Anticomunismul de mantuiala

Dupa ce am vazut in episodul trecut ce a spus despre sine parohul Clemente Gatti, merita sa stim ce au declarat despre el si alte persoane dintre cele anchetate de Securitate, in stare de arest sau in stare de libertate precara. Ratiunea datorita careia ne ocupam in detalii de aceste imprejurari consta in faptul ca parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti, anul acesta, va fi sanctificat de Vatican, ca o victima a comunismului romanesc. Si, inainte de a se consuma aceasta ceremonie, e onorabil sa ne recunoastem greselile, daca altceva nu mai e de facut. Eraldo Pintori, conform unei declaratii din 30 mai 1951, il cunoscuse pe Gatti in 1943, la o inmormantare. Din ianuarie 1950, cand Gatti descinsese la Bucuresti, i-a furnizat lui Pintori informatii asupra noului status catolic impus de autoritatile romanesti si despre arestarile de preoti si calugari catolici survenite in Banat, in Ardeal si la Iasi.Aceste informatii ajungeau la biserica italiana prin preotii Tataru, Pascal, Dumitras, Mihoc, Matei, Rotaru si Andronico. Dupa lichidarea Nuntiaturii papale, Gatti a sustinut cu fonduri primite de la legatie „activitatea ilegala a preotilor catolici”, primind in schimb de la ei date relative la starea de spirit din eparhiile cultului aflat sub prigoana. Aprecierea ca acele activitati ar fi fost ilegale nu apartinea lui Pintori, ci Securitatii. De la o data anume, dupa ce Anna Siewerth fusese scoasa din joc, Eraldo Pintori incepuse sa preia de la Gatti plicurile destinate legatiei. In ultima parte a declaratiei sale, Pintori s-a mai referit si la unele fonduri primite de Gatti de la franciscanii din Franta, tot pentru asistenta preotilor catolici din Romania, ajunsi la o mare ananghie. La 21 iulie 1951, anchetata, calugarita Cristina Dewald a recunoscut ca ii inmanase lui Gatti mai multe scrisori pentru Vatican, dupa plecarea Nuntiaturii papale din Romania. O alta calugarita catolica, Ecaterina Gerda Kernweiss, stia de la Iosif Schuster ca parohul Clemente Gatti media corespondenta cu Sfantul Scaun, insa nu-l cunostea personal. Eraldo Pintori va intari afirmatiile lui initiale, intr-un nou interogatoriu, din 15 august 1951. Interogat la 21 august 1951, preotul Stefan Tataru, nascut la 5 ianuarie 1917, in comuna Traian din judetul Bacau, a declarat ca l-a cunoscut mai demult pe Clemente Gatti si, dupa lichidarea Nuntiaturii papale, i-a inmanat cinci rapoarte personale destinate sa ajunga la Vatican. Un al saselea raport apartinea lui Alexandru Todea, hirotonisit clandestin episcop greco-catolic dupa octombrie 1948, cand comunistii au scos acest cult in afara legii, inscenand o reintoarcere a lui la ortodoxie. Stefan Tataru i-a trimis lui Gatti rapoartele respective prin preotii Mihai Rotaru si Martin Mihoc. La randul sau, la 23 august 1951, Iosif Schubert a confirmat imprejurarile in care Gerald OHara si Guido Del Mestri il recomandasera pe Clemente Gatti drept veriga intermediara de legatura epistolara cu Vaticanul. Toate scrisorile trimise de el la biserica italiana prin Cristina Dewald si Hildegard Reissner erau redactate in limba germana si contineau si informatii primite de el de la Alba-Iulia si Timisoara, prin calugaritele Eva Stritt si Ecaterina Gerda Kernweiss. Intr-un sens similar s-au exprimat in ancheta Hildegard Reissner, la 29 august, Mihai Rotaru, la 30 august, si Cristina Dewald, la 31 august 1951.
Catolicii, sub regimul comunist
In fond, ce contineau acele mesaje trimise la Vatican? In mare majoritate, informatiile priveau situatia catolicilor sub regimul totalitar comunist. Datele economice erau evocate doar in masura in care afectau nivelul de viata al populatiei si, implicit, veniturile parohiilor ca atare. In rest, era evaluata si starea de spirit din tara, in relatie directa cu evolutiile politice, sociale si economice impuse de comunisti. In cateva declaratii, anchetatorii Securitatii au incercat sa strecoare ideea ca Vaticanul ar fi fost interesat sa primeasca si informatii cu profil militar, insa argumentele la care puteau apela erau extrem de subtiri si, in cele din urma, au renuntat sa transpuna in practica aceasta malversatiune. Toti anchetatii au recunoscut cu seninatate tot ceea ce savarsisera, fara a-si inchipui nici o clipa ca ar fi fost implicati in acte delictuoase. Catolicii din Romania corespondasera cu Vaticanul si inainte de declansarea razboiului, si in timpul razboiului, fara ca autoritatile romanesti sa se simta lezate. Insa, sub noul regim politic din tara, contextul politic si social romanesc se modificase fundamental: anchetatorii Securitatii insistau incapatanati ca ar fi fost in discutie acte de spionaj. De fapt, regimul comunist dorea sa se recomande strainatatii exclusiv prin serviciile sale de propaganda, juguland orice alte scurgeri de informatii in exteriorul tarii, despre situatia reala din Romania.

Un anturaj pestrit si periculos
Spre deosebire de parohul Clemente Gatti, ale carui relatii se limitasera la cele cu mediile catolice si ale conationalilor sai, functionarul diplomatic Eraldo Pintori contactase si unele cercuri romanesti destul de suspecte, tinute sub o stricta supraveghere de Siguranta si, apoi, de Securitate. Era vorba despre opozanti veleitari si ineficienti ai regimului comunist, fara nici o audienta la populatie, fondatori de organizatii fictive, care mai mult au compromis efortul antitotalitar decat sa-l consolideze. In plus, apeland la sprijinul unor diversi diplomati straini, care chiar au crezut ca aveau de-a face cu niste oameni seriosi, veleitarii in speta au reusit sa implice mai multe legatii occidentale din Bucuresti, printre care si pe cea italiana, in incurcaturi si conflicte cu autoritatile romanesti de care acestea n-aveau nevoie. Intre asemenea indivizi s-a amestecat si Eraldo Pintori, ceea ce l-a facut de doua ori vulnerabil in fata structurilor informative si represive ale regimului comunist. In primul rand, Eraldo Pintori a cazut in eroarea de a intretine relatii cu varfurile unui asa-zis Partid Social-Crestin, organizatie declarata anticomunista, dar care, de fapt, nu reprezenta pe nimeni si nu exista decat prin acele varfuri. Mai mult, avem suficiente motive sa fim convinsi ca acest Partid Social-Crestin era, in realitate, o inventie a Sigurantei, preluata apoi de Securitate, in scopuri diversioniste. Era un fel de hartie de turnesol, plimbata de serviciile specializate prin diverse medii sociale, pentru a constata atitudinea acestora fata de noul regim politic din Romania. Istoria aparitiei si a tribulatiilor acestei injghebari suspecte ne spune totul despre rolul Partidului Social-Crestin intr-o epoca tulbure, rol in acelasi timp derizoriu, dar si nefast. Asa ca merita sa-i acordam intreaga noastra atentie. Dupa stiinta Directiei Generale a Politiei, primele discutii privind infiintarea unui Partid Social-Crestin s-au purtat la 22 septembrie 1945, in cercurile clericilor catolici francezi de la Bucuresti. Conform informatorilor cu numele de cod Romeo 1 si Tanase, considerati surse serioase si sigure, initiatorul proiectului era juristul I.V. Gruia, profesor la Facultatea de Drept din Bucuresti, si fost ministru al Justitiei in guvernul Octavian Goga A.C. Cuza. Acelasi jurist participa regulat la reuniunile Institutului Augustinum din Calea Stirbey Voda nr. 174, condus de prelatul Louis Barral, in acelasi timp si functionar al Arhiepiscopiei romano-catolice din Bucuresti. Si I.V. Gruia chiar a conferentiat in cadrul acestui asezamant, despre „influenta nefasta a comunismului asupra lumii catolice”. Pentru proiectatul Partid Social-Crestin, modelul in functie dupa care se orienta I.V. Gruia il reprezenta Grupul socialist catolic francez, constituit la 6 octombrie 1945 la Capela Saint Vincent de Paul de pe Str. Sofia nr. 1. Totusi, la 19 octombrie, acelasi an, Corpul Detectivilor raporta ca gruparea lui I.V. Gruia „se afla intr-o stare embrionara, lipsita de seriozitate si de aderenti seriosi”. Iar la 12 decembrie 1945, tot Corpul Detectivilor constata ca proiectul lui I.V. Gruia era „utopic”, semnaland, in acelasi timp, ca acesta colabora cu industriasul Nicolae Malaxa, cu legionarul Radu Budisteanu, fost ministru al Cultelor si Artelor in guvernul lui Ion Gigurtu, cu medicul Victor Gomoiu, ministru al Sanatatii si Ocrotirilor Sociale din acelasi guvern, si cu Ion Gigurtu, fost prim-ministru, in perioada cedarii catre Ungaria a Transilvaniei de Nord. La 11 ianuarie 1946, I.V. Gruia a reusit sa discute problema nefericitului Partid Social-Crestin si cu nuntiul apostolic Andrea Cassulo. Din nou, a fost dezbatuta aceeasi problema la 13 februarie 1946, la sanatoriul medicului Victor Gomoiu din Calea Vergului nr. 21, participand la un schimb de opinii, in afara de gazda, Andrea Cassulo, I.V. Gruia si istoricul de arta I.D. stefanescu, director al scolii de pictura bisericeasca si consilier al Patriarhului ortodox Nicodim. El insusi a fost exclus din invatamantul universitar, datorita participarii la elaborarea legislatiei antisemite din ajunul declansarii razboiului. Apoi va fi arestat si va deceda in penitenciarul din Sighet, la 12 noiembrie 1953. Si medicul Victor Gomoiu va fi arestat si va muri in penitenciarul Aiud, la 6 februarie 1960. Dupa moartea Patriarhului ortodox Nicodim, va suporta represaliile regimului comunist si profesorul I.D. Stefanescu. In timp ce industriasul Nicolae Malaxa va reusi sa se refugieze la un moment oportun in strainatatea occidentala, fara sa-l mai intereseze ce se intampla in urma lui. Implicit, problema Partidului Social-Crestin a disparut din notele informative ale Serviciului Special de Informatii, ale Sigurantei si ale Corpului Detectivilor.
Capcana
Dupa aproape doi ani, la 15 ianuarie 1948, Inspectoratul regional de Siguranta Sibiu a raportat Directiei Generale a Sigurantei Statului o suma de date referitoare la un anume Gheorghe Sandulescu, fost legionar, inspector scolar in judetul in cauza. Personajul era acuzat ca, in calitate de membru al Partidului Social-Democrat Independent, grupare politica detestata de comunisti, „incerca sa dezbine clasa muncitoare”, orientand-o spre alte obiective decat cele proprii regimului comunist. Era considerat un element distructiv, implicat si in malversatiuni financiare si, drept urmare, i s-a trimis dosarul la Bucuresti. La 2 august 1948, Siguranta a emis si o nota despre un anume Lazar Stefanescu, fost inspector scolar la Cernauti, in anii razboiului. Intre altele, nota specifica: „A violat o copila de curs complementar, care din aceasta cauza s-a sinucis”. In sfarsit, la 12 mai 1950, convocat la Ministerul Invatamantului, Gheorghe Sandulescu a fost ridicat de Securitate chiar de pe peronul Garii de Nord. Ciudat, dupa o ancheta extrem de sumara, Gheorghe Sandulescu a redevenit un om liber si s-a intors la Sibiu. Si este de presupus ca de acum inainte a fost supus de Securitate la verificarea unor misiuni ce i se incredintasera in timpul scurtei sale retineri, cand i-a fost asezat in brate proiectul Partidului Social-Crestin, destinat sa fie plimbat prin mediile inamicilor regimului comunist, in scopul de a-i atrage in cursa pe cei mai recalcitranti. Era o tehnica noua, imprumutata de la sovietici, cu care romanii abia urmau sa se obisnuiasca si despre care occidentalii habar nu aveau: tehnica manipularii unor organizatii-capcana, strict controlate de serviciile informative si represive. Cert este ca, in legatura cu geneza Partidului Social-Crestin si evolutiile lui ulterioare, in anchetele declansate in mai 1951, Gheorghe Sandulescu va minti si se va contrazice inconstinent. Poate nici nu stia in ce capcana cazuse el insusi, deoarece, in ceea ce il privea, lucrurile se vor incheia foarte prost. La 7 mai 1951 va declara ca Partidul Social-Crestin ar fi fost infiintat in aprilie 1946, ceea ce era plauzibil. In februarie 1946, I.V. Gruia purtase ultima lui discutie referitoare la proiectatul partid, nu reusise sa-l transpuna in practica si proiectul a fost preluat de Siguranta din zbor, fiind incredintat prin intermediari unui veleitar destul de inconstient ca sa atraga niste oameni nevinovati in jurul unei himere. Primul presedinte al partidului ar fi fost generalul Gheorghe Stavrescu, minciuna fiind de acum stravezie: la data aceea, generalul era cercetat de justitie pentru rolul jucat in masacrarea evreimii din Iasi, in iunie 1941. Si este greu de crezut ca fostul comandant al Diviziei 14 infanterie, in conditiile de atunci, era dispus sa conduca o organizatie ostila regimului. Apoi, Sandulescu va incepe sa se incurce in propriile declaratii. O alta declaratie a lui Sandulescu, din 2 iunie 1951, ne va trimite la un anume Ioan Aburel, avocat, care l-a vizitat la Sibiu in 1946 si 1947, impreuna cu generalul Valerian Padure. Or, un general cu numele respectiv nu a existat niciodata in armata romana. Acestia i-au inmanat lui Gheorghe Sandulescu un plic cu programe si manifeste, precum si proiectul Partidului Social-Crestin, spre a-l duce mai departe, servind fara stirea sa interesele tulburi ale Securitatii. Tot ceea ce s-a intamplat ulterior confirma o asemenea suspiciune, mai tare decat o simpla ipoteza. In saptamanile urmatoare, presupusul general Valerian Padure a disparut fara urme, iar despre asa-zisul avocat Ioan Aburel s-a spus ca ar fi fugit in Austria, spre a scapa de atentiile Securitatii. In realitate, in arhivele defunctei institutii informative si represive exista suficiente repere din care se poate deduce ca erau amandoi ofiteri de Securitate, destinati sa-l incarce pe un fanatic inconstient cu un proiect exploziv. Nici „generalul” n-a disparut fara urme si nici „avocatul” n-a fugit in Austria. Pur si simplu, dupa indeplinirea misiunii, cei doi au fost transferati in alte servicii si poate chiar in alte localitati ale tarii, unde n-ar mai fi avut ocazia sa se intretaie cu Sandulescu. Iar Gheorghe Sandulescu a ramas cu proiectul Partidului Social-Crestin in brate, spre nenorocirea lui si a altora.
Doi inadaptabili
In ianuarie 1949, dupa ce Securitatea, prin atentia pe care i-a acordat-o, l-a obligat sa fuga la Bucuresti, de data aceasta definitiv, Gheorghe Sandulescu s-a hotarit sa transpuna proiectul in practica. In primul rand, a instituit un Comitet Central Executiv al partidului sau, alcatuit din dr. Bartolomeu Muresanu, generalii Adrian Moldovanu si Cicerone Dumbrava, colonelul Traian Abrudeanu, prof. Nicolae Radovici, inginerii Ioan Vultureanu-Munte si Damian Tarnaveanu, muncitorul Voicu Marinescu-Leu, invatatorul Marin Jianu, preotul Petre Dunareanu-Lupu, functionara Alexandra Petrovan-Demonstene si taranul Vasile Olteanu. In felul acesta fiind reprezentate mai toate categoriile sociale din Romania. Insa toate, cum s-a dovedit ulterior, fiind nume fictive ale unor persoane care nu existau. Partidul din mintea lui Sandulescu avea si un Comitet Politic Permanent, de asemenea inventat. Totusi, dupa fuga de la Sibiu, Gheorghe Sandulescu reusise sa recruteze si un membru de partid in carne si oase, cu nume si prenume reale, in persoana amintitului Lazar Stefanescu, un alt inconstient exaltat si fanatizat. Biografiile lor confirma ca erau ahtiati sa faca politica, sa li se dea importanta si sa se bucure de o notorietate la care nu avusesera niciodata acces, dar toate tentativele lor de a se lipi de o forta politica inzestrata cu o oarecare autoritate si pondere in mediul social esuasera lamentabil. Gheorghe Sandulescu se nascuse la 23 martie 1907, in comuna Comani, din judetul Olt, fiind fiul lui Ioan si al Niculinei. In 1932 era profesor la Cetatea Alba, in Basarabia. Apoi, dupa cedarile teritoriale din 1940 si mai ales dupa ce Romania pierduse razboiul cu Rusia sovietica, se stabilise la Sibiu, pe Str. George Cosbuc nr. 26, migrand in imprejurarile relatate, in ianuarie 1949, la Bucuresti. Pana in 1938 facuse parte din Partidul National-Liberal, aripa Dinu Bratianu, regasindu-se apoi in Frontul Renasterii Nationale, partidul unic al Regelui Carol al II-lea, lichidat si acesta sub guvernarea generalului Ion Antonescu. In 1945 se inscrisese in Partidul Social-Democrat, insa divergentele repetate cu unii din membrii acestuia au sfarsit prin a-l scoate pe marginea vietii politice. Cand o parte din Partidul Social-Democrat a decis sa fuzioneze cu comunistii, oamenii Moscovei nu l-au acceptat printre ei decat pana la verificarile din 1948, cand Sandulescu a fost din nou scos pe margine, din cauza trecutului sau dubios. Pe scurt vorbind, repetatele bulversari politice din ultimul deceniu al Romaniei il transformasera intr-un inadaptabil, tocmai bun sa se dea in mana unor himere. Numai ca in momentul dat si aici, langa Dunare si Carpati, a conta pe himere era extrem de periculos.

Translatii politice
La randul sau, Lazar Stefanescu se nascuse la 1 august 1904, in comuna Nucet din judetul Dambovita, ca fiu al lui Scarlat si al Ioanei. In 1930 era invatator in comuna Tuzla, judetul Cetatea Alba, unde il si cunoscuse pe Gheorghe Sandulescu, de fapt. In acelasi an s-a inscris in Partidul National-Taranesc aflat la putere, „cu scopul de a ocupa posturi importante”, dupa aprecierea Securitatii. In 1937, cand taranistii n-au avut succesul scontat in alegeri, Lazar Stefanescu i-a lasat de izbeliste si, in 1938, a aderat si el la Frontul Renasterii Nationale, asemeni tuturor celor asimilati cu functionarii publici. In anii 1942-1944 a fost transferat intr-un post de inspector scolar, la Cernauti, iar dupa lovitura de stat prin care Ion Antonescu a fost debarcat de la conducerea Romaniei, nu s-a mai alaturat taranistilor, „deoarece dupa propriile sale marturisiri prevedeam ca partidele istorice nu mai aveau perspectivele politice din trecut”. In schimb, s-a inscris in Partidul Socialist-Taranesc, care, in decembrie 1944, a fuzionat cu Frontul Plugarilor, formatiunea politica a lui Petru Groza, viitor prim-ministru al Romaniei in perioada tranzitiei spre comunism. Ajunsese chiar membru in Comitetul Central al Frontului Plugarilor, fiind ales deputat si la scrutinul electoral din 19 noiembrie 1946, si la cel din 1948, organizat dupa expedierea regelui in exil. Si in plan profesional izbutise ceea ce nu se intamplase sub taranisti: devenise inspector general si subdirector al invatamantului primar in Ministerul Educatiei Nationale, iar in plan politic avansase la functia de presedinte al organizatiei din Dambovita.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: