Expulzaţi din România

în perioada interbelică, reîntregită, lansată într-un progres cultural şi economic constant, beneficiind şi de o poziţie strategică de neignorat, România devenise un punct de atracţie pentru numeroşi gazetari străini, sigur mai numeroşi decât cei acreditaţi în zilele noastre la Bucureşti. Explozia mijloacelor de informare din epocă, dezvoltarea radiodifuziunii, multiplicarea şi specializarea publicaţiilor tipărite erau susţinute de un număr apreciabil de slujitori ai condeiului şi microfonului, numai că printre ei au început să se insinueze şi impostori de duzină, dar şi indivizi pentru care gazetăria nu era o ocupaţie de bază, ci una de acoperire.

LA VREMURI NOI, PROBLEME NOI. în jurul redacţiilor şi a agenţiilor de presă, impostorii roiau ca fluturii de noapte în jurul surselor de lumină, seduşi de mirajul unei îndeletniciri despre care, pentru cei ce o priveau din afara ei, se crease impresia că era şi uşoară, şi bine remunerată, ca să nu mai vorbim şi de faptul că le furniza tuturor plăcerea de a călători în ţinuturi exotice. Pe de altă parte, serviciile secrete de pretutindeni nu se mulţumeau să culeagă informaţii din ziare şi din emisiunile radiofonice. Mai mult, recrutau numeroşi agenţi dintre ziarişti, sau strecurau în mediile acestora agenţii lor proprii, gata formaţi. Printre toţi, ponderea o deţineau nu cei ce culegeau informaţii, ci aceia care le denaturau, provocând unor ţări neagreate de altele prejudicii de imagine sau chiar implicându-le în scandaluri puse la cale cu o minuţie şi dexteritate de ceasornicari. Prin forţa împrejurărilor, poliţia şi serviciile secrete din România s-au trezit în situaţia de a face faţă unor situaţii nemaiîntâlnite până atunci.
Uneori, eforturile lor de a contracara pericole potenţiale se consumau în gol. Semnificativ a fost cazul lui Hermann Schneider, colaborator la ACS Revue (Automobil Club Suisse Revue), care a solicitat Consulatului român de la Zürich, în august 1932, viza de intrare în România. Consulatul a comunicat legaţiei din Berna că numitul ar fi fost „un prieten al ruşilor”, iar Lucian Blaga, ataşatul nostru de presă, a transmis informaţia nu prea verificată la Bucureşti. Intriga şi faptul că Hermann Schneider era cetăţean german, dar prefera să lucreze pentru publicaţiile elveţiene. în realitate, numitul se săturase până în gât de nazism şi căuta în Elveţia un climat nestresat de constrângerile din Reich. Mai călătorise o dată în România, în calitate de trimis special al cotidianului Neue Züricher Zeitung, învârtindu-se mai ales prin Basarabia şi Bucovina, teritorii pe care a fost pus şi de data aceasta sub o strictă supraveghere. însă rapoartele de poliţie din octombrie 1932 nu au semnalat nimic ieşit din cale afară. Personajul chiar era ziarist şi încă unul versat în profesie, şi, curând, reportajele lui apărute în serie în ACS Revue au confirmat acest adevăr.
UN AVENTURIER PåGUBOS. Un caz aparte îl reprezinta pretinsul ziarist italian Mario Beni Arditi, născut la Milano, la 16 august 1898, fiul lui Beni Arditi, domiciliat la Viena, şi al Venicei, decedată. înainte de a descinde la Bucureşti, dându-se drept corespondent al ziarului Mir de la Sofia, traversase nişte experienţe de viaţă care îl recomandau, volens-nolens, drept un escroc păgubos, lipsit de noroc. în timpul primului război mondial se afla în Elveţia şi este de presupus că s-a sustras serviciului militar din propria ţară, fapt care putea să-l coste după încheierea ostilităţilor. într-adevăr, revenind în ţara natală, după ce a publicat câteva articole în cotidianul Il Secolo, a fost nevoit s-o părăsească urgent, ca să nu fie judecat pentru dezertare, şi, ajuns la Paris, şi-a croit repitaţia de persecutat al fascismului. Aici l-a cunoscut pe primul ministru bulgar Aleksandr Stambolinski, i-a intrat cu abilitate sub piele, publicând nişte articole despre bulgari în Il Secolo şi Le Petit Parisien, şi au plecat împreună la Sofia. Deoarece numitul Arditi afirma că era licenţiat în filosofie la Universitatea din Paris, Stambolinski i-a aranjat un post de profesor la Universitatea din Sofia. însă, după moartea lui Stambolinski, urmând în Bulgaria o perioadă de instabilitate, Artidi a căzut în eroarea de a se amesteca în viaţa politică, combătând partida macedonenilor, care nu l-au uitat.
între timp, lui Arditi îi expirase paşaportul eliberat în Italia şi, pentru a evita condiţia ingrată de apatrid, s-a prevalat de o lege prin care cei trăiseră în Bulgaria vreme de cinci ani încheiaţi primeau automat cetăţenia acestei ţări. şi ar fi rămas mult şi bine la Sofia, dacă nu l-ar fi ameninţat macedonenii cu moartea. Aşa s-a făcut că, în ianuarie 1930, Arditi s-a refugiat la Istanbul, de unde a fost izgonit oficial, tot datorită conflictelor sale cu macedonenii, pe care le transferase în presa din Turcia. şi a pornit-o spre România, limanul tuturor nefericiţilor din Europa. S-a prezentat lui Eugen Filotti, şeful Direcţiei Presei şi Informaţiilor, acesta i-a înghiţit cu răbdare toate minciunile, convins că stă de vorbă cu un om de bună credinţă, şi l-a dat în grija adjunctului său, Alexandru Busuioceanu. Necazurile lui Arditi s-au reaprins atunci când Busuioceanu a încercat să-i obţină o legitimaţie de acces la tribuna presei de la Adunarea Deputaţilor. Din nefericire, cutuma cerea ca orice petent la acces în legislativ să fie verificat de poliţie. şi poliţia a constatat: „în Capitală, nu are nici o ocupaţie şi nici mijloace de întreţinere. A locuit la hotelul Britannia, unde, rămânând dator pentru chirie, i s-au reţinut în gaj bagajele. Nu prezintă nici un carnet de identitate din care să reiasă că a fost corespondent de ziar şi nici diplomă că a fost profesor la Facultatea de Filosofie din Sofia.” Alexandru Busuioceanu a încercat să-i sară în ajutor, afirmând că Arditi ar fi fost refugiat politic. însă a fost prea târziu. La 22 august 1930, Direcţia Generală a Poliţiei comunica Direcţiei Presei: „în urma cererii Marelui Stat Major, a fost trecut peste frontieră, ca indezirabil.”
ACTE ÎN NEREGULå. în schimb, un escroc veritabil, calificat ca atare, s-a dovedit a fi numitul Ludwig Stern, sosit în România sub titlul de ziarist olandez. însă antenele din străinătate ale Direcţiunii Poliţiei de Siguranţă au semnalat că numitul publica în ziarele de la Budapesta, sub pseudonimul Stella, tot felul de articole ostile românilor, cu un conţinut revizionist evident. în cele din urmă, a fost percheziţionat chiar în camera de hotel în care se stabilise. „într-o scrisoare găsită asupra lui, adresată redactorului şef Eugen von Iriniy de la agenţia Universal Korrespondenz din Viena – consemnau agenţii plasaţi pe urmele lui -, numitul cere acestuia să-i procure o legitimaţie de ziarist, prin intermediul Asociaţiei Presei din Viena, arătând că lucrează la un expozeu de 50 de pagini, asupra situaţiei din România. în alte patru scrisori trimise de un anume Thomson din Haga, i se comunică respingerea articolelor sale cu privire la România, trimise ziarelor olandeze Haagsche Post, De Telegraf şi Het Vaderland, prin intermediul aceluiaşi Thomson. Or, este ştiut că Stern a afirmat că este corespondentul ziarului olandez Haagsche Post.” Nu era vina lui că aterizase la Bucureşti fără acte în regulă, încercând să-şi rezolve situaţia din mers. Era vina serviciilor de propagandă şi spionaj de la Budapesta.
în sfârşit, au urmat concluziile: „S-a constatat că el, din proprie iniţiativă şi nu în calitate de ziarist, a venit în ţară, reuşind, graţie mai multor recomandări de la persoane marcante, să adune un considerabil material statistic şi informativ asupra unor industrii care privesc apărarea naţională şi care nu trebuiau să fie cunoscute în străinătate.” Au fost remarcate şi numeroasele lui întâlniri cu comunistul Mihail Cruceanu, din care s-a dedus posibilitatea că ar fi lucrat sub steag străin pentru ruşi. Aceştia fiind obişnuiţi să scoată castane din foc cu mâinile altora. Iar la 31 martie 1934, cu tot regretul, Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă a îndrumat spre Eugen Filotti următoarea adresă: „Avem onoare a vă aduce la cunoştinţă că, în ziua de 24 martie a.c., în urma invitaţiunii noastre, a părăsit ţara, cu destinaţia Budapesta-Viena, supusul austriac Ludwig Stern, pretins ziarist olandez.” Documentul era semnat de Eugen Cristescu, faimoasa figură care va deveni, în noiembrie 1940, directorul general al Serviciului Special de Informaţii român. Cu alte cuvinte, în asemenea cazuri, Siguranţa proceda cu o eleganţă desăvârşită: pe cei dubioşi, nu-i scotea peste frontieră cu şuturi în posterior, ci îi invita politicos să lase România în pace şi să tragă aer în piept şi dincolo de hotare.
EŞUAT LA ISTANBUL. Situaţia lui Karl von Kletschkowski, la care ziaristul elveţian Charles Gyr se va referi într-o lungă declaraţie solicitată în 1950 de Securitate, era substanţial diferită. A început să se vorbească mai mult despre el în 1937, după ce a fost expulzat pentru fapte incompatibile cu condiţia unui corespondent de presă. A fost trecut peste frontieră „într-o formă nemaiauzită”, după opinia autorităţilor Reichului. La Bucureşti, se stabilise pe str. Plantelor nr. 16 A, a cerut o singură dată prelungirea şederii sale în ţară, la 11 martie 1937, şi a mai apucat să întreprindă o călătorie de studii în Transilvania. La Budapesta, unde a eşuat după expulzare, Völkischer Beobachter a renunţat la serviciile lui şi probabil acesta a fost motivul distanţării sale de regimul nazist. în România, se căsătorise cu o evreică din Cernăuţi şi naziştii n-au înghiţit un asemenea act de frondă la adresa politicii lor rasiale. Totuşi, un timp a continuat să publice în presa germană, alta decât cea patronată de NSADP, în Berliner Tageblatt mai ales, debitând diferite enormităţi despre situaţia de la Dunăre şi Carpaţi. La 3 şi 5 august 1937 s-a referit la alegerile municipale de la Braşov, afirmând că germanii din localitate ar fi fost împiedecaţi să voteze. Ceea ce era contrazis chiar de rezultatele votului. Apoi, la 18 august, acelaşi an, scriind despre explozia unui depozit de muniţii din sudul Ardealului, pretindea că „soldaţii români ar fi fost siliţi cu rafale de mitralieră să stingă incendiul”. Cine putea să creadă o prostie de un asemenea calibru, cusută cu aţă albă?
Culmea, fabulaţiile lui Karl von Kletschkowski nu au fost sesizate de Direcţia Presei, unde veneau mai toate ziarele europene, ci de Direcţia Generală a Poliţiei, la 27 august 1937, care a reproşat Ministerului Afacerilor Străine că ediţiile indicate ale cotidianului berlinez nu au fost cenzurate la intrarea în ţară. Prudentă, Direcţia Presei a răspuns că ziarul nu va fi interzis, deoarece „un asemenea gest ne-ar aduce inconveniente mult mai masive decât articolele în speţă”. Cert este că ziaristul german nu a fost agreat nici la Budapesta, şi Berliner Tageblatt s-a dispensat de serviciile lui, personajul eşuând în cele din urmă la Istanbul, unde l-a întâlnit Charles Gyr, în anii războiului, mai exact în vara lui 1943. Karl Gyr era acreditat să reprezinte la Bucureşti agenţia Schweizerische Presse Korrespondenz, precum şi cotidianele Neue Berner Zeitung şi St. Gallen Tagblatt, venise la Istanbul cu o corespondenţă confidenţială a sioniştilor din România, iar Karl von Kletschkowski l-a rugat să-l recomande ziariştilor britanici din Turcia, spre a fi ajutat de aceştia să câştige o pâine. Combinaţia, se pare, n-a reuşit.
La expulzarea lui Karl von Kletschkowski, înainte ca relaţiile lui cu regimul nazist să se altereze, autorităţile Reichului au răspuns prin expulzarea lui Iancu Chitzes, acreditat la Berlin din partea ziarului Dimineaţa. Nu se implicase în nici o neregulă, pur şi simplu era evreu. Oricum, de atunci, Völkischer Beobachter, atât în versiunea de la Berlin, cât şi în cea de la München, a manifestat nu doar o dată o ostilitate făţişă faţă de România. în aprilie 1939, autorităţile româneşti au fost nevoite să interzică intrarea în ţară a tuturor ediţiilor în care erau elogiaţi legionarii. Chiar şi după intrarea României în sfera de influenţă a Reichului, agresiunile publicistice ale aceluiaşi cotidian au continuat. Astfel, în ediţia din 20 septembrie 1940, sub titlul Ungaria după arbitraj, Völkischer Beobachter nu a pierdut ocazia să-şi arate colţii spre Bucureşti. Chestiunea fiind semnalată generalului Ion Antonescu, acesta a reacţionat reticent, printr-o rezoluţie adresată Subsecretariatului de Stat pentru Propagandă de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri: „Se va trimite domnului Constant, care va dispune să se trimită imediat gazetei germane un obiectiv articol, în care să arate adevărul pe toate feţele – etnic, economic, bisericesc, cultural şi istoric. Chestiunea trebuie tratată serios şi continuu, atât în presa noastră, cât şi în cea mondială. Acesta este rostul propagandei.” Era adevărat, acesta era rostul propagandei, şi Al. Constant s-a conformat dispoziţiei, rezultatul fiind însă egal cu zero.
SISTEMUL LUI KÖVER. şi corespondentul economic al cotidianului austriac Neue Freie Presse, Julius Köver, a descins la Bucureşti cu acte în regulă. în paralel, mai colabora şi la ziarele ungureşti Pester Lloyd şi Budapesti Hirlap, precum şi la publicaţiile cehoslovace Prager Tageblatt şi Die Wirtschaft. Din 1933 a fost înregistrat la Direcţia Presei şi drept corespondent al agenţiei United Press of America, la cererea căreia i s-a permis să viziteze închisoarea Văcăreşti, în februarie 1934. Soţia sa, Maria Köver, ca să-şi scoată cheltuielile pe parfumuri şi rujuri, culegea informaţii pentru ziaristul german Gerhard Christof. Julius Köver a început să fie luat la ochi din februarie 1935, când United Press a lansat pe fluxul de ştiri informaţia că prinţul Nicolae era aşteptat în ţară, unde Garda de Fier pregătea o răscoală. Era de presupus că va curge sânge la Bucureşti, ceea ce reprezenta un rod al unei fantezii de persoană surescitată. O altă aberaţie transmisă de Köver peste Ocean pretindea că ministrul Afacerilor străine român, Nicolae Titulescu, ar fi încheiat cu Moscova o înţelegere prin care trupelor sovietice li se acorda drept de tranzit prin România. Spre unde? Spre nicăieri? Chemat la ordine de Direcţia Presei, Köver i-a explicat lui Eugen Filotti că agenţia United Press nu preluase informaţiile de la el, ci de la o sursă din Viena. Efectiv, personajul perfectase sistemul ingenios de a-şi transmite elucubraţiile la diferite adrese sau filiale din Europa ale agenţiei americane, de unde erau retransmise peste Ocean. în felul acesta, de fiecare dată, putea arăta cu degetul spre altcineva, iar în faţa americanilor se justifica prin cenzura existentă la Bucureşti.
Azi aşa, mâine tot aşa, până când Siguranţa a izbutit să-i demonteze sistemul, invitându-l apoi să se întoarcă de unde a venit. Julius Köver nu a părăsit România înainte de a oferi un banchet colegilor săi din Asociaţia Presei Străine, la 16 iunie 1938, cu ocazia aniversării zilei sale de naştere. Interesant este faptul că ataşaţii de presă german şi italian nu au participat la festin. Apoi, Julius Köver a plecat la Budapesta, unde a zăbovit numai şase săptămâni, stabilindu-se ulterior la Paris. Conform documentelor timpului, “a continuat să coloreze telegramele de presă în mod defavorabil pentru România” Peste încă un an, rezidentul lui Mihail Moruzov de la Londra semnala centralei din Bucureşti că indezirabilul individ se afla de mai multă vreme în Marea Britanie, era secretar al Asociaţiei ungare pentru protecţia minorităţilor şi se angaja în turnee de conferinţe în care deplângea soarta tragică a maghiarilor, din Transilvania. Nimic nou sub soare, la fel se întâmplă şi astăzi, în vreme ce oamenii plătiţi să apere prestigiul şi interesele României dorm în cizme.
AMENDAREA CORECTITUDINII. Soarta ziaristului francez Léon Thévenin s-a tranşat în altfel de împrejurări şi din alte cauze. Sosise prima dată în România la 8 iulie 1929, împreună cu soţia, pentru a vizita mînăstirile din nordul Moldovei. I-a plăcut ţara şi s-a stabilit la Bucureşti, pe str. Paris nr. 50, în calitate de corespondent al cotidianului Le Temps din Paris şi al mai multor publicaţii de limbă franceză din Orientul Apropiat. Din când în când publica şi în Le Petit Parisien. A fost un ziarist respectat şi de autorităţile româneşti, şi de colegii săi acreditaţi în România de diverse publicaţii şi agenţii din străinătate. Nu întâmplător, la 5 decembrie 1937 a devenit membru al juriului de onoare al Asociaţiei Presei Străine. Articolele publicate de el, mai ales în cotidianul La Reforme din Cairo, erau “în general favorabile României”, conform semnalărilor ataşatului de presă din Egipt, George şeinescu, simultan şi ofiţer în Serviciul Secret de Informaţii român. Dimpotrivă, un serial de articole despre acordul economic româno-german din aprilie 1939 a deranjat cum nu se mai putea autorităţile Reichului. şi acestea nu l-au uitat. La 26 aprilie 1941, la aproape un an de la prăbuşirea militară a Franţei, Léon Thévenin a fost expulzat din România, la cererea Legaţiei germane de la Bucureşti. Autorităţile româneşti au acceptat această sugestie, deşi au acţionat contre coeur. S-a recunoscut că, în calitate de gazetar, francezul a avut o atitudine “corectă şi obiectivă”. însuşi Léon Thévenin a cerut Direcţiei Presei să nu se consemneze în acte că a fost expulzat, ceea ce ar fi reprezentat pentru el un stigmat, angajându-se să plece din România din proprie iniţiativă. şi nu a mai fost escortat până la frontieră.

UN CONTEXT TULBURE
„Când am venit eu în 1924 la Bucureşti, am început să fac cunoştinţe în lumea de presă şi de politică şi de diplomaţie. Apoi era timpul în care chestiunea cu Ardealul şi cu Dobrogea devenea actuală şi unde veneau foarte mulţi ziarişti străini la Bucureşti. Cei care nu era membri la asociaţie, fiind numai în treacăt pe aici, veneau regulat la adunările pe care asociaţia le făcea în fiecare săptămână şi se întâlneau regulat, în fiecare zi şi, după masă, la conferinţa presei străine, care se ţinea la Ministerul Propagandei. Pe directorul de la Rador l-am cunoscut de mulţi ani şi, de la Rador, în calitate de corespondent al agenţiei elveţiene, am primit zilnic buletinele lor telegrafice.“
(Karl Gyr)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: