Călătoria la Londra, faza dus

Au existat gazetari care au încercat să-şi asigure cititorii că fostul rege Mihai, în rol de fac-totum al naţiunii române, ar fi avut o grijă deosebită să apere integritatea valorilor artistice din reşedinţele regale de la Bucureşti şi Sinaia, evacuându-le în locuri sigure de adăpost. într-adevăr, în anii războiului, probabilitatea şi apoi iminenţa bombardamentelor aeriene au determinat autorităţile timpului să procedeze la deplasarea operelor de artă în cauză de regulă în zone montane şi împădurite, departe de tot ceea ce se putea considera drept obiectiv militar.

Insă această operaţiune s-a realizat nu din dispoziţia monarhului, care nu avea nici un fel de autoritate în epocă, ci în urma unor ordine stricte ale serviciilor Mobilizării şi Organizării Naţiunii şi Teritoriului (MONT) şi Apărării Pasive (AP), începând din primăvara lui 1943 şi accelerându-se după bombardamentul american auspra Câmpinei şi Ploieştilor de la 1 august, acelaşi an.
WILDENSTEIN NU UITå. Responsabilitatea evacuării tablourilor din Palatul Regal de la Bucureşti i-a revenit pictorului Jean Al. Steriadi, care s-a ajutat cu studenţii de la Academia de Arte Frumoase. Nu întâmplător, în anii ce au urmat, mulţi dintre aceşti foşti studenţi nu puteau înţelege de ce se spunea că tablourile Coroanei României, absente din corpul iniţial al colecţiei, ar fi fost scoase din ţară de Carol al II-lea. Acesta a părăsit România în septembrie 1940, iar tablourile volatilizate odată cu abolirea monarhiei trecuseră prin mâinile lor în toamna lui 1943. O altă dovadă a faptului că acele tablouri se aflau în 1943 în ţară se află în arhivele Ministerului Artelor şi ale serviciului MONT. Acolo se găsesc toate listele bunurilor artistice evacuate din calea bombardamentelor, numai că intelectualul român, leneş şi obedient, nu vrea sub nici o formă să le cerceteze. Dacă le-ar fi cercetat, ar fi aflat ce anume s-a depozitat în anii războiului în pavilionul de vânătoare din pădurea Troiaş, domeniul Săvârşin.
în 1946, tablourile în speţă încă nu atârnau pe pereţii de odinioară, fiind deplasate iniţial la Sinaia, în vederea verificării şi restaurării lor. Tot în acelaşi an, a apărut la Paris, în editura lui Pierre Tisné, monografia El Greco de Jean Babelon. De data aceasta, tablourile Adoraţia păstorilor, Sfânta Familie, Martiriul Sfântului Sebastian şi Logodna Fecioarei, toate din colecţia Coroanei României, nu au mai fost localizate în aşa-zisa colecţie a lui Carol al II-lea, ci în Colecţia regală a României. Clişeele după care s-au efectuat reproducerile au fost furnizate lui Jean Babelon de Daniel Wildenstein, patronul casei de comerţ de artă cu acelaşi nume. Nu ştim dacă monografia a ajuns atunci şi la Bucureşti, însă o semnalăm, pentru că ne atrage atenţia asupra faptului că amintirea expoziţiei pariziene din 1937 era încă vie în memoria lui Wildenstein. şi va rămâne vie preţ de încă aproape trei decenii
CÂND S-A PRODUS, DE FAPT, ABDICAREA? în lunile premergătoare abdicării fostului rege Mihai, cine se mai gândea la colecţia de tablouri a Coroanei României? Cel puţin anturajul imediat al Curţii Regale avea alte griji. Atât guvernul român, cât şi sovieticii începuseră să-l obişnuiască pe suveran cu gândul că sistemul monarhic din România nu va fi veşnic. O stenogramă revelatoare a apărut în urmă cu câţiva ani în publicaţiile conduse de dl Ion Cristoiu. Ea consemna o discuţie între rege şi primul ministru, dr. Petru Groza, în care se sugera străveziu că zilele monarhiei erau numărate. Pe de altă parte, în cartea Misiuni speciale – Arhitectura terorii, apărută şi în traducere românească, la editurile Elit Comentator şi Eleusis, Pavel Sudoplatov relata negru pe alb: „Vâşinski a dus personal tratative cu Regele Mihai al României în vederea abdicării acestuia, garantându-i o parte din pensia pe care urma s-o primească în Mexic.” Din ceea ce a urmat, se va înţelege că guvernul comunist de la Bucureşti îi va garanta mult mai mult. Din nefericire, după decembrie 1989, istoria noastră recentă a început să fie falsificată cel puţin în aceeaşi proporţie în care era falsificată pe vremea lui Mihail Roller. Dacă nu chiar mai mult, împotriva evidenţei din documentele timpului şi nu doar o dată chiar împotriva logicii.
Stenograma publicată de dl Ion Cristoiu este document de arhivă, nu poate fi contestată. De asemenea, nu avem nici un fel de motiv să credem că Pavel Sudoplatov, care cunoscuse NKVD-ul şi KGB-ul din interior, ar fi fost interesat să furnizeze cititorilor săi o minciună. Cert este că toate discuţiile şi tratativele evocate s-au consumat înainte de momentul în care Mihai a fost invitat la Londra, la nunta Reginei Elisabeta a Marii Britanii. şi tot atât de cert este faptul că, în acel moment, suveranul era pregătit să plece din România definitiv. Oricine este invitat la o nuntă, chiar la nivelul unei familii regale, pleacă spre locul ceremoniei cu flori şi cadouri. Or, cum se ştie şi cum atestă toate mărturiile, Mihai a plecat spre Londra cu un calabalâc care nu se justifica dacă numai acesta era scopul călătoriei: să participe la o nuntă. A plecat cu o întreagă pinacotecă, cu o importantă sumă de bani primită de la guvern şi cu mai multe automobile care nu au mai revenit în ţară. Lăsând de o parte tablourile şi banii, în franci elveţieni, ne întrebăm ce rost avea să fie plimbate nişte automobile de la un capăt la altul al Europei, dacă numai despre o nuntă era vorba. Nu avea Marea Britanie suficiente maşini cu care să-l fi plimbat pe Mihai în cortegiile de rigoare, pe parcursul întregii ceremonii?
MåRTURIILE LUI JACQUES VERGOTTI. De aici înainte, putem afla ce s-a întîmplat la Sinaia şi Bucureşti, în ajunul plecării la Londra, din amintirile lui Jacques Vergotti, prefect al Palatului Regal, publicate de editura Albastros în anul 2000, sub titlul Fără drept de înapoiere în ţară. Nici Jacques Vergotti nu putea avea vreun interes să mintă, cu atât mai mult cu cât i-a rămas fidel lui Mihai până la moarte. „în vederea acestui eveniment, în ciuda deteriorării continue a situaţiei Regelui şi a condiţiilor de trai din ţară – preciza memorialistul -, eu am pregătit nu numai cele necesare deplasării Majestăţilor Lor cu o suită respectabilă la Londra, dar şi ce ar fi fost de dorit sau necesar la înapoiere. Pe lângă serviciile doamnei de onoare, Nelly Catargi, Regina Elena invitase din Anglia o veche prietenă, Miss Thune De Vaux, care fu de mare ajutor în vederea acestor pregătiri. Reamenajând reşedinţele regale, am avut buna idee de a întocmi un nou inventar, sub supravegherea arhitectului Stoppa, la Bucureşti, a arhitectului Ernest şi a asistentului său I. Golumbovici, la Sinaia, şi B. (de fapt Ioan – n.n.) Popescu, administratorul de la Săvârşin. Colonelul Pavel Nedelcu mă seconda în mod admirabil în determinarea responsabilităţilor tuturor în cadrul Prefecturii Palatului, care era separată de Administraţia Palatului de sub direcţia lui Vasiliu.
Dumitru Negel, ca mareşal al Palatului şi şef al Casei Civile şi Militare a Regelui, era aşa de preocupat de situaţia internă din ţară, încât nu mai arăta interes decât pentru rapoartele scrise de subalternii de la Domeniile Coroanei, care, de fapt, erau considerate proprietatea statului. La audienţele sale cu Regele Mihai, D. Negel era totdeauna însoţit de bunul său prieten Savel Rădulescu, care, cu lunga sa experienţă de diplomat şi membru al multor comisii de administraţie, era de bun sfat Majestăţilor Lor. Dar ce folos? Mesajul regal adresat Parlamentului la 16 octombrie 1947, întocmit de guvernul Groza, rămâne o mărturie a sovietizării României. Ana Pauker era înscăunată la Externe, Emil Bodnăraş era pus la Ministerul Apărării Naţionale. în vederea plecării Regelui Mihai la Londra, la un dejun, înainte de plecare, Petru Groza, fiind invitat la masă şi (eu) observând că avea ceva să-mi spună, l-am condus până la maşină. Mi-a recomandat în mod insistent să am grijă ca Majestăţile Lor să ia tot de ce ar avea nevoie în străinătate, mai ales pentru Villa Reginei de la Florenţa. I-am urmat sfatul când am încărcat vagoanele garaj şi de bagaje ale garniturii trenului regal legat de Orient Express din ziua de 12 noiembrie. Bineînţeles că le-am consultat pe Majestăţile Lor la Sinaia, pentru a şti ce doreau să scoată din ţară.” Deci, era vorba despre „tot de ce ar avea nevoie în străinătate”, nu numai despre ce le-ar fi trebuit pentru a face figură onorabilă la o nuntă regală. Chiar nu se poate deduce din asta că regelui i se recomandase să plece definitiv?
Regele şi regina-mamă, însoţiţi de Jacques Vergotti, nu au plecat spre Anglia cu trenul, ci cu avionul, la decolarea acestuia participând întregul guvern. Despărţirea a fost extrem de călduroasă, ceea ce presupune că guvernul era mulţumit că regele se arătase înţelegător în a nu-i mai încurca socotelile. Abdicase tacit şi cu asta, basta! „Ne-am oprit la Săvârşin, ca să facem plinul de benzină – mai scria Jacques Vergotti – , şi încă o dată la Zürich, în Elveţia… Rolul meu era cu mult uşurat de inspectorul de poliţie (elveţian – n.n.) Jacques, însărcinat cu siguranţa, şi de directorul de la Banca UBS, A. Lang, căruia i-am predat toţi banii şi două tablouri El Greco pentru contul M. S. Regelui din Elveţia… Am notat, pe scurt, tot ce am făcut în fiecare zi, fără să mă gândesc însă că patruzeci de ani mai târziu, la Palm Beach, în Florida, Regele Mihai şi soţia lui, pe care o întâlnise pentru prima oară cu ocazia acelei călătorii la Londra, vor fi foarte interesaţi în fotocopierea acelor note, care vor servi pentru a dovedi că ceea ce am depus atunci la bancă în Elveţia era proprietatea legală a Majestăţilor Lor.” însă, fiind vorba despre două tablouri de El Greco – cel puţin deocamdată, mai jos ne vom referi la mult mai multe tablouri -, acestea nu reprezentau „proprietatea legală a Majestăţilor Lor”. Dimpotrivă, făceau parte din colecţia de tablouri a Coroanei României, instituţie a statului român. De neînţeles este numai faptul că fostul rege Mihai neagă şi astăzi că ar fi scos din ţară acele tablouri în noiembrie 1947, deşi există documente doveditoare că atunci au fost depuse la Union des Banques Suisses, la Zürich.
MåRTURIILE LUI EMILIAN IONESCU. Există şi alte mărturii din care rezultă că, în noiembrie 1947, cu ocazia plecării la Londra, s-au scos tablouri de patrimoniu din ţară. Cea mai importantă este aceea a generalului Emilian Ionescu, colonel la timpul petrecerii faptelor, expusă iniţial în paginile revistei Magazin istoric, cu mult înainte de decembrie 1989. „în noiembrie – scria acesta -, am fost înştiinţat că guvernul a acceptat ca dintre aghiotanţii regali eu să fiu cel ce îl va însoţi pe suveran în timpul călătoriei; mai făceau deplasarea Negel – mareşalul Palatului, Vergotti – prefectul Palatului, Eugen Bianu – şeful Siguranţei Palatului şi Nelly Catargi – doamnă de onoare. Mihai, Elena şi Vergotti au plecat cu avionul, în ziua de 12 noiembrie, restul suitei cu trenul, ceva mai devreme. Eu am plecat pe 11 noiembrie, împreună cu Eugen Bianu. Acesta din urmă primise şi o misiune suplimentară: fiindcă tot făcea omul un drum – se gândise Elena – n-ar fi fost rău să-i lase surorii sale Irina, care locuia la Geneva, câte ceva. Nu era mare lucru, un vagon încărcat cu fel de fel de cufere şi geamantane, tablouri, covoare şi… două automobile noi. şi, în drum, Bianu s-a oprit şi la Geneva.” Apoi, în 1983, generalul va reitera afirmaţiile sale, de data aceasta într-un volum memorialistic, intitulat Contemporan cu veacul douăzeci: „Prima tranşă a convoiului nostru au constituit-o două vagoane speciale, ataşate acceleratului de Berna în ziua de 13 octombrie (?). însoţitori – Eugen Bianu şi eu. Oare ce-o fi înăuntru? – mi-am întrebat camaradul, urmărind reacţia curioasă a funcţionarilor vamali din Curtici, care le cântăreau doar din priviri, parcă pentru a îndeplini o formalitate. Oare ce-o fi înăuntru? De data aceasta întrebasem cu voce tare, aşa că Bianu mi-a mărturisit: două maşini recent achiziţionate de rege, covoare, lucrări de artă, câteva cufere şi valize secrete… Vagoanele vor rămâne la Lausanne, unde ducesa Irina d’Aosta ştie bine ce să facă cu ele…” Aproximaţiile de datare, 11 noiembrie – 13 octombrie, se datorează fie unei memorii nesigure, fie unor greşeli de redactare sau de tipar.
STÂNJENITORUL BILANŢ. în cele din urmă, se va constata că regele, cu ocazia plecării la Londra, a scos din ţară 42 tablouri din colecţia Coroanei României. în continuare, expunem numai 41 de titluri, rezervându-ne să-l prezentăm şi pe al 42-lea în secvenţa înscrisă în ordinea cronologică a obţinerii documentului doveditor. Deocamdată este vorba despre:
Madona şi pruncul de Francesco Raibolini, zis Francia (1450-1517), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 11, pictură pe lemn, 0,57 x 0,45 m.
Apariţia Fecioarei de Rafaelino del Garbo (1475-1530), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 20, pictură pe lemn, 0,44 x 0,30 m.
Adoraţia pruncului Iisus de Antonio Allegri (1494.1534), şcoala din Parma, catalog Bachelin poziţia 36, pictură pe lemn, 0,58 x 0,40 m. Provenea din colecţia ducelui Litta din Milano.
Răstignirea de Polidoro Caldara de Caravaggio (1495-1543), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 34, pictură pe lemn (?), 0,60 x 0,34 m.
Concert de îngeri de Domenico Zampieri (1581.1641), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 46, pictură pe pânză în semiboltă, 0,33 x 0,80 m.
Scenă câmpenească de Giorgio Barbarelli, zis Giorgione (1478-1510), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 62 A, pictură pe lemn, 0,33 x 0,75 m.
Sfântul Ieronim de Tiziano Vecellio, zis Tizian (1477-1576), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 66, pictură pe pânză, 0,53 x 0,34 m. Replică micşorată a unui tablou din Galeria Balbi din Genova, din care mai există un exemplar ceva mai mare la Muzeul Luvru din Paris.
Sfânta Treime de Georges Pencz (1500-1550), şcoala germană, catalog Bachelin poziţia 95, pictură pe lemn, 0,40 x 0,30 m.
Marină de Salvatore Rosa (1615-1673), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 79, pictură pe pânză, 1,00 x 1,25 m.
Marină de Salvatore Rosa (1615-1673), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 80, pictură pe pânză, 1,99 x 1,25 m.
Peisaj de Andrea Locatelli (1660-1741), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 82, pictură pe pânză, 0,45 x 0,59 m.
Peisaj de Andrea Locatelli )1660-1741), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 83, pictură pe pânză, 0,45 x 0,59 m.
Gloria Sfintei Fecioare de Paolo Caliari, zis Carletto Veronese (1528.1588), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 70, pictură pe pânză, 0,69 x 0,29 m.
Bunul samaritean de Adam Elzheimer (1578-1620), şcoala germană, catalog Bachelin poziţia 98, pictură pe pânză, 0,28 x 0,45 m. Figura şi în catalogul Péreire la poziţia 103.
Peisaj de Jean-Henri Roos (1630-1685), şcoala germană, catalog Bachelin poziţia 102, pictură pe pânză, 1.30 x 1,50 m.
Hristos în faţa lui Pilat de Hubert Coltzins cel Bătrân (Secolul XV), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 105, pictură pe lemn, 0,32 x 0,24 m.
Portretul unui cavaler spaniol de Antoon Mor van Dashorst, zis Antonio Moro (1519 ?-1575), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 108, pictură pe pânză, 1,30 x 0,90 m. Provenea din colecţia ducelui Litta din Milano.
Arta inspirată de Amor de Frans Floris (1520 ?- 1570), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 109, pictură pe lemn, 0,51 x 0,42 m.
Glorificarea Fecioarei de Frans Franck (1540-1610), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 110, pictură pe aramă curbată, 0,39 x 0,25 m.
Scenă ţărănească de Cornelius Molenear (1540-1591), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 111, pictură pe lemn, 0,22 x 0,19 m.
Peisaj de Jan Bruegel (1568-1625), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 112, pictură pe pânză, 0,35 x 0,51 m.
Portretul unei tinere femei de Jansz van Mierevelt (1567-1641), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 115, pictură pe pânză, 0,72 x 0,54 m.
Flagelarea lui Hristos de Anthonis van Dyck (1599-1641), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 122, pictură pe lemn, 0,57 x 0,43 m.
Schiţă de Frans Snyders (1579-1657), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 125, pictură pe lemn, 0,22 x 0,29 m.
Apariţia îngerului în faţa ciobanilor de la Bethleem de Rembrandt Harmenszoon van Rijn (1608-1669), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 127, pictură pe aramă curbată, diametru 0,25 m.
Cap de bătrân de Rembrandt Harmenszoon van Rijn (1608-1669), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 129, pictură pe lemn, 0,17 x o,12 m.
Peisaj de Willem Hensch (1638-1712 ?), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 136, pictură pe lemn, 0,50 x 0,61 m.
Peisaj de Jan van Goyen (1596 x 1656), şcoala olandeză, pictură pe lemn, 0,36 x 0,51 m.
Vânătoare de de Albert Cuyp (1620-1691), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 142, pictură pe lemn, 0,58 x 0,73 m.
Peisaj de Meindert Hobbema (1638-1703), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 143, pictură pe lemn, 0,46 x 0,63 m.
Un buchet de de Jan van Huysum (1682.1709), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 150, pictură pe lemn ?, 0,23 x o,17 m.
Portretul lui Diego Covarruvias de Domenico Theotocopoulos, zis El Greco (1548 ?-1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 161, pictură pe pânză, 1,15 x 0,86 m.
Hristos purtând crucea de Domenico Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?-1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 154, pictură pe pânză, 1,10 x 0,66 m.
Sfânta Familie de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?- 1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 165, pictură pe pânză, 0,70 x 0,54 m.
Hristos îşi ia rămas bun de la Maria de Domenico Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?- 1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 167, pictură pe pânză, 0,23 x 0,20 m.
Don Carlos pe cal de Domenico Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?- 1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 168, pictură pe pânză, 1,08 x 0,58 m.
Sfântul Sebastian de Domenico Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?-1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 169, pictură pe pânză ovală, O,99 x 0,68 m.
Adormirea Fecioarei de Francisco Zurbaran (1598-1662), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 174, pictură pe pânză, 0,55 x 0,30 m.
Portretul unui general călare de Diego Rodriguez da Silva Velasquez (1599-1660), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 176, pictură pe pânză, 0,33 x 0,29 m.
Peisaj de Claude Gellée, zis Le Lorrain (1600-1682), şcoala franceză, catalog Bachelin poziţia 191, pictură pe pânză, 0,19 x 0,25 m.
Portretul lui Gluck de Jean-Baptiste Greuze (1725-1805), şcoala franceză, catalog Bachelin poziţia 204, pictură pe pânză ovală, 0,61 x 0,50 m.
Cu asta, România a încetat să mai dispună de cea mai importantă colecţie de tablouri de El Greco din afara hotarelor Spaniei.

DEPOZIŢIE PRESTATå LA NEW YORK
„Se poate spune că relaţiile dintre rege şi guvernul condus de dl Groza şi Gheorghiu-Dej au fost cordiale. Personal, am fost invitat de domnii Groza şi Gheorghiu-Dej să iau instrucţiunile şi banii pentru această călătorie. Am chitanţa pentru banii pe care i-am luat pentru tot grupul care călătorea la Londra. şi îmi amintesc că atât dl Groza, cât şi dl Gheorghiu-Dej voiau să se asigure că regele avea tot ce dorea să ia cu el. Nu am intrat în detalii. Era prima călătorie în străinătate a regelui.”
(Jacques Vergotti, 23 aprilie 1985)

ALTå DEPOZIŢIE PRESTATå LA NEW YORK
„Avocat Johndroe: Aţi citit vreo publicaţie românească regulat, într-o perioadă sau alta?
Vergotti: Am citit, întotdeauna. Chiar şi pe acelea care veneau din România, unde a continuat să trăiască mama mea. Primeam revista Magazin Istoric. Revista lunară Magazin Istoric…
î.: în Magazin Istoric aţi citit vreun articol care are legătură cu relatarea scoaterii tablourilor din România, în noiembrie 1947?
R.: întâmplător este foarte corect, fără a intra în detalii. Revista şi acel număr…
î.: Aveţi această revistă?
R.: Da, iat-o. Din decembrie 1972. Magazin istoric din decembrie 1972.”

(Jacques Vergotti, 23 aprilie 1985)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: