Când Securitatea încurcă borcanele

Nu demult, referindu-se la tablourile Coroanei României înstrăinate de fostul rege Mihai, faimosul general Nicolae Pleşiţă afirma: “Noi am încurcat puţin borcanele. Ne-a căşunat pe Carol al II-lea, însă Mihai a plecat cu ele.” în primul rând, ei, alde Pleşiţă, când ne referim la borcane, nu le-au încurcat puţin, ci mult şi îndelung, timp de peste trei decenii. şi, în al doilea rând, nu putem evita întrebarea: cum a fost posibil? Nu acelaşi Nicolae Pleşiţă, în memoriile lui saturate de amnezii, consideră instituţia Securităţii drept infailibilă?

Fireşte, nu fostul rege Mihai era vinovat pentru calvarul îndurat de Ioan Bibi Popescu, dar interpretarea dată de către acesta evenimentelor din ultimii ani ’40 şi primii ani ’50 nu putea decât să convină Securităţii. Iar Ioan Bibi Popescu le interpreta cum le interpreta din prudenţă, ca să nu-şi aprindă paie în cap.
A DOUA ESCAMOTARE A LISTELOR. Un nou memoriu al său a fost notat de căpitanul Ioan Balint cu următoarea consemnare finală: „Agentul a furnizat nota în urma sarcinilor trasate. Este în pregătire pentru marşrutizarea în Austria şi Anglia. Conform afirmaţiilor, agentul intenţionează să se deplaseze la Bucureşti, pentru a lua legătura cu tovarăşul Vasile Gliga, adjunct al ministrului Afacerilor Externe, sau să fie primit în audienţă de tovarăşul Maurer, pentru a le prezenta personal problema. Legat de această problemă, agentului i s-a trasat sarcina să ne ţină la curent cu rezultatele măsurilor întreprinse.” Marşrutizare era un termen preluat de la ruşi şi semnifica trimiterea unui agent într-o misiune asupra căreia el nu deţinea întregul control, dar din care Securitatea spera să tragă anumite foloase. Efectiv, instituţia dorea ca Ioan Bibi Popescu să-i aducă unele informaţii despre fostul monarh şi relaţiile lui. în rest, fostul mandatar al fostului rege Mihai era agent doar în hârtiile manipulate de securişti şi, în afară de asta, se apropia de 80 de ani. Ideea „marşrutizării” unui asemenea personaj nu se putea naşte decât într-o minte bolnavă. în sfârşit, ce să caute Ioan Bibi Popescu în Austria şi Anglia, când fostul rege trăia în Elveţia?
Deocamdată, la 14 mai 1967, Ioan Bibi Popescu a mai înaintat un memoriu de completare, de data aceasta adresat lui Grigore Geamănu, membru şi secretar al Consiliului de Stat, în care se preciza: „La plecarea regelui, în ziua de 3 ianuarie 1948, dimineaţa, Regina Mamă Elena mi-a predat documentele alăturate aici în copie, din care se poate constata şi care conţin denumirea tablourilor care au fost depozitate în perioada războiului, 1944-1946 – la Troiaş în pădure. Menţionez că, la plecarea respectivă, expedierea din Sinaia a tablourilor, cu destinaţia Săvârşin, n-am primit nici o listă care să cuprindă denumirea tablourilor. S-a menţionat numai nr. lăzilor, în nr. de 102. Tabloul l-am primit abia după plecarea regelui, când tablourile erau deja retransportate şi aşezate la locurile lor vechi.” în loc de răspuns, la 4 august 1967, Ioan Bibi Popescu a fost călcat de un emisar al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, care i-a cerut exemplarul original al listelor de tablouri, lăsându-i în loc următoarea chitanţă, ca să-i zicem aşa: „Subsemnatul Urseanu Vasile, salariat în cadrul CSCA, am primit de la tov. I. Popescu din oraşul Reghin, str. Vânătorilor nr. 35, un tabel care conţine un număr de 27 (douăzeci şi şapte) file ce reprezintă denumiri a diferitelor tablouri, tabel scris la maşină (partea a doua în indigou). Tabelul însoţeşte memoriul pe care l-a întocmit tov. I. Popescu şi după fotocopiere va fi trimis cu poşta la adresa sa din Reghin, mai sus menţionată.”
într-adevăr, la 7 mai 1968, cele 27 file cu inventarul tablourilor ce au aparţinut Coroanei României au fost returnate prin poştă la Reghin. Din ele rezulta că tablourile despre care se afirma că au fost scoase din ţară de Carol al II-lea s-au aflat în timpul războiului în România, în pădurea Troiaş de la Săvârşin, în grija paznicului de vânătoare Ioan Mureşan. Atunci, la ce instituţie au ajuns listele respective, de vreme ce încă un deceniu şi câţiva ani, vina de a fi scos cele 42 tablouri din ţară i-a fost imputată tot lui Carol al II-lea? şi numitul Vasile Urseanu era chiar funcţionar al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, sau purta galoane sub fulgarin?
PRIMUL MEMORIU DIN ’68. Insistenţa Securităţii de a-l considera tot pe Carol al II-lea vinovat pentru sfeterisirea unor tablouri din patrimoniul statului ne apare pur şi simplu inexplicabilă. Petru Groza decedase demult, dispăruse din scenă şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, foştii săi companioni din establishmentul politic al anilor ’50 nu mai aveau putere de decizie sau influenţă şi, cu toate acestea, Securitatea continua să se scalde într-o ambiguitate penibilă. Nu putem presupune decât că instituţia represivă şi informativă a ţării acelui timp nu apăra numai memoria unor persoane anume, ci însuşi regimul comunist, în toată splendoarea lui. Nu trebuia să se ştie că acest regim aruncase lest peste bord, spre a scăpa de un rege pe care putea să-l scoată pe sus din ţară, fără a afecta patrimoniul ei cultural. Adică nu trebuia să se ştie că abdicarea din 30 decembrie 1947 fusese negociată încă din noiembrie, acelaşi an. însă, din perspectiva zilelor de acum, după ce am reuşit să ajungem la unele documente inaccesibile timp de decenii putem constata că Ioan Bibi Popescu cam încurca socotelile Securităţii. Insistenţa lui de a limpezi adevărul nu era mai prejos de insistenţa Securităţii de a-l ascunde.
într-adevăr, în 1968, dr. Ioan Popescu, tratat în documentele instituţiei drept agentul cu nume de cod Hubertus, a predat căpitanului Ioan Balint, în casa conspirativă Cerbul o nouă „Notă despre cauzele şi motivele care mă silesc să mă adresez forurilor competente cu rugămintea de a-mi da posibilitatea să intru în legătură cu mandatarul meu, precum şi pentru modalitatea de a-mi deconta gestiunea cu acesta şi posibilitatea de a depune mandatul. Azi încă, fiindcă sunt convins că Republica Socialistă România a ajuns la soliditate, o chestiune ca a mea nu mai poate tulbura mersul treburilor, ba chiar reclamă o soluţionare. Cred că a sosit timpul să mă adresez forurilor în drept, pentru soluţionarea ei, motivându-mi acest pas cu realităţile înşirate mai sus şi, în primul rând, cu faptul că nu mai pot amâna să nu mă adresez mandantului meu, direct, cu pretenţiile juste şi legale ce le am faţă de el. Abstrăgând că gestiunea îndeplinită din ordinul lui, şi care nu mi-a fost decontată şi astfel pretenţiile mele băneşti sunt încă neachitate, simpla pretenţie de remuneraţie lunară neridicată, fixată de el prin scrisoarea din 3 ianuarie 1948, pe durata mandatului, în care, pe lângă drepturile şi posibilităţile cuprinse în mandat, îmi asigură separat, drept plată lunară pentru serviciile prestate, afară de suma fixă de 20 000 lei lunar, întreţinere completă (locuinţă, lumină, încălzit, serviciu, alimente pentru mine şi familia mea şi automobilele necesare), până în ziua când voi depune sau mi se va retrage mandatul, fapt care până azi nu s-a produs şi care are valabilitate atât pe teritoriul ţării, cât şi oriunde în străinătate şi pe care exclusiv din vina lui nu l-am putut executa decât parţial, reprezentând pentru mine o sumă care mi-ar asigura bătrâneţele şi mi-ar recompensa puţin calvarul purtat din vina lui. Apoi nu înţeleg să menajez şi pe mai departe un om ca mandantul meu, care, prin călcarea cu atâta uşurinţă şi nepăsare a obligaţiilor luate faţă de mine, mi-a cauzat calvarul prin care am trecut şi mă sileşte să trăiesc, frustrat de toate bunurile mele achiziţionate prin moştenire şi muncă grea, în mizerie, cu o pensie lunară de 594 lei şi aceasta abia din 1963, numai din motiv că am fost şi sunt mandatarul lui – mandat pe care îl am de la el şi a cărui executare a fost şi este împiedecată exclusiv din cauza şi vina lui şi nu a mea. Acestea sunt singurele motive care mă silesc să înaintez forurilor în drept cererea mea de a putea lua contact direct cu mandantul meu şi de a obţine posibilitatea de a-mi face decontarea cu el şi de a-mi depune mandatul.” Or, decontarea mandatului ar fi echivalat cu descoperirea fraudei şi tocmai asta nu se dorea.
AL DOILEA MEMORIU DIN ’68. Deoarece nu primea nici un răspuns de la Securitate, la 4 iunie 1968, Ioan Bibi Popescu s-a adresat direct lui Nicolae Ceauşescu. Noul său memoriu reitera nişte doleanţe expuse deja şi evoca un răspuns pe care îl primise la un demers anterior: „Situaţia expusă de dvs. nu se confirmă”. şi, legat de respectivul răspuns, ne atrage atenţia, cu deosebire, un anume paragraf din ultimul memoriu adresat de Ioan Bibi Popescu autorităţilor statului comunist: „Acest atac la onoarea mea, singurul lucru ce mi-a rămas intact şi care sunt gata să-l apăr cu orice preţ, m-a constrâns să iau primul contact cu fosta familie regală de la plecarea ei din ţară. Adresându-mă cu o scrisoare fostei regine mamă Elena, la Firenze, din iniţiativa căreia s-au dispersat în 1943 tablourile, am primit, în luna martie 1968, răspunsul în care îmi confirmă veracitatea celor arătate de mine. în 24 martie 1968, am înaintat în fotocopie această scrisoare Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, cu rugămintea de a-mi confirma primirea şi de a dovedi că cele arătate de mine se pot confirma şi că nu am afirmat neadevăruri. Deşi au trecut două luni de atunci, până azi n-am primit nici un răspuns.” Până la data aceea, nu primise nici un răspuns nici o solicitare a fostului paznic de vânătoare Iosif Mureşan, adresată în scris Consiliului de Stat, pentru majorarea pensiei sale de numai 345 lei, avându-se în vedere contribuţia sa la păstrarea tablourilor Coroanei României.
Trecem peste faptul că nu din dispoziţia reginei-mamă Elena au fost dispersate tablourile în timpul războiului, ci din ordinul serviciului Mobilizării şi Organizării Naţiunii şi teritoriului, dependent direct de Marele Stat Major. şi acum să stăm strâmb şi să judecăm drept: era imposibil ca o corespondenţă între un cetăţean român oarecare şi un membru al fostei familii regale să nu fi fost interceptată de serviciile de resort ale Securităţii. Atunci, de unde pretenţia lui Nicolae Pleşiţă că „noi am încurcat puţin borcanele”? Nu există decât două posibilităţi de luat în consideraţie: sau Securitatea era alcătuită din idioţi şi debili mintali, sau se subordona neclintită comandamentului de a-l scoate vinovat exclusiv pe mort, adică pe Carol al II-lea. Tertium non datur. Abia în anii ’70 în această afacere tulbure se va deschide un nou orizont: nu ar fi fost exclus ca anumite complicităţi din interiorul Securităţii să fi jucat în favoarea fostului rege Mihai. şi asta în timp ce Nicolae Pleşiţă se scobea în nas, în căutarea adevărului ansolut. Ciudat poate să pară şi faptul că regina-mamă Elena nu s-a sfiit să-i confirme lui Ioan Bibi Popescu prezenţa în ţară a tablourilor Coroanei României şi după abdicarea lui Carol al II-lea. însă cel puţin această chestiune era explicabilă: statul român încă nu revendicase nimic din partea fostului rege Mihai şi regina-mamă Elena era în drept să considere că înţelegerea oneroasă din noiembrie 1947 continua să stea în picioare.
ÎN CåUTAREA PATRIMONIULUI PIERDUT. Peste încă un an, s-a trezit din somn şi regimul comunist de la Bucureşti, probabil pus pe jar de faimosul furt de tablouri din zestrea Muzeului Brukenthal, culturnicii lui reuşind să înţeleagă că patrimoniul artistic al unei ţări se ocroteşte şi se conservă printr-o legislaţie strictă şi adecvată. şi s-a emis un decret relativ corespunzător, de care s-a agăţat, ca să se afle în treabă, şi Consiliul Securităţii Statului. “întregul aparat al Securităţii Statului – preciza o notă din 27 octombrie 1969 – îşi va însuşi prevederile decretului şi va lua toate măsurile, folosind formele şi mijloacele muncii de securitate, în vederea descoperirii locurilor unde există sau sunt ascunse asemenea valori şi bunuri, precum şi a persoanelor care le deţin. în acest scop, trebuie instruită reţeaua informativă, inclusiv cea folosită pe linie de investigaţie, cu ajutorul căreia să se stabilească persoanele care cunosc ceva despre existenţa unor asemenea valori şi obiecte sau care au participat în cursul anilor la inventarierea ori confiscarea acestora, precum şi a acelora care cunosc destinaţia ce li s-a dat. Toate informaţiile ce se vor obţine în această problemă să fie verificate temeinic, în scopul clarificării lor în mod operativ. Se va proceda la identificarea persoanelor care deţin în prezent asemenea valori şi obiecte, cumpărate sau obţinute sub formă de cadouri. Ofiţerii din cadrul Consiliului Securităţii Statului, care cunosc persoane ce şi-au însuşit astfel de bunuri din confiscări, vor raporta de îndată Consiliului Securităţii Statului, prin Cancelarie. Toate informaţiile deţinute de organele de securitate privind existenţa unor locuri unde sunt ascunse comori să fie imediat reluate şi verificate, în scopul clarificării lor. Ofiţerii care deservesc informativ obiectivele de cultură, artă, bănci, mănăstriri şi alte locuri unde se găsesc asemenea valori şi obiecte vor lua măsuri pentru instruirea reţelei informative, în scopul de a descoperi persoanele care ar încerca să sustragă pe cele neinventariate. Se va proceda şi la depistarea în continuare a cazurilor de moşteniri în care fondul succesoral se află în străinătate, în vederea clarificării lor în favoarea statului nostru.” Operaţiunea a primit numele de cod “Patrimoniul”. însă, în virtutea mentalităţii trădate de acest document, era fatal ca întreaga afacere să se transforme într-o operaţiune poliţienească, afectându-i cu precădere pe cei ce deţineau anumite bunuri de patrimoniu în mod legal.
NEFASTELE COMPLICITåŢI. în ceea ce privea tablourile Coroanei României, cum tot documentele Securităţii o mărturisesc, s-au purtat discuţii şi cu Ioan Bibi Popescu, dar totul a rămas cum se stabilise încă din 1950: mortul era vinovat, Carol al II-lea. Faptul că anumite complicităţi din interiorul Securităţii ţineau cu ghiarele şi cu dinţii să-l exonereze pe fostul rege Mihai de orice vinovăţie, dezvinovăţind în acelaşi timp şi regimul care acceptase jefuirea patrimoniului naţional, au început să se dezvăluie abia de la 14 decembrie 1976, când Ministerul de Stat pentru învăţământ şi Cultură al landului Bavaria, din München, Salvatorstrasse 2, s-a adresat Ambasadei Republicii Federale a Germaniei din Bucureşti, str. Rabat 21, cu următoarea adresă: “Achiziţionarea unei picturi a lui El Greco de către Galeria de artă din Bavaria. Colecţiei de picturi a landului Bavaria i s-a oferit de către comerţul de artă american o pictură de El Greco (Portretul canonicului Bosio, pânză, 116 x 86 cm). Pictura a aparţinut înainte regelui Carol al II-lea al României, care l-a luat cu el în exil, după cum ne comunică Galeria de artă. Ministerul de Stat pentru învăţământ şi Cultură din Bavaria ar fi recunoscător în cazul în care i s-ar comunica dacă Republica Socialistă România pretinde restituirea tabloului sau dacă, în cazul achiziţionării picturii, vor surveni dificultăţi. întrucât Galeria de artă din Bavaria trebuie să ia o hotărîre rapidă, vă rugăm să rezolvaţi urgent cazul.” Semna prof. dr. Klin şi se înţelege din text că nu numai Securitatea română, ci şi fostul rege Mihai, de conivenţă cu ea, după aproape trei decenii de la petrecerea faptelor, întreţinea cu încăpăţânare minciuna că tablourile ar fi fost scoase din ţară de Carol al II-lea. O minimă investigaţie ar fi fost suficientă să demonteze escrocheria.
însă misterul abia acum începe să prindă contur. Bineînţeles, Ambasada Germaniei Federale de la Bucureşti s-a adresat Ministerului român al Afacerilor Externe. Nu ştim dacă adresa din München a ajuns şi la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, dar este sigur că a ajuns în posesia Securităţii, care a înmormântat-o definitiv. Neprimind nici un răspuns de la Bucureşti, ministerul respectiv din Bavaria a renunţat la achiziţionarea tabloului de El Greco, vândut între timp în America. Iar adresa în speţă a fost redescoperită abia în 1979, de către cei ce au anchetat activităţile Direcţiei de Informaţii Externe, după fuga din ţară a generalului Ion Mihai Pacepa. îl dosise Pacepa? Tot ce se poate, deoarece chiar Pacepa răspundea de operaţiunea „Duduia”. şi tot în anii aceia, raporta lt. col. Ion Toboşaru, şeful rezidenţei de spionaj de la Lisabona, „Pacepa a venit la mine în legătură cu acţiunea Duduia.” Ambasador în Portugalia fiind un anume Marin Iliescu, de asemenea cadru acoperit al Direcţiei de Informaţii Externe. în timp ce Ileana şi Dana Pacepa călătoreau în perioada septembrie-octombrie 1977 în RFG, Italia şi, atenţie!, Elveţia şi Portugalia. Unde trebuia să se închidă cercul.
Bomboana de pe coliva acestei şarlatanii a fost aşezată de cartea Fapte din umbră, de C. Neagu şi D. Marinescu, apărută în Editura Politică, la Bucureşti, în 1980. Putea cineva să pună la îndoială adevărul unei cărţi girată de Editura Politică? Nu, desigurş. De fapt, C. Neagu trebuia citit general Neagu Cosma şi cartea la care colaborase, dedicată în totalitate sfeterisirii tablourilor Coroanei României, învinuindu-l de delict pe răposatul Carol al II-lea, era de la capăt la coadă o operă de ficţiune. La data aceea, Neagu Cosma nu mai lucra în Securitate, dar se lăsase sedus de minciunile Securităţii.

LAMENTAŢIE TARDIVå
„Hotărîndu-se plecarea din ţară a fostului rege, la insistenţa primului ministru dr. Petru Groza şi bazat pe cuvântul tov. ministru Gheorghiu-Dej, în numele partidului, dat în ziua de 2 ianuarie 1948, prin care m-a asigurat că nu o să am nici o neplăcere şi nu o să fiu lezat în drepturile mele dacă accept mandatul fostului rege, şi pentru bunurile rămase în ţară, şi pentru cele din străinătate, mandat neretras până azi, deci bazat pe aceste asigurări am consimţit şi primit, în ziua de 3 ianuarie 1948, mandatul. Mandatul însă nu l-am putut exercita, deoarece, deja în ziua plecării din ţară a fostului rege, toate bunurile rămase au fost puse sub controlul direct al serviciului economic condus de tov. director Levente, eu, din partea mea, având, până la trecerea legală a bunurilor în patrimoniul statului, întâmplată la 27 mai 1948, numai răspunderea. şi ce-i mai trist şi pentru mine tare neplăcut şi cu consecinţe grave legale, n-am primit până azi nici o descărcare“.
(Dr. Ioan Popescu)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: