Destine frânte de Securitate

Procesul membrilor Legaţiei Italiei la Bucureşti din toamna anului 1951 a demonstrat că Securitatea nu avea scrupule în inventarea unor acuzaţii grave. Toţi cei implicaţi în respectiva mascaradă judiciară au ispăşit ani grei de temniţă în puşcăriile politice. Ceai mai fericiţi au reuşit să plece după un timp în Italia, prin presiuni internaţionale. Din nefericire, pentru unii închisoarea a însemnat sfârşitul vieţii…

Începând de la 24 noiembrie 1951, s-a trecut la reanchetarea lui Eraldo Pintori asupra relaţiilor lui cu diverse alte persoane despre care nu a fost vorba în lunile premergătoare procesului. De pildă, a fost întrebat cine a fost angajat drept medic al Legaţiei Italiei după plecarea lui Antonio Nocera din ţară. Cum a intrat în contact cu Dimitrie Gheorghiu, născut la 10 septembrie 1899, la Iaşi, fost inspector de poliţie, deţinut atunci în penitenciarul din Făgăraş, de la care primise unele informaţii, pasate ulterior lui Giuseppe Puri Purini? Nu a fost nevoie de o explicaţie sofisticată, pur şi simplu, Dumitru Gheorghiu locuise în vecinătatea sa apropiată, pe str. Laurenţiu Claudian nr. 32. Ce ştia despre Anca Magheru, pe care o cunoscuse atunci când era secretară la Legaţia română de la Roma? La ultima întrebare, Eraldo Pintori n-a avut nimic altceva de spus decât că Anca Magheru, după ştiinţa sa, fusese arestată în 1943 pentru activităţi comuniste. în sfârşit, chiar în ziua Crăciunului, la 25 decembrie 1951, colonelul Petre Petrescu şi căpitanul Mihai Niculescu, prin adresa nr. 141/6457, au formulat ultima lor cerere destinată Direcţiei a VIII-a de anchete penale: să stoarcă de la Eraldo Pintori declaraţii complete şi separate asupra tuturor societăţilor şi întreprinderilor cu capital italian, existente în România până la naţionalizarea din iunie 1948. şi aceste chestiuni se puteau obţine din arhivele Ministerului român al Industriei. I s-au mai cerut deţinutului date despre consulatele şi coloniile italiene şi “o completare la declaraţia sa privitoare la biroul cifrului din cadrul Legaţiei Italiei”. Anume, “dacă au existat în acest birou instalaţii tehnice, aparate de cifrat, de radioemisiune etc.” Cu alte cuvinte, Securitatea se angajase într-o acţiune de spionaj asupra unui spaţiu care se bucura de extrateritorialitate prin constrângerea unui biet deţinut condamnat să moară în puşcărie. Urâtă poveste!
După Crăciunul din iarna 1951/1952, timp de aproape un an şi jumătate, Eraldo Pintori dispare din documentele Securităţii şi este de presupus că a fost lăsat să-şi ispăşească în pace pedeapsa nemeritată. La 14 mai 1953, se afla deţinut în penitenciarul din Mărgineni şi urma să fie vizitat de un diplomat italian, al cărui nume nu era precizat. “Organele noastre avizează negativ o asemenea vizită” – au decis locotenent colonelul Eugen Szabo şi locotenentul Ilie Mihai, într-o adresă transmisă Ministerului Afacerilor Interne, în speţă Unităţii Militare 0618. La 17 septembrie 1953, locotenentul Colea Barbu, prin intermediul sursei Beraru, recrutată din interiorul Legaţiei Italiei, a aflat că Argilia Pintori înaintase Prezidiului Marii Adunări Naţionale o nouă cerere de graţiere a soţului ei. Cererea a fost respinsă, cum va fi respinsă şi o cerere consecutivă din 1954. Abia la 8 aprilie 1955, transferat între timp la penitenciarul de la Piteşti, Eraldo Pintori a fost pus la dispoziţia Ministerului Afacerilor Interne, fiind eliberat în aceeaşi zi din detenţie. După ce a fost găzduit în saediul Legaţiei Italiei timp de trei zile, la 12 aprilie, acelaşi an, a plecat spre ţara natală însoţit de doi curieri. Executase exact patru ani fără 19 zile de închisoare.
Dacă tot au fost anchetaţi în acelaşi lot şi judecaţi împreună în acelaşi proces, se cuvine să ştim şi ce s-a întâmplat cu ceilalţi inculpaţi implicaţi în mascarada menită să discrediteze Legaţia Italiei. Augustin Pacha nu a fost condamnat numai la 18 ani de temniţă grea, ci şi la 1.200.000 lei amendă penală, o sumă destul de consistentă atunci. în 1952, a fost transferat din arestul Ministerului Afacerilor Interne la penitenciarul din Sighet, unde erau încarceraţi cei mai importanţi demnitari ai “fostului regim exploatator al clasei muncitoare şi vinovat de dezastrul ţării”, asta din punctul de vedere al comuniştilor. Deţinut în celula nr. 52, a fost supus unui tratament de exterminare, s-a îmbolnăvit foarte grav, şi-a pierdut vederea şi, în 1956, a fost transportat subn escortă la Timişoara, în libertate supraveghiată. A decedat în acelaşi an, în vechea sa locuinţă de pe str. Voltaire nr. 4.
Inspectorul şcolar Gheorghe Săndulescu, suspectul animator al ficţiunii Partidului Social-Creştin, despre care unele documente lasă să se înţeleagă că era agent provocator al Securităţii, a murit în penitenciarul de la Aiud, în 1953. Nu era de mirare. Securitatea îi trata cu un cinism infinit chiar şi pe cei ce o ajutau să declanşeze un scandal politic sau de spionaj. Au existat şi ofiţeri ai Siguranţei de odinioară, preluaţi temporar de Securitate, cărora li s-a încredinţat misiunea ingrată de a se lăsa încarceraţi sub acoperirea de deţinuţi de drept comun, spre a obţine informaţii suplimentare de la deţinuţii politici, prin tragerea lor de limbă. şi au fost uitaţi în detenţie. Supravieţuitorii au fost eliberaţi peste aproape un deceniu şi jumătate, cu prilejul masivelor graţieri din 1964. într-o vreme, despre Gheorghe Săndulescu circula zvonul că ar fi fost sinucis, ca să nu vorbească, fapt perfect plauzibil în împrejurările de atunci.
La 1 martie 1954, prin Hotărîre a Consiliului de Miniştri, Ministerul Afacerilor Interne a decis eliberarea lui Johannes Heber şi plasarea lui în domiciliu obligatoriu, la Timişoara, tot pe str. Voltaire nr. 4, pentru o perioadă de 60 de luni. Decizia a devenit operativă abia la 7 iulie 1956, printr-un document semnat de generalul maior Alexandru Nicolschi, secretar general al ministerului de resort. La 17 iulie 1956, şeful Serviciului C al Securităţii, colonelul Gogu Popescu a comunicat hotărîrea în speţă Direcţiei Regionale Timişoara, respectiv colonelului William Steskal, locotenent colonelului Wilhelm Einhorn şi căpitanului Constantin Novac, precum şi penitenciarului de la Râmnicu Sărat, unde se ştia că era deţinut preotul Johannes Heber. însă, de la 30 decembrie 1955, Heber nu mai era acolo, fiind cerut de Direcţia Regională Bacău a Securităţii. La 30 august 1956, locţiitorul şefului Serviciului C, locotenent colonelul Nicolae Mateescu, a cerut la Bacău lămurirea urgentă a situaţiei, dar, între timp, Johannes Heber fusese trecut sub jurisdicţia Regionalei Suceava, fără să se ştie de ce. în sfârşit, la 14 septembrie 1956, de la Suceava, s-a comunicat centralei de la Bucureşti că Heber fusese eliberat din detenţie la 31 iulie, acelaşi an. Din nefericire, nu se mai ştia unde era, dispăruse ca şi cum n-ar fi fost, ceea ce a stârnit un moment de panică.
Nu era prima dată când se putea constata că în Securitate dreapta nu prea ştia cu ce se ocupa stânga. în realitate, printr-o hotărîre adoptată la nivelul ministrului Alexandru Drăghici, lui Johannes Heber i se fixase domiciliu obligatoriu nu la Timişoara, ci în comuna Freidorf din acelaşi fost judeţ Timiş-Torontal şi avea aprobarea să se deplaseze periodic la rudele sale din localitatea Utvin. La 7 mai 1957, a cerut să i se aprobe o deplasare la Bucureşti şi la Buftea, unde avea alte rude, şi, pe parcursul călătoriei, a fost permanent urmărit, în speranţa că ar fi putut să fie surprins contactând persoane suspecte din punctul de vedere al autorităţilor. Ceea ce ar fi permis Securităţii să declanşeze un alt scandal. Nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun. Ulterior, centrala de la Bucureşti a respins o cerere a lui Heber de a întreprinde o călătorie la Ciacova, unde erau mormintele părinţilor săi. Ciacova era prea aproape de frontiera cu Iugoslavia. Restricţia a căzut în urma unui demers al Securităţii din Timişoara, în speţă al colonelului William Steskal, şvab şi el de origine etnică, ca şi Johannes Heber. La 2 aprilie 1959, prin Decizia nr. 15.415 a Ministerului Afacerilor Interne, lui Johannes Heber i-au fost ridicate şi restricţiile domiciliare. La 18 mai 1959, a fost scos din evidenţa persoanelor cu domiciliu obligatoriu şi transferat în evidenţa elementelor duşmănoase, inadaptabile la rigorile regimului comunist.
La 2 iunie 1956, la Ministerul Afacerilor Interne, cercetându-se arhivele Siguranţei din anii premergători războiului, s-a constatat că Lazăr ştefănescu, discipolul inconştient al lui Gheorghe Săndulescu, nu fusese membru al Gărzii de Fier, cum se menţionase în actul de acuzare din septembrie 1951. Deci, cel puţin una dintre acuzaţiile ce i s-au adus în proces se dovedea a fi neîntemeiată. în orice ţară civilizată din lume, chestiunea ar fi condus la revizuirea procesului în care a fost condamnat. Cu toate acestea, a fost eliberat din detenţie abia la 28 iulie 1964, prin Decretul de graţiere nr. 411. Până atunci, trecuse prin penitenciarele de la Jilava, Gherla, Galaţi, unde participase la o revoltă a deţinuţilor, Aiud, Tecuci, Botoşani, din nou Jilava, Râmnicu Sărat şi pentru a treia oară Jilava.
Iniţial, Iosif Waltner a făcut cunoştinţă cu arestul Ministerului Afacerilor Interne din Bucureşti şi cu penitenciarul Jilava. în noiembrie 1955, era deţinut în penitenciarul din Râmnicu Sărat, considerat drept penitenciar de exterminare, unde a fost reanchetat, împreună cu episcopul greco-catolic hirotonisit clandestin Alexandru Todea. şi în acest caz, s-a ajuns la concluzia că decizia hirotonisirii lui Alexandru Todea sosise de la Vatican la Bucureşti prin intermediul Legaţiei Italiei. în octombrie 1957, Iosif Waltner a fost transferat de la penitenciarul Râmnicu Sărat la cel din Piteşti. Mişcarea putea fi considerată drept un semn că, dacă va avea zile, era destinat să iasă viu din detenţie. Totuşi, la 16 ianuarie 1958, i-a fost respinsă o cerere de recurs înaintată justiţiei cu un an în urmă. La 4 ianuarie 1962, se afla în penitenciarul din Dej şi înainta o cerere de graţiere către Consiliul de Stat. Va fi eliberat abia peste doi ani şi ceva. într-adevăr, a supravieţuit tuturor vicisitudinilor.
Despre Iosif Schubert am găsit în arhive informaţii deosebit de subţiri. ştim că la 21 noiembrie 1960, în timp ce era deţinut în penitenciarul din Dej, a fost pedepsit cu şapte zile de carceră, deoarece organizase o reuniune de rugăciuni, împreună cu nefericiţii cu care împărţea aceeaşi celulă. Adalbert Boros a fost eliberat din detenţie târziu, tot cu prilejul graţierilor din 1964. Medicul Petre ţopa a încetat din viaţă în penitenciarul de la Jilava, la 17 iunie 1957, orele 17,10.
Dintre cei implicaţi într-un fel sau în altul în acelaşi proces nu a scăpat de detenţie nici medicul psihiatru Sebastian Constantinescu. A fost arestat şi condamnat în 1959, întemniţat în penitenciarul Jilava şi transferat apoi în colonia de muncă forţată Salcia. Arestată şi ea în 1951 şi condamnată într-un proces paralel, călugăriţa Elisabeta Gerda Kernweiss a trecut prin arestul Ministerului Afacerilor Interne şi prin penitenciarele de la Jilava şi Mislea, ultimul fiind o închisoare rezervată în exclusivitate femeilor. Călugăriţa Cristina Dewald, originară din Reşiţa, a împărtăşit acelaşi destin. Condamnată şi ea într-un proces paralel, călugăriţa Hildegard Reissner, după eliberare, a părăsit România, stabilindu-se în Germania Occidentală. Atestată încă din 1949, eliberată şi iar arestată, călugăriţa Maria Ionela Cotoi a fost supus unui regim intermitent de detenţie până în 1964. Trăieşte şi astăzi, dar nu mai exhibă stigmate apărute spontan. Nu am reuşit să aflăm nimic despre arhitecta Alexandra Dozzi. A reuşit sau nu să se reîntâlnească în Italia cu soţul ei, ceva mai norocos decât ea?
Fostul inspector al şcolilor catolice din Banat, Francisc Kräutner, a fost şi el condamnat, deşi fusese convocat la proces în calitate de martor. Călugărul catolic Gheorghe Crăciun, alias Bruder Leon, între 1954 şi 1960 de afla deţinut în penitenciarul de la Piteşti. Preotul catolic Mihai Rotaru a fost plimbat prin penitenciarele de la Sighet şi Aiud, iar după eliberare a slujit la parohia din Barticeşti, judeţul Neamţ, unde a şi încetat din viaţă. Un alt preot, greco-catolic, ştefan Tătaru, a fost deţinut în penitenciarele de la Jilava, Sighet şi Gherla. După eliberare, preotul catolic Martin Mihoc a revenit în parohia sa din Jugani, judeţul Neamţ, unde s-a stins din viaţă peste numai trei ani. într-un fel, se confirmau cuvintele rostite de nunţiul apostolic Gerald O’Hara, atunci când a fost nevoit să plece din România: “Aici există numai trei categorii de cetăţeni: oameni care au făcut puşcărie, oameni care fac puşcărie şi oameni care vor face puşcărie.”

Cariera de anchetator
La urma urmelor, de ce să nu spunem câte ceva şi despre locotenentul Teodor Micle, cel ce orchestrase ancheta din vara lui 1951? Ce era şi ce a ajuns. Se născuse la 18 iulie 1923, la Bucureşti. între anii 1934 şi 1943, urmase cursul primar şi absolvise o şcoală tehnică. în septembrie 1944 s-a înscris în Uniunea Tineretului Comunist, iar în 1945 în Partidul Comunist Român. A renunţat la numele adevărat, Marcovici, în virtutea Deciziei nr. 92.780 din 8 octombrie 1947 a Ministerului Justiţiei. Iată şi funcţiile lui succesive din epocă: activist la comisia de presă a Comitetului judeţean Ilfov al PCR (1944-1945); activist în secţia de cadre a sectorului Ministerului Afacerilor Interne şi în secţia de cadre a Comitetului Partidului Comunist Român al Capitalei (1946-1947); şef al serviciului de anchete şi cercetări în sectorul ministerial al Partidului Comunist Român şi şef al serviciului de cadre în Centrala Industriei Hârtiei (1948); director de cadre la Editura Partidului Comunist Român (1949). La 1 ianuarie 1950 s-a încadrat în Serviciul Special de Informaţii, iar la 10 ianuarie 1951 a fost transferat în Direcţia de anchete penale a Securităţii. A făcut parte şi din echipa de ofiţeri care l-a anchetat sub tortură pe Lucreţiu Pătrăşcanu, liderul comunist căzut în dizgraţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul secretar al partidului unic, asasinat în detenţie. De asemenea, l-a anchetat şi pe Avram Leiba Zissu, personalitate marcantă a mişcării sioniste din România. în 1953 a fost promovat şef de birou şi abia atunci a avut timp să se apuce de studii juridice, efectuate la fără frecvenţă. în iunie 1956, a fost transferat în alt sector de activitate al Securităţii, unde a lucrat până la 5 octombrie 1967, când a fost trecut în rezervă, în baza articolului 43, litera f din Statutul Corpului Ofiţerilor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: