Un delict, adică mai mult decât o eroare

De prea multe ori, totul se aruncă în spinarea Securităţii. Nu numai diverşi ziarişti neofiţi în ale istoriei, ci şi oameni intraţi într-o senectute adâncă, au imputat instituţiei pusă pe roate la 30 august 1948 fapte întâmplate în 1947, cum ar fi capcana întinsă naţional-ţărăniştilor la Tămădău. Ceea ce frizează ridicolul. Bineînţeles, Securitatea nu s-a născut pe un loc gol şi nici nu a apărut ca o balegă într-un răzor de zambile. O bună parte din personal şi l-a tras din efectivele Serviciului Special de Informaţii şi ale Siguranţei Statului, ultima fiind o structură informativă şi represivă care nu s-a comportat nici ea ca o zână. Din păcate, prea puţini au avut răbdarea să desluşească ce s-a întâmplat în aceste structuri după 23 august 1944 şi cum au ajuns să-i reprime tocmai pe protagoniştii unui regim politic pe care îl apăraseră până atunci.

Poliţia politică se practicase în România şi înainte de declanşarea celui de-al doilea război mondial, mai ales sub domnia regelui Carol al II-lea, dar Siguranţa nu şi-a propus niciodată să terorizeze o întreagă naţiune. Infiltra cu informatori partidele zise istorice, ţinându-le sub control şi încurcându-le toate planurile, şi lovea fără nici o cruţare în curentele subversive, de genul extremei drepte reprezentată de legionari sau al comunismului finanţat de la Moscova. Iar în anii războiului, Serviciul Special de Informaţii şi Siguranţa Statului au ajuns în situaţia paradoxală de a-i apăra, din ordinul lui Ion şi Mihai Antonescu, chiar pe adversarii regimului militar al lui Ion Antonescu, de orice tentativă germană de a-i agresa. O asemenea situaţie era fără echivalent în Europa răvăşită de conflagraţie.
ŢåRåNIŞTI SUB PROTECŢIE. Efectiv, când s-a auzit că germanii intenţionau să-l răpească sau să-l lichideze pe Iuliu Maniu, Siguranţa l-a luat pe preşedintele PNţ sub o protecţie discretă, dar eficientă. Grupul de spioni în favoarea britanicilor, depistat în vara lui ’41, condus de Rică Georgescu şi patronat la vedere de Iuliu Maniu, nu a fost condamnat niciodată. Eugen Cristescu, directorul SSI, a intervenit personal în vederea eliberării din lagărul de la Târgu Jiu a ţărăniştilor care fluieraseră în biserică, cum s-a întâmplat în cazul guralivului Ilie Lazăr. Acesta intrase la zdup după ce răspândise la Capşa extrase din scrisorile adresate de Iuliu Maniu lui Ion Antonescu. Tot Eugen Cristescu l-a ajutat pe Ion Mihalache să avanseze de la gradul de căpitan la cel de maior. Secundul lui Maniu îi ceruse personal lui Ion Antonescu această favoare, dar mareşalul i-a spus că nu-l putea avansa dacă nu efectua un stagiu minim pe front, după care directorul SSI i-a aranjat fruntaşului ţărănist un sejur de două-trei săptămâni pe lângă comandamentul unui corp de armată desfăşurat în Ucraina, unde Ion Mihalache a băut câteva cafeluţe şi de unde s-a întors cu epoleţi de maior. Când Ion Antonescu nu avea timp să acorde audienţe, orice comunicare a lui Iuliu Maniu cu şeful statului se realiza îndeobşte prin Tuliu Goruneanu, ofiţer din direcţia juridică a SSI, care-l vizita pe liderul ţărănist acasă, la orice apel al acestuia şi la orice oră din zi sau din noapte. Corespondenţa lui Iuliu Maniu cu reprezentanţii britanici de la Istanbul şi Ankara era purtată prin intermediul fostului deputat Constantin Bursan, de asemenea agent SSI. în sfârşit, Eugen Cristescu a mers până acolo încât i-a facilitat lui Iuliu Maniu o întrevedere cu Alfred de Chastelain, agent al britanicilor paraşutat în România şi, totodată, a asigurat protecţia comunicaţiilor radio ale magului de la Bădăcin cu britanicii. Cu alte cuvinte, în mod firesc, ţărăniştii nu ar fi avut nimic de reproşat celor două structuri, intrate în dizgraţie după lovitura de stat din august 1944.
PREMONIŢIA LUI EUGEN CRISTESCU. încă din mai 1943, după ce la Bucureşti s-au evaluat consecinţele înfrângerii de la Stalingrad, Ion Antonescu ştia că războiul era pierdut şi că zilele lui la conducerea statului erau numărate. Sosise momentul să se gândească la viitor şi chiar l-a însărcinat pe directorul SSI să-i prezinte un raport încheiat la toţi nasturii despre consistenţa mişcării naţional-ţărăniste şi despre capacitatea lui Iuliu Maniu de a salva România din impasul inevitabil spre care se îndrepta. Răspunsul lui Eugen Cristescu nu s-a lăsat aşteptat. într-un amplu raport, a expus toate bâlbâielile ţărăniştilor din primii doi ani de război şi a încheiat impecabil: „Devotaţii îl numesc în buletinele partidului omul providenţial, spre a crea în jurul numelui său o atmosferă de misticism şi a răspunde, astfel, unor necesităţi propagandistice, dar înşişi fruntaşii partidului ştiu că eventualele succese viitoare ale lui Maniu depind de o serie de factori interni şi externi. Aceşti fruntaşi recunosc că rostul său ar începe numai din ziua în care factorul sovietic n-ar avea să joace vreun rol în România, dar nu văd în ce chip influenţa Rusiei ar putea fi înlăturată la o victorie a Naţiunilor Unite. Cât priveşte influenţa asupra maselor populare, el îşi arogă singur o mare popularuitate, dar e de văzut în ce măsură războiul şi curentele noi la care el va da naştere vor schimba structura politică a ţării.” într-adevăr, scepticismul lui Eugen Cruistescu a fost validat de evenimentele ulterioare.
Nu este o ruşine să pierzi un război, când ai în vedere şi împotriva cui l-ai purtat. Au traversat o asemenea experienţă nefastă şi naţiuni mult mai glorioase şi mai importante decât cea a românilor. Durerea venea dintr-o altă parte. într-o ţară care pierduse un război sângeros, având drept urmare o schimbare din temelii a comportamentelor şi mentalităţilor, Iuliu Maniu continua să gândească şi să acţioneze în termenii găunosului politicianism antebelic. Nu putea înţelege că majoritatea bărbaţilor în măsură să-şi spună cuvântul în vacarmul creat de agitaţiile comuniştilor în societatea acelei epoci, mai ales aceia care făcuseră războiul în Caucaz, în Stepa Calmucă, în Cotul Donului sau în Crimeea, nu puteau să gândească la fel ca şi aceia care, în acelaşi răstimp şi la adăpostul a fel de fel de scutiri de mobilizare, învârtiseră fel de fel de combinaţii politice dubioase sau doar fanteziste în saloanele restaurantului Capşa, la Mon Jardin sau pe terasele restaurantului Cina. Ultimul local fiind preferat de Iuliu Maniu, pentru că, de la mesele lui, se putea vedea cine mai intra şi cine mai ieşea din Palatul Regal. Acolo petrecuse o noapte întreagă, în septembrie 1940, cu inima strânsă, împreună cu Nicolae Penescu, aşteptând să se întâmple ceva când Ion Antonescu solicita abdicarea lui Carol al II-lea. şi nu se întâmplase nimic.
VÅŞINSKI VERSUS IULIU MANIU. Acum, în toamna lui 1944, participând la o agapă la care era prezent şi A. I. Vâşinski, Iuliu Maniu n-a fost băgat în seamă de emisarul sovietic, însă, când reuniunea s-a spart, acesta s-a apropiat de liderul ţărănist, l-a privit fix în ochi şi i-a spus apăsat: „Trebuie să vă democratizaţi!” Martor la toată scena fiind acelaşi Nicolae Penescu. Chestiunea l-a lăsat siderat pe Maniu: adică el trebuia să se democratizeze, nu ruşii şi nici comuniştii români din solda sovieticilor! A fost un moment în care putea să-şi dea seama că împotriva flagelului comunist nu se putea lupta în stilul falit al tradiţionalei politici dâmboviţene. Dar n-a înţeles nimic. Viaţa politică a celor ce se considerau democraţi continua să se consume în pertractări de culise, între inşi care stau şi se certau de decenii în aceeaşi căciulă. La alegerile din noiembrie 1946 se vor prezenta cu acelaşi program cu care partidul participase la alegerile din 1947! Ceea ce însemna că, din punctul lor de vedere, nu se schimbase nimic în lume şi nici în ţară! Dar absolut nimic! Evident depăşiţi de curentele noi prevăzute de directorul SRI, curente reprezentate nu numai de comunişti, ci şi de aripile şi aripioarele care se tot desprindeau din propriile lor înjghebări organizatorice, cele mai multe alunecând imperceptibil sau pe faţă spre stânga, şi Iuliu Maniu, şi companionii săi din partid au păşit din eroare în eroare. Prima dintre aceste erori, asupra căreia nu pluteşte vreun dubiu, dar despre care nimeni nu vrea să vorbească, a fost nu doar profund imorală, ci şi de ordin fatal: Iuliu Maniu şi Ion Mihalache l-au vândut până şi pe Eugen Cristescu, protectorul lor din anii războiului. Despre o asemenea afacere tulbure, bonomul Arturo Bocchini, şeful temutului serviciu secret italian OVRA, ar fi spus ce i-a spus şi lui Mussolini, într-un caz similar: „Este un delict, Excelenţă, adică mai mult decât o eroare!”
OPOZIŢIA ARUNCå LEST. Indirect, vânzarea în speţă a fost confirmată de însuşi fostul director al SSI, în interogatorul la care l-a supus Dumitru Săracu, fost chelner la Capşa, ajuns acuzator public sub noul regim, la 14 aprilie 1946. Era un interogatoriu preliminar „procesului marii trădări naţionale”. Imediat după debarcarea mareşalului Ion Antonescu, de teamă că va fi şi el arestat, Eugen Cristescu se refugiase la un prieten din Bughea, o comună din judeţul Muscel. De acolo, în noaptea de 22 spre 23 septembrie 1944, a coborît la Dobreşti, la conacul lui Ion Mihalache, unde s-a întâlnit cu vicepreşedintele PNţ, solicitând un sprijin şi o mână de ajutor. „I-am spus domnului Mihalache – i-a mărturisit fostul director al SSI chelnerului chemat să facă justiţie – că rostul venirii mele acolo este de a-i cere ajutorul pentru protecţia persoanei mele… Am spus domnului Mihalache că-l rog fie să vină la Bucureşti, fie să vorbească cu cine va crede de cuviinţă, şi în special cu domnul Maniu, care era un membru important al guvernului de atunci. Domnul Mihalache mi-a promis tot sprijinul, dar s-a limitat la a scrie o scrisoare domnului Maniu, pe care a doua zi urma s-o trimitem la Bucureşti, cu secretarul său, Popescu-Mehedinţi… Nici măcar această scrisoare nu era în termeni hotărîtori şi nu cerea o apărare precisă şi pozitivă a soartei mele, ci-l ruga pe domnul Maniu să facă tot ce e posibil.” Iar a doua zi, 23 septembrie 1944, însăşi soţia lui Eugen Cristescu l-a contactat pe Maniu, divulgându-i refugiul soţului ei şi implorându-l să facă ceva în sprijinul lui.
în interogatoriul la care a fost supus de Dumitru Săracu, desigur, Eugen Cristescu nu putea spune mai mult, fără a-şi agrava situaţia, cu atât mai mult cu cât abia fusese adus de la Moscova şi nu prea ştia cum bate vântul la Bucureşti şi cine deţine sau nu deţine puterea reală. Dar ce a găsit de cuviinţă să facă Iuliu Maniu se poate deduce din ce s-a întâmplat ulterior: deoarece Eugen Cristescu îşi divulgase locul refugiului şi lui Ion Mihalache, şi, prin soţie, lui Iuliu Maniu, la 24 septembrie 1944 potera l-a căutat exact unde trebuia să-l găsească şi fostul director al SSI a fost arestat, fiind expediat automat la Biroul Statistic Militar de la Bucureşti şi dat ulterior în mâinile ruşilor. Printre cei ce i-au pus cătuşele şi l-au escortat până în capitală se număra şi maiorul ştefan Tomescu, transferat cândva din armată în SSI şi, după aceea, în Siguranţa Statului. în 1947, ca ofiţer acoperit, va fi introdus în celulele unor arestaţi ţărănişti spre a-i trage de limbă, în scopul obţinerii unor informaţii suplimentare, dar, fie premeditat, fie în consecinţa unui ghinion, va fi uitat în detenţie până în aprilie 1964. Ceea ce ne face să credem că vorba conform căreia Dumnezeu nu bate cu băţul nu e un proverb de pripas. în ceea ce îl privea pe Eugen Cristescu, este mai mult decât limpede că oricum ar fi fost arestat, însă nu era cazul să-şi lege numele de o asemenea murdărie chiar Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.
VÅNZAREA FACE VALURI. Vestea despre modul ignobil în care fusese vândut Eugen Cristescu s-a răspândit ca fulgerul printre ofiţerii de informaţii din toate structurile de resort. Aceştia au înţeles imediat că aşa-zişii „istorici” erau nişte cârpe, că nu se puteau aştepta la nimic bun de la politica lor şi că ei, ofiţerii de informaţii, urmau să plătească pentru toate oalele sparte sub un regim politic măturat de pe scena istoriei. Din nefericire, previziunile lor sumbre s-au împlinit mult mai repede decât şi-ar fi putut închipui cineva. Sub presiunea continuă a Comisiei Aliate (sovietice) de Control, din exterior, conjugată cu aceea a comuniştilor autohtoni reprezentaţi de Teohari Georgescu, din interiorul Ministerului de Interne, „istoricii” s-au decis să arunce o parte din lest, sperând că se vor face ceva mai simpatici la Moscova. Atât ţărănistul Nicolae Penescu, în calitate de ministru plin, cât şi generalul Nicolae Rădescu, girant succesiv al conducerii Ministerului de Interne, au licenţiat din serviciu numeroşi ofiţeri şi agenţi din SSI, Siguranţa Statului şi Poliţia de ordine publică, aşezându-i pe toţi în faţa unui pericol mortal: confruntarea cu tribunalele militare. Nu-i mai aştepta decât deposedarea de drepturi civile şi puşcăria. Cu toate că nu făcuseră nimic altceva decât să se ţină de o datorie, aceeaşi în timp de pace, cât şi în timp de război. Din tagma comuniştilor, orice nenorocit pe care îl alergase un sergent de poliţie pe străzile Bucureştilor, noaptea, când ieşea la lipit afişe, putea să solicite încarcerarea oricui, fără martori şi fără probe.
Printre puţinii „istorici” care au înţeles că achiesarea partidelor democratice la o asemenea practică va genera consecinţe nefaste şi ponoase incalculabile, fiind vorba, în cele mai multe cazuri, despre oameni nevinovaţi, a fost liberalul Mihail Fărcăşanu, un personaj combativ şi cu picioarele pe pământ. Dar şi liberalii, în general, au fost reticenţi în a se implica într-o asemenea malversaţiune, chiar dacă Dinu Brătianu nu putea rezista argumentelor lui Iuliu Maniu. Dacă inerentele confruntări de opinii dintre cele două partide s-ar fi produs la lumina zilei ar fi fost altceva. însă s-au petrecut în culise şi mulţi dintre cei ce studiază fracturile epocii nu pot înţelege nici astăzi de ce ţărăniştii l-au tratat cu o duşmănie perpetuă şi afişată pe Mihail Fărcăşanu, chiar şi în emigraţie. Conflictele lui cu ţărăniştii şi social-democraţii ajunşi peste graniţă, care în 1944 şi primele două luni din 1945, în chestiunea spinoasă a licenţierii din slujbe a ofiţerilor de informaţii, jucaseră în trena ciracilor lui Iuliu Maniu, îşi aveau rădăcinile în discordiile de atunci. Un alt emigrant român căruia nu i-a venit să creadă că „istoricii” au cotizat la o asemenea gest total contraproductiv a fost ziaristul Pamfil şeicaru.
TEOHARI GEORGESCU NU ERA PROSTUL PROŞTILOR. O mare surpriză a survenit imediat după 6 martie 1945, data instalării guvernului Petru Groza, controlat de acum în totalitate de comunişti Devenit ministru plin de Interne, Teohari Georgescu a întors macazul cu 180 de grade: şi-a acuzat cu vehemenţă predecesorii că ar fi îndepărtat din Poliţie, Siguranţă şi SSI loturi numeroase de oameni cu experienţă şi de o certă valoare profesională, pasămite în scopul de a grăbi prăbuşirea ordinii publice şi instalarea haosului în ţară. Mulţi dintre cei împinşi în dizgraţie de Nicolae Penescu şi generalul Nicolae Rădescu au fost primniţi cu mare tam-tam în servicii, fiind salvaţi temporar de o soartă ingrată. Bineînţeles, era un simplu şiretlic comunist, însă şiretlicul a prins. Din acel moment, mai ales Siguranţa s-a întors împotriva partidelor zise istorice, care o vânduseră pur şi simplu în văzul lumii şi nu s-a lăsat până când nu le-a rupt oasele. Le-a vânturat cum se vântură pleava şi bomboana de pe colivă le-a aşezat-o la Tămădău. Apoi a urmat scoaterea lor din legalitate. Când a luat fiinţă Securitatea, ţărăniştii, liberalii şi aliaţii lor de ocazie nu mai existau pe scena politică românească. în deznodământul în speţă, într-adevăr, au jucat un rol important şi infiltrările operate în Siguranţă şi SSI de sovietici şi comunişti autohtoni. Totuşi, nu este cazul să exagerăm efectele infiltrărilor respective. Până în 1947, treaba lichidării oricărui rudiment de democraţie din ţară a fost dusă la capăt tot de ofiţerii cu vechime în activitate, din serviciile la care ne referim.
S-a întâmplat aşa şi nu altfel pentru că mai ales aceştia aveau sursele de informaţii în mână. încă din 1933-1934, când Iuliu Maniu s-a angajat într-o adversitate ireductibilă faţă de regele Carol al II-lea, din ordinul Suveranului, ţărăniştii au fost infiltraţi cu un număr apreciabil de informatori, cei mai mulţi recrutaţi dintre ei. La declanşarea războiului, informatorii în speţă au fost transferaţi de Siguranţă spre SSI. După 23 august 1944, SSI traversând o perioadă de disoluţie, i-a predat din nou Siguranţei. şi, în sfârşit, la 30 august 1948, Siguranţa în agonie i-a predat Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. Dintre aceşti informatori, unii au activat fără nici o eclipsă din 1933-1934 până prin 1961-1962, mulţi exersându-şi dexterităţile chiar şi în puşcării. îi avem în vedere, de pildă, pe cei cu numele de cod Aristarh, Demonstene, Zizi I sau Zizi II. Cum s-ar spune, au fost informatori sub trei dictaturi, cum ar fi spus Lucreţiu Pătrăşcanu, unul din marii dizgraţiaţi ai regimului comunist. Or, relaţia cu această categorie de informatori nu puteau s-o întreţină elementele infiltrate de ruşi şi de comunişti în sistem, ci tot ofiţerii care îi recrutaseră şi în care specimenele în discuţie mai puteau să mai aibă încredere. Nu ne face plăcere să avansăm o asemenea apreciere, dar Partidul Naţional ţărănesc, în anii ’40 şi ’50, când trecuse deja într-o ilegalitate fără nici un fel de speranţe, a fost subminat din interior şi din exterior mai abitir decât orice altă formaţiune politică cu rădăcini antebelice.

ŢAPII ISPåŞITORI
începând de la 23 august 1944, până prin 1955-1956, majoritatea ofiţerilor din Siguranţa Statului şi SSI, acuzaţi pe nedrept de crime imaginare – cea mai frecventă fiind aceea de „activitate împotriva clasei muncitoare” –, au fost judecaţi de tribunalele militare. Li s-au aruncat în spinare tot felul de culpe, însă, într-o primă fază, nu puteau să deschidă şi nu se puteau apăra decât cu riscul de a-şi vedea pedepsele agravate. După ce purtase războiul din răsărit, fiind nemijlocit implicată în evenimentele tragice de talia celor de la Iaşi şi Odessa, armata avea tot interesul ca prin instanţele girate de ea să caute în altă parte ţapii ispăşitori. Iar Securitatea, în anii ’50, nu a avut nimic mai bun de făcut decât să-şi însuşească obedientă toate acele sentinţe nedrepte, adăugându-le şi sentinţele ei, fără să ia în seamă faptul că lovea în oameni de aceeaşi profesie şi fără să se gândească la viitor.

REVERSUL MEDALIEI
Viitorul are un mic defect: ne place sau nu se place, viitorul chiar vine. Printr-o ironie a soartei, la fel s-a întâmplat şi în timpul evenimentelor din 1989, la Timişoara, la Bucureşti şi în alte oraşe. Armata a tras în populaţia ieşită în stradă şi au plătit ofiţerii din fosta Securitate. Fiind vorba aici despre cine a tras şi cine n-a tras, nu despre altceva. Aşa au ajuns şi ei în tribunalele militare, cum se întâmplase pe vremuri cu ofiţerii din Siguranţă şi SSI. şi au fost târâţi în procese interminabile, cu toate că mulţi dintre ei nu erau vinovaţi. Ar fi chiar interesant de ştiut dacă securiştii aflaţi în detenţie în 1990 s-au gândit vreodată la poliţiştii concentraţi în 1948 în penitenciarul Târgşor, sau la ofiţerii din SSI pieriţi rând pe rând în închisoarea din Făgăraş. Dacă nu au făcut-o mai au timp s-o facă şi să înveţe câte ceva din istorie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: