Uneori, nu prea des, şi Stalin avea dreptate

Drumul spre ruptura brutală cu Iugoslavia din ultimii ani ’40 nu a fost neted, fiind marcat de momente de flux şi de altele de reflux. Ca ţară învinsă în al doilea război mondial, România era datoare să-şi poarte crucea şi nu avea la îndemână prea multe opţiuni. Mofturile sovietice i-au impus iniţial o atitudine de espectativă în raporturile cu autorităţile de la Belgrad, însă, în cele din urmă, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a mai avut încotro şi s-a conformat directivelor de la Moscova.

Ultima intervenţie masivă a partizanilor iugoslavi în treburile interne ale românilor s-a produs cu doar două zile înainte de căderea guvernului prezidat de generalul Nicolae Rădescu.
SåRITURI PESTE CAL. La 26 februarie 1945, sub nr. 1441, Agentura Banat a Serviciului Special de Informaţii a transmis la Bucureşti o notă revelatoare. „Cu ocazia manifestaţiei din 24 şi 25 februarie a.c. – consemna documentul – au fost văzuţi pe străzile oraşului Timişoara numeroase grupuri de partizani sârbi, bine înarmaţi cu arme automate, care urmăreau foarte atenţi modul cum se desfăşoară manifestaţia. Numărul celor observaţi pe străzi era de aproximativ 300. Au fost aduşi în camioane, de armata sovietică, lăsaţi apoi să circule nestingheriţi prin oraş, în grupuri de câte 6-7 partizani. Nimeni nu-i controlează şi nici nu-i supraveghează, nici chiar la frontieră, atât la venire, cât şi la înapoiere, şi nici pe timpul cât se plimbă liberi prin judeţul Timiş-Torontal. De observat că zilnic se văd astfel de partizani sârbi înarmaţi pe străzile Timişoarei.” După debarcarea lui Nicolae Rădescu şi instalarea guvernului Petru Groza, situaţia de la graniţa de sud-vest se va stabiliza cât de cât. La 1 noiembrie 1947, într-un raport referitor la emigrări şi treceri frauduloase de frontieră se preciza: „Spre Iugoslavia semnalările sunt reduse ca număr şi, din totalul lor, cea mai mare parte sunt urmarea firească a legăturilor de rudenie ce obişnuit s-au format în cursul timpului între cetăţenii de o parte şi alta a liniilor de hotar.”
în haosul politic creat în ţară de comunişti, nici partidele zise istorice nu se abţineau de la sărituri peste cal, liderii lor vorbind uneori fără a şti ce vorbesc. La 18 februarie 1945, în ziarul România democrată de la Arad, organ al Partidului Naţional-ţărănesc, a apărut un articol cu un titlu extrem de ciudat: Muncitorii români, victimele ultraşovinismului maghiar, dirijat de teroristul Nedici, în ipostaza de spectator. Ce legătură putea exista între generalul Nedici, şeful comisariatului înfiinţat de germani în Serbia, în anii războiului, şi şovinismul maghiar cred că nu ne pot spune nici ţărăniştii de astăzi. Oricum, a fost suficient pentru ca filiala locală a Comisiei Aliate (sovietice) de Control să suprime şi ziarul şi să-i ţină şi pe ţărănişti sub observaţia ei strictă. Până la urmă, s-a constatat că redactorii ziarului erau foşti legionari, primiţi de ţărănişti la sânul lor generos. Nici sârbii, probabil, nu puteau înţelege nimic: ce fel de spectator mai putea fi Nedici, de vreme ce fusese executat la Belgrad?
APARENŢE, NUMAI APARENŢE. Totuşi, în ciuda ambiguităţilor din presa română, în ciuda incidentelor provocate de partizanii iugoslavi în Banat, relaţiile bune dintre Belgrad şi Bucureşti păreau să se reconstituie. La 24 ianuarie 1945, la nivel de reprezentanţe, raporturile diplomatice dintre cele două state au fost reluate. Trimisul lui Tito la Bucureşti, Nicola Krulovici, sosise aici cu o lună în urmă, pentru a participa la înfiinţarea Asociaţiei culturale a tineretului slav din România. şi tot atunci au început negocierile pentru încheierea unui tratat economic cu Iugoslavia. Acordul comercial şi de plăţi dintre cele două ţări se va încheia abia la 15 decembrie, acelaşi an. Iar la 1 martie 1946 reprezentanţele diplomatice de la Belgrad şi Bucureşti au fost ridicate la rang de ambasade. Iugoslavii erau însă din ce în ce mai prudenţi în contactele cu sovieticii şi sateliţii acestora şi prima lor grijă a fost să scoată unităţile militare ruseşti din propria lor ţară, unde se instalaseră fără a fi invitate. Schisma dintre Belgrad şi Moscova mocnea in nuce încă de la 13 aprilie 1945, când Iosip Broz Tito şi Milovan Djilas au fost trataţi de Stalin cu o predică de neuitat: „Oricine ocupă un teritoriu, impune acolo sistemul său social. Toţi impun sistemul lor, până acolo unde armata lor poate să înainteze. Nici aici nu va fi altfel.” Unde anume? – se putea întreba un naiv. La Bucureşti sau la Belgrad? Nu s-ar spune că Iosip Broz Tito nu agrea comunismul. Nu agrea comunismul acaparator de tip sovietic.
La începutul lui august 1945, s-a convenit ca şcolile româneşti din Iugoslavia să funcţioneze în mod normal. La 26 iunie 1947 se va încheia o convenţie culturală între România şi Iugoslavia. Iar la 22 octombrie 1947 a fost înfiinţată Asociaţia româno-iugoslavă, creatură propagandistică, practic lipsită de obiect de activitate. însă mai exista şi o sumă de alte chestiuni a căror rezolvare nu putea surveni decât prin înţelegeri la cel mai înalt nivel. Ghiaţa a fost spartă de partea română: între 7 şi 9 iunie 1947, o delegaţie guvernamentală de la Bucureşti, în frunte cu Petru Groza, s-a întâlnit la Belgrad cu Iosip Broz Tito şi alţi demnitari iugoslavi. şi unii, şi alţii, cum se va întâmpla mereu între comunişti, nu s-au înghesuit să discute lucruri concrete şi s-au rezumat la promisiuni generale: „o colaborare mai strânsă şi mai adâncă în toate domeniile de activitate”. Iar în toastul ţinut la banchetul final, Iosip Broz Tito a remarcat: „Nu au fost între noi conflicte grave sau discordii, ceea ce justifică să privim cu interes munca voastră de refacere.” Ca şi cum nu Iugoslavia ar fi fost făcută praf, după patru ani şi ceva de război civil şi de partizanat împotriva germanilor.
TITO LA BUCUREŞTI. Din delegaţia română, cel mai nemulţumit a fost ministrul Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu, care nu era comunist. „în linii generale – preciza o notă a Siguranţei din 14 iunie 1947 -, se pare că dl Gheorghe Tătărescu nu a fost deloc satisfăcut de rezultatele obţinute la Belgrad şi purtătorul de cuvânt al d-sale, dl. prof. (C. C.) Giurescu, a declarat într-un cerc de intimi că dl Gheorghe Tătărescu s-a simţit penibil jenat de faptul că la Belgrad, pe primul plan, figurau dl Petru Groza şi Emil Bodnăraş, care au fost de fapt conducătorii reali ai discuţiilor. Faptul că ministrul român al Afacerilor Străine a servit doar ca element decorativ, cu prilejul discuţiilor de la Belgrad, este evident şi a fost relevat de multe posturi de radio anglo-americane.”
La 19 decembrie 1947, în semn de reciprocitate amabilă, a întreprins şi Iosip Broz Tito o vizită în România, unde a semnat un tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între Belgrad şi Bucureşti, valabil o perioadă de 20 de ani. Era primul act internaţional prin care se angaja România, după Tratatul de pace de la Paris, şi va rămâne în picioare doar căteva luni. însă, între timp, se mai întâmplase ceva: în septembrie 1947, se întruniseră la Varşovia reprezentanţii partidelor comuniste din Bulgaria, Franţa, Italia, Iugoslavia. Polonia, România, Ungaria şi URSS şi s-a decis crearea unui Birou Informativ, însărcinat „cu organizarea schimbului de experienţă şi, în caz de nevoie, cu coordonarea activităţii partidelor comuniste pe bază de acord reciproc”. Era primul pas spre crearea unui nou Komintern, mascat sub denumirea de Kominform, şi, spre ironia istoriei, sediul faimosului Birou Informativ a fost stabilit… la Belgrad.
PE ARIPILE SCHISMEI. Ceea ce a urmat putea şi poate să pară şi astăzi inexplicabil. în iunie 1948, la prima reuniune a amintitului Birou Informativ, întrunită la Bucureşti, comuniştii iugoslavi au strălucit prin absenţă şi conducerea politică iugoslavă a fost aspru blamată. Nu pentru lipsa din ring, ci pentru culpe desemnate ca atare de Moscova. Cel ce a susţinut raportul acuzator, nu întâmplător, vom vedea imediat, a fost însuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Faimoasa rezoluţie a Kominformului, care enumera „erorile” şi „deviaţiile” lui Tito de la ortodoxia comunistă, nu a fost făcută publică nici de postul de radio Moscova, nici de postul de radio Bucureşti, ci de postul de radio Praga, la 27 iunie 1948. şi asta chiar în timp ce ministrul român de Externe, Ana Pauker, se întâlnea la Varşovia cu omologii ei din Iugoslavia şi alte ţări socialiste, pentru a preciza o poziţie comună faţă de Germania şi problema germană. Apoi, între 30 iulie şi 18 august 1948, un alt diplomat român, specializat în dreptul naval, va fi impasibil prezent la Belgrad, la conferinţa internaţională destinată să stabilească noul regim al navigaţiei pe Dunăre, de la Ulm până la Marea Neagră, prin braţul Sulina. în sfârşit, destul de târziu, abia la 1 octombrie 1949, ceea ce spunea multe, guvernul român a binevoit să denunţe tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu Iugoslavia.
Faptul că ceva nu era în regulă în relaţiile cu Iugoslavia s-a simţit încă din luna noiembrie a anului 1947. şi tot la frontieră surveniseră motivele de fricţiune. în data de 4 a lunii în speţă, serviciilor secrete din România li s-a cerut întocmirea „unei lucrări privitoare la trecerile clandestine de frontieră, la situaţia cetăţenilor iugoslavi de naţionalitate română, refugiaţi din Iugoslavia pe teritoriul ţării noastre şi stabiliţi în Banat, precum şi la activitatea şovină a unor locuitori din comunele sârbeşti din Banat, a unor agenţi iugoslavi de pe teritoriul român”, care agitau spiritele. Cu alte cuvinte, aceste anomalii ale comportamentului iugoslav surveniseră cu mult înainte de schisma politică generală dintre ţările socialiste şi conducerea politică de la Belgrad. şi, existând interese ale statului român valabile sub orice regim, s-a procedat ca atare. Lucrarea solicitată a fost predată guvernului de la Bucureşti la 27 decembrie 1947, a treia zi de Crăciun. Principalul ei autor era Inspectoratul General de Siguranţă de la Timişoara.
CONCLUZII ALARMANTE. Iată ce rezultase din recapitularea faptelor din anii 1945-1947: mulţi cetăţeni iugoslavi de origine română veneau peste graniţă în primul rând datorită politicii discriminatorii a statului iugoslav în relaţiile cu minoritatea lor. Ceea ce li se reproşa, cu prioritate, era că nu luaseră parte la războiul de partizani. Adică fugeau de rău, nu de bine. încă de la 26 martie 1946, Siguranţa din Timişoara raportase că, în urma unor dispoziţii de ultimă oră ale autorităţilor iugoslave, „toţi cei surprinşi în zonele de frontieră sunt împuşcaţi pe loc, după ce, în prealabil, au fost duşi înapoi cu 50 metri”. De asemenea, „între grănicerii români şi partizanii sârbi există o puternică tensiune, care se soldează cu incidente ce merg până schimburi de focuri de armă trase din poziţii camuflate”. Incidentele fiind provocate totdeauna de sârbi, care nu puteau înţelege că războiul se încheiase şi lupta de partizani nu mai putea avea decât un rost criminal. Pe de altă parte, „cu ocazia trecerilor clandestine de frontieră, s-au putut strecura în România şi diferite elemente iredentiste iugoslave, care au luat contact cu populaţia sârbă de pe teritoriul român”. şi aceşti cetăţeni români de origine slavă, atât de cuminţi în timpul războiului, deveniseră peste noapte mai agitaţi ca oricând. La îndemnul elementelor în discuţie, un grup de sârbi din comuna de frontieră Socol ceruse, pur şi simplu, ca localitatea lor să fie anexată Iugoslaviei. Nefiind vorba despre un fapt singular. şi asta se întâmpla în vreme ce Petru Groza şi Iosip Broz Tito îşi zâmbeau cu gura plină de miere, când la Belgrad, când la Bucureşti.
Dacă judecăm întâmplările numai din punct de vedere politic, amestecând în ghiveciul de argumente şi o lopată sau două de anticomunism primitiv, nu vom înţelege prea multe. îndeobşte, s-a spus că Gheorghe Gheorghiu-Dej s-ar fi angajat să susţină raportul acuzator la adresa lui Iosip Broz Tito exclusiv ca urmare a unei comenzi de la Moscova. în parte, este adevărat, însă, în altă parte, avea şi motive strict autohtone să acţioneze aşa cum a acţionat. Nu doar din cauze numite atunci „internaţionaliste”. Din nefericire, într-un viitor apropiat, aceste motive vizând interese pur româneşti s-au estompat de la an la an, întreaga afacere intrând pe mâna Securităţii, care nu dispunea şi de alte metode şi tehnici decât cele utilizate de partizanii retardaţi şi întârziaţi în rele de dincolo de hotar.
Până atunci, la frontiera din sud-vestul ţării a mai pleznit un eveniment: „Pe ziua de 26 iulie 1948, în raza comunei Cenadul Mare, judeţul Timiş-Torontal – informa o notă a Siguranţei -, a fost prins supusul iugoslav Panta Babici, care avea asupra sa un pachet conţinând broşuri în limba română şi sârbă, cu titlul Declaraţia Comitetului Central al P. C. Iugoslav în legătură cu rezoluţia Biroului Informativ al partidelor comuniste asupra situaţiei din P. C. al Iugoslaviei. Din declaraţiile susnumitului, rezultă că broşurile de mai sus au fost primite de la locotenentul Pera Nadalcici din serviciul Oznei (Siguranţa iugoslavă), al cărei informator este. Ofiţerul iugoslav i-a dat misiunea de a trece frontiera româno-iugoslavă, cu acel material de propagandă, şi de a-l răspândi în rândurile populaţiei române şi sârbe din Banat. Cu aceeaşi ocazie, a primit misiunea de a culege informaţiuni de pe teritoriul RPR şi de a procura ziare române scrise în limba sârbă. Panta Babici este supus iugoslav, domiciliat în comuna Bancico Arandielavatz. în Cenad a fost prins la numitul Jiva Jivanov, o rudă de-a sa. Panta Babici se află în prezent reţinut la Inspectoratul Regional de Siguranţă Timişoara.” Curând, Siguranţa a sucombat şi pe ruinele ei a fost înfiinţată Securitatea. De la această dată, din punctul românesc de vedere, conflictul ideologic cu Iugoslavia nu a fost un conflict între două naţiuni. A fost un război între Securitatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care şi el a uitat de unde plecase, şi UDBA lui Iosip Broz Tito.
La 12 septembrie 1948, la numai două săptămâni după ce Securitatea intrase în pâine, în pădurea comunelor Varadia şi Mraconia şi-a făcut apariţia o bandă ititulată Partizanii lui Tito. Apoi, întrucât persoane necunoscute, izolate sau organizate în grupuri, lichidaseră câţiva reprezentanţi ai autorităţilor comuniste din judeţele Caraş şi Severin, Securitatea şi-a pus întrebarea dacă atentatele respective erau comise de răzvrătiţi de cetăţenie şi naţionalitate română sau de indivizi strecuraţi clandestin peste frontieră în România. în ciuda tuturor zvonurilor şi speculaţiilor, precum şi a cercetărilor menite să le verifice, nu s-a putut constata vreo relaţie între nucleele de rezistenţă anticomunstă din România şi eventuali intruşi iugolavi de peste hotar. Cu toate acestea, depopularea satelor româneşti de pe frontieră, prin cunoscutele deportări din epocă, a continuat.
DUPå BANAT ŞI TRIEST, CARINTHIA. Că Iugoslavia lui Iosip Broz Tito nu era angajată în conflicte de frontieră numai în Banat şi în zona Triest s-a vădit în ultima zi a lui august 1949, când ziarul Scânteia a făcut publică Nota guvernului sovietic adresată guvernului iugoslav. Era vorba despre „atitudinea Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte pretenţiile iugoslave faţă de Austria, în legătură cu discutarea proiectului de tratat cu Austria”, mai limpede spus despre pretenţiile Iugoslaviei asupra Carinthiei. De ce interveniseră Moscova şi Stalin personal în această afacere? Pentru că, „pe de o parte, în unele cercuri britanice se urzea planul de a uni Austria, Ungaria şi o parte din Germania de sud într-o monarhie dunăreană. Guvernul sovietic s-a pronunţat hotărît împotriva acestui plan, declarând că aceasta ameninţă Austria cu pierderea independenţei sale de stat… Pe de altă parte, în unele cercuri naţionaliste din statele slave, înclusiv Iugoslavia, se propunea un plan de împărţire a Austriei între statele vecine” şi Uniunea Sovietică declara de asemenea hotărîtă că „Austria trebuie să-şi păstreze întregimea ca stat”. Desigur, toate acestea puteau fi o aparenţă, ruşii având socotelile lor în ceea ce privea Europa Centrală.
în final, vrem să spunem că documentele Securităţii, nu numai în privinţa relaţiilor româno-iugoslave, ci şi în toate cele referitoare la alte domenii, nu pot fi judecate în afara oricărui context istoric. Securitatea avea capul prea mic spre a încape şi contextul internaţional al epocii, ceea ce nu ne scuză dacă, la rândul nostru, îl ignorăm.

PRIGOANå
„Din informaţiuni, rezultă că în Iugoslavia s-ar fi luat unele măsuri de nedreptăţire a elementului românesc, fapt care îi determină pe cei mai mulţi să-şi părăsească averile imobile şi să treacă în România cu familiile lor. Parte din ei vin cu căruţe, animale şi inventar agricol. Trecerea frontierei fiind apreciată ca obligată, autorităţile judecătoreşti absolvă de orice sancţiune pe cei în cauză., fixându-le domiciliul în raza judeţului Timiş, de preferinţă acolo unde au rude sau cunoscuţi. Situaţia refugiaţilor, fiind de notorietate publică, este comentată de întreaga populaţie a judeţului în termeni cu totul nefavorabili“.
Raport SSI, 27 decembrie 1947

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: