Debutul risipirii unei colecţii de patrimoniu

Fuga generalului Ion Mihai Pacepa din ţară a zguduit din temelii Direcţia de Informaţii Externe. Ancheta deschisă asupra activităţilor ei, din 1955 până la zi, a reuşit să descifreze şi felul în care fusese trenată operaţiunea „Duduia”, intenţionat sau datorită incapacităţii ofiţerilor din serviciul de spionaj de a vedea mai departe de lungul nasului. Reorganizarea instituţiei a adus în prim plan oameni noi, unii din ei având o altă viziune asupra interesului naţional. şi ceea ce trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu, s-a şi întâmplat: la Bucureşti s-a înţeles, în sfârşit, că tablourile Coroanei României nu au fost scoase din ţară de Carol al II-lea, ci de fostul rege Mihai.

Neted spus, la sfârşitul lui 1980 sau începutul lui 1981 un ofiţer din rezidenţa de spionaj de la Paris a reuşit să pătrundă, prin intermediar, în arhiva sediului din Franţa al casei de comerţ de artă Wildenstein & Co. şi să ajungă în posesia unor documente revelatoare.
ACTELE WILDENSTEIN. Nu-i putem divulga numele, întâi pentru că nu ne-a dat dezlegare s-o facem şi, în al doilea rând, deoarece, atunci când e vorba de 30 milioane de euro, nu e exclus să se dea cu cuţitul sau să se tragă cu revolverul. Primul document la care ne referim, datat 26 octombrie 1975, reprezenta scrisoarea prin care societatea Hamilton Corporation SA, aparţinând fostului rege Mihai, încredinţa spre vânzare lui Daniel Wildenstein, de la sediul din New York al firmei, două dintre tablourile Coroanei României. îl reproducem aici integral:
„Wildenstein and Co.
Eu, subsemnata Hamilton Corporation SA încredinţez picturile următoare: GRECO – Portretul lui Bosio, GRECO – Sfântul Sebastian spre vânzare către Wildenstein and Co. Inc, 19, East 64th Street, care se va însărcina să le propună unor cumpărători din SUA. Wildenstein and Co. Inc va primi pentru serviciile sale un comision de 10 % din preţul de vânzare al acestor obiecte, care nu va putea să fie inferior sumei de 1 750 000 $. Obiectele vor rămâne în Elveţia şi Wildenstein and Co. Inc se va strădui să-i aducă aici pe eventualii cumpărători. în cazul când o negociere va fi deja foarte avansată şi în care trimiterea tablourilor va fi necesară, domnii Wildenstein se vor angaja, pe cheltuiala lor, cu asigurarea şi expediţia acestor obiecte către eventualul cumpărător. Picturile vor fi încredinţate spre vânzare pentru o perioadă de şase luni începând de la data acestei scrisori. Hamilton Corporation SA”
Un al doilea document reprezenta dovada că afacerea fusese perfectată şi era înregistrat în actele firmei sub nr. 9925 din 14 aprilie 1978:
„Wildenstein & Co. Inc, 1 500 000 (un milion cinci sute mii dolari SUA)
Soldul plăţii datorate asupra unei picturi de Domenico Theotocopoulos, denumit El Greco. Tell. Curier confirmat, 1695, RTH, Texas 76101. Alec Wildenstein, Wildenstein & Co., Inc, Nineteen East Sixty-Fourth st., New York, New York 10021, Curier confirmat, 282215.
Kimbell Art Museum, 9640, Fort Worth, Texas, data: 29/4/77. Plătiţi lui Wildenstein & Co. Inc un milion cinci sute mii ($ 1 500 000,00). Kimbell Art Foundation. Fort Worth National Bank. Plata primei jumătăţi a soldului scadent la 15/4/78 pentru tabloul El Greco.
Wildenstein & Co. Inc, 9640, $ 1 500 000. 29/4/ 77. ss. Indescifrabil. Plata primei jumătăţi a soldului scadent la 15. 4. 78 pentru tabloul El Greco.” Pentru a economisi spaţiu tipografic, am reprodus documentul în altă grafie decât cea originală, concentrându-i titlurile şi adresările.
AFACERI PE SUB MåNå. În sfârşit, mai reproducem aici şi scrisoarea adresată de Alec Wildenstein, Nineteen East Sixty-Fourth Street, New York, la 14 aprilie 1977, lui Richard F. Brown, directorul lui Kimbell Art Museum din Will Rogers Road West, Fort Worth, Texas, 76107: „Dragă Ric, mă bucur într-adevăr că ai putut achiziţiona această minunată pictură, deoarece aceasta este, desigur, una dintre cele mai frumoase picturi spaniole din lume. Tatăl meu şi eu însumi am dorit cu adevărat să o ai şi amândoi sperăm că aceasta va fi prima din numeroasele achiziţii viitoare de la noi. Pe factura anexată vei nota că ultimul proprietar este desemnat ca fiind „colecţie privată, Elveţia”, întrucât noi am promis soţiei Regelui Carol şi Principelui Mihai că numele lor nu vor fi menţionate. Potrivit cererii voastre, noi nu ne vom referi în nici un fel la achiziţie, dar va trebui să informez muzeul din München că tabloul nu mai este la dispoziţia lor. Eu voi cere dr. Steingraber să se abţină de a discuta aceasta până la anunţul vostru oficial. Eu ştiu că putem conta pe discreţia sa. Noi vom activa cercetările cu privire la identitatea modelului (care a pozat), în măsura posibilului, şi sper că arhivele spaniole vor scoate la iveală noi detalii, cu condiţia, fireşte, ca acestea să nu fi fost distruse în cursul unuia din numeroasele războaie. Vă trimit de asemenea alăturat un set suplimentar de reproduceri în alb şi negru şi diapozitive color, care includ detalii, pentru colecţiile voastre. în aşteptarea de a vă vedea în curând, voi veni cu siguranţă la Fort Worth ca să admir încă o dată tabloul. Cu sinceră prietenie personală, cu cordialitate, Alec Wildenstein, Wildenstein & Co., 14 aprilie 1977. Kimbell Art Museum, Will Rogers Road West, Fort Worth, Texas 76107.”
Lucrurile erau acum clare: oferta făcută muzeului din Bavaria, în 1976, venea tot din partea casei Wildenstein & Co. şi privea numai unul din cele două tablouri încredinţate spre comercializare de fostul rege Mihai. Având în vedere reticenţele bavarezilor, tabloul Don Bosio fusese vândut lui Kimbell Art Museum din Fort Worth, Texas, SUA. Iar San Sebastian a fost achiziţionat pe nimic chiar de Daniel Wildenstein, acesta fiind sigur că-l va valorifica mai avantajos într-un viitor apropiat. Interesant este faptul că, în scrisoarea lui Alec Wildenstein, fiul lui Daniel, este vorba şi despre Elena Lupescu, implicată şi ea în afacerea care s-a perfectat pe sub mână. Nu poate exista decât o singură explicaţie a acestei situaţii numai în aparenţă ciudate: Elena Lupescu aflase despre negustoria pusă la cale de fostul rege Mihai şi îl avertizase că va divulga provenienţa reală a tablourilor. şi Mihai, neavând încotro, a fost nevoit s-o facă părtaşă la beneficiu.
CUM S-A AJUNS ÎN ARHIVELE WILDENSTEIN? Relativ simplu. Când ofiţerul la care ne-am referit sosise la post la Paris, operaţiunea „Duduia” agoniza. Acolo a cunoscut o contesă al cărei soţ fusese cândva ministru plenipotenţiar în România şi care, în timpul războiului, îl însoţise pe soţul ei, de data aceasta însărcinat cu afaceri, în Mexic. Acolo, contesa i-a cunoscut pe Carol al II-lea, pe Elena Lupescu şi pe Monique Urdăreanu, fiica lui Ernest Urdăreanu. De la acestea din urmă ştia în mod sigur că tablourile Coroanei Românuiei nu au fost scoase din ţară de Carol al II-lea. Apoi, ofiţerul l-a cunoscut şi pe ducele Guy de Cars, scriitor, fiul proprietarului ziarului Le Figaro, care ştia că tablourile Coroanei României erau la Mihai şi că acesta încerca să le vândă. într-o primă instanţă, ofiţerul a comandat un studiu unui expert internaţional, asupra statutului juridic al Coroanei României, şi acest studiu, de circa 40 pagini, trebuie să se afle în arhivele actualului Serviciu de Informaţii Externe, preluate de la fosta Direcţie de Informaţii Externe. Din studiul în speţă, rezulta că tablourile erau proprietatea statului român şi nu a unui rege anume. Ofiţerul ar mai fi trebuit să identifice şi locurile unde se aflau în momentul dat tablourile, şi cele vândute şi cele încă nevândute, însă Securitatea nu a mai vrut să-i avanseze sumele necesare concretizării acestui efort. Apoi a aflat şi despre implicarea casei de comerţ de artă Wildenstein & Co. în afacere.
Documentele Wildenstein au fost oferite ofiţerului din rezidenţa de la Paris de o funcţionară din birourile cunoscuţilor negustori de tablouri. Deosebit de frumoasă, funcţionara avea o slăbiciune anume pentru România, perfect explicabilă, după cum am aflat mai târziu. Cu sprijinul ei, a fost definitiv spulberată ideea fixă că tablourile Coroanei României ar fi fost scoase din ţară de Carol al II-lea. şi după ce ofiţerul mi-a relatat această istorie, m-am consultat, fără a divulga situaţii sau identităţi, cu un redutabil istoric al artei, cu opera publicată pe trei continente, trăit decenii întregi în străinătatea occidentală şi mai ales în Italia, Spania şi Franţa. Acesta mi-a spus că are o bănuială şi am plecat amândoi la Paris, unde am aflat ceea ce trebuia să aflăm: anume, identitatea femeii care îl ajutase pe ofiţer. Din aceleaşi motive, nu-i putem da numele în vileag, cu atât mai mult cu cât respectiva doamnă, atinsă de o boală care nu iartă, stă mai mult prin spitale. Colaborarea ei cu ofiţerul la care ne-am referit a fost esenţială în deschiderea primului proces intentat de statul român fostului rege Mihai.
în urmă cu un deceniu şi jumătate, într-un cotidian central, un anume avocat Eleodor Focşeneanu, monarhist înfocat, afirma că procesul pentru recuperarea tablourilor Coroanei României ar fi început la 23 ianuarie 1978, mai întâi în Portugalia. De ce în Portugalia, de vreme ce tablourile nu se aflau în Portugalia, la Elena Lupescu, ci în Elveţia, la fostul rege Mihai? Era o ultimă tentativă de a arunca în spinarea lui Carol al II-lea, prin ameţirea opiniei publice româneşti, o culpă de care nu era vinovat. De atunci, n-am mai auzit nimic despre numitul Eleodor Focşeneanu, personajul dispărând din jurnale ca asinul în ceaţă. în realitate, abia la 2 iulie 1984, Muzeul de Artă al României va cere Ministerului de Externe să depună la Consulatul Statelor Unite ale Americii din Bucureşti o reclamaţie prin care solicita restituirea tablourilor. Procesul fiind pornit ulterior, poate şi datorită faptului că regimul comunist din România acelui timp, tot frecându-se de economia de piaţă occidentală, renunţase la apărarea cu orice preţ a prestigiului unor înaintaşi defuncţi, considerând mai avantajoase bunurile palpabile.
STARE DE ALERTå. între timp, se mai întâmplase ceva. „în ziarul The New York Times din 18 iulie 1982 – scria Jacques Vergotti în memoriile sale -, citisem elogiul adus lui El Greco, ca autor al portretului lui Don Bosio, expus la Madrid. Revista Time nu a pomenit de Don Bosio şi nici de San Sebastian, ştiind probabil că ele nu vor apărea la expoziţia lui El Greco de la Washington din acelaşi an.” în schimb, apăruseră în marea expoziţie El Greco, organizată de spanioli la Madrid, în Muzeul Prado. Apartenenţele nu mai erau învăluite în ceaţă: Don Bosio, conform catalogului expoziţiei, provenea de la Kimbell Art Museum din Fort Worth, Texas, iar San Sebastian din colecţia casei de comerţ de artă Wildenstein & Co. şi, după opinia noastră, acesta a fost momentul în care autorităţile româneşti s-au implicat într-o greşeală care va avea consecinţe: au declanşat acţiunea juridică pe două fronturi, când mult mai util ar fi fost să încheie, în primul rând, socotelile cu fostul rege Mihai. Dacă ilegalitatea comisă de acesta era dovedită, altfel s-ar fi discutat cu Wildenstein & Co. şi Kimbell Art Museum.
Alertat mai demult şi îngrijorat că prestigiul său va fi afectat şi în SUA, şi în Europa, la 28 august 1984, fostul rege Mihai s-a adresat lui Jacques Vergotti: „Dragă Jacques, în privinţa procesului intentat de România muzeului din Texas, ar fi util dacă poţi să iei contact cu avocatul meu din US: Bernard H. Barnett, attorney at law, Barnett & Alagia, 1000 Thomas Jefferson St. N. W., Washington D.C. 20007, telefon: (202) 342-0342. L-am văzut ieri aici şi este posibil să-ţi dea un semn de viaţă cum se întoarce în US. Orice informaţie care îi poţi da va fi binevenită. Cu mulţumiri anticipate, Mihai.” România estimase la 750 milioane de franci elveţieni (500 de milioane de dolari) valoarea litigioasă a colecţiei pe care o revendica. în această sumă era inclusă nu numai valoarea tablourilor în cauză, ci şi daunele şi interesele aferente, în special valoarea dobânzilor compuse, calculate începând de la 12 noiembrie 1947. Data scoaterii tablourilor din ţară.
JACQUES VERGOTTI CONFIRMå DIN NOU. De acum înainte nu ne mai rămâne decât să-i dăm din nou cuvântul lui Jacques Vergotti: „Cred că în 1985 – mai scria acesta în memoriile sale – am putut să fiu din nou de folos Regelui Mihai al României. Fusesem surprins de un articol din ziarul local din Bridgeport, intitulat România intentează proces pentru recuperarea unui tablou de El Greco! Era vorba despre portretul lui Giacomo Bosio, care fusese unul din cele două tablouri pe care le predasem directorului Băncii UBS, A. Lang, în 1947, când eram cu Regele Mihai şi Regina-mamă Elena în drum spre Londra, la nunta principesei Elisabeta cu prinţul Philip. Eram, bineînţeles, şi eu curios să ştiu ce se întâmplase cu acele tablouri după plecarea din serviciul Majestăţilor Lor, în 1950. Nu m-am îndoit niciodată de drepturile de proprietate ale Regelui Mihai asupra întregului avut al castelelor din Sinaia, unde se născuse. Aceasta era confirmată în codicilul testamentului Regelui Ferdinand din 14 ianuarie 1926. Cum articolul se referea la prezumţia eronată că pictura ar fi fost luată de Regele Carol al II-lea în timpul celui de-al doilea război mondial, înainte de venirea la putere a comuniştilor, am trimis pagina din ziar Regelui Mihai în Elveţia. în pagina anexată se poate vedea urmarea dată scrisorii mele. ştiind că avocatul Bernhard H. Barnett, din Washington, avea un birou şi la Palm Beach, fiind consilierul juridic al Prinţului Michel de Bourbon-Parma, am considerat că era mai bine să aştept vacanţa de Crăciun, când urma să mă întâlnesc acolo cu Majestăţile Lor.
La vremea aceea nu ştiam că Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România ceruse Ministerului de Externe să depună la Consulatul Statelor Unite ale Americii din Bucureşti o reclamaţie cu data de 2 iulie 1984, cerând restituirea tablourilor. în 1950, lăsasem administraţia contului şi depozitului aparţinând Regelui Mihai directorului Băncii UBS, A. Lang, care între timp a fost transferat de la Zürich la Lugano, dar nu şi depozitul, care era considerat o garanţie în caz de nevoie a unui împrumut mai serios, în timpul exilului. Multă lume din România ştia în ce condiţii Regele Mihai a fost forţat să părăsească ţara în 1948 şi că guvernul comunist al lui Ceauşescu publicase, în Magazin Istoric din decembrie 1972, că fostul prim-ministru Petru Groza acordase, la ultima sa întrevedere cu suveranul, dreptul la o parte din imensa avere a Coroanei, devize, tablouri, aur, diferite valori imobiliare, chiar o rentă viageră… Aceasta a rămas doar o promisiune. Monitorul Oficial din 19 iunie 1948 menţionează precis ce a fost confiscat de guvernul Republicii Populare Române, iar Magazinul Istoric din decembrie 1987 confirma cum, la retragerea cetăţeniei Regelui Mihai, pe baza unei hotărîri a Consiliului de Miniştri din 22 mai 1948, averea familiei regale de Hohenzollern a fost confiscată în întregime.
Ceea ce Regele Mihai şi Regina-mamă Elena aveau în străinătate înainte de plecarea în exil – şi deci înainte de declararea Republicii – nu era contestat. Timp de peste treizeci de ani, nu se invocase vreo retrocedare retroactivă. Motivul intentării unui proces de către guvernul de dictatură al lui Ceauşescu părea curios şi referinţa la Regele Carol al II-lea crea confuzie. Mi s-a părut de datoria mea să clarific chestiunea, cu ocazia revederii cu Regele Mihai la Palm Beach, unde obişnuisem să ne întâlnim la sfârşitul anului. Până atunci am găsit timp să-mi aduc aminte de frumoasa colecţie de tablouri de la castelele de la Sinaia, de care am pomenit în aceste amintiri ale mele. Norocul meu însă a fost că mama mea, puţin timp înainte de a muri, în România, unde întâmpina mari dificultăţi în a obţine un paşaport pentru a-şi revedea familia în străinătate, mă abonase la Magazin Istoric, ce apărea din 1967. în numărul 69 din decembrie 1972 al acestei reviste, generalul Emilian Ionescu menţiona, într-un articol intitulat Din însemnările unui aghiotant regal, că eu… am pus la adăpost, în străinătate… diferite bunuri ale Casei Regale (tablouri, devize, obiecte de artă şi de valoare etc.)…. Astfel, aveam chiar din partea unui colaborator al comuniştilor din guvernul Ceauşescu dovada că tablourile de El Greco în cauză fuseseră scoase de mine în noiembrie 1947, nu după aşa-zisa abdicare! într-adevăr, declaraţia aghiotantului corespundea sau confirma notele mele zilnice, întărite şi de copia recipisei de la banca din Elveţia.”
Cum se vede, Jacques Vergotti recunoştea încă din 1985 ceea ce fostul rege Mihai nu vrea nici astăzi să recunoască: anume, că tablourile Coroanei României nu au fost scoase din ţară în 1940, ci în noiembrie 1947. Afirmaţia că “întregul avut al castelelor din Sinaia” ar fi aparţinut lui Mihai e contrazisă chiar de testamentul regelui Ferdinand. Apoi, se mai înţelege că Jacques Vergotti nu ştia că tot atunci se perfectase şi abdicarea, tablourile fiind preţul plătit de comunişti, dintr-un avut de care nu aveau dreptul să se atingă, ca să scape de rege fără mult tărăboi. Altfel spus, tablourile Coroanei României nu au fost scoase din ţară înainte de abdicare, ci după. Chiar înainte de acest moment, fostul rege Mihai nu avea dreptul să pună mâna pe ele.

ÎNTÂLNIREA DE LA PALM BEACH
„În aşteptarea zilei când, împreună cu Majestatea Sa Regele, credeam că vom vedea avocaţii de la Palm Beach, am căutat să-mi aduc aminte de tot ce ştiam despre tablourile restaurate de soţii Vermehren şi împachetate pentru a fi puse la adăpost de teama naziştilor, şi apoi a comuniştilor, sau a bombardamentelor aviaţiei aliate din timpul războiului. Pentru documentarea mea personală, referitor la tablourile El Greco, am citit albumul ilustrat al lui L. Bachelin din 1898 despre picturile vechi din galeria Regelui Carol I, imprimat la Paris. Cu aceste informaţii la dispoziţie, dar fără a fi ştiut de ce, cum şi când aceste tablouri fuseseră vândute în Elveţia, m-am întâlnit cu Regele Mihai şi cu Regina Ana la Palm Beach, la începutul lui 1985. Am fost prezentat avocatului B. Barnett, care, de fapt, era avocatul prinţului Michel de Bourbon-Parma, fratele Reginei Ana, la care Majestăţile lor locuiau.”
Jacques Vergotti

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: