Un om al trecutului, rătăcit într-o lume brutală

Ţărăniştii purtau războiul împotriva lui Gheorghe Tătărescu deschis, în adunări publice sau prin presă, cât timp partizanii lor s-au mai putut întruni şi în intervalele în care Dreptatea mai putea să apară. în schimb, conflictele dintre cele două aripi adverse ale Partidului Naţional Liberal, între oamenii lui Dinu Brătianu şi cei ai lui Gheorghe Tătărescu, numiţi mai pe scurt dinişti şi guţişti, se consuma în culise, la adăpost de priviri indiscrete. Fiind la fel de tăioase.

Când cercetăm cu atenţie aceste culise, ne izbeşte ceea ce ne-a izbit şi la ţărănişti: clasa politică românească tradiţională nu realiza dimensiunea calamităţii cu care se confruntau cetăţenii ţării. Nu înţelegea aspiraţiile populaţiei, care nici nu putea să-i accepte pe comunişti, dar nici nu găsea un reazem în partidele zise istorice. şi liberalii, ca şi oamenii lui Iuliu Maniu, se consumau în dispute fără sfârşit, unele declanşate încă din epoca interbelică. şi pe liberali îi rodeau orgoliile, exact atunci când România se resimţea profund de lipsa unui front comun şi unit împotriva asaltului comunist. Ca să nu mai vorbim şi de iluziile care uneori ajungeau să le întunece minţile.
O CANTITATE NEGLIJABILå? Ceea ce îl surprinde pe cercetătorul documentelor secrete sau numai discrete ale timpului este că Serviciul Special de Informaţii şi Siguranţa, în primele luni după lovitura de stat de la 23 august 1944, aproape că nici nu-i luau în seamă pe liberalii dinişti, considerându-i cantităţi neglijabile în peisajul politic al ţării. Numai dintr-o notă din 3 octombrie 1944, emisă când primul guvern al generalului Constantin Sănătescu se clătina, apare o referinţă sumară la ceea ce se întâmpla în interstiţiile organizaţiei diniste. „în cercurile liberale – semnala documentul -, se discută că dl Bebe Brătianu a afirmat că Partidul Liberal preferă trecerea în opoziţie unei soluţionări a situaţiei politice în sensul dorit de comunişti. Acest lucru ar fi fost comunicat Suveranului de către dl Dinu Brătianu, care a plecat la Florica în toiul crizei politice, ceea ce se interpretează în sensul că aşa consideră a fi spus ultimul cuvânt în ce priveşte cererea cemuniştilor de a îngloba grupările dlor Ralea şi Tătărescu în guvernul Blocului Democratic. Tot dl Bebe Brătianu a declarat că extrema stângă nu va putea să preia singură răspunderea situaţiei politice şi că, astfel fiind, este de aşteptat ca cererile comuniştilor să fie până la urmă reduse.” şi asta exact atunci când comuniştii premeditau să-i înlăture de la putere pe toţi. Oricum, este de remarcat că diniştii ar fi stat la masă cu comuniştii, cu singura condiţie ca Tătărescu să părăsească sufrageria.
Destul de penibilă era şi revenirea lui Dinu Brătianu la tehnica sterilă pe care o practicase şi înainte de declanşarea războiului: de câte ori se îngroşa gluma la Bucureşti, el arunca o sentinţă mai mult sau mai puţin potrivită momentului şi pleca la Florica, lăsându-şi comilitonii politici într-o totală confuzie. Printre aceştia, totuşi, existau şi oameni care apreciau că numai refacerea unităţii Partidului Naţional Liberal ar fi reprezentat o premisă a unei opoziţii mai consistente la presiunile comuniştilor. şi această idee a început să prindă contur, mai ales atunci când comuniştii au pus pe roate Frontul Naţional Democratic, cu intenţia certă de a acapara ei înşişi sau prin aliaţi de ocazie şi de strânsură toate pârghiile conducerii statului. însă imobilismul consternant al lui Dinu Brătianu, deprinderea lui de a fugi pe tangentă ori de câte ori surveneau situaţii mai complicate, nu aveau cum să favorizeze o asemenea evoluţie. Astfel încât, peste doar două luni, în timp ce Dinu Brătianu, rămas la remorca lui Iuliu Maniu, ieşea din guvern, Frontul Naţional Democratic se întărea cu grupările lui Tătărescu şi Ralea. Iar Mihail Fărcăşanu, unul dintre cei mai activi şi clarvăzători liberali dinişti, conducătorul organizaţiei de tineret a diniştilor, se vedea părăsit de un grup disident supranumit Marna, apărut peste noapte, probabil la sugestii venite din umbră. Chiar documentele Siguranţei confirmă că nu putea fi vorba decât de o lucrătură, pusă la cale în afara partidului. Cu toate că nu-l mai aveau demult sub picioare, pământul părea să fugă din nou de sub liberalii lui Brătianu.
PERSISTENŢA CONFLICTELOR VECHI. Nouă din zece note informative ale Siguranţei şi SSI atestau că liberalii dinişti nu aveau nici o intenţie să intre în noul guvern al lui Petru Groza, că locul lor nu era acolo unde se întâmplase să fie şi Tătărescu, că nu vor intra în nici alt guvern fără ţărănişti, ca şi cum Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu ar fi fost fraţi siamezi, şi că ei nu vor ajuta niciodată pe comunişti să se descurce la conducerea ţării. Or, comuniştii chiar aşa ceva aşteptau. şi n-ar fi exclus ca idila lor temporară cu Tătărescu să fi urmărit tocmai scoaterea diniştilor pe marginea vieţii politice. şi, în plus, jucând la derută, comuniştii le arătau liberalilor când bâta, când zăhărelul. La 13 februarie 1945, în timpul unei manifestaţii împotriva guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu, comuniştii scandau: „Cerem arestarea lui ţeţu!”, „Cerem arestarea lui Fărcăşanu!” Pe de altă parte, peste numai o săptămână, conform unei alte note a SSI, într-un cadru relativ intim şi prietenesc, Nicolae Ceauşescu, şeful tineretului comunist, se întâlnea cu Mihail Fărcăşanu, vânturând în discuţii mirajul unui guvern de colaborare. Totul fiind ticluit de o asemenea manieră încât liberalii dinişti să nu mai înţeleagă nimic. Dar în prima decadă a lui martie 1945, vestea că Gheorghe Tătărescu a devenit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor străine i-a năucit, pur şi simplu.
Restul s-a consumat sub semnul speranţei că salvarea democraţiei din România va veni din afara ţării. Buletinele centrelor de radioascultare ale statului ne lasă să înţelegem că formaţiunea diniştilor era considerată şi în străinătate o cantitate absolut neglijabilă. Numele lui Dinu Brătianu nu se mai rostea în emisiunile posturilor de radio Vocea Americii şi BBC. însă nici el şi nici partizanii lui încă nu disperau. La 22 mai 1945, Corpul Detectivilor raporta: „Domnul Dinu Brătianu deţine informaţia precisă după care domnul Titel Petrescu a primit un important mesagiu de la Londra. Mesagiul recomandă… despărţirea de partidul comunist şi începerea unei acţiuni separate…” Mai mult, însuşi Titel Petrescu l-a vizitat acasă pe Dinu Brătianu, „spre a-şi exprima faţă de şeful partidului liberal întregul său optimism în legătură cu dezvoltarea situaţiei politice din România”. Informaţiile erau chiar exacte, dar nu se înţelege ce aştepta Dinu Brătianu de la sprijinul acordat de laburiştii englezi socialiştilor lui Titel Petrescu. Cu atât mai mult cu cât şi acesta va înfunda curând puşcăria şi laburiştii britanici îşi vor mai aminti de el abia prin 1955, când vor face demersuri pe lângă guvernul român pentru eliberarea lui din detenţie. Apoi, încurajat şi de alte zvonuri generatoare de euforie, de data aceasta lansate pe piaţă de colaboratorii Siguranţei infiltrate până în prăsele de comunişti, la 16 iunie 1945, Dinu Brătianu s-a decis să-i scrie lui Petru Groza, după acelaşi tipic utilizat şi în corespondenţa sa cu Ion Antonescu, abordând, într-adevăr, unul din subiectele delicate din epocă.
DINU BRåTIANU VERSUS PETRU GROZA. Era vorba despre ceea ce reprezenta o esenţă a unui stat democratic, în primul rând despre libertatea presei. „în vreme ce se acordă tuturor formaţiunilor politice, ce iau parte la guvern, dreptul de liberă manifestare prin presă, întruniri sau orice alte mijloace, iar în asemenea acţiuni ni se aduc de către adversari cele mai violente atacuri – îi scria Dinu Brătianu primului ministru în funcţie -, întreaga presă a partidului nostru este şi rămâne suprimată, orice manifestare fiindu-ne interzisă şi chiar orice contact cu prietenii noştri, care, contrar tuturor asigurărilor, continuă să fie molestaţi, a devenit imposibil. în atari condiţii, nu putem restabili adevărul în ceea ce priveşte calomniile ce ni se aduc de elemente interesate la destrămarea organizaţiilor noastre politice.” Indiscutabil, avea dreptate. şi iar a plecat la Florica, aşteptând la umbra cerdacului un ecou, însă ecoul nu a venit. Petru Groza, va observa mai târziu Onisifor Ghibu, „s-a pregătit pentru cariera sa cu totul altfel decât Brătianu, Maniu ş. a., care au fost nişte romantici. El lucrează în politică la rece, ca ruşii, fără dorinţa de a se reliefa în istorie Nu importă mizeriile clipei: răsturnări, închisori, evacuări, importantă e singură finalitatea…” însă lucrul acesta nu trebuia să-l ştie numai Onisifor Ghibu. Trebuiau să-l ştie şi adversarii politici ai lui Petru Groza, înaintea lui Onisifor Ghuibu. şi nu l-au ştiut.
La iluziile lui Dinu Brătianu cu privire la consecinţele Conferinţei de la Potsdam, iluzii nutrite solidar cu Iuliu Maniu, am avut ocazia să ne referim. O altă iluzie a liberalilor ţi ţărăniştilor consta în aceea că nici nu-şi imaginau cât de strâns erau urmăriţi de Siguranţă şi SSI, aceste servicii înregistrând cu minuţie toate trăncănelile lor imprudente. Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu, deşi deţinuseră funcţii importante în stat, deşi ştiau cu ce se ocupă structurile informative ale statului, habar nu aveau că adversarii lor, comuniştii, le monitorizau absolut toate mişcările, ca şi cum ar fi privit agitaţia peştişorilor dintr-un acvariu. şi reproducem aici o notă de urmărire în măsură să-i lămurească pe cititorii de azi despre ce era vorba. „La ora 18,30 – se consemna într-un document dintre cele ce se întocmeau zilnic -, vine în str. Sfinţilor nr. 10, la locuinţa dlui Iuliu Maniu, maşina lui Dinu Brătianu, împreună cu dl avocat Nicolau, secretarul acestuia, şi împreună cu dl Iuliu Maniu pleacă în str. Schitu Măgureanu nr. 19, la dl Leucuţia. După 19, pleacă împreună cu dl Mihai Popovici în str. Sofia nr. 10-12. Aici rămâne şi pleacă după 19, cu maşina nr. 13049-B a dlui Aurel Mureşanu, la Palatul Regal din şoseaua Kiseleff, unde se întâlneşte cu dl Dinu Brătianu şi intră în audienţă, timp de 1 oră şi jumătate. Pleacă la orele 21,15 cu aceeaşi maşină, care vine împreună cu dl Mureşanu în str. Sofia nr. 22. De aici pleacă împreună cu un domn străin în str. Vasile Conta nr. 12 – locuinţa lui Virgil Madgearu. între timp, au mai sosit aici unele personalităţi politice naţional-ţărăniste. Printre aceste personalităţi am identificat pe următorii: Zaharia Boilă, Alexandru Nicolau, secretarul lui Dinu Brătianu, Mihai Popovici, Mircea Durma, Aurel Mureşanu, Corneliu Coposu, Ion Hudiţă şi încă trei personalităţi necunoscute. La orele 11,05, vin cu maşina Misiunii Americane cu nr. 9 doi domni care rămân aici timp de 35 minute. Această maşină pleacă apoi împreună cu avocatul Nicolau în Calea Dorobanţi nr. 16, la Dinu Brătianu…” şi aşa mai departe.
ILUZII PENTRU VIITOR ŞI TRECUT. Ceea ce ne apare însă de neînţeles este că Dinu Brătianu nu nutrea doar iluzii cu privire la un viitor mai apropiat sau mai depărtat, ci trăia şi în iluziile unui trecut conceput alături de realitate. Surprinzătoare au fost declaraţiile lui, făcute fruntaşilor din partid, la 27 septembrie 1945. între altele, preşedintele liberalilor şi-a asigurat auditoriul, tranşant: „Pentru pregătirea şi desăvârşirea actului de la 23 august 1944, doi factori politici au avut o contribuţie hotărîtoare: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional ţărănesc.” într-adevăr, cele două partide, reunite împreună cu comuniştii şi socialiştii în Blocul Naţional Democrat, preconizaseră ieşirea României din conflagraţie. însă, la „desăvârşirea” acestui proiect nu au avut nici o contribuţie. Nici Dinu Brătianu, retranşat ca de obicei la Florica, nici Iuliu Maniu n-au fost prezenţi la Palatul Regal nici cu ocazia arestării mareşalului Ion Antonescu şi a principalilor lui colaboratori, nici în noaptea de 23 spre 24 august. şi unul şi altul erau ferm convinşi că regele încheiase un armistiţiu cu ruşii şi nici măcar nu ştiau că cei doi Antoneşti şi oamenii lor de încredere se aflau în mâinile comuniştilor, o situaţie mai penibilă pentru ei nefiind de imaginat. Până aici i-a adus imobilismul politic, patima pentru pertractări subterane întru totul sterile, vicii fundamentale ale găunosului politicianism antebelic. Iar vârsta extrem de înaintată a preşedinţilor celor două partide întărea atmosfera de decrepitudine din propriile rânduri. şi, cu toate acestea, considerau că lor li se cuvenea totul, numai şi numai pentru că erau „partuide istorice”.
Interogatoriile preliminare şi din instanţă, operate cu prilejul aşa-zisului proces al marii trădări naţionale, au scos în evidenţă un adevăr de asemenea puţin convenabil „istoricilor”. în timpul războiului împotriva Rusiei sovietice, nu schiţaseră nici un gest de rezistenţă serioasă faţă de politica generală a mareşalului Ion Antonescu. şi organizatorii procesului nici măcar nu urmăriseră efectul în cauză, însă, din clipa când l-au sesizat, s-au străduit pe toate căile să-l amplifice. Dacă Iuliu Maniu cât de cât se mai agitase sub vechiul regim, Dinu Brătianu se arătase cu precădere îngrijorat nu de destinul ca atare al României, ci de soarta industriilor liberale, lipsite de materiile prime necesare şi de posibilităţi de export, precum şi de declinul principalelor bănci româneşti, aflate tot în mâinile liberalilor. Chestiune tratată de comunişti drept o probă de egoism şi copios speculată din punct de vedere propagandistic. în felul acesta, se dezvăluia şi tactica politică a comuniştilor ajunşi la conducerea ţării cu sprijinul consistent al sovieticilor: înainte de distrugerea lor efectivă, cele două partide istorice trebuiau compromise definitiv. Ceea ce s-a şi întâmplat. ţărăniştii au sfârşit prin a se compromite singuri, prin tentativa de evaziune aeriană de la Tămădău. şi abia ulterior s-a putut constata foarte clar că, fără Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi toţi liberalii lui însemnau mai nimic. Până atunci, va mai curge apă pe Dâmboviţa.
INTRAREA ÎN DEGRINGOLADå. în mai 1946, Direcţia Generală a Poliţiei a redactat o Sinteză referitoare la Partidul Naţional Liberal (Dinu Brătianu), cu toate că poliţia de ordine publică, cel puţin pe hârtie, nu era abilitată să se pronunţe în speţe de ordin politic. Rezulta că liberalii dinişti ar fi fost nişte infractori de rând, implicaţi în acte de violenţă şi în „manifestări şovine şi rasiale”. Mai grav era altceva: „Organizaţia centrală ar fi dat ordin secret către toate organizaţiile, prin dl Magherescu, secretarul dlui Mihail Romniceanu – se preciza în sinteză –, în sensul de a se proceda la organizarea poliţiei secrete permanente, care să participe la toate întrunirile electorale şi la formarea unor puternice organizaţii de agenţi informatori, care să depună rapoarte scrise, săptămânal. şeful serviciului secret este dl Mihail Fărcăşanu. în regiunea judeţului Covurlui şi în special în Galaţi, se duce o vie activitate pentru organizarea poliţiei secrete, sub conducerea fostului comisar Prodea, recrutată mai ales din elemente legionare, iar grupurile de informatori sunt organizate pe regiuni.” Cum adică pe regiuni, de vreme ce era vorba doar de „regiunea judeţului Covurlui”? Oricum, pentru comunişti, drumul de la „ar fi” la „se duce” a fost foarte scurt şi în rândul diniştilor s-a operat o nouă avalanşă de arestări, însuşi Mihail Fărcăşanu fiind nevoit să intre în clandestinitate. Dovedindu-se totodată că şi liberalii, ca şi ţărăniştii, nu ştiau să facă şi să tacă, trăncănind fără rost despre orice fel de iniţiative, înainte de transpunerea lor în practică. Serviciul secret al lui Mihail Fărcăşanu nu exista efectiv. Cum nu exista nici faimosul serviciu secret ţărănist, pe care l-ar fi condus Corneliu Coposu, umbra lui Iuliu Maniu.
în vara aceluiaşi an, au apărut şi primele discordii serioase printre liberalii dinişti. în sânul conducerii centrale a partidului – consemna aceeaşi sinteză, nemaifiind vorba despre simple invenţii -, au loc frâmântări cu privire la cazul Gheorghe Brătianu. Grupul protestarzilor, condus de dr. C. Angelescu, dr. I. Costinescu, V. P. Sassu, C. C. Zamfirescu, agită problema eliminării din partid a lui Gheorghe Brătianu. Grupul condus de Dinu Brătianu, M. Romniceanu şi prof. George Fotino are atitudine contrară. Atitudinea protestarzilor este foarte fermă, fapt ce dezorientează pe Dinu Brătianu, ştiut fiind că aceştia deţin puternice atuuri, majoritatea comitetului central, precum şi un puternic control la Banca Românească. La ameninţarea făcută de Dinu Brătianu că va fi nevoit să aplice aspre sancţiuni împotriva acelora care subminează unitatea partidului, dl dr. Angelescu a ripostat violent şi a cerut imediata convocare a comitetului executiv, spre a decide…” Apoi, la 8 iunie 1946, Brigada I Siguranţă a emis o notă informativă despre care nu ştim nici astăzi dacă se baza pe un simplu zvon sau pe o situaţie reală. „Din sursă liberală – informa nota -, suntem informaţi că dl Gheorghe Brătianu intenţionează să părăsească ţara cu destinaţia Elveţia. Cum nu este sigur că va obţine viza de plecare, se gândeşte şi la posibilităţile clandestine de plecare. Intenţia este să ajungă în Elveţia ca primă haltă, de acolo fiindu-i mai uşor să-şi aranjeze o deplasare în America, unde doreşte să se aranjeze definitiv.” Dorea ca prin gestul său să detensioneze şi să stingă conflictele din partid? Nu mai putea să suporte atmosfera din România? Cine poate să ştie?!
Până la urmă, dintre toţi cei evocaţi în acest episod, nu a părăsit ţara decât Mihail Fărăcăşanu. Ceilalţi au rămas să moară aici, fie în patul lor şi de senectute, când au avut un dram de noroc, fie în închisorile comuniste. Dinu Brătianu la 20 august 1950, la Sighet, Bebe Brătianu la 21 ianuarie 1956, la Spitalul Colţea, după ce a fost externat din detenţie, Gheorghe Brătianu la 24 aprilie 1953, la Sighet, Alexandru Lapedatu la 30 august 1950, la Sighet, Ion Costinescu la 21 noiembrie 1951, tot la Sighet, C. C. Zamfirescu la 12 decembrie 1963, în penitenciarul Botoşani.

AU PREFERAT DEZBINAREA
„în Partidul Liberal, Gheorghe Brătianu, flancat de George Slama, Constantinescu-Bordeni, Alexandru Lapedatu, Vasile Netea, Gheorghe Pleşa, continuă a se opune făţiş unei reîntregiri a Partidului Liberal. Acest grup susţine că singura politică valabilă pentru Partidul Liberal este aceea a continuării colaborării cu Partidul Naţional ţărănesc şi cel social-democrat independent şi că o modificare a atitudinii Partidului Liberal nu poate fi concepută fără o prealabilă consultare între Dinu Brătianu, Iuliu Maniu şi Titel Petrescu, prin respectarea acordului de la 23 noiembrie 1946. Gheorghe Brătianu este partizanul unei atitudini intratabile pentru partid în ceea ce priveşte un eventual compromis“.
(SSI, 11 ianuarie 1947)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: