Dilemele parohului Gatti

Represaliile Securităţii asupra comunităţii din România au început cu prigoana împotriva preotului Pietro Ernesto Clemente Gatti. Astfel se dorea o demonstraţie de forţă vizibilă, mai ales că biserica italiană, totodată şi capelă frecventată de membrii legaţiei, se afla chiar în inima Bucureştilor.

Ultima notă de filaj referitoare la mişcarea diurnă a preotului fusese emisă de agentul de securitate Toncescu, la 27 decembrie 1950. Preotul plecase de la biserică spre legaţie însoţit de o femeie şi cu o geantă voluminoasă în mână. Ochiul ager al lui Toncescu a observat că femeia, la o traversare peste bulevardul Nicolae Bălcescu, a vrut să preia din mâinile lui greutatea genţii, însă Gatti s-a eschivat. şi, inteligent cum era, Toncescu a dedus imediat că în geantă se aflau materiale deosebite, de spionaj, fireşte, de vreme ce preotul nu voia s-o lase din mână.
Arestarea parohului Gatti. Agentului Securităţii nu i-a trecut nici o clipă prin cap ideea că franciscanul, dintr-o politeţe elementară, nu putea admite ca o femeie să-i care bagajul. Aceasta era mentalitatea troglodită a indivizilor de care ajunsese să depindă soarta românilor de atunci şi nu doar a lor. Un alt moment în relaţie directă cu parohul bisericii italiene a survenit la 30 ianuarie 1951, când Legaţia Italiei a protestat împotriva iniţiativei Direcţiei pentru controlul străinilor de a-i cere lui Gatti să plece din ţară. Cererea de revocare a acestei decizii nu a primit nici un fel de răspuns şi în raporturile dintre italieni şi autorităţile româneşti s-a instalat o linişte desăvârşită. Mulţi au crezut că afacerea nu va mai avea vreo urmare, însă s-au înşelat. în realitate, Securitatea solicitase avizul autorităţii politice de la conducerea statului pentru a proceda la pasul ei următor şi acest aviz întârzia să-i parvină. A primit mână liberă peste mai mult de o lună, la 8 martie 1951, ziua în care viceconsulul italian Amerigo Rosa părăsea definitiv România. Pentru Clemente Gatti ar fi fost o nimica toată să plece împreună cu el, însă, probabil, avea o altă structură de om.
Preotul Pietro Ernesto Clemente Gatti a fost arestat în noaptea de 8 spre 9 martie 1951 şi Legaţia Italiei, deşi se afla sub o conducere provizorie, a protestat cu o promptitudine exemplară. „Azi noapte – se consemna în demersul ei -, părintele Pietro Ernesto Clemente Gatti, rectorul capelei acestei legaţii, a fost arestat şi ridicat din casa parohială a capelei de către organele militare, fără a-i fi prezentat, aşa cum prevede Constituţia Republicii Populare Române, cuvenitul mandat de arestare. De asemenea, locuinţa rectorului a fost percheziţionată timp de mai multe ore, şi toată casa parohială, precum şi sacristia şi capela au fost ocupate de organele militare, care şi în dimineaţa aceasta staţionează în acest imobil, proprietate a statului italian, oprind de fapt accesul personalului legaţiei. Legaţia Italiei se vede deci constrânsă să atragă atenţia Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Populare Române asupra gravităţii măsurilor luate faţă de capelanul ei, titular al unui paşaport de serviciu italian, şi faţă de un imobil ce se află sub protecţia acestei legaţii şi ar trebui să fie scutit de ocupare şi percheziţie. Legaţia Italiei roagă Ministerul Afacerilor Externe să intervină cu toată urgenţa cerută de caz, pe lângă autorităţile competente, în scopul de a pune capăt acestei situaţii. în acelaşi timp, această legaţie are onoarea de a interesa Ministerul Afacerilor Externe în scopul unei urgente clarificări a situaţiei părintelui Gatti, pentru ca domnia sa să poată să revină cât mai repede la domiciliul său.” O singură observaţie fiind de făcut pe marginea acestui protest: nu „organele militare” îl ridicaseră pe Clemente Gatti şi ocupaseră casa parohială din b-dul Nicolae Bălcescu nr. 48, ci ofiţerii Securităţii române. Noile lor uniforme erau identice cu cele ale armatei, deosebindu-se numai prin culoarea petliţelor şi a banderolei de la caschetă, şi orice confuzie era posibilă. Mai exact spus, trebuie precizat că Armata română nu a fost prin nimic implicată în această afacere strident de murdară.
Al doilea protest. Deoarece Ministerul român al Afacerilor Externe nu a binevoit să răspundă demersului reprodus de noi, în ziua imediat următoare, la 10 martie 1951, Legaţia Italiei i-a înaintat un al doilea protest: „Casa parohială a capelei Legaţiei Italiei este şi acum ocupată de forţele poliţieneşti ale Republicii Populare Române, care reţin acolo persoane, printre care cetăţeana italiană dna Teresa Puditti. Legaţia Italiei îşi exprimă surprinderea pentru faptul că autorităţile româneşti menţin în mod arbitrar ocuparea unui imobil proprietate a statului italian, care se află sub protecţia acestei legaţii, atrage din nou atenţia Ministerului Afacerilor Externe asupra anomaliei unei astfel de proceduri şi insistă ca imobilul în chestiune să fie imediat repus la dispoziţia acestei legaţii. Legaţia Italiei rămâne în aşteptarea cunoaşterii locului unde se află părintele Pietro Ernesto Clemente Gatti şi care sunt motivele care au determinat arestarea sa. Legaţia Italiei roagă, în fine, Ministerul Afacerilor Externe să intervină pentru imediata eliberare a cetăţeanului italian susmenţionat, care, din cauza vârstei sale înaintate, se găseşte într-o situaţie cât se poate de dăunătoare.” Numai că Ministerul român al Afacerilor Externe nu dispunea de nici o independenţă în tratarea relaţiilor diplomatice bulversate de Securitate şi al doilea protest al Legaţiei Italiei a ajuns… tot la Securitate. La 13 martie 1951, documentul a fost notat cu o rezoluţie a colonelului Petre Petrescu, care ordona ca informatorii din interiorul reprezentanţei diplomatice italiene să culeagă comentariile personalului pe marginea evenimentelor. Coordonarea acestei operaţiuni a fost încredinţată unui anume căpitan Niculescu.
în aceeaşi zi, 10 martie 1951, a început şi anchetarea parohului Clemente Gatti, deţinut la numai două-trei sute de metri de biserica italiană, în subsolurile Ministerului Afacerilor Interne, vis-à-vis de fostul Palat Regal. întrucât arestatul nu stăpânea suficient de bine limba română, s-a apelat la serviciile unui translator, în persoana unui anume Virgil Gheorghiu, de 34 de ani, domiciliat în Bucureşti, b-dul 1 mai nr. 18. Acesta a depus un jurământ de rigoare, că va reda întocmai toate cele spuse de o parte sau alta şi că nu va divulga unor terţi nimic din ceea ce se trata în anchetă. Prima declaraţie a parohului Gatti s-a referit la identitatea şi originea sa şi la motivele prezenţei sale în România. Mai trebuie spus că fusese arestat fără mandat, un asemenea document neexistând în dosarele cazului său. în consecinţă, în lunile următoare, nici nu s-a mai cerut, cum ar fi fost legal, prelungirea unui mandat care nu exista.
între timp, la biserica italiană, rămasă fără paroh, Securitatea a instalat un post-capcană, care îi reţinea şi îi interoga pe toţi italienii în trecerea lor pe acolo şi neavizaţi asupra evenimentelor survenite. Tuturor li s-a spus că preotul Gatti a fost arestat pentru activităţi subversive. Iar dincolo de b-dul Nicolae Bălcescu, în subsolurile la care ne-am referit, anchetarea parohului Gatti s-a prelungit peste primăvară şi vară, fără ca vreun membru al Legaţiei Italiei să aibă acces la cel arestat, pentru a-i oferi asistenţă juridică sau măcar un pachet cu rufărie de schimb. O situaţie asupra căreia nu va avea nici o influenţă nici noul trimis extraordinar şi minuistru plenipotenţiar al Italiei în România, Alberto Calisse, sosit la Bucureşti la 15 martie 1951, cu o zi înainte de plecarea definitivă din ţară a funcţionarului diplomatic Antonio Zapala.
Ancheta. Parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti, spre deosebire de alţii, după cum vom vedea, a fost interogat şi obligat să presteze un număr restrâns de declaraţii, în legătură cu diverse aspecte indicate de anchetatori, primele două fiind datate la 12 şi 14 martie 1951. Gatti fiind apoi lăsat să respire, deoarece fusese arestat şi Eraldo Pintori, cu care Securitatea avea mai multe socoteli de reglat. Supliciul lui a reînceput la 18 iulie 1951, prelungindu-se şi la 10 august, acelaşi an. Din această zi datează şi cea mai completă şi lungă depoziţie a sa dintre cele ce i s-au cerut. şi, în legătură cu această specie de documente din arhivele Securităţii, sunt necesare unele precizări. Mai ales în ceea ce priveşte condiţiile în care aceste declaraţii se preluau de la arestaţi. De regulă, ele erau doar semnate de arestat, redactarea lor asumându-şi-o ofiţerul anchetator. Cel anchetat răspundea întrebărilor şi anchetatorul aşternea pe hârtie ce-i trecea lui prin cap, astfel încât declaraţia să vină în întâmpinarea obiectivelor vizate de cei ce declanşaseră mascarada.
în cazul special al lui Clemente Gatti, nefamiliarizat cu limba română, lucrurile se agravau. în calitate de preot, credea neclintit în buna credinţă a fiilor lui Dumnezeu şi semna în neştire declaraţii redactate de o asemenea manieră ca să se întoarcă oricând împotriva lui. Aşa cum s-a şi întâmplat. Recunoscând că a făcut să parvină în străinătate, adică la Vatican, după lichidarea Nunţiaturii papale de la Bucureşti, mai multe scrisori şi rapoarte ale unor preoţi romano şi greco-catolici români, Clemente Gatti va fi calificat drept spion, deşi nu a fost. şi primele probe cu care va fi confruntat în proces le vor furniza chiar declaraţiile sale, fraudulos redactate de anchetator şi semnate de Gatti în necunoştinţă de cauză, sub o presiune psihologică de neignorat. De pildă, parohul declara verbal că Michele Scammacca i-a spus să-i aducă orice corespondenţă destinată să ajungă la Vatican şi din declaraţia scrisă rezulta că Michele Scammacca „l-a recrutat în organizaţia de spionaj coordonată de Legaţia Italiei de la Bucureşti”.
Astfel încât, înainte de a relata conţinutul declaraţiilor lui epurate de divagaţiile unor anchetatori necinstiţi, vom reproduce aici ce a declarat franciscanul la procesul în care va fi implicat, această mărturie fiind sigur scrisă de mâna lui, în italiană. Era vorba despre somaţia de a părăsi ţara spre a nu fi arestat, pe care i-a adresat-o Giuseppe Puri Purini la 2 martie 1951. „Io – va recunoaşte Clemente Gatti -, dopo un serio pensiero, lo deto: non mi ne vado della Romania, io rimango qui. La mia missione non e una missione politica, la mia missione e missione franciscana, io sono democrato e rimango con il popolo povero.” La care Giuseppe Puri Purini l-a întrebat: „Si saresti arestato e condanato, cosa fai per i poveri?” „Io ho risposto: ho fudicia. Rimango qui e ho rifiutato di partire” – a mai declarat Clemente Gatti, în scris, în singura sa mărturie pe care o putem considera strict autentică. Precizând că mărturia a fost prestată la cererea generalului Alexandru Petrescu, preşedintele Tribunalului Militar Bucureşti. Sub regimul militar al mareşalului Iom Antonescu, Alexandru Petrescu deţinuse aceeaşi funcţie, condamnând la ani grei de demniţă şi numeroşi militanţi comunişti. Printr-o ironie a soartei, aceştia nu au renunţat la serviciile lui, contând pe cruzimea şi lipsa sa de scrupule.
Culpa lui Gatti. Din ce a spus parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti despre sine şi din ce au spus alţii despre el nu rezulta nici o faptă în contradicţie cu Constituţia ţării şi nici o culpă prevăzută în Codul Penal românesc al acelui timp. Desigur, avem în vedere legile publicate, teoretic cunoscute de toţi cetăţenii români sau străini rezidenţi pe aceste meleaguri. însă ce nu ştiau nici Clemente Gatti şi nici alţi italieni stabiliţi aici era că autorităţile comuniste din România începuseră să emită şi legi, decrete, ordonanţe şi hotărîri care nu se mai publicau în ediţiile Monitorului Oficial şi despre care cetăţeanul lua cunoştinţă abia după ce era arestat şi împins într-un tribunal. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că diverse dispoziţii cu circulaţie retrânsă sau cvasisecretă, fără să fie trecute prin Parlament şi fără avizul Ministerului Justiţiei, erau mai tari decât Constituţia şi legea comună. şi acum expunem şi faptele celui arestat şi interogat în subsolul Ministerului de Interne, la câteva minute de mers pe jos de biserica în care slujise.
în septembrie 1950, Clemente Gatti fusese căutat de preotul greco-catolic Mihai Rotaru, spre a fi avizat că Guido Del Mestri, al doilea om din fosta Nunţiatură papală, cu puţin timp înainte de a părăsi România, i-a spus ca nu numai el, ci şi alţi prelaţi romano şi greco-catolici urmau de acum înainte să depună corespondenţa cu Vaticanul la parohul bisericii italiene, care va şti cum s-o facă să ajungă la Roma, prin intermediul Legaţiei Italiei la Bucureşti. Este de presupus că Guido Del Mestri discutase chestiunea şi cu Michele Scammacca, însă, având în vedere viteza cu care a fost expulzat personalul Nunţiaturii papale, n-a mai avut timp să discute spinoasa chestiune şi cu Clemente Gatti. Surprins de ceea ce îi spusese Mihai Rotaru, Gatti s-a consultat cu Scammacca şi acesta i-a confirmat soluţia la care se parvenise pentru menţinerea legăturilor dintre catolicii din România şi Sfântul Scaun. Era o soluţie de emergenţă, însă alta mai bună nu era de imaginat.
Din octombrie 1950 şi până la începutul lui februarie 1951, Gatti a primit un set de scrisori adresate de Rotaru cardinalului Eugenio Tisserand şi lui Guido Del Mestri, trei scrisori de la Alba Iulia, de la preotul Imre Sandor – referitoare la organizarea Seminarului teologic din localitate, la profesorii numiţi acolo de Ministerul Cultelor, în mod arbitrar, şi la noua împărţire administrativ-teritorială a României, prin instituirea a 16 regiuni în locul judeţelor tradiţionale -, precum şi rapoarte curente adresate Vaticanului de Iosif Schubert, uns clandestin episcop romano-catolic de Bucureşti. Numai scrisorile lui Imre Sandor şi Iosif Schubert au primit răspuns de la Roma, tot prin circuitele diplomatice italiene. în aceeaşi perioadă, Mihai Rotaru i-a recomandat lui Clemente Gatti trei călugăriţe destinate să-i aducă scrisori de la episcopiile romano-catolice din Alba Iulia şi Timişoara. Singurul italian ajutat de Clemente Gatti să-şi transfere o parte din bunuri din ţară, după ce le transformase în valori cu volum mic, a fost amintitul Giuseppe Vignati, corespondentul consular de la Timişoara. în iunie 1950, parohul fusese căutat de acesta şi, după ce i-a ascultat doleanţa, l-a condus la consulul Alfio Beltrani. Consulul nu l-a întrebat pe Vignati decât dacă bunurile care trebuiau să ajungă în Italia erau ale lui. şi Giuseppe Vignati a răspuns: Da.
Proceduri de emergenţă. în declaraţia sa din 14 aprilie 1951, Clemente Gatti a recunoscut că între el şi Michele Scammacca au survenit unele controverse referitoare la temeiul intermedierii corespondenţei dintre catolicii din România şi Vatican. şi Scammacca îl asigurase că avea confirmarea misiunii lor, constând dintr-o scrisoare primită de la Biroul pentru afaceri bisericeşti extraordinare al Vaticanului. Iar în declaraţia din 10 august 1951, parohul a furnizat anchetatorului său alte detalii în legătură cu discuţiile lui cu Scammacca, privind tot temeiul misiunii sale. A explicat şi cum a ajuns să descindă la Bucureşti: în ianuarie 1950 se întâlnise la Nunţiatura papală cu nunţiul Patrick O’Hara şi Michele Scammacca, acceptând să-l înlocuiască pe Antonio Mantica la parohia bisericii italiene. Apoi, la sfârşitul lui iulie sau începutul lui august 1950, Scammacca i-a spus să primească scrisorile adresate de preoţii catolici Sfântului Scaun, însă, în radactarea frauduloasă a anchetatorului, afirmaţia parohului a primit o altă interpretare: „Să transmit scrisori cu conţinut secret, provenite de la preoţii care desfăşoară activitate antidemocratică împotriva Republicii Populare Române”. Erau cuvinte pe care Clemente Gatti nu le rostise. Nici conţinutul scrisorilor nu avea un caracter secret. Acestea tratau subiecte care nu prezentau interes pentru mireni.
Parohul ar fi întrebat dacă exista vreo dezlegare pentru a se implica în acele operaţiuni. Martor ar fi fost şi Giuseppe Puri Purini atunci când Scammacca „mi-a răspuns în chip misterios şi enigmatic că indicaţia provine de la autorităţi superioare şi a adăugat că, în curând, va veni de la Vatican o scrisoare oficială de confirmare a misiunii mele”. Nu trebuia decât să aducă scrisorile la Legaţia Italiei. şi abia în septembrie 1950 Scammacca i-a arătat o scrisoare sosită într-adevăr de la Vatican, semnată Santangelo, parohul a citit-o pe loc şi, după aceea, ministrul a ars-o în faţa lui. Ulterior, Gatti a mediat corespondenţele preoţilor Mihai Rotaru, ştefan Tătaru şi Martin Mihoc, ale episcopului hirotonisit clandestin Iosif Schubert şi ale lui Imre Sandor, reprezentant al Ordianariatului episcopal catolic de la Alba Iulia. Scrisorile erau aduse la parohia din b-dul Nicolae Bălcescu nr. 28 de călugăriţele Hildegard Frederika Reissner, Maria Iudith Fenyvesi şi Cristina Dewald. Iar parohul Clemente Gatti le preda la legaţie fie personal, fie prin femeia lui de serviciu, Anna Siewerth. Din motive necunoscute, la un anume moment, Scammacca l-a sfătuit pe Gatti să nu mai uzeze de servicile ei. Să fi fost Anna Siewerth informatoarea cu numele de cod WA 70?
între altele, Scammacca i-a mai spus lui Gatti să fie anunţat ori de câte ori preoţii catolici intraţi în dizgraţia regimului comunist aveau nevoie de bani, spre a supravieţui restricţiilor prin care erau blocate veniturile parohiilor lor. înainte de a fi nevoită să-şi sisteze activitatea în România, Nunţiatura papală, ştia parohul Clemente Gatti, îşi transferase fondurile lichide şi conturile în custodia legaţiilor italiană şi elveţiană. Dacă fondurile încredinţate Legaţiei Italiei erau disponibile, cum se putea ajunge şi la cele de la Legaţia Elveţiei? „Nu te osteni cu aceasta – i-a spus Scammacca lui Gatti -, voi aranja eu totul la Legaţia elveţiană.” şi sistemul de ajutorare a preoţilor catolici, în cele din urmă, a devenit funcţional. Prin Clemente Gatti, Mihai Rotaru a primit o dată 100.000 lei, în octombrie 1950, şi încă o dată un milion lei, în noiembrie, acelaşi an. în ianuarie 1951, din aceeaşi sursă, Martin Mihoc a primit 500.000 lei. în paralel, veneau fonduri şi de la Roma, destinate aceluiaşi scop. De pildă, în septembrie 1950, 500.000 lei sosiţi de la Vatican, pentru ajutoare sociale, au ajuns de la Amerigo Rosa, cancelarul Consulatului italian, la parohul Clemente Gatti şi, de la acesta, la călugăriţa Hildegard Reissner, pentru a fi distribuiţi acolo unde era nevoie de ei.

TRIBULAţIILE LUI SCAMMACCA
Gatti şi-a amintit că, în noiembrie 1947, Michele Scammacca le spusese conaţionalilor săi „să nu se repatrieze, pentru că în Italia lipsesc locuinţele şi posibilităţile de muncă”. Apoi, pe măsură ce situaţia din România se înăsprea, ministrul a lăsat-o mai moale cu sfaturile de această factură, convins că nu mai era de trăit aici pentru italieni şi că nu va putea să blocheze un exod declanşat din cauze obiective. şi parohul Clemente Gatti, ajutându-i pe cei în curs de repatriere aşa cum l-a ajutat şi pe Giuseppe Vignati, nu a făcut altceva decât să se conformeze unui curs al evenimentelor căruia nu i se mai putea opune nici ministrul Italiei la Bucureşti.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: