Arestarea lui Eraldo Pintori

Din păcate, în 1948 s-au operat anumite verificări ale membrilor nu numai în rândurile Partidului Comunist, ci şi în Frontul Plugarilor, şi Lazăr Ştefănescu, tot datorită trecutului său dubios, s-a trezit exmatriculat şi din partid, şi din deputăţie, şi din funcţiile ministeriale în care parvenise prin sprijin politic. Din acel moment, cum singura recunoaştea în ancheta Securităţii, “am adoptat o atitudine complet ostilă faţă de comunişti”, aderând la Partidul Social Creştin, în februarie 1949, când acesta avea doar un membru.

Cu Lazăr Ştefănescu a avut doi membri.Cu acest partid care avea numai doi membri şi cu asemenea oameni alienaţi de politică a avut Eraldo Pintori ghinionul sau imprudenţa să întreţină contacte supraveghuiate îndeaproape de Securitate. Din perspectiva zilei de azi, îi putem acorda circumstanţe atenuante, pentru că nu a căzut numai el într-o asemenea cursă. În epocă, mii de oameni au înfundat puşcăriile doar datorită faptului că n-au fost atenţi cu cine şi ce discută.
Social-creştinismul cade pe mâna Securităţii. În primăvara lui 1950 s-a întâmplat un fapt semnificativ: Gheorghe Săndulescu şi Lazăr Ştefănescu au încercat să-i racoleze în Partidul Social Creştin pe deputatul Mihail Ghelmegeanu, profesor universitar pe deasupra, şi pe Flrica Bagdasar, directoarea Institului de higienă mentală, ambii fiind simpatizanţi notorii ai comuniştilor. Vulpe bătrână, Mihail Ghelmegeanu le-a spus că “n-a sosit încă momentul, aveţi răbdare, semnalul va sosi tot de la mine”. Iar răspunsul Floricăi Bagdasar a fost unul amestecat, de o asemenea manieră încât interlocutorii ei să nu înţeleagă nimic. Fiind pe fază, la 24 mai 1950, Securitatea a propus arestarea lui Mihail Ghelmegeanu şi a Floricăi Bagdasar, pentru “omisiune de denunţ” şi “complicitate la complot împotriva statului”.- Însă eşalonul politic nu a fost de acord cu această soluţie şi un posibil scandal a fost stins din faşă. Indus în eroare de Săndulescu şi Ştefănescu, Eraldo Pintori era convins, totuşi, că Mihail Ghelmegeanu şi Florica Bagdasar aderaseră la social-creştinism şi relaţiile lui cu şefii fantomaticului partid s-au intensificat. Şi, de acum, o anume întrebare nu mai poate fi evitată: de ce nu s-a propus şi arestarea lui Eraldo Pintori, care intrase în contact cu Săndulescu şi Ştefănescu cu cel puţin doi ani înainte. Pentru că, desigur¸ lăsând relaţiile lui Eraldo Pintori cu ficţiunea Partidului Social Creştin să se dezvolte în linişte. Securitatea ar fi dispus de argumente mai consistente pentru a blama în mod public aşa-zisele “activităţi frauduloase” ale Legaţiei Italiei şi amestecul ei în treburile interne ale României. Astfel încât arestarea lui Eraldo Pintori a survenit abia peste un an, la un moment socotit oportun. La o săptămână după Rraldo Pintori, mai exact la 4 mai 1951, a fost arestat şi Lazăr Ştefănescu, iar la 13 mai 1951 a fost ridicat de la domiciliu şi Gheorghe Săndulescu, inconştientul care-i amestecase pe toţi într-o afacere dintre cele mai dubioase.
O altă organizaţie anticomunistă secretă, nu departre şi ea de ficţiune, cu care Eraldo Pintori a avut neşansa să aibă contacte intrate în atenţia organelor Suiguranţei, a fost aceea care grupa nişte foşti consilieri, ataşaţi şi consuli din Ministerul Afacerilor Străine. Dintre aceştia, Ion Chinezu, Corneliu Blaga şi Moise Baltă se aflau în relaţii şi cu cercurile greco-catolice, iar Alexandru Ştefănescu, Ulpiu Traian Gomboşiu şi Ion Popovici cu cercurile romano-catolice. În plus, Alexandru Ştefănescu ăi devenise îi devebnise un fel de mentor şi mocitor de relaţii lui – nu er5a exclus să fi fost rude – , al doilea protagonist al fictivului Partid Social Creştin. În noiembrie 1947, când principalii conducători ai Partidului Naţional-Ţărănesc erau judecaţi de Tribunalul Militar Bucureşti, Ion Chinezu şi Moise Baltă au declarat într-un anturaj nu prea sigur: “Procesul Maniu e o înscenare monstră, după convingerea bisericii graco-catolice, pusă în practică de Moscova, prin guvernul Groza, pentru a lichida opoziţia, ce reprezintă adevărata democraţie a anglo-americanilor. Numai aşa se poate trece rapid la bolşevizarea României, sub toate raporturile. Şi cum azi anglo-americanii încă nu sunt pregătiţi, iar ţara este ocupată de armata sovietică, populaţia şi biserica greco-catolică trebuie să tacă, să îndure orice sacrificiu, pentru a nu provoca agitaţii inutile, care ar primejdui viitorul ţării. Dar biserica greco-catolică se identifică întru totul cu Maniu şi Partidul Naţional-Ţărănesc. Iar în viitorul apropiat, dacă nu acum în primăvară, jertfele lor vor fi răsplătite cu victoria armatelor anglo-americane”. Trecem peste eroarea lui Iuliu Maniu de a transforma biserica greco-catolică în biserică de partid, ceea ce va furniza comuniştilor un motiv important pentru scoaterea ei în afara legii. Însă a sosit şi primăvara lui 1948 şi nu s-a întâmplat nimic din cele prezise. Anglo-americanii au continuat să rămână cnu arma la picior, deşi războiul rece se declanşase demult.
Diplomaţi implicaţi în acţiuni anticomuniste. .Până atunci, Ulpiu Traian Gomboşiu, fost ataşat de presă la Budapesta, era recomandat de unele documente drept informator prezumtiv al Siguranţei. Un alt informator al Siguranţei, cert de data aceasta, era Corneliu Blaga, fost prim secretar de legaţie. Moise Baltă, fost consilier de presă la Bratislava, a fost surprins ascultând Radio Londra – culpă gravă în anii aceia -, într-o casă din Rucăr, şi Siguranţa îl va supune unei anchete penibile. Fost membru al Partidului Naţional-Ţărănesc, scos şi el în afara legii şi, cu prilejul alegerilor din noiembrie 1946, făcuse propagandă activă în favoarea lui Iuliu Maniu, aflat acum în detenţie.. Evident, Moise Baltă a fost nevoit să se retragă din joc, dar au rămas pe poziţii Alexandru Ştefănescu şi Ion Popovici, care au căzut în eroarea de a se asocia cu un fost deputat liberal, Constantin Bursan. Încă de la începutul războiului, acesta era urmărit de toate serviciile secrete din România, deşi cu unele din ele colaborase, mai ales în menţinerea legăturilor cu birourile serviciilor speciale britanice de la Ankara şi Istanbul. Dar, în acelaşi timp, toţi bănuiau că face un joc dublu, dacă nu chiar truplu, ceea ce nu era departe de adevăr. Acum, Constantin Bursan pretindea că avea în spatele său o organizaţie anticomunistă bine articulată şi cei doi consuli s-au lăsat seduşi de arguţia lui. Interesant este faptul că Bursan se arătase interesat să colaboreze cu Securitatea, sub numele de cod Vlaicu, dar famigerata instituţie l-a abandonat în scurt timp, deoarece îi furniza “informaţii de suprafaţă”. Şi, din colaborator al Securităţii, Constantin nBursan, împreună cu tot anturajul lui, a devenit obiect de studiu al organelor represive.
Prin cercetarea arhivelor din timpul războiului, s-a aflat că acest Constantin Bursan lucrase şi pentru germani, şi penttru englezi, şi pentru francezi şi, din când în când, chioar şi pentru români. Ca să nu mai vorbim şi despre colaborarea lui cu organizaţiile sioniste din România, cărora le mijlocise corespondenţa cu Comitetul de Salvare de la Istanbul şi pntru care obţinuse certificatze de emigrare în Palestina prin prietenii săi din serviciile speciale britanice. Iar din realitatea imediată, la 8 mai 1951, Securitatea a constatat: “Constantin Bursan a sprijinit cu bani acţiunea lui Ion Popovici, fost consul general, care transmitea prin intermediul Legaţiei Franţei, lui Constantin Vişoianu, informaţii din partea unui grup subversiv al Partidului Naţional-Ţărănesc.” Constantin Vişoianu fiind fost ministru de externe al României, Constantin Bursan a fost arestat, aceeaşi soartă împărtăşind-o şi Popovici, la 10 decembrie 1950. “Prin anchetarea lui Ion Popovici – specifica un document al Securităţii – s-a ajuns la Eraldo Pintori.”
Efectiv, Ioan Popovici ar fi declarat în anchetă că a depus “o activitate de spionaj şi pe linia Legaţiei Italiei, furnizând informaţii lui Eraldo Pintori”. Într-adevăr, Ion Popovici îl cunoscuse pe Eraldo Pintori cu patru.cinci ani în urmă, prin intermediul lui Alexandru Ştefănescu şi în ianuarie 1947 italianul l-ar fi recrutat. După ce fostul consul fusese epurat din Ministerul Afacerilor Străine, în noiembrie, acelaşi an, relaţiile dintre ei s-ar fi intensificat. Fireşte, Ion Popovici şi Alexandru Ştefănescu, arestat ulterior, declaraseră altceva, dar asta a fost interpretarea Securităţii şi ea a rămas pe hârtie. În realitate, cei doi ex-diplomaţi români îi furnizaseră lui Eraldo Pintori informaţii inofensive despre schimbările survenite în Ministerul Român al Afacerilor străine după 5 noiembrie 1947, când Gheorghe Tătărescu, fost de mai multe ori prim-ministru, fusese nevoit să-i facă loc Anei Pauker la conducerea diplomaţiei bucureştene. Şi partea română, oricum, ar fi trebuit să comunice aceste schimbări Legaţiei Italiei, în mod oficial.
Eraldo Pintori în collimator. Cu toate acestea, Securitatea nu punea nici un preţ pe cutumele diplomatice normale, după ea, omponenţa Ministerului Afacerilor Străine reprezenta un secret de stat, şi la 25 aprilie 1951 a emis un referat în care erau incriminate toate păcatele lui Eraldo Pintori, în pimul rând vinovăţia acestuia de a fi desfăşurat “o activitate de spionaj”. Apoi, la 27 aprilie 1951, Eraldo Pintori a fost arestat şi, în aceeaşi zi, în planul de lucru al Securităţii în respectiva afacere se preciza: “Toată atenţia va fi îndreptată spre demascarea activităţii lui Eraldo Pintori, element principal în anchetă.” În aceleaşi împrejurări, la percheziţia efectuată la domiciliul lui Eraldo Pintori în ziua când a fost arestat, s-au găsit asupra lui o notiţă privind mai multe monede de aur primite în custodie de la generalul Mihail Negruzzi, şi o altă notiţă, referitoare la două ceasuri, două broşe şi trei inele, toate din aur, primite de la un anume Arthur Kowler, pentru a fi scoase din ţară. Faptul a permis implicarea lui Eraldo Pintori şi în alte afaceri decât cele de aşa-zis spionaj.
Cine era, de fapt, Eraldo Pintori? Se născuse la Lavena, Italia, la 19 octombrie 1915, şi în toamna lui 1922, când avea numai şapte ani, sosise în România împreună cu părinţii săi, Antonio şi Antonietta. Începuse să se întreţină din propria sa muncă înainte de a ajunge la majorat, lucrând la societatea de asigurări Generala, din 1930 până în 1936. Apoi, între 1936 şi 1948, fusese angajat de lnstitutul italian de cultură, sub conducerea lui Bruno Manzone. În primii ani 40 se căsătorise cu Argilia Olivotto, italiancă şi ca naţiionalitate, şi ca cetăţenie, născută la 27 martie 1916, la Furnicaşi, judeţul Muscel, provenind dintr-o familie de italieni stabiliţi aici în pimul deceniu al veacului. Aveau un copil şi locuiau împreună în Bucureşti, pe str. Laurenţiu Claudian nr. 29. Din 1948, Eraldo Pintori se transferase ca funcţionar la Legaţia Italiei, devenind unul din cei 48 de funcţionari ai oficiului diplomatic peninsular.
La Institutul italian de cultură, Eraldă Pintori pregătea administrativ diverse manifestări proiectate de Bruno Manzone. De asemenea, întocmea liste cu diferiţi funcţionari din ministerele româneşti ale timpului, care urmau să fie invitaţi la reuniunile organizate de institut. Nu lipseau din aceste liste italieniştii Alexandru Marcu şi Alexandru Balaci, diplomaţi acreditaţi cândva în Italia, şefi de direcţii în Ministerul Artelor, şi mulţi alţii. Totodată, Eraldo Pintori le întocmea fişe tuturor celor de frecventau regulat cursurile de linbă, civilizaţie şi cultură italiană. Până şi aceste activităţi vor fi considerate de Securitate drept acte de spionaj. Iar în cadrul Legaţiei Italiei, din propriile lui mărturii, se ânţelegea că Eraldo Pintori era un om bun la toate. De pildă, menţinea legătura cu funcţionarul bancar Franz Kravtchiack, prin care legaţia făcea schimb legal de devize. Se interesa de condiţiile trecerii unor mărfuri şi bunuri prin vămile româneşti. Primea de la cei ce se repatriau valori destinate transferului în Italia. Păstra legătura cu diverşi cetăţeni români agreaţi de legaţie, primind de la ei şi unele informaţii de interes public, dar de negăsit în ziarele timpului. Şi, de câte ori se ivea ocazia, era gata să facă servicii mai mici sau mai importante superiorilor săi din oficiul diplomatic peninsular. Mai pe scurt vorbind, făcea tot ce era posibil ca să apară drept o persoană indispensabilă, pretabilă la orice misiune. În fond, era un slujbaş fără suprafaţă, zelos să se menţină în funcţie, insistenţa Securuităţii de a-l transforma în cap de afiş al unei senzaţionale afaceri de spionaj frizând pur şi simplu absurditatea. Privind lucrurile retrospectiv, se poate spune că două erori au complicat în epocă nu numai existenţa lui Eraldo Pintori, ci şi pe cea a legaţiei. Şi prima eroare, după opinia noastră, aparţinea chiar celor ablilitaţi să organizeze activitatea întregului oficiu diplomatic al italienilor. Având în vedere condiţiile imposibile în care lucrau toţi diplomaţii occidentali în România acelui timp, priviţi cu o suspiciune nedisimulată de autorităţile comuniste şi mişcându-se permanent sub filajul Securităţii, nu era normal ca un simplu funcţionar inferior să ştie tot ce se întâmpla în legaţie şi tot ce preconiza conducerea ei. Şi să comşporteze aceste informaţii în afara legaţiei. Într-un fel sau în altul, activităţile s-ar fi cuvenit compartimentate şi să-şi vadă fiecare de treaba lui, fără să tragă cu ochiul sau cu urechea la preocupările altora. Or, cum se va vedea din ancheta îndelung prelungită de Securitate. din aprilie până în septembrie 1951, precum şi după aceea, Eraldo Pintori ştia prea multe şi, mai ales, era la curent cu unele lucruri despre care n-ar fi trebuit să ştie nimic. Şi eroarea de a-i fi încredinţat prea multe secrete nu aparţinea numai lui Michele Scammacca, ci şi altor diplomaţi italieni.
Erori peste alte erori. A doua eroare aparţinea lui Eraldo Pintori şi l-a afectat personal. Din cupiditate, după ce primise misiunea de a organiza transferul unor valori ale conaţionalilor săi în Italia. Pintori a început să perceapă comisioane mai mult sau mai puţin trezonabile de la cei cărora le aranja facilităţile respective. Şi este greu de ştiut dacă Michele Scamnmacca sau Giuseppe Puri Purini aveau cunoştinţă despre această potlogărie. Cert este că, de la un anume moment, Eraldo Pintori a început să fie tratat cu un oarecare dispreţ, atât de colegii săi din legaţie, cât şi de cei ce se repatriau şi care nu înţelegeau de ce erau vămuiţi şi de un conaţional, după jaful în toată regula la care erau supuşi de regimul comunist de la Bucureşti, Treptat, în jurul lui Eraldo Pintori se crease o atmosferă greu suportabilă şi această atmosferă l-a însoţit şi în puşcărie, unde l-a copleşit sentimentul că era abandonat şi uitat de compatrioţii săi. Această stare de spirit i-a marcat tot comportasmentul de pe parcursul anchetei.
În ceea ce îl priveşte strict pe Eraldo Pintori, totul s-a năruit în martie 1951, “când un fost coleg de ştoală al meu, actualiemente căpitan de Securitate – va recunoaşte el însuşi ., mi-a spus că era bine să plec din ţară, deoarece văzuse doasarul meu şi ştia că activitatea mea era cunoscută”. Panicat, Eraldo Pintori l-a abordat pe Giuseppe Puri Purini şi i-a cerut să-l transfere la Beirut. Puri Purini a fost de accord, însă era prea târziu. Primul interogatoriu la care a fost supus Eraldo Pintori s-a desfăşurat chiar în ziua reţinerii sale, la 27 aprilie 1951.
Un nou ministru al Italiei. Noul ministru al Italiei la Bucureşti, Alberto Calisse, avea în jur de 55 de ani. Anterior, reprezentase ţara lui la Kabul, în Afganistan, iar mai înainte îndeplinise misiunea de consul general în câteva ţări mai mult sau mai puţin importante. Studiase în Italia şi era licenţiat în drept, tatăl său fiind, de asemenea, un reputat profesor de drept internaţional. Alberto Calisse era căsătorit şi avea trei copii: o fată căsătorită şi ea, care trăia în Venezuela, şi doi băieţi unul de 12 şi altul de 16 ani. La 15 zile după ce descinsese la Bucureşti şi-a prezentat scrisorile de acreditare, consumând încă o săptămână sau două în vizite de curtoazie la diverse legaţii prietene şi în primirea unor vizite de răspuns.
Sosind în România după arestarea parohului Pietro Ernesto Clemente Gatti şi înainte de arestarea lui Eraldo Pintori, era evident pentru Alberto Calisse că îl aştepta o misiune complicată şi grea, cu multe capcane. Ca şi alţi diplomaţi occidentali acreditaţi în această ţară, nici el nu avea experienţă în materia mizeriilor inerente ce surveneau în relaţiile cu autorităţile unui stat comunist. Şi primul lui gest a fost unul strict defensiv. A convocat întregul personal al legaţiei şi l-a avertizat: “Băgaţi bine de seamă ce faceţi şi nu umblaţi după prostii, că vedeţi ce a păţit Pintori. Suntem în ţara romînească şi trebuie să respectăm legile ei.” Informaţia provenind de la agentul sau agenta cu nzumele de cod H. It. 11, recrutat sau recrutată de Securitatea română chiar din interiorul legaţiei. Numai că nu se ştia ce legi încălcaseră parohul Clemente Gatti şi funcţionarul diplomatic Eraldo Pintori. În România acelui timp, nu existau legi care să interzică personalului unei legaţii străine să se informeze în legătură cu situaţia politică, socială sau economică din ţara în care îl acreditase autoritatea upremă a statului său. De asemenea, România nu dispunea de o legislaţie conform căreia rezidenţii străini în curs de repatriere trebuiau deposedaţi de orice avere înainte de a trece peste frontierele ţării. Jaful de această factură nu putea fi legalizat oficial fără a stârni proteste în toată lumea civilizată şi fără a implica România în complicaţii internaţionale de neprevăzut. În sfârşit, nici un paragraf de lege emisă la Bucureşti nu explica de ce unor rezidenţi străini li se permitea să plece din ţară şi altora nu. În toate cazurile expuse, legea era făcută de Securitatea română, o lege paralelă şi contradictorie în raport cu legile în vigoare, absconsă şi necunoscută cetăţenilor ţării. Numai relaţiile neinspirate ale lui Eraldo Pintori cu reprezentanţii fictivului Partid Social Creştin erau problematice, putând fi interpretate oricând ca un amestec flagrant în afacerile interne ale României acelui timp.
Tentativele repetate ale lui Alberto Calisse de a stabili un contact cu cei doi italieni arestaţi s-au dovedit a fi inutile. Cât timp se aflau în anchetă, mai exact până când nu erau condamnaţi, aceştia nu puteau să primească vizite sau, în limbaj specific, nu avea dreptul la vorbitor. Legaţia nu ştia nici măcar că parohul Clemente Gatti şi Eraldo Pintori erau anchetaţi în cadrul a ceea ce se numea pe vremea aceea “lot de învinuiţi”, cercetat solidar pentru o culpă comună. Iar sentimental personalului Legaţiei Italiei că era implicat într-un joc de-a baba-oarba era intărit şi de faptul că sesiza filajul pe faţă la care era supus de agenţii Securităţii. Aceluiaşi filaj ostentativ şi fără menajamente fiind supuşi şi cei ce îndrăzneau să viziteze legaţia, oficial, neoficial sau din simplă curtoazie.

“Primele informaţii privind relaţiile sale cu Bruno Manzone au fost furnizate de Eraldo Pintori la 28 aprilie 1951 şi anchetatorii au consemnat în procesul verbal respectiv că acesta fusese atras “într-o acţiune de spionaj”.. Ce îi ceruse Bruno Manzone, de fapt, începând din 1937? Date statistice desşpre situaţia învăţământului romănesc, observaţii asupra stării de spirit a populaţiei şi,m mai târziu, informaţii despre numirile de ultimă oră la Ministerul Afacerilor Străine, despre cine a mai fost arestat, despre cum au decurs alegerile din noiembrie 1946 etc. etc.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: