Drama prelaţilor italieni

Însuşi mareşalul Ion Antonescu a cerut ca Monseniorul Andrea Cassulo, nunţiul apostolic din România, să compară ca martor al apărării în aşa-zisul proces al marii trădări naţionale din mai 1946, în urma căruia a fost condamnat la moarte. însă nunţiul nu s-a prezentat în instanţă, cerând să i se trimită o comisie rogatorie la Nunţiatură, ceea ce nu s-a admis. Simultan, împotriva lui Andrea Cassulo s-a lansat o campanie de presă ostilă, tot felul de ziarişti de ocazie acuzându-l de pactizare cu regimul politic din România anilor 1940-1944. Astfel încât, în iunie 1946, Vaticanul a hotărît să-l recheme la Roma, fiind de altfel şi cazul: Andrea Cassulo împlinise 78 de ani şi era îndoielnic că s-ar mai fi putut descurca în climatul politic tensionat de la Bucureşti.

Andrea Cassulo a părăsit România abia la 19 februarie 1947, la bordul navei de pasageri Transilvania, în care se îmbarcase şi Pietro Gerbore, cel ce girase ca însărcinat cu afaceri conducerea Legaţiei Italiei de la Bucureşti, după rechemarea lui Renato Bova Scoppa la Roma. Cu câteva săptămâni în urmă, sosise în România şi Monseniorul Gerald O’Hara, succesorul său în misiunea de nunţiu. De asemenea, regele Mihai îi acordase medalia Serviciului credincios. împărţirea de decoraţii fiind una dintre puţinele prerogative de care se mai bucura Suveranul român.
Obsesia spionajului
Cât timp s-a mai aflat în ţară, în ciuda ostilităţii cu care l-au tratat comuniştii români, Andrea Cassulo nu a fost acuzat niciodată de spionaj. Asemenea imputaţii au început să se vânture abia la câţiva ani după ce plecase din Bucureşti. în februarie 1947, în drumul său spre Italia, fostul nunţiu fusese însoţit de preotul greco-catolic Vasile Cristea, care a refuzat să mai revină în ţară. Mai mult, la 10 mai 1948, atât Vasile Cristea, cât şi preotul Aloisie Tăutu, reprezentantul greco-catolicilor români de la Roma, au refuzat să presteze jurământul de loialitate faţă de noul regim exclusiv comunist, instaurat la Bucureşti după abolirea regalităţii. şi gestul celor doi preoţi, după aprecierile Siguranţei române, ar fi fost săvârşit la instigarea lui Andrea Cassulo. Apoi, pe parcursul interogatoriilor la care a fost supus în primăvara lui 1951, preotul Iosif Waltner, secretarul Episcopiei romano-catolice din Timişoara, ar fi declarat că Andrea Cassulo, în 1934, l-ar fi instigat la crearea unui „serviciu de spionaj pentru Vatican”. Exact, Iosif Waltner ar fi recunoscut în faţa anchetatorului: „Nunţiul Cassulo mi-a spus că biserica este legată de viaţa publică în fiecare ţară şi, de aceea, Vaticanul trebuie să ştie amănunţit ce se petrece în România cu privire la viaţa economică, politică, militară şi culturală şi că această mare misiune mi se încredinţează mie, deoarece am la îndemână condiţiile şi mijloacele necesare de a culege informaţii.”
Bineînţeles, nu era vorba de spionaj, ci de rapoartele obişnuite trimise la Roma de toate reprezentanţele Vaticanului în străinătate. în ţările civilizate, cutuma acestor rapoarte nu deranjase pe nimeni, fiind vorba, de regulă, de informaţii de interes public. Din nefericire, România încetase să mai fie o ţară civilizată. în sfârşit, în acelaşi context, la 15 martie 1951, Iosif Waltner va mai declara că Andrea Cassulo, tot în 1934, îi cerea informaţii despre „activităţile mişcării naţional-socialiste depuse în cadrul şcolilor şi despre influenţa pe care o au asupra populaţiei”. însă chestiunea nu prezenta nici o relevanţă pentru Siguranţa română, transformată în august 1948 în Securitate, după model sovietic. Nu a stârnit nici o nedumerire nici faptul că fostul nunţiu sosise în România abia în 1936 şi nu putea să-i ceară lui Iosif Waltner ce pretindea acesta că i-a cerut, cu doi ani mai devreme, în 1934. Oricum, din acest moment, numele Monseniorului Andrea Cassulo a dispărut din documentele structurilor informative şi represive din România.
Alţi prelaţi italieni
Secretarul Nunţiaturii papale de la Bucureşti, Guido Del Mestri, era de asemenea italian. Sosise în România la 30 aprilie 1943 şi îl secondase loial şi cu abnegaţie pe Andrea Cassulo. La 9 martie 1945, Siguranţa a redactat prima notă informativă uşor ambiguă despre el, în care era apreciat drept „tânăr, pare un italian al Renaşterii, plin de spirit politic, reţinut, iezuit ca formaţie şi temperament, foarte conspirativ”. Ulterior, Guido Del Mestri a fost şi el acuzat că ar fi pus la punct pe teritoriul român o „vastă organizaţie de spionaj”, subordonată Nunţiaturii. Ceea ce era aberant, deoarece Nunţiatura nu dorea decât să afle ce se petrecea la data aceea în România, unde presa şi alte mijloace de informare erau cenzurate şi de autorităţile româneşti, şi de Comisia Aliată (sovietică) de Control. Nu erau în discuţie informaţii care ar fi afectat siguranţa statului, ci date pe care comuniştii evitau să le facă publice. între altele, i s-a mai imputat lui Guido Del Mestri că, în 1938, ar fi solicitat prelaţilor catolici din ţară informaţii despre mişcarea muncitorească din România, în special despre acţiunile comuniştilor. Ceea ce, ca şi în cazul lui Andrea Cassulo, era de-a dreptul neverosimil: secretarul Nunţiaturii sosise în ţară cu cinci ani mai târziu. Iar în decembrie 1947 era suspectat că ar fi făcut demersuri pentru a fi admis în Ordinul de Malta şi ordinul respectiv, în mintea Siguranţei infiltrate de comunişti, nu putea fi decât tot o organizaţie de spionaj. Guido Del Mestri va fi expulzat din România la 7 iulie 1950, împreună cu nunţiul Gerald O’Hara, când regimul comunist de la Bucureşti a rupt relaţiile diplomatice cu Vaticanul.
Italian era şi Monseniorul Traian Iovanelli, canonic al Arhiepiscopiei romano-catolice de la Bucureşti şi economul ei general, considerat de Siguranţă drept „creierul întregului aşezământ catolic central”. O altă notă informativă considera că „duce o viaţă austeră şi face paradă de ascetism”. în legătură cu acest personaj, în documentele Siguranţei române persistă şi o anume confuzie. în ele se fac trimiteri şi la un Andrea Iovanelli, despre care se înţelege că ar fi fost canonic la Episcopia romano-catolică din Timişoara. Sau era vorba despre doi fraţi, sau era vorba despre un singur canonic, cu numele de Andrea Traian Iovanelli. Ei bine, şi despre acest Traian Iovanelli, la 15 aprilie 1945, Siguranţa raporta că ar fi condus un serviciu de informaţii bisericeşti şi politice, pus pe roate tot prin iniţiativa lui Andrea Cassulo, cu sediul în edificiile din jurul Catedralei romano-catolice Sf. Iosif. în ciuda acestei presupoziţii, nu se va mai emite nici o altă notă informativă despre misteriosul monsenior.
Contradictorii erau informaţiile culese de Siguranţă despre prelatul italian Cornelio Morandini, secretarul cancelariei arhiepiscopale de la Bucureşti, subordonat direct arhiepiscopului Alexandru Cisar. La 5 octombrie 1948 se va semnala că acest Morandini, referindu-se la agresiunile comuniştilor împotriva catolicismului, „declară că trebuie să se procedeze ca şi cum ar fi sigur că în şase luni va izbucni războiul anticomunist”. Dar războiul în speţă nu a izbucnit după şase luni şi, la 24 august 1949, un alt document al Siguranţei va înregistra o opinie a avocatului Iosif Frollo, un apropiat al cercurilor catolice din Bucureşti. După părerea acestuia, Cornelio Morandini ar fi fost „imoral şi denunţător”. O afirmaţie fără suport, din care se putea înţelege orice.
Antonio Mantica la răscruce
într-o situaţie aparte se afla preotul romano-catolic Antonio Mantica, parohul bisericii italiene din Bucureşti. Se stabilise de mai multă vreme în România şi el iniţiase şi supraveghease ridicarea locaşului de cult în care slujea. Spre deosebire de ceilalţi prelaţi catolici de origine italiană din ţară, Antonio Mantica se subordona nu numai Arhiepiscopiei lui Alexandru Cisar şi Nunţiaturii, ci şi Legaţiei Italiei din Bucureşti, biserica sa fiind proprietatea statului italian şi el însuşi fiind parohul coloniei italiene bucureştene. Nu întâmplător, serviciile secrete din România postbelică i-au acordat o atenţie deosebită.
La 1 mai 1945, cu sprijinul financiar al industriaşului Carlo Romani, Antonio Mantica a reuşit să formeze Grupul catolic italian de la Bucureşti şi Siguranţa română da semne de nedumerire faţă de ceea ce i se părea a fi o inconsecvenţă în comportamentul parohului italian. Antonio Mantica, „în trecut – se specifica într-un document emis la aceeaşi dată -, a rezistat regimului fascist, pe care l-a combătut cu mari riscuri, dar azi a devenit un duşman de moarte al comuniştilor”. Efectiv, Siguranţa română, deturnată de la rosturile ei antebelice, nu putea înţelege că antifascismul nu conducea automat spre un amor necondiţionat pentru comunism. şi predicile lui Mantica, într-adevăr, promovau accente de un anticomunism virulent, nefiind scutiţi de oprobiu nici comuniştii care se agitau în cadrul coloniei italiene din ţară. Alte note informative semnalau că Antonio Mantica era obsedat de o întrebare pe care o adresa tuturor: când vor părăsi România forţele militare de ocupaţie ruseşti?
De la o vreme, simţindu-se supraveghiat îndeaproape, Antonio Mantica va încerca s-o lase mai moale. La 19 octombrie 1949, într-un anturaj din care nu lipseau informatorii unor servicii secrete, va declara: „Nunţiatura papală a dat dispoziţii ca nici un credincios să nu se implice în acte provocatoare, adică să nu se manifeste în biserici împotriva regimului.” Cu toate acestea, autorităţile româneşti vor decide curând expulzarea lui. Ultimul serviciu divin va fi susţinut de Antonio Mantica la 5 februarie 1950, în asistenţă aflându-se şi trimisul extraordinar şi ministrul plenipotenţiar de atunci al Italiei în România, Michele Scammacca. „Predica ţinută de Antonio Mantica – se va consemna într-o notă emisă de SSI – a mişcat mai pe toţi cei care l-au cunoscut, rămânând foarte impresionaţi, şi chiar pe Antonio Mantica l-au podidit lacrimile. După predică, Michele Scammacca s-a dus lângă el şi a căutat să-l încurajeze, iar apoi a luat cuvântul, unde a spus că Antonio Mantica îi va părăsi fără voia lui şi deci ei să aibă grijă de biserică, deoarece este clădită de el, iar în locul lui va veni părintele Clemente Gatti.” Nu puţini erau cei ce credeau că la expulzarea lui au contribuit şi „intrigile comuniştilor italieni din Bucureşti, împotriva cărora s-a ridicat în predicile sale”. Peste numai câteva zile, Antonio Mantica va pleca spre Italia, părăsind definitiv România. Era 8 februarie 1950.
Controversatul Gatti
Nici pe preotul franciscan Pietro Ernesto Clemente Gatti nu-l aştepta o misiune uşoară la Bucureşti. Se născuse la 16 februarie 1880, la Cassello di Pressano, Verona, şi sosise în România în septembrie 1938. Se stabilise la Hunedoara, ca profesor la Seminarul teologic franciscan din localitate. Din 1939 îndeplinise şi oficiul de corespondent al Consulatului italian de la Cluj, până la sfârşitul lui august 1940, când a survenit arbitrajul de la Viena, în urma căruia România cedase Ungariei o parte importantă a teritoriului ardelenesc, inclusiv Clujul. în 1948, în ordinea religioasă a lucrurilor, a fost numit inspector al provinciei franciscane a Transilvaniei. La 30 noiembrie 1949 s-a degajat de obligaţiile de profesor la Hunedoara, spre a se dedica misiunii încredinţate de Sfântul Scaun. însă iminenţa expulzării lui Mantica a determinat Legaţia Italiei, de acord cu Nunţiatura, să-l convoace la Bucureşti, unde a descins în ianuarie 1950.
Cât timp a funcţionat ca profesor la Seminarul teologic franciscan de la Hunedoara, unde preda dogmatica şi morala, Clemente Gatti nu a atras vreo bănuială deosebită asupra sa, din punctul de vedere al unei atitudini care ar fi putut să-i deranjeze pe comunişti. Dimpotrivă, în noiembrie 1947, biroul Siguranţei din localitate raporta eşalonului superior de la Deva: „Nu s-a observat că ar desfăşura vreo activitate împotriva regimului actual.” Mai mult, nici un profesor de la seminarul din Hunedoara nu manifesta „nici un fel de atitudine sau activitate antidemocratică”. ştiindu-se astăzi ce înţelegeau comuniştii prin democraţie şi antidemocratism. Totuşi, documentele erau cât se putea de clare şi nu ne mai rămâne decât să ne întrebăm: atunci, cum s-a ajuns la situaţia în care parohul Clemente Gatti, nu după multă vreme de la descinderea sa în Capitală, a intrat în atenţia serviciilor comuniste de supraveghere a cetăţenilor şi a stării de spirit din ţară?
Răspunsul este mai mult decât simplu: cu oţelăriile ei, cu industria ei metalurgică, Hunedoara era unul din centrele muncitoreşti cu tradiţie din România şi, în asemenea medii, cel puţin în faza aceea a evoluţiilor politice de aici, comuniştii evitau să-şi dea arama pe faţă. Arestările operate de ei printre recalcitranţii la regimul totalitar în curs de instaurare în ţară se efectuau mai ales în oraşele mari, populate de oameni avuţi, de funcţionari mai mult sau mai puţin importanţi din instituţiile statului, de intelectuali rebeli la constrângeri politice, de demnitari ai regimului nu demult răsturnat de pe scena politică. De la Hunedoara, toate aceste abuzuri, uneori strigătoare la cer, nu se vedeau în toată splendoarea lor. Părintele Gatti a început să le sesizeze la adevăratele lor dimensiuni abia după ce a descins în aşa-zisul Paris al Balcanilor. în afară de asta, represiunile comuniste începuseră să afecteze din ce în ce mai profund însuşi cultul romano-catolic, resimţindu-se de pe urma lor şi numeroşi dintre enoriaşii săi, nu prea mulţi, dar stabili în credinţa lor.
Arestarea lui Gatti
Pe scurt, aceasta este explicaţia faptului că predicile parohului Pietro Ernesto Clemente Gatti, în prelungirea predicilor lui Antonio Mantica, vor deveni din ce în ce mai tăioase la adresa regimului care prăbuşea România în bezna totalitară. Pe de altă parte, mai ales după ruperea relaţiilor diplomatice cu Vaticanul, vor atrage atenţia şi diligenţele lui privind menţinerea în vigoare a corespondenţei dintre catolicii din România şi Sfântul Scaun şi, treptat, evenimentele îl vor împinge într-o situaţie de-a dreptul periculoasă şi imposibilă. La 26 septembrie 1950, scandalizat de tot ce se întâmpla în România acelui timp, s-a lansat într-o predică în care a explodat: „Singurul şi adevăratul comunist care s-a jertfit pe sine pentru a crea o viaţă mai bună oamenilor a fost Iisus, nu şarlatanii aceştia de astăzi!” Chestiunea s-a înregistrat. La 30 ianuarie 1951, când va fi nevoit să-şi prelungească şederea în ţară, Direcţia Controlului Străinilor din Ministerul Afacerilor Interne îi va spune că ar face mai bine să plece din România. Aceeaşi direcţie va aviza într-un sens similar şi Legaţia Italiei şi, la 6 februarie 1951, un funcţionar al acesteia, despre care va mai fi vorba, anume Eraldo Pintori, îl va informa pe Clemente Gatti că ordinul lui de plecare la Roma era deja redactat. Iar la 2 martie 1951, însuşi Giuseppe Puri Purini, prim secretar, îl va convoca pe paroh la Legaţia Italiei şi-l va sfătui să plece totuşi din România cât mai urgent. La data aceea, se aflau în arest mai mulţi preoţi romano şi greco-catolici, dintre cei cu care Clemente Gatti întreţinuse relaţii dintre cele mai strânse. Era vorba despre preoţii Mihai Rotaru, ştefan Tătaru, Martin Mihoc, Iosif Schubert şi alţii şi exista teama că vor vorbi în anchete mai mult decât trebuia, despre corespondenţa secretă cu Vaticanul, centralizată de Gatti şi mijlocită de Legaţia Italiei, prin curierii ei diplomatici.
şi în acele împrejurări, totuşi, Clemente Gatti va refuza să plece din România. în orice caz, dacă comuniştii români ar fi dorit să-l aresteze pe Gatti cu orice preţ, l-ar fi reţinut până la frontieră. La urma urmelor, resemnat, Giuseppe Puri Purini îi va recomanda, dacă va fi arestat şi anchetat de Securitate, să nu implice legaţia în nici un fel de discuţie. şi Pietro Ernesto Clemente Gatti chiar va fi arestat, în noaptea de 8 spre 9 martie 1951. Iar această situaţie, prin excelenţă complexă, nu va mai putea fi rezolvată de Nunţiatura papală, ştearsă de pe harta reprezentanţelor diplomatice din Bucureşti, ci de Legaţia Italiei, constrânsă prin forţa împrejurărilor să poarte şi crucea prelaţilor romano-catolici de origine italiană, rămaşi în această ţară ca o turmă fără păstor. A trecut de atunci mai mult de o jumătate de veac şi lumea catolică nu şi-a îngăduit să uite ceea ce s-a întâmplat şi cât au suferit oameni eminamente nevinovaţi. în zilele noastre, se pregăteşte canonizarea lui Pietro Ernesto Clemente Gatti.

SUB PRESIUNEA MOSCOVEI
„În 1948, în Bulgaria, a fost împiedecat să revină la postul său regentul delegaţiei apostolice, Galloni, plecat în Italia pentru o scurtă călătorie, cu preavizul unei posibile reîntoarceri. în Cehoslovacia, după expulzarea însărcinatului cu afaceri, a Monseniorului Verolino, în 1949 – între Praga şi Vatican existau anterior raporturi diplomatice cu reprezentanţi regulari -, a mai rămas la Nunţiatură un secretar, îndepărtat la rîndul său în martie 1950. Monseniorul Gerald O’Hara, nunţiul apostolic din România, rămâne la Bucureşti până în 1950, când este înscenat un proces pentru presupuse culpe ale Nunţiaturii şi este decretată expulzarea lui din ţară. Iugoslavia rupe relaţiile diplomatice cu Sfântul Scaun în 1952, sub pretextul investirii în rangul de cardinal a arhiepiscopului Stepinac, adversar al regimului comunist.“
(Andrea Riccardi)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: