Întoarcerea de la Londra şi abdicarea

Ultima dată, fostul monarh a negat că ar fi scos tablouri din ţară în primăvara spre vara acestui an, mai întâi într-un interviu acordat unui cotidian central şi apoi într-o emisiune de televiziune. Emisiunea a fost dintre cele mai distractive din cele văzute de noi de la revoluţie încoace. Doi avocaţi, unul român şi altul britanic, pledau cu toată convingerea că tablourile din patrimoniul statului erau ale lui Mihai, acesta fiind în drept să le scoată din ţară. în timp ce Mihai, într-un insert înregistrat într-un cadru particular, ne asigura că nu le-a scos el din ţară. Atunci ce rost mai aveau demonstraţiile fastidioase ale avocaţilor în discuţie? Iar moderatorul nu realiza că emisiunea lui sucomba în ridicol.

Faptul că fostul rege escamotează îndârjit adevărul nu ne mai miră demult. Este dreptul lui să-şi maculeze de pe acum imaginea pe care o va avea în posteritate, când parti-priurile de astăzi vor fi trecute în uitare. Din când în când ne mai miră doar faptul că se găseşte şi cine să-l creadă, toţi cei care îi cântă în strună, paradoxal, recrutându-se exclusiv din rândurile intelectualilor noştri subţiri. De altfel, tot ce spune Mihai despre împrejurările abdicării este alături de adevăr. S-a afirmat că ar fi fost nevoit să abdice deoarece comuniştii, în caz contrar, erau pregătiţi să ucidă 1000 dintre studenţii bucureşteni. Cifră rotundă, nici 999, nici 1001. Dar cine poate să creadă o asemenea aiureală?! La data aceea, comuniştii aveau toată ţara în mână, armata era sub comanda lor, de Siguranţă nu mai vorbim, nu mai exista nici o forţă politică capabilă să li se opună şi, într-o asemenea situaţie, cine putea să-i împiedece să-l ia pe rege pe sus şi să-l arunce dincolo de frontieră? S-a mai insinuat că, atunci când s-a anunţat abdicarea, toată ţara ar fi fost cuprinsă de vaiet şi zbucium. Nimic mai fals. Am cercetat sute de note informative emise de inspectoratele Siguranţei din toate zonele ţării şi toate atestă că România profundă nu s-a prea sinchisit de eveniment. Totuşi, să revenim la oile noastre.
MåRTURII INCONTESTABILE. Memoriile lui Jacques Vergotti confirmă nu doar o dată că un lot important din tablourile Coroanei României au fost scoase de fostul rege din ţară în noiembrie 1947. „în 1947 – scria acest ofiţer, loial lui Mihai până la moarte, într-un alt capitol al cărţii sale -, Bodnăraş, devenind ministru de război, l-a numit pe generalul (colonel la vremea aceea – n.n.) Emilian Ionescu să-l înlocuiască pe generalul Petre Lazăr ca aghiotant, însoţindu-l pe Regele Mihai în călătoria de la Londra. Astfel, avem chiar din partea unui colaborator al comuniştilor din guvernul Ceauşescu dovada că tablourile de El Greco în cauză fuseseră scoase de mine în noiembrie 1947, nu după aşa-zisa abdicare. într-adevăr, declaraţia aghiotantului corespundea sau confirma notele mele zilnice, întărite şi de copia recipisei de la banca din Elveţia.” Declaraţia evocată de Jacques Vergotti apăruse în Magazin istoric nr. 69 din decembrie 1972, sub titlul Din însemnările unui aghiotant regal,
şi această mărturie este la îndemâna oricui, inclusiv a guvernanţilor noştri de astăzi. „în noiembrie – scria Emilian Ionescu -, am fost înştiinţat că guvernul a acceptat ca dintre aghiotanţii regali eu să fiu cel ce îl va însoţi pe suveran în timpul călătoriei; mai făceau deplasarea Negel – mareşalul Palatului, Vergotti – prefectul Palatului, Eugen Bianu – şeful Siguranţei Palatului şi Nelly Catargi – doamnă de onoare. Mihai, Elena şi Vergotti au plecat cu avionul, în ziua de 12 noiembrie, restul suitei cu trenul, ceva mai devreme. Eu am plecat pe 11 noiembrie, împreună cu Eugen Bianu. Acesta din urmă primise şi o misiune suplimentară: fiindcă tot făcea omul un drum – se gândise Elena – n-ar fi fost rău să-i lase surorii sale Irina, care locuia la Geneva, câte ceva. Nu era mare lucru, un vagon încărcat cu fel de fel de cufere şi geamantane, tablouri, covoare şi… două automobile noi. şi, în drum, Bianu s-a oprit şi la Geneva.” Apoi, în 1983, generalul va reitera afirmaţiile sale, de data aceasta într-un volum memorialistic, intitulat Contemporan cu veacul douăzeci: „Prima tranşă a convoiului nostru au constituit-o două vagoane speciale, ataşate acceleratului de Berna în ziua de 13 octombrie (?). însoţitori – Eugen Bianu şi eu. Oare ce-o fi înăuntru? – mi-am întrebat camaradul, urmărind reacţia curioasă a funcţionarilor vamali din Curtici, care le cântăreau doar din priviri, parcă pentru a îndeplini o formalitate. Oare ce-o fi înăuntru? De data aceasta întrebasem cu voce tare, aşa că Bianu mi-a mărturisit: două maşini recent achiziţionate de rege, covoare, lucrări de artă, câteva cufere şi valize secrete… Vagoanele vor rămâne la Lausanne, unde ducesa Irina d’Aosta ştie bine ce să facă cu ele…” Aproximaţiile de datare, 11 noiembrie – 13 octombrie, se datorează fie unei memorii nesigure, fie unor greşeli de redactare sau de tipar.
PROBELE MATERIALE. Există mai multe dovezi materiale din care rezultă că fostul monarh nu spune adevărul atunci când contestă manipulaţiile din noiembrie 1947. Un alt avocat decât cei ce-l jupoaie astăzi de bani mai cunoaşte cel puţin două recipise de la Union des Banques Suisses care atestă că iniţial au fost depuse acolo 29 tablouri, apoi încă 9, restul de patru românând probabil, temporar, în custodia Irinei d’Aosta. Sunt detalii pretabile la a fi tratate în cartea pe care o pregătim, spaţiul tipografic al unui ziar fiind fatalmente restrâns. Astfel încât ne rezumăm la a reproduce în facsimil o recipisă reactualizată din 31 ianuarie 1949, în care sunt nominalizate opt tablouri: Concert de îngeri de Domenico Zampieri, Portretul lui Diego Covarrubias, identificat mai târziu ca Don Bosio, de El Greco, Flagelarea lui Hristos de Anthonis van Dyck, Sfântul Sebastian de El Greco, Portretul lui Glück de Jean-Baptiste Greuze, Don Carlos pe cal de El Greco, Răstignirea de Polidoro Caldara de Caravaggio şi Madona şi Pruncul de Francesco Raibolini. Titlurile din recipisă fiind consemnate aproximativ, după inspiraţia unui bancher, le-am reconstituit pe temeiul descrierilor lui Léo Bachelin şi Alexandru Busuioceanu.
Este mai mult decât sigur că, la data aceea, restul tablourilor fuseseră transportate la reşedinţa reginei-mamă Elena de la Florenţa. La biblioteca Sormani de la Milano, în colecţiile revistelor mondene din Italia anilor ’50 şi ’60, am întâlnit mai multe fotografii cu interioarele Vilei Sparta, ai cărei pereţi erau ornaţi în mod clar cu tablouri dintre cele sustrase din colecţia Coroanei României. Când vom dispune de un spaţiu mai larg de mişcare, le vom reproduce, intrînd şi ele în categoria probelor materiale. şi acum ne mai rămâne să lămurim de ce a mai revenit fostul rege Mihai în ţară, de vreme ce îşi asigurase în Italia şi în Elveţia o avere de aproape 500 milioane dolari. şi asta într-o vreme în care dolarul avea o putere de cumpărare cu mult mai mare decât în zilele noastre.
REVENIREA ÎN FRIG. La plecarea din ţară, Mihai fusese însoţit la aeroportul Băneasa de tot guvernul în păr. La întoarcere nu l-a mai întâmpinat nimeni, fiind sigur faptul că nu era aşteptat. şi puţinele oficialităţi cu care a intrat în contact au afişat o atitudine de o răceală ostentativă, de rău augur. Ceva mai târziu, când fostul monarh va întreprinde o vizită peste Ocean, „preşedintele Truman – consemna loialul Jacques Vergotti – a pus întrebări referitoare la abdicare şi când Regele a spus că Groza ar fi dorit, probabil, ca el să nu se mai fi înapoiat de la Londra, preşedintele Truman şi-a exprimat din nou admiraţia pentru curajul şi simţul datoriei manifestate de Regele Mihai.” Numai că dorinţele unui guvern autoritar cum era acela al comuniştilor nu au fost niciodată dorinţe probabile, fiind cert că existase o înţelegere între părţi cu privire la o despărţire definitivă. Numai că Mihai a încălcat înţelegerea şi s-a întors, nicidecum din simţ al datoriei şi din curaj, ci aşa cum se întoarce şoferul la benzinărie, ca să mai facă un plin. Fapt care i-a enervat cumplit pe capii din epocă ai comuniştilor, aceştia considerând că fuseseră destul de culanţi cu el în noiembrie 1947, când i-au permis să scoată ceea ce a scos din ţară.
într-adevăr, de data aceasta, după ce a semnat abdicarea, Mihai a plecat din ţară cu mâinile în buzunare, ceea ce îi permite să scoată ochii profanilor cum că ar fi părăsit România mai sărac şi mai cinstit decât Ion Iliescu. Noi vorbim totdeauna despre noiembrie 1947 şi el ne întoarce mereu la ianuarie 1948, când comuniştii n-au mai îngăduit nici o iamă într-o avere a statului. şi totul s-a consumat deosebit de expeditiv. La 2 ianuarie 1948, „inspectorul Levente – mai nota Vergotti în memoriile sale – mi-a dat ordin să mă prezint la Sinaia delegatului său, care avea nome de guerre Scutaşu; acesta primea inventarele castelelor regale şi supraveghea servitorii ce ajutau pe Majestăţile Lor să-şi facă bagajele… Soare era numele castelanului care, împreună cu arhitectul Ernest, trăia în clădirea din livada râului Peleş, încă de pe timpul Regelui Carol I de Hohenzollern. El m-a trezit a doua zi pentru a-i arăta lui Scutaşu unde erau trei tablouri de El Greco. Ne-am dus deci toţi trei în holul central al castelului, unde atârnau cele trei tablouri mari. Scutaşu a trebuit să raporteze aceasta lui Levente, la Bucureşti… Inspectorul Levente fiind mulţumit de exactitatea inventarelor, care au fost publicate în Monitorul Oficial din 19 iunie 1948, mi-a telefonat să-mi spună să mă duc la Castelul Foişor pentru a asigura plecarea Regelui Mihai şi a Reginei-mame la gară, în momentul sosirii trenului special la Sinaia.” Cele trei tablouri fiind singurele care ne-au mai rămas din glorioasa colecţie de picturi de el El Greco, cea mai importantă din afara hotarelor Spaniei, cu care statul român se prezentase în 1937 la expoziţia de la Paris. Nu au fost scoase din ţară în noiembrie 1947 deoarece erau prea voluminoase şi bătătoare la ochi pe drumul de la Peleş la gară.
URMA SCAPå TURMA. Cu suita fostului suveran, despre care se înţelege că a părăsit ceva mai târziu România, escortele s-au purtat şi mai drastic. Dintr-un raport ulterior al gospodăriei de partid, deducem că bijuteriile principesei Elisabeta au fost reţinute chiar din trenul care în ziua de 12 ianuarie 1948 a plecat din ţară. „Odată cu bijuteriile fostei principese – mai preciza documentul – au fost reţinute şi bijuteriile care se aflau asupra persoanelor care plecau împreună cu aceasta în străinătate.” între timp, se reglase şi chestiunea bumurilor regale rămase în România, operându-se distincţiile necesare între ce era avere particulară şi ce era avere a statului. Cum şi prin cine, rezultă dintr-un memoriu înaintat conducerii Securităţii în anii ’60 de dr. Ioan Bibi Popescu. „Sunt, de la 3 ianuarie 1949 – scria fostul administrator al domeniilor regale de vânătoare -, mandatarul lui Mihai de Hohenzollern, fostul rege al României. Acest mandat l-am acceptat din trei motive:
1. Fiind rugat de mandantul meu şi, dându-mi-se asigurări din partea lui că, deşi părăseşte ţara, va respecta întru totul aranjamentul şi obligaţiunile intervenite între domnia sa şi tovarăşii Gheorghe Gheorghiu-Dej şi dr. Petru Groza, cu ocazia tratativelor duse şi pe baza cărora s-a produs abdicarea lui din postul de rege.
2. Am fost solicitat şi rugat cu insistenţă de regretatul dr. Petru Groza, atunci prim ministru, atât în numele lui, cât şi al guvernului, să accept acest mandat. Includ în copie adeverinţa eliberată de Cabinetul Primului Ministru, din 2 ianuarie 1948.
3. în ziua de 2 ianuarie 1948, la întrevederea avută cu regretatul Gheorghe Gheorghiu-Dej, atunci ministru al Industriei şi Comerţului, precum şi persoana autorizată a Partidului Muncitoresc Român, care a desăvârşit abdicarea, la cererea tovarăşului dr. Petru Groza, m-a asigurat în numele lui şi al partidului, făcând pomenire la cuvântul de onoare de comunist, care-l leagă în această chestiune, că din cauza mandatului n-o să am nici o dificultate din partea autorităţilor, ci numai concursul lor şi, în special, m-a asigurat că drepturile mele personale n-or să sufere nimic, fiind deplin asigurate, şi că situaţia mea de mandatar nu va avea nici o repercusiune dăunătoare în ce priveşte persoana şi drepturile mele personale
Aceste trei motive, dar în special cel de-al treilea, al asigurărilor tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, m-au determinat să accept, în ziua de 3 ianuarie 1948, mandatul a cărui copie o anexez. Ce s-a întâmplat după 3 ianuarie 1948 sunt lucruri bine cunoscute de cei în drept, aşa că nu revin cu amănunte. Pe lângă tot concursul dat de tovarăşul Mihai Levente, atunci director al serviciului economic, dat în baza dispoziţiunilor primite de la tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, la audienţa mea din 2 ianuarie 1948 fiind şi el de faţă, până la 27 mai 1948, când apare Decretul 38, mi-am exercitat numai parţial, dar cu întreaga răspundere mandatul, cu restricţiunile puse şi sub controlul administrativ de supraveghere, instalat la fiecare administraţie de bunuri regale, de serviciul economic..”
Faptul că liderii comuniştilor nu aveau cuvânt de onoare este de-acum un adevăr stabilit. însă, se pare că nici fostul rege nu prea avea. De ce nu doreşte Mihai să ne spună nici astăzi care au fost „aranjamentul şi obligaţiunile intervenite între domnia sa şi tovarăşii Gheorghe Gheorghiu-Dej şi dr. Petru Groza, cu ocazia tratativelor duse şi pe baza cărora s-a produs abdicarea lui din postul de rege”?
RUPTURA. După ştiinţa noastră, deprinsă din documente, nu din văzduh, la plecarea din ţară fostul monarh se angajase să tacă, să se mulţumească şi cu ce cărase peste hotare în noiembrie 1947, plus cu un mic supliment ce i se acordase în ianuarie 1948, şi să-şi vadă de treburi. Ceea ce nu s-a întâmplat. Până la 27 mai 1948, când, prin Decretul nr. 38, au fost naţionalizate toate bunurile regale, fără nici o distincţie, au survenit mai multe evenimente care au înăsprit atitudinea comuniştilor. La 4 martie 1948, la o conferinţă de presă ţinută la Londra, fostul rege Mihai a emis următorul comunicat: „în acest moment nu mai este necesar să insistăm asupra împrejurărilor şi cauzelor anumitor evenimente politice. Motivele şi profundele schimbări politice impuse statelor mici ale Europei de Est sunt deja prea bine cunoscute. Cât priveşte România, vreau să mă folosesc de prima posibilitate ce se oferă, pentru a confirma personal faptele aşa cum s-au petrecut. în dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947, dl Petru Groza şi Gheorghiu-Dej, membri ai Cabinetului Român, mi-au prezentat textul actului de abdicare, îndemnându-mă să-l semnez imediat. Amândoi s-au prezentat la Palatul Regal după ce acesta a fost încercuit de detaşamente armate, informându-mă că mă vor socoti răspunzător de vărsarea de sânge ce va urma ca o consecinţă a instrucţiunilor ce le emiseseră deja în caz că nu voi semna în cadrul limitei de timp impusă. Acest act mi-a fost impus cu forţa de un Guvern instalat şi menţinut la putere de o ţară străină, un Guvern total nereprezentativ pentru voinţa poporului român. Acest Guvern a violat angajamentele internaţionale care îl obligau să respecte libertăţile politice ale poporului român, a falsificat alegerile ce i-a anihilat pe liderii politici democraţi care se bucurau de încrederea ţării. înlăturarea monarhiei constituie un nou act de violenţă în politica de subjugare a României. în aceste condiţii, nu mă consider obligat în nici un fel de acest act care mi-a fost impus. Cu neclintită credinţă în viitorul nostru, animat de acelaşi devotament şi dorinţă de a munci, voi continua să servesc poporul român, de care destinul meu este legat inexorabil.” Fireşte, aproape totul era corect în această expunere. Cu unele mici excepţii. La adevărul că nu se planificase nici o vărsare de sânge dacă fostul monarh nu semna abdicarea ne-am referit. Dar mai persistă în conştiinţa noastră o întrebare: de ce fostul monarh nu invalidase alegerile frauduloase din 19 noiembrie 1946, în ciuda apelurilor lui Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, a căror soartă o deplângea ipocrit la Londra? Desigur, spera s-o mai ducă târâş-grăpiş, într-o convieţuire ambiguă cu comuniştii, până când n-a mai fost loc de întors.
La 16 martie 1948, la masa ce i-a fost oferită de Overseas Press Club la New York, ex-regele Mihai a reiterat afirmaţia că abdicarea sa era „nulă şi neavenită”. De asemenea, nici această chestiune nu putea conveni comuniştilor de la Bucureşti. şi, după ce au perfectat inventarele de rigoare, aceştia au procedat la naţionalizarea evocată mai sus. Din toată această afacere, mai păgubit decât toţi a ieşit fostul administrator al domeniilor regale de vânătoare, dr. Ioan Bibi Popescu: „Mandantul meu – scria acesta -, călcându-şi angajamentele şi obligaţiunile luate cu ocazia abdicării, atât faţă de guvern, cât şi faţă de mine, guvernul a procedat, cu Decretul 38/1948, la confiscarea bunurilor regale, intrând acestea, pe data de 27 mai 1948, în patrimoniul statului, fără a se face o preluare şi decontare cu mine ca mandatar şi fără a-mi da nici o descărcare, aşa că am rămas până astăzi cu gestiunea nejustificată şi cu mandatul nedecontat. Mai trist pentru mine este faptul că, la trecerea bunurilor foste regale în patrimoniul statului, am fost tratat, în special de organele locale însărcinate cu preluarea bunurilor, ca parcă eu aş fi fost rege, ridicându-mi-se o mare parte din bunurile mele, exclusiv particulare, împreună cu bunurile foste regale. Dar această confundare şi persecuţie a continuat şi se resimte uneori şi azi.”
Desigur, mulţi dintre fanii fostului rege Mihai, intelectuali de elită, asemeni lui Stelian Tănase sau Ion Varlam, vor fi tentaţi să ne sară în cap şi să ne considere avocaţi ai fostului regim comunist. Din nefericire, aici este vorba de fapte, de ce s-a întâmplat şi de ce nu s-a întâmplat şi în ce ordine cronologică. şi am constatat că în legătură cu aceste fapte mint de înghiaţă apele ambele părţi: şi comuniştii, şi fostul rege Mihai. Comuniştii nu aveau dreptul să înstrăineze bunuri de patrimoniu, numai ca să le iasă pasienţa cu lichidarea monarhiei din sistemul politic român. Iar fostul rege Mihai nu avea dreptul să pună mâna pe nişte bunuri care nu erau ale lui. Dureros este faptul că el ştie acest lucru. Altfel nu ar sfida evidenţele.

REMEMBER.
„Recitind notele mele din iunie 1948, mă revăd din nou la Villa Sparta, de lângă mănăstirea San Domenico, de pe dealul Fiesole, cu o panoramă splendidă a Florenţei, jos, în valea râului Arno. Această proprietate a Reginei-mame Elena îi servise de refugiu şi adăpost în anii când, alungată din România de fostul ei soţ, Regele Carol al II-lea, avea în sarcină şi familia ei, exilată din Grecia. Cum întreţinerea acestui domeniu devenise o problemă, consideram că instalarea regelui Mihai şi contribuţia lui la cheltuielile pentru menţinerea imobilelor şi a personalului erau o soluţie binevenită. Mă gândisem la aceasta chiar în timpul ultimei mele convorbiri cu Petru Groza la Bucureşti, în ziua proclamării Republicii Populare România, când acesta m-a întrebat dacă Regele avea „un loc unde să se ducă?” Discutasem aceasta şi cu directorul de bancă din Zürich, când acesta mi-a arătat situaţia financiară, atât a Regelui, cât şi a Reginei-mamă. Numai economii stricte ar fi permis de a se trăi din venit, dar bineînţeles că valoarea tablourilor El Greco din depozit oferea oarecum o preţioasă garanţie pentru eventuale împrumuturi şi investiţii ce ar fi putut asigura Majestăţilor Lor o viaţă liniştită“.
Jacques Vergott

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: