Final fără glorie

Numele lui Henri Prost, având în vedere misiunile sale care interesau din punct de vedere financiar România, apare episodic în documentele din epocă ale Securităţii. La fel, în cartea Destinul României, editată recent de editura Compania, Henri Prost evită să etaleze nume ale celor cu care s-a aflat în contact şi să comenteze acţiunile lor. Volumul apăruse la doar trei-patru ani de la petrecerea faptelor şi eventualele lui divulgări ar fi pus în pericol persoane încă în viaţă, aflate în libertate sau în puşcării. Acum, la aproape şase decenii de la consumarea evenimentelor, asemenea reticenţe nu-şi mai au locul.

În vederea depistării şi penetrării aşa-zisului “serviciu informativ francez”, Securitatea şi-a propus să lucreze pe patru linii distincte: militară, politică, economică şi socială. Prin forţa împrejurărilor, Henri Serge Parisot şi adjunctul acestuia, Paul Eugène Regnier, ataşat militar II, au rămas în prim planul atenţiei. Propaganda comunistă abuza de cuvintele “război” şi “aţâţători la război”, se crease o adevărată psihoză şi Securitatea considera ataşaţii militari factorii cei mai primejdioşi din reprezentanţele diplomatice occidentale. Curând, celor doi li s-a alăturat ataşatul comercial, Marcel Cordonnier.
CU TINICHEAUA AGåŢATå DE COADå.Radu Herbay, alias Herescu, insista să-l plaseze în anturajele unor dame, toate în serviciul Securităţii. De asemenea, prin Herescu, lui Parisot i se plasau materiale de dezinformare. Agenta cu numele de cod HF 4 s-a dovedit a fi Florence Bastaki, propria sa secretară, care i-a şi sustras agenda cu însemnări din 1948. Iar Florica Andreescu era dirijată, nici mai mult şi nici mai puţin, decât să sustragă cheia de la fişetul lui Léon Lamy, funcţionar la biroul lui Parisot. După ştiinţa Yvonnei Weiss, Securitatea reuşise să recruteze până şi două franţuzoaice, Claude Mousarde şi Madeleine Chafneux, despre care nu se înţelege prea bine dacă lucrau în legaţie sau numai o frecventau când şi când. Informaţia i-a fost comunicată lui Radu Herbay, care, fireşte, nu i-a transmis-o lui Parisot. în tot cazul, se putea spune că Legaţia Franţei devenise un veritabil viespar, în care nu se mai ştia cine pentru cine lucra şi în ce scop anume. Din unele documente se înţelege că nici Securitatea nu mai putea controleze viesparul şi nici să gestioneze informaţiile contradictorii, deseori fanteziste, ce îi erau furnizate diurn.
şi în domeniul politic, Securitatea era depăşită de cursul vertiginos al evenimentelor, de indicaţiile care îi proveneau de la consilierii sovietici şi de lipsa de înţelegere clară a naturii relaţiilor dintre sovietici şi Occident. în consecinţă, a făcut tot ce-i sta în putinţă ca să încurce relaţiile economice româno-franceze, concentrându-şi atenţia asupra lui Georges Robert Dougoujard, secretar al ataşatului comercial din cadrul legaţiei. Nici în această materie Securitatea n-a reuşit să înţeleagă prea multe. Până în februarie 1948, când se prezentase la post ataşatul comercial E. Herenschmidt, Dougoujard îndeplinise obligaţiile titularului, întreţinând relaţii suspecte, din punctul de vedere al organului represiv, şi cu nişte personaje din Legaţia britanică, bănuite că ar fi practicat spionajul. între altele, l-ar fi pus la curent pe superiorul său Herenschmidt cu intenţia englezilor de a include societatea petroliferă Steaua Română în lotul acelor bunuri care prin Tratatul de Pace urmau a fi sechestrate datorită contribuţiei propietarilor lor la efortul de război inamic. în această materie, Dougoujard ar fi colaborat cu ataşatul britanic pentru probleme petrolifere Hector Munro Faure. Dar a survenit o lovitură de teatru neprevăzută şi surprinzătoare: la 20 august 1950, acelaşi Georges Robert Dougoujard a părăsit Bucureşti, fiind promovat ataşat comercial. al Legaţiei engleze de la Ankara. Pas de mai înţelege ceva! Travaliul investit în supravegherea şi încadrarea lui cu informatori s-a dovedit a fi o pierdere evidentă de timp. şi şeful din epocă al Securităţii, faimosul general Gheorghe Pintilie, fost Pantelei Bodnarenko, alias Pantiuşa acum, s-ar fi putut întreba, asemeni unui personaj al lui Caragiale: “Ce căuta neamţul în Bulgaria?”
ÎNCEP ARESTåRILE. Nu mai puţin păguboasă pentru români a fost intervenţia Securităţii în relaţiile culturale dintre Bucureşti şi Paris. în septembrie 1949, intuind furtuna care se apropia, a părăsit România consilierul cuiltural Roland Barthes. în octombrie, acelaşi an, Institutul Francez de înalte studii a fost nevoit să-şi restrângă drastic activitatea, mutându-şi direcţia în localul destul de înlocuit al Serviciului Presei, condus de Louis Toffin. Nu mai putea fi vorba de conferinţe şi nici de întâlniri cu oameni de cultură veniţi din Franţa, regimul vizelor de intrare în ţară înăsprindu-se drastic. Cei ce mai frecventau institutul mai aveau acces doar la bibliotecă, la prezentarea de filme şi la audierea unor discuri de ultimă oră. Iar în noiembrie 1949 a fost denunţat acordul cultural franco-român şi desfiinţat Institutul Francez de înalte Studii din b-dul Dacia nr. 27, împreună cu şcolile aferente, care şi-au avut rolul lor în apropierea românilor de francofonie. La 1 martie 1950, întrucât se încăpăţânau s-o mai frecventeze, au fost arestaţi toţi cei surprinşi în localul Bibliotecii franceze, între care şi Alexandru Sencovici, ministru al industriei uşoare, comunist cu ştate vechi de serviciu. Până la 16 martie au mai fost arestaţi, surprinşi în aceeaşi postură sau în calitate de funcţionari ai Serviciului Cultural, Charles Taulegne, studentul şerban Papacostea, Léon Goué şi Henri Prost, şeful Serviciului Bunuri din cadrul legaţiei, al cărui nume apărea pentru prima dată în dosarul Supravegherii XX. Toţi au fost reţinuţi şi deplasaţi la sediul Securităţii din Calea Rahovei, unde au fost supuşi la interogatorii detaliate şi vexaţiuni repetate.
Până la 24 mai 1950, au mai fost arestaţi pur şi simplu, nu numai reţinuţi pentru cercetări, următorii români şi francezi, bărbaţi şi femei: Constantin Agarici, as al aviaţiei române în campania militară din Rusia sovietică; Ion Underl, Lazăr Chinghel, Elisabeta Niculescu şi Nicolae Gobay; ziaristul Emanoil Manole Moscu, anchetat şi pentru relaţiile sale cu corespondentul presei anglo-saxone Leonard Kirchen; Jean Calcianu, automobilist de performanţă, cunoscut ca atare în spaţiul european; francezii Lucien Bassy şi Georges Delagnes; France Marcovici, cumnata lui Corneliu Coposu; Yvonne Weiss, dactilografă la comisia de arbitraj a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. în aceeaşi lună au fost arestat France Marcovici şi inginerul Petre Toma Ghiţulescu. Mulţi dintre autohtoni nu aveau decât relaţii de simplă prietenie cu diplomaţii francezi. în sfârşit, la 31 mai, ofiţerul Dumitru Grozavu, şeful operaţiunii “Obiectivul francez”, a propus să fie arestată şi Arlette Coposu, soţia ţărănistului Corneliu Coposu, condamnat încă din toamna târzie a lui 1947. Ce a declarat Arlette Coposu în sumara anchetă la care a supus-o Dumitru Grozavu am relatat în episodul anterior. şi tot aşa s-au derulat lucrurile până târziu, în iunie 1953, când o sinteză asupra “acţiunii de spionaj a Legaţiei franceze” a fost înaintată Comitetului Central al partidului, în cinci exemplare: pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Iosif Chişinevschi şi Alexandru Moghioroş. La data aceea procesul privind colaboratorii Legaţiei franceze era demult încheiat, principalele condamnări administrându-se în octombrie 1950.
MARTORUL CHEIE. Pe parcursul şi în prelungirea malversaţiunilor care au condus spre proces, supravegherea informativă a lui Henri Serge Parisot a continuat, atât prin femeile introduse în anturajul său de Securitate, cât şi prin cele ce din proprie iniţiativă îi căutau simpatia, riscând recrutarea prin ameninţări şi şantaj. A fost atras în anchetă şi preotul romano-catolic Dumitru Matei, care îl cunoscuse pe Parisot în august 1948, prin profesorul Thibaudet, şi prin care Parisot l-ar fi însărcinat cu crearea unei agenţii clandestine la Iaşi, menită să-i comunice numărul trenurilor care treceau prin Socola spre Basarabia. La ce puteau folosi asemenea date nu se ştie nici astăzi. într-un viitor proces, fără legătură cu cel al Legaţiei franceze, Dumitru Matei va fi condamnat la moarte.
Soţul informatoarei cu nume de cod Vera trebuia să-i transmită lui Parisot că agenta HF 4 lucra pentru Securitate. De ce ar fi sacrificat Securitatea un om al ei, utilizat ca atare de câţiva ani buni? Probabil Florence Bastaki începuse să joace la două capete. Mai mult, consortul Verei, un anume Rudy, trebuia să-i faciliteze contactul lui Parisot cu un aşa-zis prieten civil, de fapt ofiţer al Securităţii, şi să-i lase să se descurce singuri. Desigur, se conta pe recrutarea lui Parisot, ceea ce dovedeşte o dată în plus modul rudimentar de a gândi şi a acţiona al aparatului represiv comunist. Recrutarea urma să se efectueze la Grand Hotel, în Bucureşti. Pe de altă parte, France Marcovici, incitată de Parisot, ar fi trebuit să-l recruteze pe căpitanul Ilie Pop, profesor la Academia Militară din Bucureşti, sub pretextul că ar fi vrut să se angajeze cu sprijinul lui la Direcţia Superioară Politică a Armatei. Ilie Pop nu s-a lăsat recrutat, dar n-a raportat superiorilor săi întâmplarea şi a fost băgat şi el sub anchetă.
în cele din urmă, a fost supus cercetărilor şi fostul comisar de poliţie Vintilă Weiss, chestor al serviciului Controlul Străinilor până în urmă cu un an şi ceva. Sora acestuia mărturisise anchetatorilor că fratele ei era la curent cu informaţiile pe care i le furnizase lui Parisot şi chiar îi comunicase unele informaţii, din interiorul Securităţii, ca să le predea mai departe. în iarna 1948-1949, i-a relatat în detalii o poveste destul de tulbure: avocatul M. Pascu şi un anume Maximilian Vardan, din dispoziţia Securităţii, efectuaseră o călătorie cu caracter informativ la Paris. Ar fi trebuit să afle cam ce se vorbea şi ce se plănuia în cadrul emigraţiei române de dată recentă din Franţa. Vintilă Weiss a asigurat-o că cei doi pelerini la dispoziţia şi în serviciul Securităţii rataseră misiunea încredinţată – emigraţia română nu se lăsase manipulată – şi, în consecinţă, după ce s-au întors în ţară, Pascu şi Vardan au fost arestaţi.
Cum se înţelege, prin Yvonne Weiss, informaţia a ajuns la ataşatul militar Parisot, deosebit de interesat de acţiunea Securităţii pe teritoriul francez. De asemenea, în iarna 1949-1950, Vintilă Weiss intervenise pe lângă un şef de serviciu din Securitate, pe numele lui Fenişan, să faciliteze plecarea din ţară a ziaristului elveţian Charles Gyr, rămas fără acte şi fără nici un angajament în străinătate, datorită relaţiilor lui cu germanii din anii războiului. De aproape cinci ani, Charles Gyr trăia în România într-o strictă clandestinitate. Fenişan ar fi fost de acord să pună o vorbă în favoarea lui Charles Gyr, însă, în prealabil, ar fi vrut să-l recruteze pentru eventuale misiuni în străinătate. Nu a mai fost timp pentru o asemenea operaţie, deoarece şi în Securitate, ca şi în alte instutuţii româneşti ale timpului, stânga nu ştia cu ce se ocupa dreapta, Charles Gyr a fost arestat, iar Vintilă Weiss îndepărtat din serviciu, pentru relaţiile sale cu nişte englezi suspectaţi pentru spionaj. Chiar i s-a imputat că ar fi fost un agent de nădejde al Intelligence Service, ceea ce era departe de adevăr.
DE UNDE S-A PLECAT ŞI UNDE S-A AJUNS. Luat şi el la întrebări, chestorul Weiss a recunoscut că era la curent cu relaţiile sorei sale cu Parisot, fără să ştie că acestea erau relaţii care frizau spionajul. îi oferise nişte nume ale unor ofiţeri de Securitate, dar i-a atras atenţia să nu le noteze şi chiar a admonestat-o când a surprins-o că le consemnase meticulos în agendă. între altele, el i-a vorbit despre Vladimir Mazuru, Tudor Sepeanu şi Alexandru Nicolschi, nume faimoase în sistemul represiv românesc. Mai mult n-a fost chip să se scoată de la Vintilă Weiss, trecut ulterior prin infernul din penitenciarul Gherla, molestat sistematic de legionarii care amorsaseră “fenomenul Piteşti”. Cu ambii plămâni afectaţi, chestorul a fost transferat în spitalul penitenciar Văcăreşti şi, de aici, prin concursul unor foşti colegi de serviciu din defuncta Siguranţă a Statului, a reuşit să trimită conducerii partidului comunist un memoriu detaliat despre ce se întâmplase şi încă se mai întâmpla în penitenciarele de la Piteşti şi Gherla.
Memoriul în speţă a sfârşit prin a ajunge spre rezolvare la Ministerul Afacerilor Interne, al cărui secretariat i-a solicitat generalului Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii, toate datele existente despre Vintilă Weiss. Asta ca să se ştie cine divulgă ororile de la Gherla şi ce mai poate spune în plus. Interogarea fostului chestor a produs mărturii zguduitoare, treptat, cercul de martori a fost lărgit, ajungându-se într-un târziu la o anchetă de mari proporţii şi la un proces în urma căruia peste o duzină de legionari torţionari au ajuns la glonţ. în contextul acelui timp, Vintilă Weiss nu avea de unde să ştie că însăşi Securitatea pusese la cale “fenomenul Piteşti”, perpetuat ulterior la Gherla, prin locotenent colonelul Tudor Sepeanu şi directorii penitenciarelor în discuţie. Nu am reuşit să aflăm ce s-a întâmplat ulterior cu deţinutul Vintilă Weiss, arestat de fapt într-o altă cauză.
UN FINAL FåRå GLORIE. în ceea ce priveşte ancheta în care a fost implicată Legaţia Franţei lucrurile au mers mai departe. Ataşatul militar Henri Serge Parisot a fost expulzat. Altor diplomaţi şi funcţionari ai legaţiei, între care şi profesorul Jean Thibaudet, au fost supuşi unui tratament de-a dreptul insuportabil şi, în cele din urmă, au fost nevoiţi să părăsească ţara pe rând. Unii au fost regretaţi, mai ales cei din conducerea Institutului Francez de înalte studii, alţii nu, deoarece nu erau cunoscuţi în cercurile româneşti ale timpului, cu educaţia consolidată în alte vremuri.
Tragică a fost soarta românilor implicaţi în această afacere tulbure, declanşată ca urmare a unor convulsii internaţionale între “lagărul socialist” şi occidentali, cu care aceştia nu aveau nici un fel de relaţie. Inginerul Petre Toma Ghiţulescu, cu studii şi practică în străinătate, lucrase pe vremuri la societatea franceză de mine Mica din Brad. Aşa se şi explică faptul că, aflându-se în primejdie, a apelat la sprijinul Legaţiei franceze. La 5 aprilie 1941, prin decretul nr. 961, inginerul fusese numit subsecretar de stat la Ministerul Aprovizionării, însă a demisionat în acelaşi an, la 27 mai, fiind înlocuit prin Dimitrie Negel. Deci nu putea fi acuzat că servise regimul mareşalului Ion Antonescu. A fost arestat în mai 1950 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, la 20 octombrie 1950. A trecut prin penitenciarele Jilava şi Aiud, stabilindu-i-se apoi domiciliu forţat la Brad, unde a lucrat la exploatările aurifere din zonă, ca specialist al domeniului. Asemeni tuturor celorlalţi deţinuţi politici, a fost graţiat în 1964 şi a decedat la câteva luni după eliberare.
Născută la 1 martie 1917, la Constanţa, fiica unui general originar din Odessa şi a unei franţuzoaice, devenise soţia lui Corneliu Coposu, arestat în urma procesului ţărăniştilor. Pentru faptele evocate de noi, a fost condamnată la 25 de ani de detenţie, la 18 octombrie 1950, cu două zile înainte de sora sa France Marcovici. A trecut prin penitenciarele Malmaison, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc şi Oradea. în ianuarie 1964, când a fost eliberată, starea sănătăţii sale se ănrăutăţise considerabil. A încetat din viaţă în acelaşi an. în schimb, France Marcovici, sora Arlettei, nu a avut norocul să moară în patul ei. Condamnată la 20 octombrie 1950, a fost transferată de la Jilava la închisoarea de femei de la Mislea, unde a decedat în 1956. Cauza morţii, s-a spus, au fost tratamentele inumane la care a fost supusă.
Prin asta, Securitatea n-a rezolvat nimic. A înăsprit inutil relaţiile României cu o mare putere care fusese întotdeauna alături de noi, chiar şi cu ocazia Tratatului de Pace de la Paris, şi a pornit în căutarea altor legaţii occidentale, cu care intenţiona să se răfuiască. Chiar şi atunci când aceste legaţii nu erau implicate direct în procese, românilor ajunşi în chingile justiţiei totalitare li se imputau diverse relaţii cu diplomaţii străini, relaţii popularizate în ziarele timpului, însă fără efect într-o populaţie terorizată şi înghesuită de alte nevoi. Cartea lui Henri Prost, destinul României (1918-1954) reprezintă un ghid excelent în interstiţiile unui timp revolut.

„La 19 noiembrie 1948 a fost anulat şi acordul cultural franco-român, ceea ce echivala cu sfârşitul Institutului Francez. în acelaşi timp, guvernul român a renunţat la cele 75 de burse pe care Franţa le acorda studenţilor români dornici să-şi urmeze studiile în universităţile sale. S-a grăbit, în schimb, să accepte bursele pe care i le punea la dispoziţie Moscova. Pentru a marca faptul că se dezlega de-acum înainte cu totul de cultura franceză, guvernul a închis mai întâi şcoala română de la Fontenay-aux-Roses, pe care o crease şi o condusese multă vreme Iorga şi unde se formaseră în disciplinele franceze vreo 40 de universitari români.
Instituţiile sale de învăţământ fiind desfiinţate, Franţa a mai putut să ţină deschise, preţ de câteva luni, bibliotecile şi sălile sale de lectură. Au rămas de asemenea deschise bibliotecile pe care Marea Britanie şi Statele Unite le înfiinţaseră în 1944, ca şi Institutul Italian de Cultură, fondat înainte de război. La începutul lui martie 1950, guvernul român le-a cerut însă englezilor şi americanilor să-şi închidă bibliotecile. Anulând acordul cultural italo-român, a cerut totodată desfiinţarea institutului italian. Pentru a arăta că hotărîrile erau ferme, poliţia i-a arestat într-o bună zi pe toţi cei ce ieşeau din aceste aşezăminte. Fără ca vreun avertisment să fi fost adresat Legaţiei Franţei, aceeaşi măsură a fost luată, în seara zilei de 2 martie, împotriva oamenilor care părăseau biblioteca fostului Institut Francez. Cei câţiva supuşi francezi care se aflau printre ei au fost puşi în libertate destul de repede, dar românii au rămas în stare de arest. Unii, mai ales femei, au fost eliberaţi abia după şase luni. Cei mai mulţi însă au dispărut.“

(Henri Prost)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: