Falanga anglo-saxonă

După încheierea primului război mondial, cel dintâi gazetar acreditat de un ziar britanic la Bucureşti, a fost Dimitri Buhatov Rostowski. Nu era englez ca atare, o spune şi numele lui, se născuse în 1906, în Rusia ţaristă, într-o familie pe care revoluţia din 1917 o afectase profund. După ce luptase împotriva regimului bolşevic în calitate de voluntar, în armata generalului Wranghel, în timpul războiului civil din primii ani ’20, fusese nevoit să emigreze din ţara natală, stabilindu-se iniţial în Marea Britanie. Societatea engleză nu numai că l-a adoptat, dar i-a oferit şi un rost, destul de ambiguu, după cum vom vedea.

Dimitri Buhatov Rostowski a descins în România sub acoperirea unui paşaport Nansen, acordat de Societatea Naţiunilor apatrizilor ruşi, şi reprezenta ziarul Daily Mail, începând din 22 ianuarie 1925, când i s-a eliberat şi primul bilet de liberă petrecere în România, de către serviciul Controlul Străinilor al Poliţiei bucureştene.
SPIONAJ SUB ACOPERIRE. Cum îl reprezenta e o altă poveste, el însuşi mirându-se de inepţiile publicate despre români, uneori sub numele lui, de cunoscutul cotidian londonez. şi la 15 februarie 1929 chiar i-a scris lui Douglas Crawford, redactorul pentru străinătate al respectivului ziar, că ştirile referitoare la România erau scoase din pălărie de indivizi cu o fantezie excesiv de bogată. întrebând, totodată, cine erau aceştia. Uşor iritat, Douglas Crawford i-a răspuns că, de vreme ce însuşi Rostowski nu-şi alimenta gazeta cu informaţii verificate, redacţia nu avea încotro şi era nevoită să apeleze la surse ocazionale. Normal. Dedicat cu precădere activităţilor de spionaj în beneficiul Intelligence Service, Rostowski acorda mai multă atenţie rapoartelor pentru structurile britanice de resort decât corespondenţelor lui de acoperire. Fapt care se resimţea în paginile din Daily Mail. Destinul l-a scăpat în cele din urmă de povara unei dedublări stânjenitoare, care începuse să bată la ochi, Atins de o maladie tratabilă numai chirurgical, Rostowski a refuzat să se opereze la Bucureşti şi a plecat la Geneva, ca să moară sub bisturiu elveţian.
în anii ce au urmat, în poziţia de lider al grupului britanic de presă din România s-a insinuat Archibald Gibson, corespondentul cutodianului The Times. Cel puţin acesta nu s-a disimulat, practica spionajul pe faţă, fapt despre care aveau cunoştinţă şi protipendada bucureşteană, şi autorităţile româneşti. Se pare chiar că se încheiase un soi de pact confidenţial între el şi serviciile autohtone de aceeaşi factură, conduse de faimosul Mihail Moruzov. Interesant, şi Archibald Gibson se născuse la Moscova, la 3 martie 1904, şi s-a integrat în mediul social românesc până acolo încât s-a căsătorit cu o româncă sadea, despre care avem toate motivele să fim convinşi că-i fusese strecurată în pat de serviciul secret român. în februarie 1941, când Marea Britanie a rupt relaţiile diplomatice cu România, aceasta a lăsat de izbelişte o căsătorie care nu-i mai pria şi a refuzat să-şi urmeze soţul la Istanbul, unde se repliase mai toată reţeaua britanică de spionaj din spaţiul balcanic.
Totuşi, relaţiile lui Archibald Gibson cu Bucureştii nu s-au întrerupt nici o clipă. în calitate de reprezentant oficial al SOE în Turcia, a fost permanent la curent cu tot ce se întâmpla remarcabil în viaţa politică, socială şi economică a României. Printre cei ce îi furnizau informaţiile de rigoare, toate de primă mână, s-au numărat ziaristul elveţian Karl Gyr – Charles Gyr după ieşirea României din alianţa cu Reichul nazist – şi fostul deputat liberal Constantin Bursan. Naveta acestora între Bucureşti şi Istanbul, practicată cu voia Serviciului Special de Informaţii român, condus de data aceasta de Eugen Cristescu, a rămas consemnată documentar şi, mult mai târziu, şi unul, şi celălalt au fost luaţi la întrebări de Securitate. Nu s-a mai ţinut cont de faptul că ambii colaboraseră cu un aliat al Uniunii Sovietice. Karl Gyr a fost reţinut aproape cinci ani în anchetă, dar n-a compărut în faţa vreunei instanţe din lipsă de probe valide, fiind apoi expulzat. în schimb, Constantin Bursan a decedat în detenţie, în spitalul penitenciarului Văcăreşti, la 18 ianuarie 1952.
TURTIT DE VINUL DE MURFATLAR. Dintre ziariştii britanici în trecere prin România, unii au fost trataţi cu consideraţie, iar alţii nu. în ciuda faptului că Marea Britanie, împreună cu Franţa, garantase frontierele româneşti şi se putea presupune că funcţiona între Londra şi Bucureşti o alianţă militară de facto. Astfel, în august 1939, cu numai cu câteva zile înainte de declanşarea celui de-al doilea război mondial, s-a întâmplat să descindă în România aşa-zisul ziarist englez Ralph F. Hoddinott, acreditat de o publicaţie obscură din Oxford, de care Direcţia Presei de la Bucureşti nu avea cunoştinţă. Funcţionarul superior Ion Dragu, care gestiona relaţiile ziariştilor străini cu Ministerul Afacerilor Străine şi, apoi, cu Ministerul Propagandei Naţionale, a şi comunicat această nedumerire Direcţiunii Poliţiei de Siguranţă. Hoddinott venea din Polonia, însă reşedinţa lui permanentă se afla la Atena. Curios, în ţara cu care aveam frontieră directă atunci îl interesase centura de fortificaţii dintre Stanislawow şi Lwow, care ar fi trebuit să bareze un atac declanşat de sovietici. în România, sub pretextul cercetării antichităţilor din Dobrogea, a încercat să ajungă în Cadrilater, pe linia fortificaţiilor dintre Turtucaia şi şabla. şi se ridica întrebarea: ce voiau să ştie englezii, de fapt? Dacă Polonia va putea să reziste unui război purtat pe două fronturi, cu germanii în vest şi cu ruşii în est? Dacă bulgarii ar fi putut să străpungă fortificaţiile româneşti din Cadrilater? în toamna lui 1940, nu se poate uita, Londra a salutat revenirea Cadrilaterului în componenţa Bulgariei.
Luat în primire de comisarul A. Gheorghiu, şeful poliţiilor din Eforie, Carmen Sylva şi Techirghiol, Ralph Hoddinott a sfârşit prin a da totul din el. După ce l-a împins într-o cârciumă şi l-a îmbătat tun, comisarul Gheorghiu l-a interogat cum a vrut şi a aflat că englezul, departe de a fi ziarist, era agent al Intelligence Service şi a obţinut de la el chiar şi adresele celor două cutii poştale de la Atena, spre care erau îndrumate rapoartele lui şi ale altor britanici din sud-estul european, cu o îndeletnicire identică. Una era plasată pe str. Homer nr. 17, iar cealaltă pe str. Sira nr. 60. în cele din urmă, Ralph Hoddinott a fost transportat sub escortă la Bucureşti, peripeţiile lui ulterioare învăluindu-se în clarobscur.
JOCUL TELEGRAMELOR INVENTATE. Nici M. H. Lovell, corespondent temporar al agenţiei Reuter la Bucureşti, nu a avut aici un trai liniştit. A fost expulzat în martie 1940, pentru tentativa de a produce zâzanie între România şi Reich, într-un moment când diplomaţiei bucureştene numai asta îi mai lipsea. Totul a plecat de la o telegramă interceptată de Siguranţă, în care acuzase Germania că ar fi adresat României un ultimatum. Scenariu identic cu cel montat de englezi şi în primăvara lui 1939. Presa bucureşteană n-a făcut publică ştirea şi nici presa britanică nu a găsit de cuviinţă să dea incidentului vreo amploare. După ştiinţa noastră, numai ziarul în limba ebraică din Palestina, Haboker, a încercat să explice cele întâmplate la Bucureşti: „Dl. M. H. Lovell, ziarist englez şi corespondent al agenţiei Reuter – preciza această gazetă -, a fost arestat pe neaşteptate de poliţia din Bucureşti şi ţinut în arest patru ore, după care a fost expulzat peste frontiera ungară. Sir Reginald Hoare, ministrul Marii Britanii în Bucureşti, a prezentat o notă de protestare ministrului de externe Gafencu. Se crede că această expulzare a fost provocată de intrigi naziste, care aveau drept scop înlăturarea influenţei engleze şi franceze în România. Iată cum s-au petrecut faptele: ataşatul comercial al Germaniei la Bucureşti, Arthur Konradi, a comunicat lui Luvil că dr. Clodius, delegatul economic nazist în România, ar fi înaintat guvernului român un ultimatum. Luvil s-a grăbit să trimită această ştire secretă la Londra. îndată ce aceasta a fost dată publicităţii, Legaţia Germaniei de la Bucureşti a protestat telefonic pe lângă guvernul român. Luvil a fost invitat la Ministerul Propagandei Naţionale. în timp ce aştepta pe coridor, a venit şi corespondentul agenţiei germane DNB, care a înaintat un nou protest. După aceasta, Lovell a trimis la Londra o dezminţire oficială din partea guvernului român, crezând că afacerea s-a terminat. A doua zi, Luvil a fost din nou chemat la MPN, de unde a fost arestat şi expulzat. El a fost învinuit că ar fi trimis o altă telegramă asupra speranţelor Germaniei de a răsturna guvernul Tătărescu şi de a aduce în loc, ca şef al guvernului, pe Vaida-Voievod. Lovell susţinea că nu a trimis niciodată o astfel de telegramă. între timp, autorităţile române nu au permis nimănui din partea Legaţiei Angliei de a da ochii cu el. Enigma celei de-a doua telegrame nu a fost încă dezlegată. Un singur lucru este cert: Lovell nu a trimis-o. Astfel, naziştii nu se dau în lături de la nici o falsificare sau înşelăciune pentru a compromite pe englezi în ţările neutre.” într-adevăr, nu era prima dată când propaganda britanică fabrica ultimatumuri germane inexistente. A doua telegramă, totuşi, putea fi un rod al intoxicărilor elaborate în anturajul lui Arthur Konradi, despre care mult mai târziu s-a aflat că dirija întreaga reţea germană de spionaj din spaţiul român. Cu toate că o paralizie contactată cu vreo doi ani în urmă îl ţintuise pe toată viaţa într-un fotoliu rulant.
Mai mult noroc a avut Cedric Salter, luat în colimator de poliţia legionară, în toamna lui 1940, fără o motivaţie precisă. Acesta dorea să se căsătorească cu Ana Ciorescu, zisă Nelly, pe care o angajase ca secretară, şi cu care trăia de aproape un an în concubinaj. Poliţia o considera o „demimondenă”, fără şanse de a se cupla legal cu englezul, deoarece acesta era căsătorit şi în Anglia şi se afla într-un proces de divorţ a cărui sentinţă nu se mai pronunţa. Era prea puţin spre a fi agăţat de ciracii lui Horia Sima şi cei rămaşi în Direcţia Presei şi după abdicarea lui Carol al II-lea, mai păstrrând în ei un rudiment de civilitate, au intervenit cu promptituduine în favoarea lui Salter: nu ne amestecăm în viaţa particulară a individului. Fără dificultăţi notabile au pătruns pe teritoriul român şi l-au părăsit ziariştii britanici Patrick Francis Maitland (The Times) şi Serge Nabokoff (Daily Mirroir). Sau americanii Daniel Luce, corespondent pentru Europa Centrală şi de Est al publicaţiilor Life, Fortune şi Time, şi Reuben H. Markham, reprezentantul de la Bucureşti al agenţiei Associated Press.
VINOVAŢI SAU NEVINOVAŢI? De altfel, ziariştii americani călcau pe aceste meleaguri îndepărtate mai rar, însă, în unele cazuri, nu au scăpat nici ei de dizgraţia autorităţilor româneşti. Semnificativ a fost cazul lui Walter Duranty, corespondentul itinerant al lui The New York Times. Accentuând asupra frecventelor lui călătorii la Moscova, în calitate de emisar al preşedintelui Roosevelt, Direcţia Presei de la Bucureşti îl caracterizase succint, într-o notă de uz intern: „Refuză întotdeauna să aibă contacte oficiale şi se documentează după cum îi place.” Sistemul nu a plăcut, dimpotrivă, a stârnit suspiciuni şi nu i-a priit. în mai 1939, într-o corespondenţă preluată de NANA – Asociaţia agenţiilor de presă din New York – şi apărută în mai multe ziare de peste Ocean, afirmase că „armata română nu este pregătită de război”, relatarea conţinând şi unele date din categoria secretelor militare. Când războiul bătea la uşă, o asemenea afirmaţie nu putea decât să aducă prejudicii majore autorităţilor de la Bucureşti. Nu întâmplător, Walter Duranty a fost invitat să plece din România.
De asemenea, sub efemerul regim legionar, a fost determinat să plece din ţară şi ziaristul american Winston Burdett. La Bucureşti, se cuplase cu italianca Lea Schiavi, corespondenta cotidianului milanez L’Ambrosiano. în ianuarie 1940, aceasta primise autorizaţia Marelui Stat Major să viziteze fortificaţiile de pe Nistru, în rest petrecându-şi timpul la Hotelul Esplanade din Bucureşti, în octombrie 1940, a plecat împreună cu Winston Burdett la Ankara, unde a fost asasinată de un comando al Gestapoului. Asta însemna că oriunde s-ar fi mişcat târa după ea şi o coadă, ferm hotărîtă să-i facă de petrecanie. Despre amantul ei de peste Ocean nu a mai ajuns nici o veste în România
URMA SCAPå TURMA. După instalarea regimului legionar şi preluarea frânelor statului de către generalul Ion Antonescu, circulaţia ziariştilor anglo-saxoni pe la Bucureşti s-a diminuat considerabil, în locul acestora insinuându-se germanii şi italienii. Ultimul rămas pe poziţii a fost ghinionistul Frank Edward Stevens, intrat şi el pe mâna Securităţii, însă mult mai târziu. Se născuse la 28 februarie 1883, la Moulton, Alabama, SUA, ca al patrulea fiu al lui James şi al Eupheniei. După o copilărie marcată de privaţiuni, se înrolase în 1908 în armata americană, urmând în paralel cursuri liceale şi universitare. Totodată, a intrat în contact cu organizaţia YMCA, fiind trimis ca reprezentant al ei în Franţa, după încheierea primului război mondial. în 1922, a descins în România, unde a fost angajat ca instructor de educaţie fizică la ONEF, iar peste doar câţiva ani a cumulat şi funcţia de secretar general al filialei YMCA din ţară. Din 1927 până în 1941, în calitate de corespondent acreditat la Bucureşti, a colaborat la importante cotidiene şi agenţii de presă americane şi britanice, între care amintim International News Service, Reuter, The Consolidated Press of America şi United Press. Publicaţia la care a colaborat cu prioritate a fost Christian Science Monitor, ediţia din Boston. în primăvara lui 1940 era preşedintele Asociaţiei Presei Străine din Bucureşti, bucurându-se de o consideraţie deosebită şi din partea colegilor, şi din partea autorităţilor. Practic, era singurul ziarist străin care putea să-şi transmită corespondenţele fără a fi cenzurat.
Necazurile lui au început în toamna aceluiaşi an 1940, mai exact la 3 septembrie, când a transmis pentru United Press o ştire evident falsă: “Antonescu a acceptat mandatul de prim-ministru şi a dat ordin să se tragă asupra Palatului Regal!” Astăzi cunoaştem destulă istorie ca să ştim că rocada puterii a decurs altfel. Drept urmare, legătura prin telefon cu străinătatea i-a fost tăiată. Avea prieteni la Societatea de Telefoane, care nu-i deturnau apelurile prin circuitele Siguranţei, dar, la 7 septembrie 1940 s-a decis să fie supus şi el unei cenzuri drastice. în continuare, s-a întâmplat ceva extrem de ciudat: deşi nu mai expedia în străinătate nici un fel de corespondenţă, presa americană îi atribuia diverse articole saturate de fantezii. Nici el nu înţelegea mai nimic din tot ce se întâmpla. în martie 1941 serviciul Controlul Străinilor a refuzat să-i mai prelungească termenul de şedere în ţară, însă Direcţia Presei a apreciat că nu era cazul să se procedeze necugetat cu singurul ziarist american care mai exista la data aceea în România. Totuşi, Direcţia Generală a Poliţiei nu a cedat. în aceeaşi primăvară, după plecarea englezilor din Bucureşti, Asociaţia Presei Străine a fost desfiinţată şi înlocuiită cu Uniunea Presei Străine, condusă de acum de germani.
SFÂRŞIT DE ETAPå. Frank Edward Stevens a refuzat să se înscrie în noua structură profesională. La 31 iulie 1041, prin Petre Ilcuş, Direcţia Presei a reuşit să-l scutească de expulzare şi a recomandat iar poliţiei să-i acorde posibilitatea de a rămâne în ţară, însă “fără dreptul de a exercita o profesiune”. în felul acesta, a putut să-şi prelungească şederea în România până în decembrie 1941, când şi relaţiile diplomatice cu SUA au fost întrerupte. La începutul anului 1942, împreună cu întregul personal al Legaţiei americane de la Bucureşti, Frank Edward Stevens a plecat mai întâi la Istanbul, apoi peste Ocean, unde a fost contactat de Biroul de Servicii Strategice (OSS), ca specialist în problemele româneşti. Iar după 23 august 1944 va reveni în România, în cadrul Misiunii Militare Americane. Nu-şi închipuia ce-l aşteaptă.

ÎNTÂLNIRI DE TAINå.
Marţi seara, 30 octombrie, a avut loc în casele lui Alexe Gheorghiu, din str. Dianei 5, o masă politică intimă, la care au participat generalul Ilie şteflea, fostul şef de stat major al lui Antonescu, Frank Stevens, Bălan, secretar general la Ministerul de Finanţe, şi dna Popescu, fiica lui Stelian Popescu. După un lung expozeu de politică externă al dlui Stevens, cei prezenţi – care de fapt sunt toţi agenţi în solda anglo-americanilor – au discutat îndelung evenimentele şi mai ales situaţia internă. Dl Bălan a comunicat – după datele avute asupra sa – stadiul în care s-a ajuns cu aplicarea Armistiţiului şi la cât se ridică zilnic ridicările sovietice din România, indiferent sub ce formă se produc. Dl general şteflea a dat lămuriri şi a comentat situaţia din armata română sau din resturile armatei române, aşa cum zic americanii, dezvăluind felul în care se face democratizarea oştirii.
(SSI, 7 noiembrie 1945)

SPIONAJ
La sediul societăţii YMCA funcţionează o importantă agentură a Misiunii Americane. Din sursa Misiunii Americane suntem informaţi că ziaristul Frank Stevens, care a revenit din nou în Capitală, a început o intensă activitate informativă în birourile societăţii YMCA din str. Progresului nr. 8. Este vizitat zilnic de numeroase persoane printre care notăm pe Sebastian şerbescu, directorul ziarului Semnalul, Jenică Protopopescu din Intrarea Armaşului 4, cunoscut escroc, Saşa Roman-Zilb din Aleea Mitropoliei, dr. Emil Belizarie, membru PNţ, Tanţi Budişteanu din str. I. L. Caragiale nr. 1, Vasile Stoica, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, Otto Gagel, mare industriaş, Constantin Fournaracki, din str. Orlando nr. 6 bis, general Socrate Mardare de la secţia culturală a MStM, Rodolfo Gliez, supus bolivian, cunoscut traficant, Magdalena Samitca din str. Sfinţii Apostoli nr. 59. Rapoartele sale informative le prezintă direct lui Burton Berry, fiind colaboratorul său cel mai apropiat în ce priveşte chestiunile politice. Sursa: serioasă.
(DGP, 3 iulie 1946)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: