Interogatorii fără sfârşit

În septembrie 1951, la Tribunalul Militar Bucureşti a început procesul diplomaţilor italieni şi a colaboratorilor români ai acestora. Lotul cuprindea zece inculpaţi, consideraţi de Securitate „spioni redutabili“, culpabili de subminarea siguranţei statului comunist. Ei au fost împinşi de-a valma într-un proces în care nu aveau ce căuta împreună, chiar dacă ar fi fost vinovaţi.

După ce procesul verbal final conceput de locotenentul Teodor Micle a fost însuşit şi aprobat de conducerea Securităţii şi după ce s-au obţinut dezlegările de rigoare de la conducere statului, drumul spre proces a fost parcurs rapid şi în linie dreaptă. La 4 septembrie 1951, maiorul de justiţie Aurelian Frăţilă din Parchetul Tribunalului Militar Bucureşti a redactat referatul introductiv pentru trimiterea în judecată a lui Augustin Pacha, Pietro Ernesto Clemente Gatti, Eraldo Pintori, Iosif Schubert, Adalbert Boros, Iosif Waltner, Johannes (Ioan) Heber, Lazăr Ştefănescu, Gheorghe Săndulescu şi Petre Ţopa.
VATICANUL, „DUŞMAN AL PåCII“. Nu ştim dacă ordinea în care erau prezentaţi şi pe care am respectat-o întocmai era una aleatorie sau dacă exprima opinia Securităţii despre periculozitatea fiecăruia dintre ei. în spatele tuturor, aprecia numitul Frăţilă, sta Vaticanul, „duşman de moarte al libertăţii popoarelor şi al păcii, care duce de multă vreme o mârşavă activitate împotriva noastră, împotriva oamenilor muncii din ţara noastră”. Mai erau evocate în referatul introductiv, ceea ce în justiţia dintotdeauna se numea rechizitoriu, vizita lui Augustin Pacha la Berlin, audienţa acestuia la Hitler, hirotonisirea clandestină a lui Iosif Schubert şi Adalbert Boros în rang de episcopi, în urma unor dispoziţii ale Vaticanului, sosite la Bucureşti prin intermediul Legaţiei Italiei, şi sumele avansate de Clemente Gatti clericilor catolici din Transilvania, dintre care o parte ar fi ajuns la călugăriţa Maria Ionela Cotoi, la care vom mai avea un prilej să ne referim.
în ziua următoare, la 4 septembrie 1951, generalul locotenent Alexandru Gavrilescu, comandantul Regiunii a II-a militare, a semnat ordinul nr. 1055, de trimitere directă în judecată a lotului alcătuit de o asemenea manieră încât să afecteze profund imaginea şi prestigiul Legaţiei Italiei. Toţi arestaţii se aflau atunci internaţi la penitenciarul Jilava şi, cu o zi înainte de declanşarea procesului, au fost aduşi cu dubele la Bucureşti, pentru a-şi cunoaşte avocaţii repartizaţi din oficiu. Avocatul Manole Roman îl apăra pe Clemente Gatti, iar Mihail Mayo pe Eraldo Pintori. Preoţii Johannes Heber, Iosif Waltner, Adalbert Boros şi Iosif Schubert erau apăraţi de avocaţii Vasile Gheciu, Barbu Solomon, Nicolae Hogaş şi George Dumitrescu. Gheorghe Săndulescu şi Lazăr Ştefănescu erau apăraţi de Victor Lăzărescu şi, respectiv, Eugen Ionescu. Avocatul Constantin A. Constantinescu îl apăra pe medicul Petre Ţopa. Inculpaţii nu aveau dreptul să-şi aleagă alţi avocaţi decât cei indicaţi de anchetatorii Securităţii. Augustin Pacha nu a acceptat apărător din oficiu şi a declarat că se va apăra singur.
MEDIATIZARE PROPAGANDISTICå. În aceeaşi zi, 9 septembrie 1951, declanşarea procesului a fost anunţată prin posturile de radio şi presa centrală şi, simultan, şefii Securităţii au ordonat telegrafic unităţilor din teritoriu să supravegheze starea de spirit a populaţiei în relaţie directă cu evenimentul gata să se consume la bara justiţiei şi să raporteze la Bucureşti orice atitudine deosebită, de dezaprobare sau de adeziune la acţiunea autorităţilor. în rapoartele consultate de noi nu am întâlnit nimic semnificativ: populaţia se obişnuise cu asemenea înscenări şi reacţiile ei nu exprimau decât un sentiment de lehamite, cum se întâmplă de regulă sub dictaturi. Placidă era şi starea de spirit a acuzaţilor înghesuiţi în boxa Tribunalului Militar. La 10 septembrie 1951, prima zi a procesului, Iosif Waltner, de pildă, ştia de la bun început cum se va încheia mascarada şi nu a acordat nici un fel de atenţie prezentării rechizitoriului, preferând să cerceteze ambianţa din sala de judecată, tavanele şi stucaturile de pe pereţi, fapt care l-a scos din sărite pe procurorul Ovidiu Teodorescu. Oprindu-se din lectură, pe un ton ridicat, acesta s-a adresat acuzatului şi sălii întregi: „Actul de acuzare se citeşte pentru ca acuzaţii să ştie de ce sunt vinovaţi. Din acest motiv, socotesc că acuzatul Iosif Waltner, în loc să dea atenţie construcţiei localului, aparatelor de stingere a incendiilor, frizurii şi căscatului, este mai bine să asculte ce se citeşte, ce i se pune în sarcină.” Plictisit, Iosif Waltner nu a avut nici un fel de reacţie.
După prezentarea rechizitoriului, li s-a acordat şi acuzaţilor un drept limitat la cuvânt. Augustin Pacha, cum declarase de la început, s-a apărat singur şi din documente se poate deduce că a făcut-o mai bine decât orice avocat din oficiu, speţa acestor jurişti de ultimă oră sau cu o oarecare vechime, dar convertiţi la ticăloşie, jucând îndeobşte în beneficiul Securităţii şi al regimului comunist. Nu este adevărat ce s-a spus aici, a obiectat episcopul romano-catolic de Timişoara, în realitate, „i-am cerut lui Hitler să nu admită ca propagandiştii lui să ducă o politică nejustă, creând o sciziune în rândurile credincioşilor mei germani, pe care îi aţâţau împotriva bisericii catolice”. Hitler i-a promis să descurajeze tensiunile reclamate, dar a uitat să-şi ţină cuvântul, fiind cunoscută adversitatea lui faţă de biserică, în general, şi faţă de catolici, în mod special. De asemenea, Augustin Pacha nu participase decât la două reuniuni ale Grupului Etnic German, organizaţie de factură nazistă, deoarece conducătorii acesteia l-au înscris în listele de protocol şi nu i-a putut refuza. O parte deloc insignifiantă a credincioşilor romano-catolici ar fi luat-o razna, ceea ce nu era de dorit. Niciodată nu-i îndemnase pe credincioşii catolici să se înscrie în Grupul Etnic German, iar kilogramul de aur despre care se pretindea că l-ar fi ascuns, nu era destinat finanţării unor acţiuni subversive împotriva regimului comunist. Pur şi simplu, dorea să-l transmită surorii sale, pentru a-i asigura o bătrâneţe lipsită de griji.
în şedinţa de după-amiază, Iosif Waltner a confirmat toate cele spuse de Augustin Pacha. Când episcopul a revenit din Germania şi l-a pus la curent cu cele discutate cu Hitler, el însuşi s-a grăbit să plece la Bucureşti, spre a-l informa pe nunţiul apostolic în funcţie atunci cu privire la audienţa de la Berlin. Călugăriţa Eva Stritt, în calitate de martor, a insistat şi ea să declare că informaţiile transmise la Vatican prin Legaţia Italiei, apreciate de Securitate drept informaţii de spionaj, erau exclusiv de ordin bisericesc, despre starea de spirit şi vicisitudinile traversate de clerici şi credincioşi. La rândul lui, martorul Francisc Kräuter, rudă prin alianţă cu Augustin Pacha,, a prestat declaraţii identice cu cele din timpul anchetei. Completul de judecată a fost tentat iniţial să-i supună pe Augustin Pacha şi Francisc Kräuter, care-l însoţise la Berlin pe episcop, unei confruntări în instanţă. Dar s-a renunţat la idee, probabil pentru că acuzatul şi martorul erau rude prin alianţă şi nu s-ar fi obţinut un conflict între ei, ceea ce îşi dorea tribunalul. şi s-a preferat chestionarea lor separată. Chestionarele rămâneau la dosar şi nu puteau să producă efecte de nedorit în rândurile asistenţei din sala de tribunal.
„COLABORATORI AI FASCISMULUI“. În fişa sa de chestionar, Augustin Pacha a cerut să se consemneze ceea ce în parte am relatat într-unul din episoadele anterioare. însă, de data aceasta, a devenit evidentă deosebirea totală între ceea ce declarase şi ceea ce consemnaseră anchetatorii în procesele verbale ale interogatoriilor la care fusese supus timp de peste un an. Acum, Augustin Pacha nu se mai afla înghesuit între patru pereţi, la discreţia unui anchetator abuziv, ci într-o sală de judecată şi în privirile a peste o sută de oameni, între care nu se agitau doar cadeţii din grupurile de presiune ale Securităţii, ci şi reprezentanţi ai unor legaţii străine. şi povestea audienţei sale la Hitler s-a dezvăluit asistenţei în alte culori, adică în culorile ei veritabile. Nu era adevărat că în februarie 1934 ar fi plecat la Berlin pentru a se pune la dispoziţia Führerului german, împreună cu enoriaşii săi. Pacha îl cunoştea pe Emil Scherer, secretarul asociaţiei catolice de binefacere Bonifacius Verein din Germania, şi acesta îl îndemnase să-l informeze pe Hitler cu privire la situaţia membrilor comunităţii catolice din Banat, „să-i spun că o parte din ei sunt alături de el şi să-i cer să atragă atenţia propagandiştilor săi să înceteze cu agitaţiile împotriva bisericii catolice, deoarece aceasta duce la dezbinări de care el nu are nevoie în cadrul politicii sale de expansiune”. în fond, Augustin Pacha dorea să evite alunecarea enoriaşilor săi spre extremismul nazist şi în arhivele Siguranţei şi ale Serviciului Special de Informaţii existau suficiente dovezi ale antipatiei clericilor catolici faţă de politica Führerului german. însă, din aceste arhive, moştenitoarea Siguranţei, Securitatea română alegea numai ceea ce-i convenea şi putea susţine alegaţiile ei necinstite şi iresponsabile. Apoi, înainte de a solicita audienţa la Hitler, Augustin Pacha se consultase şi cu nunţiul apostolic de la Berlin, Cesare Orsenigo. Moment în care delegatul completului de judecată l-a întrebat: Cesare Orsenigo era italian? Episcopul de Timişoara, luat prin surprindere, a răspuns: Cred că era italian.
Cesare Orsenigo, a mai declarat Augustin Pacha, l-a sfătuit să intre la Hitler, „însă să nu spun că am fost trimis de el”. şi grefierul a adăugat, cu de la sine putere, în stenograma depoziţiei episcopului: „deoarece atunci ar fi clar pentru întreaga lume că Vaticanul susţine politica hitleristă şi astfel atitudinea Vaticanului ar fi dată pe faţă”. Cuvinte pe care episcopul catolic de Timişoara nu le rostise şi nici nu au fost auzite de asistenţă. Intrase în audienţă la Hitler împreună cu Francisc Kräuter, care putea să depună mărturie despre ce se discutase atunci. Nu putea să refuze participarea la unele manifestări ale Grupului Etnic German, deoarece credincioşii l-ar fi desconsiderat. Iar şcolile catolice le predase aceluiaşi grup în urma unei dispoziţii emise de Vatican, ajunsă la el prin Andrea Cassulo. Da, salutase cu salutul nazist, la două reuniuni ale Grupului Etnic German, una de la Timişoara şi alta de la Aradul Nou, pentru că toţi germanii, în epocă, uzau de acelaşi salut, în fond un salut roman.
Nici audierea lui Francisc Kräuter, fost consilier şcolar pentru şcolile Episcopiei catolice din Timişoara, n-a produs rezultate convenabile pentru completul de judecată, deşi stenogramele au fost copios prelucrate. Se cunoştea cu Pacha din 1918 şi, începând din 1925, până când au fost arestaţi, s-au invitat reciproc la masă, în fiecare duminică. Apoi a confirmat întru totul cele spuse de Augustin Pacha despre audienţa la Hitler, ceea ce s-a şi consemnat în fişa de chestionar: „Majoritatea credincioşilor fiind catolici, l-a salutat în numele lor. După aceea i-a cerut lui Hitler să nu admită propagandiştilor săi din Banat să agite populaţia germană împotriva catolicilor.” Doleanţă la care Hitler a replicat: „Voi atrage atenţia conducătorilor nazişti asupra celor semnalate de voi, să nu se mai producă în viitor astfel de agitaţiuni injuste împotriva bisericii catolice din Banat.” în plus, faţă de ceea ce declarase Pacha, Kräuter a precizat că audienţa le-a fost aranjată de ministrul de externe german de atunci, Konstantin von Neurath. şi a mai spus: „Pacha mi-a atras în mod special atenţia să nu divulg faţă de nimeni faptul că Orsenigo, nunţiul apostolic de la Berlin, a fost de acord ca noi să mergem în audienţă.” însă asta nu pentru că Vaticanul n-ar fi vrut să se ştie că sprijinea hitlerismul, cum fusese interpretată situaţia de către Securitate. Dimpotrivă, Vaticanul evita orice fel de relaţii cu noul regim din Germania şi, până atunci, nici un episcop catolic din Reich nu-i solicitase vreo autienţă lui Hitler şi nici nu îl contactase în alte împrejurări. Totuşi, se pare că pe preşedintele completului de judecată nu-l prea interesau asemenea explicaţii şi l-a întrebat şi pe Francisc Kräuter ceea ce îl întrebase şi pe Augustin Pacha: „Cesare Orsenigo era italian?” „Fireşte, era italian” – a răspuns Francisc Kräuter, la fel de surprins ca şi episcopul de Timişoara. şi a adăugat: „Nu era vina lui Augustin Pacha că mulţi germani din Banat priveau cu ochi buni politica Führerului de la Berlin.”
Exceptându-i pe clericii romano-catolici din lot – Iosif Waltner, Iosif Schubert, Johannes Heber şi Adalbert Boros -, ceilalţi acuzaţi nu ştiau despre ce era vorba şi nu înţelegeau de ce au ajuns în acelaşi proces cu Augustin Pacha. însă, curând, va veni şi rândul clericilor în speţă să nutrească acelaşi sentiment de nedumerire. şi asta deoarece componenţa lotului, într-adevăr, era neobişnuită şi derutantă pentru fiecare dintre cei înghesuiţi în boxa culpabililor. Clericii de la Arhiepiscopia din Bucureşti şi de la Episcopia din Timişoara nu-l cunoşteau decât pe Clemente Gatti. Acesta habar nu avea cine erau Gheorghe Săndulescu, Lazăr Ştefănescu şi Petre Ţopa. Eraldo Pintori nu-i cunoştea decât pe români şi pe compatriotul său Gatti. Iar Petre Ţopa nu-l cunoştea decât pe Eraldo Pintori. Astfel încât era cât se putea de normal ca fiecare din ei să se teamă că va trebui să răspundă pentru fapte de care era totalmente străin.

Manifeste contra regimului comunist
În procesul diplomaţilor Legaţiei Italiene la Bucureşti din septembrie 1951 a fost implicat şi Gheorghe Săndulescu, acuzat de „legături dubiaose“ cu străinii. El se născuse la 23 martie 1907, în comuna Comani din judeţul Teleorman, fiul lui Ioan şi al Niculinei, domiciliat în Sibiu, pe str. George Coşbuc nr. 26. A fost reţinut de Securitate la Bucureşti, unde se stabilise de cîteva luni, la 6 mai 1951. în aprilie 1947, avocatul Ioan Aburel şi generalul Valerian Pădure îl iniţiaseră în afacerea Partidului Social-Creştin. în anul următor, Ioan Aburel îi aşezase în braţe un proiect de statut şi diverse manifeste ale partidului, după care dispăruse ca măgarul în ceaţă, sub pretextul că ar fi fugit în Austria. Nici generalul Valerian Pădure n-a mai fost de găsit. în primăvara lui 1949, mai preciza documentul semnat de Teodor Micle, în colaborare cu Gheorghe Săndulescu, Lazăr Ştefănescu declanşase reactivarea Partidului Social-Creştin, lansând alte manifeste şi procedând la recrutarea de membri noi, din diverse localităţi ale ţării. O parte din matriţe şi manifeste fuseseră depistate la Vasile Marinescu şi Ioan Alecu.

„Contrabandă“ cu monede de aur
Petre Ţopa este o altă victimă a procesului contra diplomaţilor italieni din 1951. El se născuse la 15 iunie 1889, în comuna Malovişte, Bitolia, din Iugoslavia, aromân de origine etnică. A fost ridicat de Securitate la 15 mai 1951, de la domiciliul său de pe str. 11 iunie nr. 17. Şi el ar fi fost recrutat de Bruno Manzone, în 1946, în reţeaua de spionaj a Legaţiei Italiei, iar în mai 1950, când Bruno Manzone părăsea România, Petre Ţopa fusese preluat de Eraldo Pintori. în aprilie 1951, când se pregătea să plece la Beirut, Eraldo Pintori îl prezentase colegului său Leo Giacomello. în afară de asta, Securitatea mai avea un dinte împotriva lui Petre Ţopa: acesta îi încredinţase lui Bruno Manzone 24 monede de aur şi primise contravaloarea lor, în lei româneşti, de la Eraldo Pintori. Dacă ar fi avut puţină răbdare, monedele respective i-ar fi fost confiscate de Securitate, spre binele regimului comunist.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: