Între neosionism şi comunism nu duce nici o punte

Una din cele mai proaste glume debitate de xenofobii noştri şi relansată în varii împrejurări este aceea conform căreia evreii au adus comunismul în România. însă – şi la intervalul dintre cele două războaie mondiale ne referim -, dacă tratăm pe evrei ca pe o populaţie care tindea să devină naţiune, între hotarele ţării ei ancestrale, peisajul se schimbă: majoritatea covârşitoare a acestei etnii nu vădea nici un apetit pentru comunism. între grupările evreieşti de diverse nuanţe, de la dreapta la stânga, chiar şi cei din extrema stângă, departe de a fi comunişti, se conformau unui model social-democrat din multe puncte de vedere valid şi în zilele noastre. şi între aceste grupări distingem şi una net anticomunistă.

Este vorba despre mişcarea sioniştilor revizionişti, creată în 1925 de Vladimir Jabotinski, evreu născut în Rusia şi bun cunoscător al ororilor generate de bolşevism.
Curentul revizionist. Iniţial, sătui de promisiunile neonorate ale Marii Britanii, sioniştii revizionişti au considerat că un stat Israel, „cămin naţional” în terminologia din epocă, nu poate fi înfiinţat decât cu arma în mână. în acest scop, prin emigraţie legală sau ilegală, trebuiau să ajungă în Palestina cât mai mulţi evrei apţi pentru luptă şi nu întâmplător, când e vorba de România, curentul s-a dezvoltat mai ales în Basarabia şi Bucovina de Nord, teritorii ameninţate mai mult decât altele de o invazie a Rusiei sovietice. Chiar şi autorităţile româneşti i-au tratat pe revizionişti cu o relativă bunăvoinţă, atât datorită anticomunismului lor, cât şi datorită faptului că nu se sustrăgeau obligaţiilor militare, asemeni altora dintre coreligionarii lor. Iar după ce învăţau meseria armelor, emigrau în viteză spre ţara Sfântă. Mai mult, li s-a permis să înfiinţeze tabere de instrucţie la Storojineţ şi Zastavna, conduse de ofiţeri evrei care luptaseră în Legiunea Străină franceză. Din nefericire, agitaţiile tot mai frecvente şi zgomotoase ale legionarilor noştri antisemiţi au reuşit să bulverseze această stare de lucruri.
Totuşi, faptele contează mai mult decât teoriile, indiferent de ce grupare a sioniştilor ar fi vorba. La 4 aprilie 1929, într-un raport referitor la mişcarea sionistă din Bucovina, şeful Inspectoratului de Poliţie din ţinut raporta la Bucureşti: „în ce priveşte comunismul din Rusia – apreciau sioniştii -, el este un ideal egoist, în interesul Rusiei şi nu al poporului evreu. Dovada este ultima politică dusă de actualul guvern din Rusia, care începe a înlătura pe evrei din viaţa politică rusă.” în mod frecvent, soseau din Palestina la Bucureşti diverşi emisari evrei originari din Rusia, spre a susţine în organizaţiile sioniste conferinţe din care accentele antisomuniste nu lipseau niciodată. în 1932, un asemenea emisar a fost Samuel şapira, născut în Ucraina. Faptul că citadela comunismului mondial era mereu în atenţia tuturor sioniştilor l-a dovedit şi o conferinţă a revizionistului Wolfgang von Wiesl din Viena, din 10 februarie 1933: „în ce priveşte soarta Rusiei sovietice, din punct de cedere politic, a arătat că ea depinde de acţiunea războiului chino-japonez – remarca Siguranţa statului. Dacă Japonia va rămâne definitiv în Manciuria, atunci soarta Rusiei este pecetluită. Contrariu, ea va triumfa.” Nu avea de unde să ştie că japonezii şi ruşii vor ajunge la un modus vivendi.
Netoleraţi în Rusia. în ceea ce privea conflictele din interiorul mişcării sioniste, la 1 martie 1933, dintr-o conferinţă a lui Beno Sternberg, şeful revizioniştilor din Cernăuţi, Siguranţa a dedus următoarele: „Preşedintele, în expunerile sale, a arătat propaganda desfăşurată în contra elementelor care nutresc idei extremiste de stânga şi sunt înregimentate în organizaţiuni sioniste.” Desigur, erau în discuţie infiltrările comuniste în sionism. La 28 martie 1935, într-o notă informativă a Jandarmeriei, se remarca faptul că evreii care emigrează în Palestina, în urma insistenţelor sioniştilor revizionişti, „trebuie să prezinte fiecare individ un aviz din partea societăţii Uniunea Evreilor, că nu a fost şi nu este înscris în organizaţiile comuniste”. Acuzaţiile că evreii ar sprijini şi propaga comunismul au fost respinse şi de liderul evreilor asimilişti, Wilhelm Filderman, într-un interviu acordat ziaristului elveţian Karl Gyr, apărut în ziarul Zorile din 30 decembrie 1936. în aceeaşi consecvenţă, în revista evreiască Hayarden (Iordanul) nr. 19 din februarie 1937 chestiunea era abordată pe larg, sub titlul Noua Organizaţie Sionistă împotriva comunismului, într-un articol din care cităm: „Peste prăpastia ce desparte neosionismul de comunism nu duce nici o punte.” Iar la 4 iulie, acelaşi an, gazeta Cuvântul Evreiesc republica un articol mai vechi al lui Vladimir Jabotinski, Sionism şi Comunism, în care liderul mondial al revizioniştilor declara: „Esenţa comunismului este antisionistă.” Or, ne aflam la o dată când mişcarea sionistă captase majoritatea populaţiei evreieşti din România.
Ecouri ale anticomunismului sionist ajungeau la Bucureşti şi de peste hotare. La 25 martie 1938, Gheorghe Crutzescu, şeful Legaţiei române de pe lângă Societatea Naţiunilor din Geneva, a fost vizitat de Nahum Goldman, delegat al Agenţiei Evreieşti pentru Palestina. în România, sub presiunea atmosferei antisemite generate de legionari, tocmai fuseseră dizolvate mai multe organizaţii de tineret sioniste, care-i pregăteau pe membrii lor pentru emigrarea în Palestina. Printr-o confuzie, taberele lor erau considerate pepiniere ale comunismuluui şi „dl Goldman – telegrafia Gheorghe Crutzescu la Bucureşti – se miră de acuzaţiile de comunism aduse organizaţiunilor dizolvate, scopul lor fiind numai acela de a se da o pregătire profesională, în special agricolă, viitorilor colonişti evrei. în sprijinul afirmaţiunii sale, d-sa aduce argumentul că adversarul cel mai implacabil al sionismului este tocmai comunismul, sioniştii neputând niciodată obţine din partea Sovietelor ca mişcarea lor să fie măcar tolerată. Reprezentantul Agenţiei Evreieşti nu contestă că nu s-ar fi putut strecura în organizaţiunile din ţara noastră şi unele elemente comuniste. însă acestea trebuie considerate drept cazuri izolate, în privinţa cărora se justifică luarea măsurilor de rigoare. Organizaţiunile, însă, în totalitatea lor, sunt absolut străine de comunism, d-sa luându-şi întreaga răspundere în privinţa lor, deoarece depind de Agenţia Evreiască pentru Palestina.” Chiar şi Direcţia Generală a Poliţiei îl asigura pe ministrul de Interne în funcţie, la 12 aprilie 1938, că mişcarea sionistă, în ansamblul ei, „s-a manifestat prin luptă făţişă contra comuniştilor şi s-a integrat în ideea de ordine publică adoptată în ţara noastră”.
Teama de o invazie sovietică. Antisemiţilor din România s-ar fi cuvenit să le atragă atenţia şi multitudinea evreilor fugiţi din Rusia sovietică şi pătrunşi ilegal în ţară. Ceea ce echivala cu o atitudine şi cu o poziţie politică. Pentru ei funcţiona societatea de ajutor Mutualitatea şi ei au fost cei dintâi care l-au întîmpinat pe Vladimir Jabotinski la Gara de Nord, la 12 octombrie 1938, când acesta a sosit într-o vizită în România. Apoi, începând de la 17 septembrie 1939, după ce Uniunea Sovietică a atacat pe la spate Polonia aflată în război cu Germania, zeci de mii de evrei polonezi îşi găseau refugiul în Bucovina de Nord, fiind îndrumaţi de aici spre Constanţa şi, din Constanţa, spre Palestina. Erau fericiţii înzestraţi de britanici cu certificate de emigrare şi, în imensă majoritate, proveneau din teritoriile poloneze invadate de ruşi. N-au stat pe loc spre a se bucura de splendorile comunismului bolşevic. Pe de altă parte, veşti importante plecau şi din România spre exterior. La 17 octombrie 1939, cotidianul L’Avenir Juif din Belgia consemna: „Se semnalează exodul masiv al populaţiei evreieşti din România, situată în provinciile de frontieră, către regiunile din interiorul ţării. Se evaluează la 10.000 numărul refugiaţilor evrei din Basarabia, care părăsesc această provincie de teama unei invazii ruseşti. Se socoteşte că la Bucureşti se află aproape 5000 refugiaţi din Bucovina.” şi aceştia iubeau comunismul ca sarea în ochi.
Când s-a decis interzicerea colectării de fonduri sioniste din ţară, s-au efectuat zeci de percheziţii în diverse sedii ale instituţiile evreieşti şi nu s-au găsit nicăieri materiale comuniste de propagandă. De altfel, marea masă a aceste populaţii nici nu prea era interesată de comunism. Ea era anticomunistă prin educaţia şi preocupările ei şi asta era totul. De altfel, chestiunea este specificată şi în documentele Siguranţei de odinioară, eşuate azi în arhive: „Majoritatea evreilor din lume – se constata la 1 februiarie 1940 – sunt constituiţi în două organizaţii politice evreieşti: Vechea Organizaţie Sionistă şi Noua Organizaţie Sionistă, denumită şi revizionistă; prima se bucură de asentimentul Angliei, spre deosebire de ultima. Evenimentele internaţionale din ultimii ani şi, cu deosebire, mişcările antisemite din diferite state, au determinat pe conducătorii celor două organizaţii evreieşti să organizeze şi să constituie un stat evreiesc în Palestina. Datorită precipitării evenimentelor internaţionale, problema emigrării şi imigrării devine principala preocupare a conducerii celor două organizaţii politice evreieşti.” Nimic despre comunism, ceea ce însemna că acesta nu constituia o preocupare. şi contingenţele cu comunismul erau generate mereu de bănuieli nefondate. Aşa cum s-a întâmplat la 24 februarie 1940, când Inspectoratul Regional de Poliţie din Iaşi cerea desfiinţarea fermei Masada de lângă Bălţi, fiind „indubitabil că ea formează un nucleu comunist, aspectul fizic al aşa-zişilor elevi nefiind al unor muncitori agricoli, obişnuiţi a mânui unelte de lucru”. Păi cum să fie aşa de vreme ce ferma era o şcoală organizată de sionişti, în care elevii, înainte de emigrarea în Palestina, se pregăteau să devină muncitori agricoli? Abia de atunci înainte urma să li se bătătorească mâinile. De altfel, ca urmare a unei percheziţii severe efectuate la ferma în speţă, însăşi poliţia a putut constata: „Nu s-a stabilit existenţa de materiale cu conţinut subversiv sau incendiar.”
Invazia devine realitate. Un capitol aparte în această poveste îl reprezintă invazia sovietică în Basarabia şi Bucovina de Nord, pe parcursul căreia li s-a creat evreilor o faimă de rău augur. Mai mulţi evrei care încercau să pătrundă în România, mai ales prin frontiera din Bucovina de Nord, au fost consideraţi drept spioni sovietici şi judecaţi în tribunalele militare, deşi nu aveau nici un fel de relaţie cu evenimentul pe cale să izbucnească. însuşi regele Carol al II-lea a decis, la 24 iunie 1940: evreii nu aveau voie să se înscrie în Partidul Naţiunii, chestiune de care compatrioţilor noştri de religie mozaică le-ar fi păsat prea puţin dacă nu ar fi semnificat efectiv o excludere din viaţa publică a ţării şi, implicit, un blam. Partidul Naţiunii era conceput ca partid unic, propriu statului totalitar conceput de monarh. între timp, pe frontiera de est se constituia corpul de interpreţi necesar în cazul confruntării cu Rusia şi s-a constatat că evreii prezentau mai multă încredere decât basarabenii de baştină. în aceleaşi împrejurări, exodul evreilor din teritoriile poloneze ocupate de ruşi continua să-i preocupe pe grănicerii români. La 27 iunie 1940, din această categorie, au fost surprinse la frontieră Hermine Zavila şi Claudia Reiss. Alte exemple sunt inutile, pentru că ne-ar solicita un timp şi un spaţiu nelimitat. Iar în ziua imediat următoare, la 28 iunie 1940, invazia sovietică s-a declanşat.
în zilele şi săptămânile următoare, minciunile referitoare la comportamentul evreilor au devenit regulă în toate rapoartele civile şi militare. S-a spus că evreii din Soroca i-ar fi primit pe sovietici cu pâine şi sare, când, în realitate, cei ce i-au întâmpinat entuziaşti pe invadatori erau în totalitate membri ai Frontului Renaşterii Naţionale, transformat în Partidul carlist al Naţiunii. Divizia 21 infanterie raporta că a fost nevoită să evite trecerea prin Cimişlia, deoarece la intrarea în comună o aşteptau evreii constituiţi în bandă şi înarmaţi cu ciomege şi coase. însă, dintr-o statistică interbelică se putea afla că în Cimişlia erau stabiliţi circa 300 evrei, din care cel puţin două treimi se alcătuiau din femei, copii şi bătrâni, incapabili să poarte arme, fie ele şi albe. Pe când Divizia 21 infanterie, în marşul de retragere spre Vechiul Regat, era înarmată până în dinţi, inclusiv şi cu piese de artilerie, înşirându-se pe 18 km din şoseaua spre Albiţa. Nenumărate neadevăruri au fost lansate de preotul Vasile ţepordei, directorul publicaţiei Raza din Chişinău, transferată la Bucureşti şi rebotezată Raza Basarabiei. Acesta a relatat întâmplări incredibile, despre evrei care ar fi ucis numeroşi români, când aceştia încercau să treacă la vest de Prut. însă cine cerceta cu atenţie publicaţiile timpului, putea uşor să constate că cei declaraţi drept victime ale evreilor erau bine şi sănătoşi, participând ulterior la diferite manitestări şi slujbe de pomenire dedicate pierderii teritoriului dintre Prut şi Nistru. Ciudat, în zilele noastre, Vasile ţepordei ne-a fost prezentat de fostul preşedinte Emil Constantinescu drept „călugărul Vasile”, faţa bisericească de la care se împărtăşea din punct de vedere duhovnicesc şi moral. Am avut şi eu curiozitatea să-l cunosc pe „călugărul Vasile” şi l-am întrebat: de ce aţi minţit în legătură cu aşa zisele crime ale evreilor? Răspunsul a fost de-a dreptul surprinzător: simţeam nevoia să ţinem opinia publică sub tensiune şi băgam cărbuni la vapor! Trecuse de 80 de ani şi încă nu reuşea să priceapă că prin minciunile lui s-au justificat alte crime, reale şi de-a dreptul abjecte.
Dezertarea ziariştilor. Caracteristic acelui timp a fost faptul că nici un ziarist de la Bucureşti sau din provincie nu a fost martor ocular al evacuării Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Nu întâmplător, în ziarele din acele zile se băteau câmpii: se inventau situaţii inexistente, umflându-li-se de la o zi la alta amploarea, şi se etalau lamentaţii interminabile despre „Moldova lui ştefan cel Mare”. Scriitorii, la fel, nu au reacţionat cum s-ar fi cuvenit. Mihail Sadoveanu s-a încumetat să scrie o tabletă în care incrimina invazia rusească abia în decembrie 1940, când devenise sigur că sovieticii nu vor ajunge până la Bucureşti. Singurele cărţi relative la cursul evenimentelor au fost în noul Paradis, de pictoriţa Lucia Dem. Bălăcescu, surprinsă de invazie în sanatoriul de la Bugaz, şi 255 de zile la Cernăuţi, sub ocupaţie bolşevică, scrisă de un actor de mâna a treia, Pepe Georgescu, de la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Ultima era puternic antisemită însă cel puţin relata relativ corect cronologia evenimentelor şi, citită fiind cu atenţie, se putea alege din ea adevărul de fals.
Dureros a fost şi faptul că, induse în eroare de rapoarte contradictorii, nici autorităţile româneşti nu au putut înţelege semnificaţia mişcărilor evreieşti de o parte şi de alta a noii frontiere dintre România şi Rusia sovietică. de pildă, din faptul că numeroşi evrei se grăbeau să plece prin Galaţi către Reni s-a dedus că erau comunişti care abia aşteptau să facă joncţiunea cu ruşii. în realitate, şi evreii din Basarabia erau în continuă mişcare prin ţară, fie în căutare de mărfuri, atunci când era vorba de comercianţi, fie cu diverse probleme care nu se puteau rezolva decât în Vechiul Regat şi mai cu seamă la Bucureşti. şi acum se grăbeau să-şi regăsească familiile rămase de izbelişte sub tăvălugul rus. Ignobil a fost şi tratamentul rezervat evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord, care încercau să se refugieze în ceea ce mai rămăsese din România. şi aceştia au fost declaraţi comunişti, multora li s-a interzis intrarea în ţară şi aşteptau disperaţi la Ungheni ca să se lumineze românii la cap. Pur şi simplu, nici o autoritate nu putea să înţeleagă faptul că evreii, în general, dedicaţi unor activităţi comerciale şi unor profesiuni liberale, nu puteau avea nici o simpatie pentru regimul comunist din Rusia sovietică, excepţiile confirmând regula. în afară de asta, evreii erau oameni umblaţi, refugiaţi de sub diverse sisteme politice, şi ştiau mult mai bine cum se trăia sub regimul sovietic şi, mai ales, cum trăiau coreligioinarii lor sub acelaşi regim. Cu toate acestea, prin ziarele timpului, preluate din documentele oficiale, erau debitate incontinent fraze de genul: „La Catedrala din Cernăuţi, comuniştii evrei au dat crucea jos şi au pus în loc un steag roşu cu fotografia lui Stalin, iar interiorul l-au devastat cu diferite grenade.” De unde puteau să aibă evreii grenade? în afară de asta, mulţi română rămaşi sub ocupaţie sovietică atestau că aşa ceva nu s-a întâmplat, crucea a rămas acolo unde era şi nici interiorul catedralei nu a fost devastat cu grenade.
Vremea confuziilor. Adevărul era că şi românii, şi evreii erau năuciţi de succesiunea rapidă a evenimentelor, şi unii, şi alţii considerând mişcările celorlalţi drept gesturi ostile. şi toate zvonurile posibile aveau circulaţie liberă. „în ziua de 29 iunie 1940 – consemna un document militar -, primarul oraşului Cernăuţi a fost împuşcat în faţa primăriei.” Evreii, desigur, ar fi fost autorii crimei. Dar primarul respectiv, după ce predase oraşul sovieticilor, se refugiase în linişte la Câmpulung-Moldovenesc şi, la ora aceea, întocmea un raport cuvenit pentru uzul Ministerului de Interne. şi şeful gării din Cernăuţi ar fi fost asasinat de evrei, însă, în anii ’60-’70 acesta trăia bine merçi la Craiova. Avocatul evreu Michel Flexor s-ar fi instalat cu de la sine putere primar la Soroca, dar ziarele vremii atestă că, în august 1940, Michel Flexor îşi descisese un birou de avocatură la Bucureşti. De la astfel de neadevăruri s-a ajuns la masacrul a 55 de evrei la Dorohoi şi la o creştere a atmosferii antisemite din întreaga ţară. Până când însuşi Marele Stat Major s-a simţit dator să înfrâneze excesele antisemite, interzicând ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor să se mai răfuiască cu nişte oameni nevinovaţi. în ciuda acestui fapt, numeroşi evrei au fost aruncaţi de soldaţi din trenuri, în timpul mersului, şi 172 de evrei adunaţi în templul din Rădăuţi au traversat momentele critice sub paza Jandarmeriei. în felul acesta s-a ajuns şi la situaţia când mulţi evrei din Moldova, de teama viitorului tulbure care îi aştepta în ţară, au preferat să treacă la ruşi. Nu erau nici ei comunişti.

Extras dintr-un document militar
„Cât priveşte refugiul anumitor categorii de evrei în provinciile ocuopate de trupele sovietice, se menţionează că motivele care îi determină pe aceşti evrei la emigrare sunt, în afară de faptul că o parte îşi au în cele două provincii familiile şi avutul, şi teama de eventuale represiuni ce vor avea de îndurat continuând să locuiască în ţara noastră. Evenimentele din Basarabia şi Bucovina au determinat şi o mişcare a populaţiei evreieşti în sens invers decât cel relevat, ceea ce a determinat pe fruntaşii diverselor instituţii evreieşti din capitală să ia o serie de măsuri menite să asigure asistenţa coreligionarilor refugiaţi.”
(3 iulie 1940)

Extras dintr-un alt document militar
„în puţine împrejurări, ca acelea prin care trece azi, populaţia evreiască din ţara noastră a reacţionat atât de uniform, evreii părăsind pe cât posibil contactul cu populaţia autohtonă. încetinindu-şi activitatea şi retrăgându-se în cadrul strict al grupărilor lor, evreii studiază modalitatea preîntâmpinării oricăror măsuri menite să le aducă o constrângere a libertăţii de acţiune şi să-i deposedeze de bunuri. în acest cadru de solidaritate frăţească, directivele conducătorilor lor îşi găsesc executarea cu cea mai desăvârşită promptitudine.” Evident, nu era vorba despre evrei comunişti.
(7 iulie 1940)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: