Desfiinţarea consulatelor peninsulare

Din ianuarie 1949 a început să apară la Roma revista greco-catolică Sufletul românesc, cu un conţinut virulent anticomunist. în cele din urmă, treptat, excitată şi de alte manifestări ale emigranţilor români din Italia şi ale italienilor repatriaţi, Securitatea s-a avântat să alcătuiască şi ea o sinteză, intitulată Centre de spionaj cunoscute şi canalele lor de legătură.

În sinteză erau nominalizate mai multe organizaţii de pe teritoriul peninsular, care nu ar fi avut nimic altceva de făcut decât de a plănui zi şi noapte distrugerea regimului comunist de la Bucureşti, prin devoalarea tuturor secretelor lui.
Lista neagră. Le vom trece şi noi în revistă, într-un episod ulterior, în ordinea în care însăşi Securitatea le-a luat în consideraţie, cu comentariile de rigoare. Era vorba, în primul rând, despre Asociaţia italienilor refugiaţi din România, în conducerea căreia se aflau Antonio Dozzi, Giovanni Forgiarini, Pietro Buffa, Vincenzio Giotta şi Umberto Beltrani. Prin ziarele italiene şi prin posturile de radio peninsulare, asociaţia difuza informaţii despre situaţia reală din România, departe de a fi convenabile şi măgulitoare pentru autorităţile de la Bucureşti. Ceea ce era şi normal. Mulţi dintre membrii ei mai aveau încă rude şi prieteni în România, cărora nu li se permitea să revină în ţara natală, ca să nu mai vorbim şi de faptul că mulţi fuseseră nevoiţi să abandoneze aici, fără să fie despăgubiţi, imobile, terenuri şi bunuri mobile, care le aparţinuseră de fapt şi de drept. Evident, pentru ei, un regim care restricţiona posibilitatea de circulaţie a oamenilor şi nu respecta proprietatea privată nu putea fi decât un regim odios. şi îşi permiteau s-o spună deschis.
în lista neagră alcătuită de Securitate, într-o poziţie secundă se înscria Mişcarea română pentru unitatea Europei, înfiinţată şi finanţată de omul de afaceri de origine română J. C. Drăgan, la Roma, la 5 noiembrie 1949. Judecând lucrurile superficial, Securitatea aprecia că această organizaţie ar fi fost iniţiată de legionarii fugiţi din ţară şi că ideologia promovată de ea ar fi fost extremistă. întregul raţionament se baza pe faptul că preşedintele ei, Josif Constantin Drăgan, şi secretarul ei general, Octavian Roşu, ar fi fost adepţi ai Gărzii de Fier. Chestiunea nu corespundea adevărului. J. C. Drăgan nu a fost legionar niciodată, plecase din ţară din iarna 1939/1940, pentru a studia la Roma, deci cu mult înainte ca legionarii să acceadă la putere în România. De altfel, chiar ei îl vor porecli mai târziu Găzarul roşu, deoarece, prin anii ’70 şi ’80, va avea câteva întrevederi cu Nicolae Ceauşescu. într-adevăr, Octavian Roşu fusese prefect legionar al judeţului Severin, din septembrie 1940 până la rebeliunea din ianuarie 1941. La Lugoj, familia sa se aflase în relaţii de prietenie cu familia lui J. C. Drăgan. şi când Octavian Roşu a ajuns în Italia, în postură de refugiat politic, J. C. Drăgan n-a făcut nimic altceva decât să-i ofere o slujbă şi, implicit, o pâine. Pe teritoriul Italiei, Octavian Roşu nu s-a asociat la nici un fel de activităţi extremiste sau nostalgice ale foştilor legionari. Iar Mişcarea română pentru unitatea Europei nu era decât un reflex al unor idei ce se vor materializa ulterior în Piaţa Comună şi Uniunea Europeană. Nu era interesată decât episodic şi colateral de situaţia din România.
Teama de un serviciu secret desfiinţat. A treia poziţie era rezervată de Securitate Fondului greco-catolic, înfiinţat tot în 1949, la Roma, cu încuviinţarea Sfântului Scaun. Constituindu-se din danii întâmplătoare şi chete, fondul încerca să-i ajute pe preoţii greco-catolici prigoniţi de regimul comunist de la Bucureşti, dar sumele mobilizate erau destul de anemice şi, peste asta, posibilităţile transferului lor la destinatarii din ţară erau tot mai reduse. De asemenea, Comitetul de asistenţă pentru fugarii români din Italia se confrunta cu sărăcia propriilor membri şi nu se înţelege de ce Securitatea îi considera un pericol. Cum nu se înţelegea de ce figura pe aceeaşi listă neagră Colegiul catolic De Propaganda Fide, instituţiile de gen mobilizându-se împotriva abuzurilor săvârşite de comunişti nu dintr-un principiu ideologic, ci, de regulă, atunci când le erau încălcate drepturile şi interesele. Iar Asociaţia Italo-Română, definită şi ea ca extrem de periculoasă, era ca şi moartă din clipa desfiinţării Institutului italian de cultură de la Bucureşti.
Trei entităţi mai speriau pe ofiţerii Securităţii române: lagărele Organizaţiei Internaţionale pentru Refugiaţi de la Triest, Como şi Napoli, serviciul secret OVRA, şi serviciul de informaţii al marinei italiene, SIFAR. în lagărele indicate de refugiaţi nu se puteau întâlni decât nişte nefericiţi, care aşteptau să fie admişi într-o ţară sau alta pentru care îşi exprimaseră opţiunea, şi numai la spionaj nu le sta gândul. în plus, lagărele în speţă nici măcar nu se aflau sub jurisdicţia efectivă a guvernului italian, IRO fiind dependentă de Organizaţia Naţiunilor Unite. Iar în relaţie cu celelalte două motive ale spaimelor ei, Securitatea română îşi demonstra incompetenţa din plin. Serviciul secret OVRA, mai puţin abilitat în spionaj şi mai mult în contraspionaj şi represiune internă, încetase să mai funcţioneze imediat după căderea lui Mussolini, dizolvarea sa fiind guvernată chiar de ultimul ei director, Carmine Senise. în timp ce SIFAR nu era deloc un serviciu de informaţii exclusiv al marinei, chiar dacă pe la conducerea sa se perindaseră şi amirali, titulatura lui exactă fiind Servizio informazioni forze armate. Probabil, întrucât SIFAR preluase atribuţiile fostului SIM, Securitatea era convinsă că majuscula M din siglă semnifica marina Italiei. Culmea este că cel ce redactase toate aceste aiureli, vecine cu inepţia, locotenentul Ilie Mihai, va avansa în timp până la gradul de general.
Schimbări în legaţie. Ce se putea deduce din toate aceste aproximaţii, alarme false, presupuneri lipsite de fundament şi invenţii? Nimic altceva decât că Securitatea, încă de la începuturile ei, era mai puţin un serviciu secret conştient de consecinţele iniţiativelor şi verdictelor sale şi mai mult un pericol public. Cu acest pericol public nu s-au confruntat numai cetăţenii români, timp de peste patru decenii, ci şi Legaţia Italiei de la Bucureşti.
şi sub conducerea lui Michele Scammacca, personalul Legaţiei Italiei a continuat să se reînnoiască. La 7 august 1948, a sosit aici de la Roma Enrico Paris, cu statutul de funcţionar diplomatic. în ianuarie 1949, a ajuns la Bucureşti şi Alvaro Vito Beltrani, devenind al doilea secretar al legaţiei. La 31 ianuarie 1950, descins în aceeaşi zi de la Roma, Giuseppe Puri Purini l-a înlocuit în funcţia de prim secretar al legaţiei pe Cesare Regard, care s-a şi grăbit să plece din România, la 2 februarie, acelaşi an. Cei rămaşi aici, împreună, au fost nevoiţi să facă faţă unor presiuni de o duritate lipsită de precedent şi necunoscută de alte legaţii acreditate la Bucureşti. şi dacă avem în vedere tensiunile acumulate în epocă, toate provocate de politica obtuză şi abuzivă a autorităţilor româneşti, subordonată intereselor Moscovei, încheierea unui acord economic între Italia şi România, la 24 decembrie 1948, poate să ne apară ca o certă curiozitate.
în anii aceia, în România trăiau şi munceau în jur de 5000 de rezidenţi italieni, exceptându-i pe cei ce aici se născuseră, în familii stabilite mai demult în această ţară. şi regimul comunist a început prin a lovi consulatele prin care aceştia îşi reglau relaţiile cu legaţia, desfiinţându-le rând pe rând. Ultimele au fost desfiinţate, din dispoziţia imperativă a autorităţilor, consulatele de la Timişoara şi de la Galaţi, la 6 octombrie 1949. în consecinţă, pentru a putea întreţine relaţii normale cu coloniile italiene din ţară, legaţia a uzat de serviciile unor agenţi şi corespondenţi consulari, unii aleşi chiar dintre foştii consuli. Manevra nu a convenit autorităţilor româneşti, al căror scop se contura tot mai clar: să izoleze coloniile italiene şi să le obtureze legăturile cu legaţia, astfel încât informaţiile despre abuzurile cărora trebuiau să le facă faţă să ajungă mai greu de la una la alta şi de la fiecare din ele la Bucureşti. şi toţi agenţii şi coirespondenţii consulari italieni au fost puşi sub o strictă supraveghere, la această operaţiune participând mai multe servicii centrale şi regionale ale Securităţii române.
Inventarul acestor funcţionari consulari, mulţi dintre ei implicaţi voluntar în misiunile lor, alcătuit la 20 ianuarie 1950, lua iniţial în consideraţie 14 identităţi, alături de care vor mai fi evocate şi altele. Fostul consul de la Galaţi, Camillo Carnielli, domiciliat pe str. Republicii nr. 20, sosise aici în 1936, în locul lui Valentino Sorani, transferat în funcţia de şef al biroului pentru Moldova al Cancelariei consulare italiene, în care a mai lucrat câţiva ani buni. Ajutor al lui Carnielli fusese Ezio Alessandro Bellemo şi locuia de asemenea la Galaţi, pe str. Florilor nr. 60. Un caz mai special îl reprezenta Salvatore Sbrana, fostul consul de la Constanţa, cu domiciliul pe str. V. I. Lenin nr. 42. Era comunist declarat şi părăsise Italia datorită conflictelor cu fasciştii, însă faptul că reuşise să găsească o slujbă tot sub egida unei autorităţi italiene nu putea avea o altă semnificaţie decât aceea că Legaţia Italiei de la Bucureşti era considerabil mai tolerantă în raport cu opţiunile politice ale membrilor ei. Deşi fusese desfiinţat oficial în 1948, consulatul de sub conducerea lui continuase să funcţioneze până la 6 octombrie 1949, în ultima fază Sbrana fiind înlocuit cu un anume Solari.
Consuli luaţi în colimator. La Craiova, din 1945, îşi asumase misiunea de agent consular Umberto Bartolomeo Capetti, stabilit aici din 1931, cu sediul pe str. Unirii nr. 99. în octombrie 1949, n-a mai avut încotro şi a fost nevoit să predea arhivele fostului consulat în custodia legaţiei de la Bucureşti. La Iaşi, pe str. Berthelot nr. 20, funcţionase un consulat italian girat de Giuseppe Forgearini. şi acesta fusese dezafectat. Ido Coradini era agent consular la Sinaia, cu sediul pe str. Vasile Ureche nr. 11, iar la pasagera activitate de consul la Cluj a preotului franciscan Pietro Ernesto Clemente Gatti am mai avut ocazia să ne referim. Câte ceva ar mai fi de spus şi despre Domenico Vescia, agent consular la Brăila, pe str. Nicolae Bălcescu nr. 50. Se născuse la Kerci, în Crimeea, se refugiase în România de sub regimul sovietic şi practicase aici o meserie de înaltă calificare şi de răspunderi majore: pilot naval la Direcţia Maritimă de la Constanţa şi la Comisiunea Europeană a Dunării. Securitatea îl considera un „reacţionar notoriu”, din motive neenunţate, cum era şi va fi obiceiul ei, până când va dispărea din istorie.
Alţi agenţi şi corespondenţi consulari intraţi în atenţia Securităţii erau Giuseppe Galidangelo din Ploieşti, str. Nicolae Filipescu nr. 40, care avea în răspundere şi Azuga; Ugo Mecchia, un ceasornicar din Brezoi, judeţul Vâlcea; Arturo Darin din Turnu Severin, str. Traian nr. 9 şi Giulio Fedriani din Târgovişte, str. Nicolae Bălcescu nr. 163, toţi fiind trataţi în documentele emise pe seama lor cu o relativă indiferenţă. Lui Giulio Bertolotti din Sibiu, str. Andrei şaguna nr. 8, i se reproşa că ar fi fost şeful organizaţiei fasciste a italienilor din localitate. Dar dacă la Sibiu locuiau atunci 11 sau 12 conaţionali de-ai săi, putem înţelege cam ce fel de forţă avea organizaţia în speţă. Un dinte special avea Securitatea împotriva lui Giuseppe Vignati, domiciliat la Timişoara, pe str. Bucureşti nr. 6. Era născut la 28 ianuarie 1898, la Legnano, Lombardia, şi sosise în România în 1923, ca secretar al comisiei de stabilire a frontierei cu Iugoslavia. şi aici a rămas, căsătorindu-se cu Aurelia Balint, de naţionalitate şi cetăţenie română, născută la 22 februarie 1897, la Blaj.
Culpe superflue. Din ce se hrănea adversitatea împotriva persoanei sale? între 1925 şi 1944 fusese secretar şi agent consular la Timişoara, funcţii pe care le-a îndeplinit cu intermitenţe. O anume perioadă a fost subalternul consulului Dino Fossati. în 1943, după căderea lui Mussolini, ar fi refuzat să se asocieze cu Renato Bova Scoppa, titularul legaţiei de la Bucureşti, ar fi continuat să se declare adept al dictatorului italian, situându-se pe o poziţie net fascistă, şi ar fi preluat cu forţa conducerea Consulatului italian de la Timişoara, până la 23 august 1944. Oricum ar fi fost, era vorba de culpe pe care nu Securitatea română era în drept să le judece, numai autorităţile italiene având latitudinea să aprecieze realitatea şi gravitatea lor şi în ce măsură erau sancţionabile. Iar autorităţile italiene, culmea ironiei!, au decis reprimirea în sistem a lui Giuseppe Vignati, ca funcţionar al aceluiaşi consulat, unde a lucrat şi după plecarea lui Dino Fossati din ţară, până, la 6 octombrie 1949. După această dată, atribuţiile i-au fost limitate la funcţia de corespondent consular.
Se exprimau şi alte reproşuri la adresa lui Giuseppe Vignati care vizau alte şi alte aspecte ale activităţilor lui. Timp de zece ani fusese procurist al societăţii Romitex, naţionalizată în 1948 de autorităţile comuniste de la Bucureşti. Această societate avea capital italian, principalul ei acţionar fiind amintitul Dino Fossati, şeful său de la consulat. Nu se înţelegea ce mare nenorocire vedea Securitatea în faptul că Giuseppe Vignati, ajutat de Dino Fossati, întemeiase o fabrică proprie de chimicale. Asta însemna nişte locuri de muncă în plus, precum şi impozite profitabile pentru statul român. Din păcate, Securitatea nu era alături de logică şi realitate numai în această chestiune. Lui Giuseppe Vignati i se mai reproşa că ar fi românizat, împreună cu un avocat Secoşanu, fabrica de textile Auscher din Timişoara, câştigând o însemnată avere. însă un asemenea punct de vedere merită unele corecturi. în anii războiului, nu italienii din România îi spoliau pe evrei de proprietăţile lor, ci autorităţile româneşti, prin aşa-zisul Comitet Naţional de Românizare. Iar Giuseppe Vignati nu făcuse nimic altceva decât să preia de la autorităţile româneşti, contra cost, o proprietate în relaţie cu confiscarea căreia nu era prin nimic responsabil. în sfârşit, era acuzat de faptul că, tot în anii războiului, s-ar fi aflat în relaţii strânse cu căpitanul Krüg, şeful serviciului de informaţii german din Timişoara şi din Banat. Normal, erau aliaţi. Exact după cum fuseseră aliaţi şi românii cu nemţii.
Faza expulzărilor. Nici după 6 octombrie 1949, Legaţia Italiei nu renunţase la serviciile agenţilor şi corespondenţilor consulari, ceea ce Securitatea aprecia că ar fi reprezentat o ilegalitate flagrantă. Un ordin de expulzare a lui Giuseppe Vignati, emis în 1948, n-a fost executat, deoarece respectivului nu i se permitea să-şi scoată soţia din ţară. Un nume nou asupra căruia Securitatea îşi fixase atenţia era cel al lui Donato Dragone, fost consul la Constanţa, acum responsabil în cadrul legaţiei cu problemele consulare din Transilvania şi din Banat. I se imputa că ar fi lucrat în strânsă relaţie cu Ministerul italian de Interne, ceea ce era chiar ridicol. Toţi consulii se aflau în relaţii cu ministerele de Interne din ţările lor, inclusiv consulii României, răspândiţi prin străinătate. Cu acelaşi prilej, Securitatea a cerut Ministerului român de Externe să pună în vedere Legaţiei Italiei să desfiinţeze total instituţia corespondenţilor consulari, apreciată drept clandestină. însă Michele Scammacca nu s-a grăbit să se subordoneze acestui aviz, până la 5 aprilie 1950, când s-a prezentat la legaţie un preot romano-catolic, cetăţean italian din Galaţi, să-l anunţe că agentul consular Camillo Carnielli fusese recent arestat. Era limpede că represiunile se dezlănţuiseră. De altfel, cu numai câteva săptămâni în urmă, în documentele Securităţii se consemna: „Avem unele bănuieli în legătură cu Carnielli, dar nimic concret. Propunem să se desfacă corespondenţa consulară.” şi s-a aprobat. Să fie violată, mai neted spus.
în mare viteză, Michele Scammacca a reuşit să-i scoată din ţară pe Domenico Vescia, Giuseppe Forgearini, Dino Fossati, Valentino Sorani şi Donato Dragone, despre care credea că erau mai ameninţaţi decât alţii. Unii agenţi şi corespondenţi consulari, care n-au avut timp să-şi facă bagajele în aprilie şi mai, au fost expulzaţi în august 1950. Din motive neexprimate, era candidat la un tratament similar şi unul dintre telefoniştii legaţiei, Vicenzo De Martini. şi nici al doilea telefonist, Mario Bottazzi, nu sta pe roze în relaţiile lui cu autorităţile româneşti. La 7 august 1950 a venit de la Timişoara la Bucureşti Aurora Balint, soţia lui Giuseppe Vignati, spre a-i anunţa pe oficialii italieni că şi soţul ei era arestat. A descins mai întâi la parohul bisericii italiene, Clemente Gatti, iar acesta a însoţit-o la Legaţia Italiei, în septembrie 1950, fostul consul, agent şi corespondent consular de la Timişoara a fost eliberat din detenţie şi expulzat, sub pretextul că ar fi desfăşurat o activitate neprecizată de spionaj. şi Securitatea, abia acum, putea considera că scopul manipulaţiilor ei fusese atins. „Cancelaria consulară, prin plecarea funcţionarilor Valentino Sorani şi Donato Dragone, cât şi prin expulzarea corespondenţilor consulari – se preciza într-unul din rapoartele instituţiei -, va suferi o dezorganizare şi o îngreunare a muncii ei, în ce priveşte legăturile cu cetăţenii italieni din provincie.” Era exact ce se urmărise.
La 31 august 1931 plecase din România şi Alvaro Vito Beltrani, al doilea secretar al Legaţiei Italiei, oficial în concediu, dar mulţi ştiau că nu se va mai întoarce la post. Era şi el bănuit de dublă subordonare faţă de ministerele italiene de Externe şi de Interne. Iar la 16 decembrie 1950 a părăsit România însuşi Michele Scammacca, probabil la cererea sa. Era greu de spus că mandatul i-ar fi expirat, de vreme ce abia trecuse al treilea an de când sosise la Bucureşti. Din toate câte s-au petrecut ulterior, se poate deduce că ministrul Italiei se temea să nu fie somat el însuşi să plece din România. Oricum, motivul real şi exact al rechemării lui de la post nu se poate afla decât din arhivele Ministerului italian de Externe. în documentele Securităţii române, cu privire la această chestiune, nu întâlnim decât aluzii mai mult sau mai puţin sibilinice.

Opţiunea exodului.
„Cert este că, în momentul plecării lui Michele Scammacca la Roma, afacerile curente ale Legaţiei Italiei erau încurcate ca dracul, şi datorită angajamentelor multiple asumate de fostul ministru faţă de Nunţiatura papală, în momentul când aceasta a fost expulzată, dar mai ales datorită amestecului Securităţii române în chestiunile diplomatice. şi cea mai ardentă problemă cu care se confrunta reprezentanţa diplomatică peninsulară, rămasă sub o conducere provizorie, era aceea a rezidenţilor italieni care doreau cu orice preţ şi pe orice cale să plece pentru totdeauna din România. Mai ales după naţionalizările operate de autorităţile româneşti în iunie 1948, mulţi dintre ei s-au trezit în situaţia ingrată de a nu mai beneficia de nici un venit, rămânând muritori de foame. şi opţiunea pentru exodul spre propia lor patrie a atins paroxismul. Această conjunctură nenorocită l-a determinat pe parohul Clemente Gatti să proclame, la 12 mai 1950, într-una din predicile de la biserica italiană din Bucureşti: „Noi trebuie să ne rugăm astăzi pentru călătoria şi reuşita compatrioţilor noştri, care, după ani şi ani petrecuţi aici, sunt obligaţi, din cauza vieţii imposibile pe care o duceau în ultima vreme aici, să se repatrieze, spre a găsi în patrie liniştea de care au atâta nevoie.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: