Jacques Vergotti sub tirul întrebărilor

Nu ştim ce i s-a spus lui Jacques Vergotti, la Palm Beach, să declare avocaţilor care urmau să-l descoase asupra evenimentelor din noiembrie 1947, însă fostul prefect al Palatului Regal s-a dovedit a fi un om cinstit şi corect. Stenograma interogatoriilor la care a fost supus, în acelaşi timp, ne iniţiază în procedurile justiţiei americane, în cadrul cărora balcanismele nu au trecere. Remarcabil e faptul că avocaţii apărării, departe de a se agăţa de fel de fel de chichiţe, doreau să afle exact adevărul şi l-au aflat. Este un adevăr pe care fostul rege Mihai continuă să-l conteste şi în zilele noastre.

Interogatoriile în speţă s-au desfăşurat marţi, 23 aprilie 1985, la sediul din Washington al birourilor de avocatură Barnett & Algia, 1000 Thomas Jefferson St., în prezenţa Patriciei M. Dowd, notar public în şi pentru Districtul Columbia. Jacques Vergotti era audiat în calitate de martor şi stenograma întrebărilor şi răspunsurilor se află în arhiva Tribunalului Districtual al Statelor Unite, Districtul Sudic New York. De asemenea, o copie se află în arhiva Corpului de Control al Guvernului, fapt despre care dl Călin Popescu Tăriceanu habar nu are. Altfel nu ar fi declarat că statul român nu a revendicat niciodată nimic de la fostul rege. Cine parcurge o asemenea stenogramă înţelege că e riscant să încerci să de joci cu justiţia americană.
Au adresat întrebări martorului avocaţii Johndroe, Woodfield şi Epstein, apărătorii pârâtului Kimbell Museum, şi Pamfil Ripoşanu, care apăra interesele statului român. După ce s-a lămurit cu cine stă de vorbă, Johndroe a abordat direct subiectul principal al discuţiei, prezentându-i lui Jacques Vergotti fotocopii ale celor două picturi de El Greco, Canonicul Bosio şi Sf. Sebastian. Martorul a recunoscut că cele două picturi, în 1941-1942, s-au aflat în ţară, la fel în 1944, când Vergotti s-a întors de pe front, fiind deci exclus să fi fost înstrăinate de fostul rege Carol al II-lea, cum dă de înţeles fostul rege Mihai.
FONDUL PROBLEMEI. A survenit apoi o secvenţă care merită a fi integral reprodusă: „Johndroe: Bun, cunoaşteţi dacă picturile San Sebastian şi Canonicul Bosio au fost scoase din România?
Vergotti: îmi amintesc foarte bine că regele a ordonat ca aceste două picturi să fie puse în trenul folosit cu ocazia vizitei sale la Londra, la 11, 12 şi 13 noiembrie.
î.: în ce an?
R.: 1947. Eu personal le-am dat d-lui Lang. Arthur Lang, directorul Uniunii Bancare Elveţiene din Zürich, în acelaşi timp cu banii pe care i-am depus pentru regele Mihai, la 13 noiembrie 1947.
î.: Cu ce ocazie a călătorit regele Mihai la Londra?
R.: Participa la nunta vărului său Philip cu prinţesa Elisabeta, actuala regină a Angliei.
î.: Regele Mihai a scos şi altceva din ţară, în noiembrie 1947, în afară de San Sebastian şi Canonicul Bosio?
R.: Nu ştiu cât de multe lucruri a ordonat el să fie puse în acel vagon special de tren. îmi aduc aminte de cele două maşini noi, două automobile Buick noi.
î.: Trenul cu vagonul care conţinea cele două Buick-uri şi cele două picturi era un tren special?
R.: Era un vagon care putea fi ataşat la orice tren.
î.: şi a fost ataşat la un tren regulat?
R.: Din câte îmi amintesc, acel vagon şi un altul, pentru personalul care mergea direct la Londra, a fost ataşat la Orient-Expres-ul regulat.
î.: La Orient Expres?
R.: Da.
î.: şi acesta era un tren cu program regulat?
R.: Era un tren care mergea regulat, zilnic, de la Bucureşti la Budapesta, Viena, Paris, Londra. Dar nu-mi amintesc prea bine, pentru că peste o lună a existat un tren special, dar de data aceasta, cu siguranţă, lucrurile pentru care regele a dat ordin să fie scoase cu aprobarea guvernului se aflau într-un vagon special.
î.: Asta se întâmpla în 1947, da?
R.: 12-13 noiembrie 1947. Iar eu am plecat cu regele, cu avionul. Tocmai de aceea nu vă pot da toate detaliile despre tren.
î.: Aţi întâmpinat trenul în Elveţia?
R.: M-am întâlnit cu personalul vămii elveţiene. Nu ni s-a permis să ne suim în tren. Deci, elveţienii mi-au predat tot ce se aflase în tren.
î.: Tablourile şi automobilele au trebuit să treacă prin vama elveţiană?
R.: Totul a trecut prin vama elveţiană.
î.: şi după ce lucrurile au trecut prin vama elveţiană le-aţi predat d-lui Lang de la bancă?
R.: Exact.
î.: în depoziţia dumneavoastră aţi menţionat mai devreme că totul s-a făcut cu aprobarea guvernului. Ce înţelegeţi prin aceasta?
R.: Se poate spune că relaţiile dintre rege şi guvernul condus de dl Groza şi Gheorghiu-Dej au fost cordiale. Personal, am fost invitat de domnii Groza şi Gheorghiu-Dej să iau instrucţiunile şi banii pentru această călătorie. Am chitanţa pentru banii pe care i-am luat pentru tot grupul care călătorea la Londra. şi îmi amintesc că atât dl Groza, cât şi dl Gheorghiu-Dej voiau să se asigure că regele avea tot ce dorea să ia cu el. Nu am intrat în detalii. Era prima călătorie în străinătate a regelui. O ocazie foarte plăcută. şi, de fapt, cred că toată lumea spera că regele se va căsători.”
O AFACERE PERFECT PåGUBOASå. Era foarte clar cine înstrăinase o parte substanţială din colecţia de artă a Coroanei României şi, totodată, nu poate fi pusă la îndoială nici complicitatea guvernului comunist la această operaţiune de jaf asupra unor bunuri din proprietatea statului. în lista valorilor depuse de Jacques Vergotti la Union des Banques Suisses, tablourile Sf. Sebastian şi Canonicul Bosio, denumit atunci Portret de bărbat, erau plasate în poziţiile 105 şi 106. Fostul rege Mihai ar fi deosebit de amabil dacă s-ar încumeta să ne spună ce mai figura în aceeaşi listă până la 105 şi după 106. Dacă nu, o să-i spunem noi, într-un alt context, mai exact într-o carte în care vom putea prezenta mai pe larg diversele probe.
A fost luat apoi în discuţie fragmentul memorialistic publicat de generalul Emilian Ionescu, fost aghiotant regal, în Magazin Istoric din decembrie 1972. Era altă probă care atesta că fostul rege Mihai a scos tablouri din ţară, fiind pur şi simplu de neînţeles de ce faimoasa Securitate, în următorii opt ani, a continuat să caute tablourile la Lisabona. Halal serviciu de informaţii! şi de acum dumirit, Johndroe a mai spus: „întrebarea mea pentru dumneavoastră este: era proprietatea scoasă proprietatea particulară a regelui?” Iar Vergotti a rostit cu sfială un „bineînţeles”, însă nu pentru că ar fi vrut să inducă în eroare justiţia, ci pentru că nu cunoştea nici testamentul lui Carol I din 1899 şi nici testamentul lui Ferdinand din 1926. La acel „bineînţeles”, Pamfil Ripoşanu a replicat sec: „Cred că ar trebui să notaţi că obiecţiile noastre se menţin.”
A urmat o secvenţă, al cărei protagonist a fost avocatul Epstein, pe care o cităm în esenţa ei: „Epstein: Regele v-a spus vreodată să ascundeţi faptul că în noiembrie 1947 au fost scoase bunuri?
Vergotti: Pardon?
î.: V-a spus regele vreodată să ascundeţi de alţii faptul că au fost scoase bunuri?
R.: Nu. Nu. Nu. Sub nici un motiv. Faptul a fost deschis, public. Toată lumea ştia. Aşa cum apare şi în cărţi sau în ziare. N-a fost un secret, n-a fost ceva ilegal, nimic.” Numai Securitatea română nu reuşise să afle nimic, până în 1980/1981, despre ceea ce nu reprezenta nici un fel de secret. încă o dată, halal serviciu de informaţii!
în ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că Jacques Vergotti spunea adevărul. Fostul rege îşi închipuia că, dacă bătuse palma în deplină discreţie cu Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, totul se putea considera aranjat. Or nu era chiar aşa. Scoaterea unor valori din categoria bunurilor de patrimoniu naţional nu se facea la o discuţie înghesuită între patru pereţi. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că erau în discuţie valori inalienabile. De altfel, consecinţele le-a suferit chiar fostul rege Mihai. Neposedând nici un fel de acte de proprietate, a fost nevoit să scoată la vânzare tablourile în mod fraudulos, pe sub mână, ascunzându-şi identitatea şi uzând de intermediari care l-au jecmânit până la os, pur şi simplu. Pentru cele două lucrări de El Greco, Canonicul Bosio şi Sf. Sebastian, el a încasat aproximativ 3,5 milioane dolari. în schimb, casa de comerţ de artă Wildenstein a obţinut 30 milioane dolari, cum vom afla mai târziu de la Pamfil Ripoşanu. Nimic de zis, mare afacerist fostul rege al României!
ŞTIŢI, DE FAPT NU ŞTIU! într-un singur moment Jacques Vergotti a dat-o în bâlbâială şi anume atunci când a fost luat la întrebări de avocatul Pamfil Ripoşanu. Acesta l-a întrebat scurt: “Ne-aţi putea spune, aţi primit o autorizaţie de export pentru a scoate cele două picturi? Vorbesc despre probele nr. 1 şi nr. 2.
R.: Da.
î.: Era o licenţă de export? Aşa cum aveaţi pentru bani?
R.: Nu. Nu cred că exista vreo regulă în sensul de a avea o licenţă de export pentru bagajele personale.
î.: Nu, nu mă refer la bagaje. Era o regulă că operele de artă nu puteau fi scoase fără licenţă de export?
R.: Nu cunosc nici un fel de regulă…
î.: Dar ştiţi…
Dl Epstein: Nu ştiu dacă martorul a terminat de răspuns.
Martorul: Nu ştiu nimic despre asta. Eu nu am ales nimic. ştiţi, de fapt nu ştiu.
î.: Aş vrea să ştiţi că apreciem mărturia dumneavoastră foarte sinceră. întrebarea pe care o am în minte şi pe care vreau să v-o pun este dacă, după ştiinţa dumneavoastră, guvernul a eliberat o licenţă de export pentru aceste opere de artă de care vorbiţi, de cele două tablouri, probele nr. 1 şi nr. 2, cele două El Greco?
R.: Nu a existat o solicitare. Adică guvernul, aşa cum am mai spus, a avut curtoazia de a-l lăsa pe rege să facă exact ce dorea. Eu nu am verificat. Nu am ştiut. Dacă aş fi ştiut, probabil l-aş fi informat.
î.: Dar, din câte ştiţi, nu s-a primit nici o licenţă de export, din câte ştiţi?
R.: La vremea aceea, nu.
î.: Vorbim de noiembrie 1947?
R.: Nici nu s-a pus problema. Nicăieri în lume nu era nimic. ştiu că sunteţi probabil sub influenţa a ceea ce aţi citit în ziare săptămâna trecută despre…
î.: Nu. Nu.
R.: …Despre importul câtorva picturi pe care Muzeul Getty vrea să le obţină. Dar la vremea aceea circulaţia era absolut liberă. După câte ştiu eu.”
Jacques Vergotti ar fi făcut mai bine să se oprească acolo unde a declarat: „ştiţi, de fapt nu ştiu!” Deoarece cunoştinţele lui în domeniu erau egale cu zero. Exista şi atunci o lege a patrimoniului naţional, iar biroul din cadrul Ministerului Artelor care veghea la respectarea acestei legi era condus de poetul Adrian Maniu. Acolo se eliberau autorizaţiile de export pentru bunurile artistice. şi tot acolo era interzisă scoaterea peste graniţă a acelor bunuri a căror circulaţie nu era „absolut liberă”. Astfel încât fostul rege Mihai, dacă a fost ceea ce pretinde că ar fi fost, un suveran constituţional, era dator şi el să respecte legile statului.
în sfârşit, stenograma discuţiilor purtate la Washington, la 23 aprilie 1945, între orele 10,30 şi 13,00, s-a încheiat cu certificarea notarului care le asistase: „Eu, Patricia M. Dowd, funcţionarul în faţa căruia a fost luată depoziţia de mai sus, certific prin aceasta că martorul a cărui mărturie este reflectată de depoziţia de mai sus a jurat regulamentar în faţa mea; că mărturia respectivului martor a fost stenografiată de mine şi apoi dactilografiată sub controlul meu; că respectiva depoziţie este o consemnare corectă a mărturiei depuse de respectivul martor; că nu sunt nici consilier, nici rudă, nici angajat al nici uneia dintre părţile implicate în acţiunea în cadrul căreia a fost luată această depoziţie; şi că nu sunt rudă sau angajat al nici unui avocat sau consilier angajat de părţile în proces şi că nu am vreun interes financiar sau de altă natură pentru rezultatul acţiunii.” Certificarea nu are legătură cu cauza, dar am socotit că e bine s-o reproducem, ştiut fiind că în România s-a întâmplat mi o dată ca soţia să fie judecător şi soţul procuror, în cadrul aceluiaşi tribunal. Sau ca soţul, în calitate de avocat, să apere o cauză în faţa soţiei sale, preşedintă a completului de judecată.
PRIMUL PROCES CAPOTEAZå. în încheiere, revenim la memoriile lui Jacques Vergotti, publicate în urmă cu câţiva ani de Editura Albatros de la Bucureşti: “Avocatul B. Barnett, împreună cu fiul său şi un asistent, au stabilit că Regele Mihai avea domiciliu atât la Villa Ananda de la Palm Beach, Florida, SUA, cât şi la Villa Serena, la Versoix, Geneva, Elveţia, probabil pentru că guvernul Republicii Socialiste România intentase acţiunea de recuperare a tablourilor de la Societatea Wildenstein, cât şi de la muzeul Fundaţiei Kimbell din Texas, sub al cărui nume tablourile lui Giacomo Bosio şi San Sebastian de El Greco apăruseră la Expoziţia din Madrid din 1982. Regina Ana a avut amabilitatea de a-mi explica că vânzarea tablourilor, care a avut loc în Elveţia, a fost făcută în numele Societăţii Anonime L. Degallier, având pe fratele ei, Prinţul Michel, ca preşedinte de consiliu, şi pe Regele Mihai cu ea ca membri ai consiliului de administraţie. N-am întrebat dacă Villa Ananda şi Villa Serena făceau parte din capital.
Avocaţii aveau nevoie de declaraţia Regelui şi a mea, precizând că cele două tablouri au fost scoase din ţară în noiembrie 1947, înainte de declararea Republicii Populare. Pentru ca declaraţia mea să fie valabilă, Regele a fost obligat să dovedească că eu eram în serviciul Casei Regale în timpul domniei sale şi că eram ofiţerul de ordonanţă în timpul călătoriei la Londra, cu ocazia căsătoriei Principesei Elisabeta cu Prinţul Philip. Fiind supus unui interogatoriu sub jurământ, am putut da o declaraţie clară notarului public, deoarece dispuneam de carnetul original cu însemnările mele zilnice din timpul călătoriei la Londra. Regina Ana l-a găsit aşa de interesant, încât a făcut o copie peste noapte. Rezultatul declaraţiei mele din 5 februarie 1985, la care Regele era prezent, a fost că am fost delegat ca mandatar pentru a susţine cazul în justiţie la Washington, la 23 aprilie 1985.
Din dosarul depus ulterior în copie la Arhivele de la Hoover Institute din California reiese clar că nu a fost uşor să obţin câştig de cauză, dar, în ciuda opoziţiei avocaţilor ce reprezentau guvernul Republicii Socialiste România, cazul a fost clasat, cum s-a anunţat la Radio Free Europe şi confirmat în ziarul The New York Times din 15 februarie 1987. în 18 iunie al aceluiaşi an, am fost convocat la tribunalul oraşului Geneva, din Elveţia, unde Regele Mihai a fost din nou martor când mi s-a acordat câştig de cauză.”
în realitate, lui Jacques Vergotti nu i s-a acordat nici un fel de câştig de cauză, cu atât mai mult cu cât nu era cauza lui. Procesul fiind mutat la Geneva, statul român era dator să achite o sumă de taxe şi, în urma presiunilor Elenei Ceauşescu, autorităţile româneşti au renunţat să-şi mai apere interesele. Asupra acestui episod circulă mai multe versiuni. Unii spun că Elena Ceauşescu ar fi fost mituită de Wildensteini, ceea ce nu se poate exclude, pentru că reputata casă de comerţ de artă, dacă scandalul lua proporţii, ar fi ieşit din afacere destul de şifonată. Alţii spun că Ceauşeştii ar fi traversat o criză de economie valutară, socotind mai valoros un teanc de dolari decât nişte picturi a căror valoare n-o realizau. La urma urmelor, nu trebuie ignorat nici amestecul Securităţii în procesul în cauză. După ce se scremuse 30 de ani să afle unde se aflau tablourile înstrăinate în noiembrie 1947, s-ar fi cuvenit să predea informaţiile respective autorităţii civile şi să-şi vadă de treaba ei. Nu s-a întâmplat aşa, s-a amestecat şi aici, unde nu-i fierbea oala, prin “indicaţiile preţioase” transmise lui Pamfil Ripoşanu. şi unde se amesteca ea se usca iarba.

MINCIUNå REGALå
„Referitor la averea cu care am plecat, noi am cerut să ni se dea doar echivalentul producţiei de pe Domeniile Coroanei pe anul 1948. Sarcastic, Groza a răspuns că o să vadă şi că n-o să-l lăsăm să moară la umbra piramidelor. Era o aluzie la regele Italiei, care a trebuit să plece în Egipt Ne-au dat doar 200000 de franci elveţieni, echivalentul a 50000 dolari. Ne-am întors la Sinaia să ne facem bagajele şi acolo am găsit deja o comisie care nu ne-a permis să luăm nimic din palat – Foişor, nici măcar o scrumieră. Am plecat cu strictul necesar, singura îngăduinţă fiind doar 3-4 maşini. Trenul a avut patru vagoane: unul pentru mine şi familie, unul pentru suită, unul cu automobilele, cu lucrurile strictului necesar.” Deliberat sau nu, plecarea din noiembrie 1947 era încurcată cu cea din ianuarie 1948.
(Baricada, 22 mai 1990)

MINCIUNå PRIM-MINISTERIALå
„…Din informaţiile pe care le avem la dispoziţie, autorităţile comuniste, care au forţat abdicarea regelui Mihai şi plecarea acestuia, nu au întreprins demersuri pentru recuperarea unor bunuri de la familia regală. Acest lucru ne îndreptăţeşte să considerăm că afirmaţiile referitoare la însuşirea fără drept de către fostul monarh a unor bunuri de valoare sunt mai mult decât îndoielnice. Mai mult decât atât, autorităţile nu dispun de dovezi în acest sens.“ (Toate dovezile se află în arhiva Corpului de Control al guvernului.)
(Călin Popescu Târiceanu, 14 aprilie 2005)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: