Structurile de poliţie şi informative

Şi înainte de 30 decembrie 1947, data proclamării României drept republică populară şi a instaurării depline în ţară a regimului comunist, Poliţia de ordine publică, Jandarmeria, Siguranţa Statului şi cele două servicii secrete, cel al armatei şi cel destinat să apere interesele statului, în general, au fost supuse la represiuni inimaginabile. Era suficient să fi fost detaşat cu serviciul, în timpul războoiului, în Transnistria şi erai sigur că vei ajunge într-o boxă a acuzaţilor, arătat cu degetul şi huiduit de nişte oameni pe care nu i-ai văzut niciodată la faţă. Efectiv, se formaseră echipe volante care treceau dintr-o sală de judecată în alta, cei din compunerea lor pestriţă declarându-se drept nedreptăţiţi de oamenii unui regim expiat. şi toate sentinţele se pronunţau sub presiunea lor, într-un vacarm foarte greu de descris.

SUB ZODIA INCERTITUDINII. Mulţi poliţişti şi agenţi din toate categoriile căzuseră victime ale elanului delator al ilegaliştilor comunişti, care pretindeau că din cauza acestora eşuaseră faimoasele lor sabotaje la adresa „maşinii de război hitleriste”. Nu puţini au fost cei împinşi în malaxorul unei justiţii lovite de cecitate chiar de ilegaliştii ce le serviseră drept informatori şi doreau să evite deconspirarea lor, sigilându-i în închisori pe ofiţerii cu care colaboraseră. în sfârşit, rândurile tuturor fuseseră epurate drastic şi de agenţii NKVD, care acţionau fără a fi stânjeniţi pe întreg teritoriul ţării, urmărind obiective precise: de regulă, atenţia lor era concentrată asupra celor ce le neutralizaseră reţelele de spionaj.
Cine i-a înlocuit pe cei arestaţi sau îndepărtaţi brutal din diverse servicii se ştie: nişte analfabeţi, al căror comportament nu se putea deosebi de acela al unor criminali înnăscuţi, demni să figureze în albumul lui Cesare Lombroso. Erau cei ce vor constitui mai târziu eşaloanele de comandă ale Miliţiei şi Securităţii. însă până atunci va mai curge apă pe Dâmboviţa. Deocamdată, Poliţia, Siguranţa şi Serviciul Special de Informaţii mai existau, cu efectivele risipite în trei ambianţe distincte: o parte în puşcării, o parte în libertate supraveghiată şi ultima parte, de bine, de rău, se mai afla în serviciu, dar cu viitorul drastic ameninţat. Grav era faptul că nimeni dintre cei ajunşi la ananghie, în aceste ipostaze ingrate, nu mai avea nici unde să solicite sprijin sau ajutor. Sau un dram de dreptate. Dinspre partidele zise istorice nu se puteau aştepta la nimic bun, de vreme ce înşişi Iuliu Maniu şi Ion Mihalache îl vânduseră pe Eugen Cristescu, fostul director general al SSI, după ce aflaseră unde se refugiase. Pe de altă parte, ca să nu-i deranjeze pe ruşi şi pe comunişti, regele Mihai refuza să mai primească în audienţă vreun şef de partid dintre cele ce se pretindeau democratice. Practic nu mai primea în audienţă pe nimeni. Iar legaţiile anglo-saxone de la Bucureşti, singurele care contau, de când fuseseră arestaţi ţărăniştii implicaţi în afacerea Tămădău, se fixaseră într-o poziţie identică. Nici măcar nu au trimis observatori la procesele din toamna adâncă a anului ’47.
ESCALA PENITENCIARå DE LA TÅRGŞOR. încă din primele săptămâni ale noului an 1948, arestările foştilor poliţişti şi ale ofiţerilor din servicii secrete s-au înteţit într-un mod paroxistic, continuând cu o intensitate sporită şi după înfiinţarea Securităţii. Conform unui document din arhivele instituţiei aflate atunci la mâna lui Pantelei Bodnarenko, alias Gheorghe Pintilie, zis şi Pantiuşa, şi a românului neaoş Teohari Georgescu, „la data de 10 septembrie 1949, în penitenciarul Târgşor, se afla un număr de de circa 720 foşti poliţişti şi circa 150 foşti funcţionari ai serviciului Secretariat şi ai Direcţiei Penitenciarelor”. Cu moralul căzut, se prăbuşeau rând pe rând în psihoze care nu-i bântuiseră altădată. Unii, de pildă, traversau nişte crize atroce de misticism. Alţii se dedau unor anoste şedinţe de hipnoză şi spiritism. Iar cei mai mulţi dintre ei nu făceau nimic altceva decât să-şi considere dorinţele drept realităţi şi să se agaţe cu ghiarele şi cu dinţii de nişte himere. „După ce se citeau diferite articole din ziare – mai consemna documentul citat -, se comentau şi, apoi, se difuzau, bineînţeles, eronat. Astfel, în primăvară, s-au difuzat următoarele fapte: războiul dintre anglo-americani şi ruşi este inevitabil şi iminent; blocarea strâmtorilor Dardanele; formarea de noi baze aeriene în jurul URSS; în România, unii oameni politici de la conducere se pregătesc de plecare în URSS. Aceste veşti erau primite cu entuziasm de cea mai mare parte din poliţişti, care aşteptau cu nerăbdare ziua declanşării războiului.” şi nici nu era de mirare că asemenea iluzii erau nutrite în puşcării, de vreme ce şi cetăţenii din relativa libertate a anilor de atunci se încălzeau cu speranţe identice. „în România – remarcase şi nunţiul apostolic Gerald O’Hara -, există trei soiuri de cetăţeni: oameni care au făcut puşcărie, oameni care fac puşcărie şi oameni care vor face puşcărie.”
La Târgşor, erau şi vor fi internaţi poliţişti din toate categoriile: inspectori generali, chestori, şefi de poliţie, ofiţeri de poliţie, agenţi şi simpli gardieni. Unele structuri regionale fuseseră integral lichidate, prin arestarea tuturor funcţionarilor din compunerea lor. şefii inspectoratelor din Alba Iulia, Sibiu şi Iaşi, Gavrilă Păuşan, Septimiu Codreanu şi, respectiv, Tony Dumitrescu, înfundaseră puşcăria împreună cu toţi subalternii lor. în această masă devenită amorfă de funcţii şi grade exista şi un veteran: Constantin Maimuca, fost inspector general şi şef al Siguranţei din Basarabia, înainte de declanşarea războiului. Bănuit pe nedrept că ar fi fost legionar, acesta se târa din puşcărie în puşcărie încă din primăvara lui 1941, odată cu înfrângerea rebeliunii. După 23 august 1944, fusese eliberat şi trântit din nou în detenţie, nu pentru că ar fi fost legionar, ci pentru ravagiile produse cândva în reţelele sovietice de spionaj dintre Nistru şi Prut. îi scrisese lui Iuliu Maniu din puşcărie, să-i întindă o mână de ajutor, însă magul de la Bădăcin nu a binevoit să-i răspundă, deşi primise scrisoarea. Constantin Maimuca a murit târziu, la 10 decembrie 1962, în penitenciarul Gherla. Alţii dintre cei concentraţi iniţial la Târgşor s-au prăpădit în penitenciarele Aiud, Făgăraş, Botoşani sau Galaţi.
Un grup aparte îl formau ofiţerii care-l ajutaseră pe medicul legist Alexandru Birkle să scape nearestat şi, în cele din urmă, să fugă din ţară. Asupra lui apăsa o vinovăţie tăioasă ca o lamă de ghilotină. Spre ghinionul său, medicul fusese inclus în comisia internaţională convocată de germani, în aprilie 1943, să ancheteze asasinatele colective comise de sovietici în pădurea de la Katyn, lângă Smolensk. Era indubitabil că ruşii erau autorii, opinie la care a aderat şi legistul român, însă după război, cu complicitatea ticăloasă a aliaţilor anglo-saxoni, crimele în discuţie au fost transferate în contul germanilor şi Alexandru Birkle era căutat de sovietici cu lumânarea aprinsă. Pentru că ştia ce ştia. A fost salvat de camarazii săi din poliţie şi tot de ei trecut peste graniţă. La Târgşor, înainte de trierea aşteptată de toţi, aceşti ofiţeri nu au căzut nici în patima spiritismului şi nici nu s-au lăsat încălziţi de zvonistica searbădă a momentului. Taciturni şi îngrijoraţi, erau convinşi că vor fi transportaţi şi judecaţi în Uniunea Sovietică.
DERUTå ŞI CONSTERNARE. Pe măsură ce poliţiştii reţinuţi iniţial la Târgşor erau triaţi şi transferaţi la Aiud, la Gherla şi în alte stabilimente de aceeaşi factură, le luau locul alţii. Inspecţiile operate în teritoriu de viitorii ofiţeri de securitate nu conteneau, vechile cadre primeau instrucţiuni din care nu se înţelegea mai nimic şi nimic din ceea ce ar fi întreprins nu era valabil. în februarie 1948, la Inspectoiratul Regional de Siguranţă Constanţa, cei ce au descins de la centru au remarcat că „se răspunde târziu la ordinele Direcţiei Generale a Siguranţei Statului, întrucât se tolerează ca unităţile din teritoriu să răspundă la circulări la termene variind de la 4 săptămâni la 2 luni.” în timp ce la Bucureşti se doreau arestări imediate, operate fără prea multe scrupule. în martie, acelaşi an, la Inspectoratul Regional de Siguranţă Oradea s-a constatat că Biroul 2 „nu cunoaşte problemele care îi sunt proprii, iar munca în domeniul contrainformativ se face în chip sporadic”. Mai neted vorbind, cei din Biroul 2 nu aveau nici un chef să-şi toarne colegii alături de care lucrau de ani buni. Pe temeiul acestor pretexte, rândurile structurilor teritoriale ale Poliţiei şi Siguranţei erau progresiv rărite, cei îndepărtaţi abuziv din serviciu sau arestaţi pur şi simplu provenind totdeauna din cadrele Poliţiei şi Siguranţei de odinioară. Astăzi ştiindu-se foarte bine ce anume se urmărea.
Nu întâmplător, în structurile de poliţie s-a instalat o derută totală. Siguranţa fusese înlocuită prin Securitate, croită după modelul NKVD, la 30 august 1948. Poliţia a devenit Miliţie abia la 23 ianuarie 1949. Cu numai o săptămână şi ceva înainte de a surveni şi acest moment, la 14 ianuarie 1949, Direcţia Regională a Securităţii Poporului din Oltenia a transmis la Bucureşti un raport din care cităm: „Moralul ofiţerilor de poliţie, al agenţilor şi gardienilor publici din Chestura Craiova este foarte scăzut, iar starea de spirit a lor este foarte aprinsă, din cauza încadrărilor, care sunt aşteptate zi de zi, stingherind în mare parte bunul mers al serviciului. Unii dintre ei pleacă de la serviciu, spunând că se duc în executarea hârtiilor, însă, în fond, se duc acasă, unde comentează această stare, spunând că, atâta timp cât au avut nevoie de ei, partidul şi guvernul i-a ţinut în serviciu, iar acum, când şi-au format elementele lor, nu-i mai ţin şi le dau cu piciorul.” Din nefericire, după ce primeau un picior, mulţi ajungeau la Târgşor şi, de acolo, în alte „sanatorii” ale regimului comunist. Mulţi dintre ei nu au fost judecaţi niciodată, fiind menţinuţi ilegal într-o detenţie nemeritată.
ALT SERVICIU ÎN DERIVå. Arestările celor din Serviciul Special de Informaţii s-au declanşat imediat după 23 august 1944. începând cu Eugen Cristescu, fostul director general al serviciului, numeroşi ofiţeri de la nivelele de comandă au fost implicaţi în procese fie sumare, fie interminabile, sau deţinuţi fără nici o justificare legală şi fără a se fi pronunţat împotriva lor vreun verdict. Au scăpat într-o primă instanţă un Nicolae D. Stănescu, un Gheorghe D. Petrescu, un Lucian Stupineanu, unii din ei au ajuns să ocupe chiar funcţii înalte în SSI, însă, în cele din urmă, au înfundat şi ei puşcăriile, fiind internaţi de regulă în penitenciarul din Făgăraş, unde au stat în detenţie alături de personaje suspuse din fosta Poliţie de ordine publică şi din fosta Poliţie de Siguranţă. Neîndoielnic, la Făgăraş a fost concentrată crema specialiştilor din domeniu şi asprimea tratamentului ce li s-a rezervat a fost pe măsura importanţei lor în vechiul sistem.
Au decedat în penitenciarul din Făgăraş, între mulţi alţii, Alexandru Alexandrescu, născut la 4 august 1908, la Comăneşti, fost ofiţer operativ în SSI; Gheorghe Ananiu, născut la 13 februarie 1888, la Hilişeu-Botoşani, fost ofiţer superior în Poliţia de Siguranţă; Carol Axmann, născut la 2 octombrie 1891, la Straja-Rădăuţi, fost ofiţer al Siguranţei din Cernăuţi; Radu Balasinovici, născut la 5 mai 1909, la Dorohoi, fost ofiţer SSI; Romulus Bălosu, născut la 24 mai 1892, arestat pentru „activitate intensă împotriva clasei muncitoare”; Ioan Buzdugan, născut la 7 septembrie 1902, la Vaslui, arestat pentru vina de a fi făcut parte din „aparatul de represiune burghez”; Emil Drăgan, născut la 9 septembrie 1912, la Corneşti-Cluj, fost ofiţer SSI; Gheorghe Ionescu, născut la 25 decembrie 1888, la Brăila, fost comisar de poliţie; Victor Ionescu, născut la 19 septembrie 1904, la Iaşi, fost funcţionar în serviciul Poliţiei de Siguranţă; Gheorghe Liteanu, general de divizie, fost director general al Siguranţei Statului în ultimii ani ai domniei lui Carol al II-lea; Gheorghe Malamuceanu, născut la 2 martie 1890, la Ploieşti, fost comisar de poliţie. în sfârşit, îl mai amintim în context pe Vasile Parisianu, născut la 1 ianuarie 1889, la Bucureşti, fost inspector de poliţie, faimos prin prestaţiile sale din perioada interbelică, specializat mai ales în combaterea acţiunilor criminale.
O sumă de ofiţeri SSI, încadraţi în eşalonul operativ de pe frontul de est, cunoscut sub numele de cod „Vulturul”, căzuseră în prizonierat sovietic, unii fiind chiar judecaţi în tribunale militare ruseşti. Pentru ce, nu se ştie, deoarece erau şi ei combatanţi şi ar fi trebuit să se bucure de prevederile Convenţiei de la Geneva. Prin 1955-1956, eliberaţi din captivitate, au început să se întoarcă în România, la casele lor, dar Securitatea nu i-a iertat nici pe ei, gratulându-i cu un supliment de pedeapsă, ispăşită de data aceasta în închisorile româneşti. Din această categorie a făcut parte Teodor Alionte, născut la 5 decembrie 1912, la Munteni-Prahova, percheziţionat de Securitate până şi în anul de dizgraţie 1988. Ca să se ştie cât de liber era.
CREPUSCULUL UNUI SISTEM. La 2 aprilie 1951, structurile SSI au fost încorporate în componenţa Direcţiei Generale a Securităţii, care, mai nou, nu mai era a Poporului, ci a Statului. Dintre cei rămaşi în serviciu, puţini au mai apucat o pensie, acest privilegiu avându-l doar cei ce au izbutit să se acomodeze cu mizeria morală în care erau împinşi. Oricum, instituţia lor era efectiv lichidată şi abia de acum înainte a început să se aglomereze penitenciarul din Făgăraş. însă nu era suficient, se mai afla în libertate un număr apreciabil de ofiţeri din structurile de ordine şi informative, active sub vechiul regim. Astfel încât, la 22 august 1952, s-a decis internarea în închisori a întregului fost personal din SSI, Secţia II informaţii a Marelui Stat Major, Siguranţa Statului şi Poliţia curentă, de ordine publică. Curând, tot în virtutea unui ordin special, au fost internaţi şi ofiţerii, de regulă rezervişti la timpul petrecerii faptelor, care, în timpul războiului, asiguraseră securitatea întreprinderilor militarizate ale statului, în cadrul unor comandamente militare specifice stărilor de război. în acest domeniu, Securitatea s-a cam poticnit şi n-a reuşit să încheie ceea ce începuse. „Până în prezent – constata un raport din 22 iunie 1953 -, au fost identificaţi un număr de 45 foşti comandanţi militari şi 121 foşti şefi ai serviciilor de informaţii ce au funcţionat în cadrul celor 380 întreprinderi militarizate, care sunt cunoscute că au existat în întreaga ţară, între anii 1941-1944… Din cele 380 comandamente avem complet reconstituite un număr de 29, iar din restul de 351 comandamente, de a căror efectuare s-au ocupat în mod intens numai o parte din regiuni, iar o parte, cum sunt regiunile Piteşti, Stalin, Timişoara şi Regiunea Autonomă Maghiară au neglijat acest lucru, nu am rezolvat nici un comandament.” Normal. Ofiţerii implicaţi, intuind represaliile la care urmau să fie supuşi, se întreceau în a şterge urmele activităţii lor din anii războiului. Nici cei căzuţi în plasa Securităţii nu au fost trecuţi prin justiţie, au fost internaţi sub forme ambigui, neexistând motive plauzibile pentru a fi condamnaţi formal. Până când cineva din conducerea statului i-a dat Securităţii peste mână, sfătuind-o să se ocupe de altceva. Cine ar fi putut să obiecteze că procedura nu era democratică? Nimeni, de vreme ce coloana vertebrală a unei naţiuni era lovită metodic, pe segmente şi pe vertebre.
Ce s-ar fi întâmplat dacă şi securiştii de ieri, după decembrie 1989, ar fi fost trataţi exact cum i-au tratat ei pe ofiţerii de informaţii de alaltăieri? şi se mai ridică o întrebare: foştilor ofiţeri de Securitate, hăituiţi în zilele noastre de diverşi publicişti de rasă sau de ocazie, dacă nu de pripas, le face plăcere să-şi rememoreze destinul tragic al unor oameni din aceeaşi branşă, din ultimii ani ’40 şi din primii ’50? Dacă nu le face plăcere şi de vreme ce nu le mai vrea nimeni capul, să nu mai susţină că a fost foarte bine, când, de fapt, a fost foarte rău. Nu le cere nimeni mai mult.

„Poliţiştii care au lucrat până în ultimul moment în poliţie erau foarte rău văzuţi. La venirea subsemnatului în închisoarea de la Târgşor, prin 5 martie 1949, am fost primit cu huiduieli în curte şi a fost gata să fiu linşat. Mi s-a strigat trădător, vândut jidanilor, sluga lor, colaborator cu evreii, că mi-am torturat colegii în anchetă. însă, datorită fostului chestor Blujdescu şi comisarului şef Ioniţă, s-au liniştit. într-una din zile, am fost ameninţat de fostul comisar Isăceanu de la Galaţi că nu voi mai ieşi viu din închisoare, că va trebui să dau cont de toate crimele mele săvârşite împreună cu comuniştii.”
(ASRI, fond D, dosar 9053, vol. 4, f. 136)

„La data de 25 iunie 1953 s-a arătat printr-o notă redactată la cabinet situaţia lucrării în problema fostelor comandamente militare din întreprinderi şi a agenturilor lor informative şi faptul că anchetarea foştilor comandanţi militari şi şefi ai Serviciului de Informaţii, în stare de libertate, nu dă rezultate satisfăcătoare în stabilirea activităţilor lor, astfel că s-a propus ca, pe viitor, anchetarea acestora să se facă în stare de arest. Propunerea a fost aprobată de tov. general maior Nicolschi şi de către noi s-a făcut un proiect de ordin circular în acest sens, însă, până la urmă, acest ordin n-a mai fost aprobat, astfel că ordinul n-a fost dat în regiuni.”
(ASRI, fond D, dosar 4479, f. 24)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: