă: a apărut în emisie un crainic nou, un evreu din teritoriile poloneze ocupate de ruşi, care se repliase prin România în Palestina şi de acolo în Marea Britanie. şi ăsta îi lăuda cum nu se mai poate pe ruşi, deşi fugise din calea armatelor lor. şi vorbea atât de prost româneşte şi cu un accent atât de grotesc încât îi reuşise să-i enerveze la culme pe toţi ascultătorii români. Nu era el vinovat, fireşte, ci aceia ce-l destinaseră unui job pentru care nu era potrivit. şi s-a ajuns până acolo încât însuşi Iuliu Maniu, ascultător şi el de picanterii propagandistice englezeşti, prin liberalul Constantin Bursan, care făcea naveta la Istanbul, a ajuns să implore autoritatea britanică de resort să-i scape pe români o adevărată calamitate.
UN FINAL PRELUNGIT ÎN TIMP. Ultima porcărie pe care ne-au rezervat-o englezii, în anii în care am luptat împotriva Uniunii Sovietice, s-a derulat în martie 1944, când prinţul Barbu ştirbey a plecat spre Cairo, pentru a tatona posibilitatea ieşirii României din conflagraţie. Acţiunea, care nu trebuia să ajungă sub nici o formă la cunoştinţa Berlinului, fusese aprobată de Ion Antonescu şi prinţul beneficiase de un paşaport oferit de Mihai Antonescu. Ei bine, exact atunci când Barbu ştirbey a ajuns la Ankara, agenţia de presă britanică Reuter a divulgat intenţiile româneşti, ceea ce ne-a expus automat la riscul de a fi ocupaţi militar de germani. şi asta pentru că guvernului de la Londra îi convenea să-i vadă pe nemţi implicaţi într-o dandana de proporţii, chiar în spatele unui front nevralgic, împins de ruşi până pe Nistru şi în nordul Moldovei. Ce s-ar fi întâmplat într-o asemenea situaţie cu România nu prezenta nici un interes.
Luând în consideraţie toate cele expuse mai sus, se poate spune că ceea ce s-a întâmplat la Moscova, la 9 octombrie 1944, când Stalin şi Churchill şi-au împărţit tacticos, pe procente, sferele de influenţă din Europa răsăriteană, nu reprezenta decât un episod dintr-un şir prelung de acte de un cinism inimaginabil. Nici nu se ştie de ce am ajuns să-i acordăm o importanţă deosebită, când el se înscria de la sine în firea lucrurilor. Că această fire a lucrurilor nu ni se pare normală şi în consens cu normele unor relaţii civilizate dintre naţiuni este o altă poveste. însuşi faptul că tranzacţia realizată la Moscova a rămas strict secretă, vreme de aproape patru decenii, spune destule despre moralitatea ei şi a celor ce au pertractat-o. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că şi aşa, nemernică după cum era, înţelegerea nu a fost respectată. Până în decembrie 1989, Marea Britanie nu a beneficiat niciodată de influenţa de 10 la sută pe care şi-o rezervase în România. O ţară de pe care Londra îşi luase demult mâinile.
şi acum să ne întoarcem la banii româneşti blocaţi în octombrie 1940 în băncile americane, britanice şi canadiene. Firesc ar fi fost ca, după încheierea războiului, fondurile în speţă să revină proprietarilor lor de drept. Nu s-a întâmplat cum ar fi fost de dorit. La Conferinţa de la Potsdam din iulie-august 1945 ruşii au renunţat la cota parte care le-ar fi revenit din rezerva de 300 de tone de aur german, capturată de aliaţi. în schimb, americanii şi britanicii au renunţat la utilajele şi instalaţiile petrolifere din România, precum şi la despăgubirile pe care intenţionau să ni le pretindă pentru ce fusese distrus chiar de bombardierele lor. Dar schimbul de favoruri de la Potsdam a rămas strict secret timp de peste două decenii, până când documentele conferinţei au fost publicate de istoricul german Felix Dundermann. şi într-un mod total abuziv, prin articolul 27 al Tratatului de Pace de la Paris, României i s-a impus despăgubirea tuturor cetăţenilor aliaţi păgubiţi pe parcursul războiului. „Printre primii care s-au prevalat de acest text – se consemna într-un memoriu redactat în primii ani ’70 – au fost cetăţenii şi societăţile anglo-saxone, ale căror averi din România fuseseră deja negociate.” Implicit, fondurile antebelice româneşti în devize şi în valută au continuat să rămână blocate. Ce s-a întâmplat cu valorile ce aparţineau statului nu se poate afla decât din arhivele Băncii Naţionale a României. Iar cele depuse de particulari în băncile din Marea Britanie au rămas practic fără stăpân, gestând mult şi bine în conturi la care titularii din România nu mai puteau ajunge şi care au început să devină publice abia în ultimii ani ’90. între timp, titularii la care ne referim au expiat în patul lor sau în puşcăriile comuniste şi prea puţini dintre supravieţuitori şi-au putut recupera banii. Totodată, a intrat şi Securitatea pe fir şi a supt cât putea din acele conturi, fie cu acte false, fie prin substituiri de persoane.

RåZBOI CU ENGLEZII
“Marea Britanie ne-a declarat război. Starea de război începe azi la ora 12. Declaraţia de război nu are nici un temei. Regret că atât de puţin s-a înţeles zbuciumul şi tragedia în care de secole se zbate bravul şi necontenit încercatul şi nedrept lovitul popor român, care a luptat şi va lupta întotdeauna pentru a-şi apăra fiinţa şi dreptul său la viaţă, la libertate, la linişte şi la unire, apărând civilizaţia şi împlinind o misiune de jertfă în Carpaţi şi la Dunăre. Marea Britanie nu a mai cunoscut de secole tragedia şi umilinţa ocupaţiei străine. Noi am trecut de două mii de ani, nu numai în cursul veacurilor, dar şi în cursul aceluiaşi veac, din luptă în luptă, din ocupaţie în ocupaţie,. din umilinţă în umilinţă, din tragedie în tragedie. Marea Britanie se bate de secole pentru a cuceri, noi ne batem pentru a ne apăra.”
Ion Antonescu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: