Fracturi într-o relaţie tradiţională

Recent, prin publicarea cărţii Destinul României (1918-1954) de Henri Prost, editura Compania deschide un capitol dintre cele mai puţin prospectate ale memorialisticii dintr-o epocă revolută. Este vorba despre alterarea progresivă a relaţiilor dintre România şi Occidentul european în perioada instalării şi consolidării regimului comunist de la Bucureşti. Desigur, Henri Prost se referă şi la ţara sa şi la interesele ei din această parte a Europei şi tratează lucrurile de sus, realizând o excepţională sinteză. În cele ce urmează, ne vom referi la detaliile lăsate de-o parte de Henri Prost, poate şi din cauză că nu a avut ocazia să le cunoască.

În ape tulburi. După 23 august 1944, relaţiile româno franceze păreau să evolueze spre normalitatea lor antebelică. Între altele, autorităţile militare i-au predat ataşatului militar Roland Lafaille cele câteva sute de militari francezi evadaţi din lagărele germane de prizonieri şi luaţi sub prorecţia autorităţilor de la Bucureşti, în ultimii doi ani ai guvernării mareşalului Ion Antonescu. Totodată, dintre prizonierii germani capturaţi în perioada luptelor din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia, armata română i-a despărţit pe cei originari din Alsacia şi Lorena, din Belgia şi Luxemburg, predându-i aceluiaşi ataşat militar, însărcinat de ceea ce mai supravieţuia din vechea Legaţie franceză cu repatrierea lor, prin Turcia sau, pe calea aerului, prin Italia. La 17 ianuarie 1945, primul ministru român, generalul Nicolae Rădescu, a primit vizita unui grup de maquisarzi francezi, condus de locotenentul Gisseley şi însoţit de profesorul Jean Thibaudet de la Institutul Francez din Bucureşti. În sfârşit, la 1 martie 1945, guvernul român şi guvernul provizoriu al Franţei au restabilit relaţiile diplomatice la nivel de reprezentanţe politice. Iar la 1 iulie, acelaşi an, s-a încheiat şi prima convenţie economică postbelică între România şi Franţa.
Lucrurile au început să se tulbure încă de la 4 iunie 1945, când Roger Sarret, însărcinat cu afaceri, a cerut Marelui Stat Major date despre participarea armatei române la campania din vest, iar ministrul de război din epocă, generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu, a ţinut petiţia ascunsă într-un sertar până la 26 octombrie 1945, când a onorat-o cu enigmatica rezoluţie: „Se va mai aştepta.” Nu se aşteptase destul? Între timp, Roger Sarret primise dispoziţii de la Paris să epureze din reprezentanţa Franţei pe toţi cei ce pactizaseră cu germanii şi n-a epurat pe nimeni, deoarece nu avea motive. Ciudat, a început să fie admonestat nu de autorităţile de la Paris, ci în ziarele de la Bucureşti. Acuzaţiile ce i se aduceau au fost respinse de Roger Sarret sec: nu a epurat pe nimeni din Legaţia Franţei, din Uniunea Francezilor din România şi din Institutul Francez pentru că „francezilor din România nu li se poate aduce insulta de a fi consideraţi antidemocraţi, întrucât fiecare din ei a avut în timpul ocupaţiei germane o atitudine demnă de invidiat chiar de patrioţii cei mai activi din Franţa”. Din acest moment, acuzele au fost înlocuite cu zvonuri în dungă, conform cărora Roger Sarret urma să fie rechemat curând la Paris.
Succes? Insucces? La 31 august 1945, ziarele comuniste de la Bucureşti au comemorat în cor împlinirea a 10 ani de la moartea scriitorului francez Henri Barbusse. La nivelul principalei instituţii informative şi represive din România scepticismul a fost evident: partea încă nealterată din Siguranţă ştia foarte bine că Henri Barbusse era un vechi agent bolşevic, stipendiat de la Moscova pentru toate turneele sale de propagandă. Însă celeilte părţi a Siguranţei, infiltrată energic de comunişti, nu i-a scăpat informaţia că Jean Mezières, secretar al reprezentanţei franceze, aproba gestul regelui de a declanşa o grevă regală, şi nu-i va scăpat nici faptul că, la 16 februarie 1946, noul reprezentant politic al Franţei la Bucureşti, Jean-Paul Boncour, l-a vizitat pe Iuliu Maniu, cu care a conversat îndelung. De fapt, francezul, dorea să ştie ce se discutase în prezenţa lui Averell Harriman, Archibald Clark-Kerr şi A. I. Vâşinski, sosiţi la Bucureşti pentru a pune capăt grevei regale, rundă de convorbiri la care Franţa nu a fost invitată. Suspiciunile Siguranţei au amorţit oarecum, la 13 aprilie 1946, când România şi Franţa au ridicat reprezentanţele lor politice la rang de legaţii. Actul fiind urmat, la 3 iulie, de un nou acord economic româno-francez. Apoi de invitaţia adresată de guvernul francez guvernului de la Bucureşti de a participa la Conferinţa de Pace de la Paris.
Imediat după 15 octombrie 1946, când prima parte a Conferinţei de Pace de la Paris s-a încheiat, în mod paradoxal, autorităţile comuniste de la Bucureşti erau mai puţin interesate de situaţia României în noua conjunctură europeană şi mai mult de situaţia internă din Franţa şi de ecourile ei de pe Dâmboviţa. Franţa fiind, totuşi, singura mare putere care susţinuse statutul de cobeligerantă a României în războiul împotriva Germaniei. O notă a Siguranţei din epocă e mai mult decât elocventă: „Rezultatul alegerilor din Franţa a provocat vii comentarii în toate cercurile politice româneşti. Se arată că partidul comunist a înregistrat un frumos succes, însă nu unul hotărîtor, în sensul că ar putea prelua guvernarea Franţei. Cercurile din jurul dlui Titel Petrescu îşi exprimau luni deplina satisfacţie pentru succesul socialiştilor în frunte cu Léon Blum. Poziţia generalului de Gaulle a ieşit foarte consolidată, datorită acordului intervenit cu partidul lui Léon Blum. În ce priveşte partidul radical-socialist, socotit corespunzătorul partidului naţional-ţărănesc din România, el a ieşit desfiinţat din aceste alegeri. În cercurile politice româneşti se pronostica luni seara un guvern de Gaulle – Léon Blum, cu opoziţia de stânga a comuniştilor.” Însă Siguranţa, ca şi Securitatea de mai târziu, aprecia situaţia din Occident ca şi cum ar fi ghicit în cafea. Charles de Gaule a demisionat, Léon Blum a ieşit din prim planul politic francez, în favoarea lui Georges Bidault, iar frumosul succes al comuniştilor era, de fapt, un răsunător insucces.
Această ultimă chestiune îi durea cel mai mult pe comuniştii români şi pe sovieticii din spatele lor. Iniţial, represaliile de la Bucureşti împotriva celor care se bucurau de rezultatul alegerilor din Franţa au fost discrete. Pentru că a publicat un articol elogios la adresa lui Léon Blum, cota de hârtie a Jurnalului de dimineaţă, editat de Tudor Teodorescu-Branişte, a fost drastic diminuată. Printr-un calvar similar a trecut şi Dreptatea naţional-ţărăniştilor, deoarece afirmase: „Comuniştii din Franţa votează împotriva guvernului, dar pretind să rămână în guvern. În România guvernează, dar vor să facă şi pe opozanţii.” Acelaşi ziar observa că în Scânteia Léon Blum era tratat drept „misit”, „nu e democrat, ca Lotharul nostru”. Despre Lothar Rădăceanu fiind vorba. Într-adevăr, Léon Blum fusese atacat violent şi considerat reacţionar în Scânteia, de un personaj cu influenţă în epocă: Miron Constantinescu. În plus, toate conferinţele de la Institutul Francez au început să fie atent monitorizate de Siguranţă. Manipulaţiile petrpetuându-se şi după 24 ianuarie 1947, când Jean-Paul Boncour a remis guvernului de la Bucureşti invitaţia de a participa la semnarea Tratatului de Pace de la Paris.
Obiectiv prioritar: Parisot. După acest moment, au urmat respingerea de către autorităţile româneşti a participării la Planul Marshall, în urma invitaţiei primite la 4 iulie 1947, procesul ţărăniştilor şi al lui Iuliu Maniu, larg comentate în presa franceză, şi recrutarea din cadrul Legaţiei franceze a informatoarei nu numele de cod HP 4. Prin această agentă, Siguranţa a aflat că Henri Serge Parisot, ataşatul militar al Franţei la Bucureşti, redactase un raport prin care solicita recompensarea persoanelor care pe parcursul războiului au ajutat prizonieri francezi evadaţi din Reich. Printre cei nominalizaţi în listele care circulau exclusiv prin legaţie se aflau un membru marcant al coloniei franceze din România, dr. Gaston Prieur, dar şi un autohton, dr. Blumenfeld din Brăila. La fel, într-un alt raport, Parisot preconiza recompensarea românilor care participaseră la mişcarea de rezistenţă din Franţa. Însă stabilizarea monetară abia operată în România reuşise să-i aducă pe toţi cetăţenii la sapă de lemn şi o infuzie de bani exclusiv în favoarea unora, mulţi neagreaţi de regim, nu putea să convină autorităţilor. Totuşi, nu din cauza aceasta se tot îngroşa dosarul ataşatului militar, în care, până în septembrie 1948, când a fost predat de Siguranţă Securităţii, nu a mai apărut nici un document cât de cât important. Din fişa lui se putea afla doar că se născuse la 16 decembrie 1909, la Paris, şi sosise în România în martie 1948. Adversitatea împotriva diplomaţilor străini de la Bucureşti a început să se înăsprească abia după 1 februarie 1949, când în Occident s-au declanşat tratativele pentru înfiinţarea pactului militar al Atlanticului de Nord.
Supravegherea sistematică a Legaţiei franceze şi filajul strict al tuturor diplomaţilor şi funcţionarilor ei s-a declanşat în martie 1949, prin agenţii N. Nistor, S. Argintaru, V. Băleanu, I. Antoniu, I. Movilă, A. Vorvoreanu şi mulţi alţii. Operaţiunea a primit numele de cod Supravegherea XX şi în mai, pentru că nu a produs rezultatele aşteptate, i-a fost atenuată amploarea. De acum înainte, Supravegherea XX s-a efectuat numai prin posturi fixe, plantate jur-împrejurul reprezentanţei diplomatice a Parisului, şi prin informatori din cadrul şi din afara legaţiei, fiind monitorizate chiar şi relaţiile sentimentale ale personalului ei. Aici se spera că va fi depistată o breşă, prin care să fie compromis Parisot. Iniţial, atenţia Securităţii s-a concentrat asupra unei anume Florence Bastaki, născută la 21 septembrie 1921, la Paris, fiica lui Ion Bastaki, fost director al uzinei Vulcan, cunoscută ca damă frivolă. Dar s-a constatat că tot personalul legaţiei trecuse prin patul ei, în momentul dat fiind amanta lui Christian Auboyneau Nici cu informatorii şi informatoarele n-a prea avut Securitatea noroc. Mai întâi, s-a străduit să-l introducă în anturajul ataşatului militar pe comandorul Gheorghe Iacobescu, însă operaţiunea a eşuat. Speranţele Securităţii au renăscut când i-au parvenit informaţii despre relaţiile lui Parisot cu Arlette Coposu, soţia lui Corneliu Coposu, aflat de doi ani în detenţie, şi cu sora acesteia, France Marcovici.
Ghinionul Arlettei. La data aceea, familia lui Corneliu Coposu se înghesuia într-un singur apartament din str. Heleşteului nr. 19, în care trăiau Aurelia Coposu, pensionară, născută în Sălaj, în 1893, greco-catolică; Arlette Coposu, dactilografă fără ocupaţie, născută la Constanţa în 1915, romano-catolică, şi surorile celui aflat în detenţie: Cornelia, născută în 1911, Doina, născută în 1924, Flavia, născută în 1938, şi Rodica, născută în 1937. Singurul lor venit era pensia Aureliei Coposu. Nu ştim care au fost relaţiile Arlettei Coposu cu Serge Parisot, însă rezultă din documente că ataşatul militar francez întreţinea relaţii intime cu France Marcovici. Cu toate acestea, sora Arlettei nu i-a furnizat informaţii ataşatului militar, cum îşi închpuia serviciul specializat al Securităţii, pentru că nu avea de unde să le culeagă. Acelaşi lucru se putea spune şi despre Arlette, însă aceasta avusese ghinionul să-l cunoască pe un anume Petre Ghiţulescu, în timp ce aştepta la vorbitorul de la Jilava să discute cu soţul ei: ce i-ar mai fi trebuit în detenţie şi ce ar mai fi trebuit să mai facă pentru a-i uşura situaţia.
Petre Ghiţulescu era un naţional-ţărănist care scăpase de arestările din 1947, intrînd ulterior în clandestinitate şi ivindu-se periodic în Bucureşti. Ar fi vrut să fugă în Occident, spera să-l ajute ataşatul militar Henri Serge Parisot şi de aici i s-a tras şi Arlettei şi sorei sale France Marcovici. În cele din urmă, Petre Ghiţulescu a fost prins şi un ofiţer din Securitate, cu nume predestinat, Grozavu, a propus să fie arestată şi Arlette Coposu. La 14 iunie 1950 a fost supusă unui interogatoriu sumar: „- Când v-aţi văzut prima dată cu Parisot şi Ghiţulescu la France acasă? – Octombrie-noiembrie 1948. – Această întrevedere a fost întâmplătoare sau aranjată? – A fost aranjată de France. – Ce s-a discutat cu această ocazie? – S-a discutat posibilitatea sau eventualitatea unei plecări în Franţa, întrebare pusă de Ghiţulescu. France şi cu mine am tăcut. Parisot a răspuns că nu vede nici o posibilitate. Era vorba despre o plecare clandestină a lui Ghiţulescu. Îmi amintesc că Ghiţulescu a propus lui Parisot şi locul unde ar putea să aterizeze avionul, loc pe care nu-l ştiu. Ghiţulescu a spus că urma să plece şi France cu dânsul, fetiţele lui şi alţii. – Care alţii? – Nu ştiu. – Ce a spus Parisot? – Că este aproape imposibil. Nu se poate găsi avionul şi pentru aterizare trebuiesc anumite condiţiuni, greu de îndeplinit în asemenea ocazii. – Unde trebuia să se ducă avionul după ce ar fi încărcat pasagerii propuşi de Ghiţulescu? – În Iugoslavia sau Franţa. – Ce a spus France? – Că este imposibil. – Iar dumneata? – La fel. Am fost contra – Când a avut loc această întâlnire? – Sfârşitul lui octombrie 1948. Aceasta a fost ultima întâlnire dintre Parisot şi Ghiţulescu la care am asistat. – Sunteţi conştientă că, dacă ascundeţi adevărul, meritaţi să suportaţi consecinţele? – Da.” – a răspuns Arlette. Iar ofiţerul Dumitru Grozavu, responsabilul „obiectivului francez”, şi-a frecat mâinile de satisfacţie. Cu toate că cercetările ulterioare au dovedit că nu ascundea adevărul, Arlette Coposu nu a scăpat de detenţie.
Arlette sub anchetă. Într-adevăr, Petre Ghiţulescu, interogat la 15 iunie 1950, a recunoscut că ceea ce declarase Arlette era adevărul curat. Dar, întrebat fiind din ce s-a întreţinut, a scăpat şi nişte aluzii la subsidiile pe care le primea de la Parisot prin Arlette. Şi aceasta a fost supusă unui nou interogatoriu, la 18 iunie 1950: „- Ce sume de bani ai primit dumneata pentru dumneata de la Parisot, când şi pentru ce? – Pentru mine personal n-am primit nici o sumă de bani de la Parisot. – Ce sumă de bani ai primit dumneata de la Parisot pentru Ghiţulescu, când şi pentru ce? – În septembrie 1949 am primit de la Parisot pentru Ghiţulescu suma de 15.000 lei. În ianuarie 1950 suma de 12.000 lei. Aceşti bani au fost daţi cu împrumut pentru întreţinerea personală a lui Ghiţulescu. – Ce oameni politici ai cunoscut şi cunoşti? Când i-ai cunoscut şi unde? Unde sunt în prezent? În ce raporturi ai fost cu ei în ultimii doi ani? Când i-ai văzut ultima dată? – În aprilie 1941 am cunoscut pe Maniu, cu ocazia venirii sale la Constanţa, pentru vacanţa de Paşte. În prezent e arestat, din iulie 1947. Raporturile mele cu dânsul au fost de simplă cunoştinţă. Ultima dată l-am văzut în iunie 1947. Prin dl Iuliu Maniu şi soţul meu, am mai cunoscut pe următorii: Pufi Leucuţia, Gigi Solomon, Nicolae Hudiţă, Ilie lazăr, Ion Mihalache, Mihai Popovici, Ghiţă Popp şi Nicolae Carandino. Pe toţi i-am văzut la dl Maniu acasă. În prezent toţi sunt arestaţi, din iulie 1947. Raporturile mele cu dânşii au fost de simplă cunoştinţă. Ultima dată i-am văzut pe unii în primăvara anului 1947, iar pe alţii în vara lui 1947, înainte de a fi arestaţi toţi… Alte persoane politice n-am cunoscut…” – a mai spus Arlette.
În sfârşit, iată şi ce a mai declarat Arlette Coposu într-o declaraţie prestată la 20 iunie 1950: „În iarna anului 1949, în februarie sau martie, cu ocazia unei vizite a lui Parisot la sora mea, acesta a adus două sticluţe mici, care conţineau cerneală simpatică. Să le trimită lui Ghiţulescu. Numele ei conspirativ era Arco.” Apoi Securitatea a trecut şi la elaborarea jurnalului anchetei în curs. Conform documentului, scopul anchetei ar fi fost acela de a afla dacă Arlettei i s-a propus de către Parisot să colaboreze informativ şi ce ştie ea cu privire la activitatea informativă a lui Ghiţulescu; ce misiuni a primit din partea lui Ghiţulescu. Arlette declarase că Parisot i-a cerut să-i prezinte diferiţi români cu care să poată discuta, spre a afla „felul lor de gândire, viaţa şi activitatea lor”. Recunoscuse şi faptul că Parisot îi ceruse lui Ghiţulescu să-i comunice date despre starea de spirit a muncitorilor, numărul aproximativ al muncitorilor şi a celor dintre ei ce făceau parte din organizaţia tineretului comunist, despre mişcarea trupelor sovietice şi româneşti în ţară. Mai ştia că Ghiţulescu îi comunicase lui Parisot că în Oltenia s-ar găsi „nu ştiu câte divizii ruseşti”. În septembrie 1949 şi în februarie 1950, Ghiţulescu o rugase pe Arlette să se ducă la Craiova şi, respectiv, Timişoara, spre a afla ce fel de trupe se aflau acolo şi care era numărul lor, însă Arlette refuzase categoric misiunea. Şi Securitatea s-a simţit în drept să conchidă: „Încă nu este sinceră.”
Caruselul damelor. A doua parte a jurnalului în discuţie dezvăluia un nou scop al anchetei în desfăşurare: fixarea în timp a sfârşitului legăturii France-Parisot. Şi iată ce s-a aflat: începând din toamna lui 1949, France şi Parisot se certau tot mai des. În noiembrie 1949 s-au despărţit. Totuşi, în ianuarie 1950, France ceruse lui Parisot, la solicitarea lui Ghiţulescu, nişte bani pe care i-a dus Arlette la Cluj. Când Arlette s-a întors de la Cluj cu un raport informativ pentru Parisot, France a refuzat să-l remită destinatarului, iar Arlette l-a distrus, temându-se să-l caute pe Parisot. Concluzia Securităţii: „Arlette Coposu pare docilă şi sinceră. Totuşi, caută să minumalizeze rolul ei în toate această acţiune.” Cu alte cuvinte, prin femeile care roiau în jurul lui Parisot, Securitatea reuşise în cele din urmă să găsească fisura care ar fi ajutat-o să-l compromită pe ataşatul militar francez.
Asta era situaţia: diverse demimondene şi disperate din Bucureşti făcuseră o adevăratăî pasiune pentru captarea în mrejele lor a ataşaţilor militari din legaţiile occidentale. În această categorie, în afară de Florence Bastaki, s-a înscris o anume Viorica, băgată în patul lui Parisot de Radu Herbay, originar din Cernăuţi, care lucra pentru Securitate sub numele de cod „Herescu”. Sau Yvonne Weiss, sora fostului comisar de poliţie Vintilă Weiss, intrat în dizgraţia Securităţii. Sau Florica Andreescu, cu care Parisot a trăit câteva luni în concubinaj şi care era informatoare a serviciului II, biroul 3, din Direcţia Generală a Securităţii Poporului. Sau o anume Vera, despre care mai multe nu ştim, şi despre care, într-o sinteză a Securităţii, se preciza: „Cooptată şi eliberată de noi, Vera este utilizată actualmente în acţiunea de identificare a elementelor din agentura franceză”. Faptul că trecuse prin puşcărie o scutea de fireşti suspiciuni din partea celor pe care-i trăda. Şi jocul s-ar fi perpetuat infinit dacă unele dintre ele, asemeni Yvonnei Weiss, nu ar fi încercat să joace la două capete.

Vinovaţi fără vină

„Aversiunea crescândă, îndârjită a lui Henri Prost faţă de regimul comunist de la Bucureşti răzbate fără echivoc din ultimele şase capitole ale Destinului României. Simţea pe propria-i piele că era din ce în ce mai greu să trăieşti ca francez în România. Sub ochii săi a fost închis în 1948 Institutul Francez din Bucureşti şi s-a dezlănţuit, doi ani mai târziu, prigoana împotriva românilor care mai cutezau să frecventeze biblioteca institutului şi aşezămintele analoage ale Marii Britanii, Italiei sau Statele Unite ale Americii. În primăvara anului 1950, cu puţin înainte de plecarea definitivă a lui Henri Prost din România, a fost înscenată ancheta, apoi procesul lotului de la Legaţia Franţei, din care făcea parte şi Arlette, soţia lui Corneliu Coposu. Singura vină a grupului era aceea de a nu-şi fi întrerupt relaţiile cu diplomaţii occidentali.”
Valer Moga

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: