Legaţia italiană sub tirul guvernului Groza

La 28 ianuarie 1945, Italia declarase arbitrajul de la Viena, din 30 august 1940, prin care România pierduse temporar o parte importantă a Transilvaniei, drept nul şi neavenit. Unul dintre arbitri de la reuniunea din Viena fiind chiar ministrul de Externe al Italiei din epocă, Contele Galeazzo Ciano, comunicatul guvernului de la Roma fusese primit cu o satisfacţie explicabilă la Bucureşti. Ar fi existat deci toate premisele pentru ca relaţiile dintre Roma şi Bucureşti să se aşeze într-un făgaş benefic pentru ambele părţi. însă, începând de la 6 martie 1945, noul guvern român, preponderent comunist, a împins contactele reciproce pe un teren care nu putea să producă decât note informative şi nicidecum avantaje economice sau culturale.

La 12 decembrie 1945, Siguranţa română, pescuind la întâmplare în ape tulburi, îl lua în colimator pe presupusul preot Fiorello Lasso de la Institutul catolic pentru călugăriţe Sf. Maria de pe str. Pitar Moş nr. 13. Pista nu ducea nicăieri, Fiorello Lasso fiind, de fapt, şofer la Nunţiatură şi departe de orice activitate politică, astfel încât filajul Corpului Detectivilor, într-un târziu, a abandonat-o definitiv.
Evoluţie paradoxală
Apoi, la 29 ianuarie 1946, din ordinul secţiei de contraspionaj a Serviciului Special de Informaţii, au fost puse sub filaj permanent intrările şi ieşirile de la Nunţiatura papală. şi chiar în această zi s-a constatat că nunţiul Andrea Cassulo era vizitat de Pietro Gerbore, devenit curând titular al Legaţiei Italiei, în calitatea de însărcinat cu afaceri. Din nou, Pietro Gerbore s-a prezentat la Nunţiatură la 30 aprilie 1946 şi faptul a fost pus în relaţie directă cu înfiinţarea, în ziua imediat următoare, a Grupului catolic italian de la Bucureşti, format din circa 600 de membri, mobilizaţi de parohul Antonio Mantica. Cu alte cuvinte, în loc să slăbească, conform indicaţiilor Moscovei, sub hărţuielile autorităţilor româneşti, mişcarea catolică din România se întărea, prin colaborarea Nunţiaturii cu Legaţia Italiei.
Din acest moment, documentele serviciilor secrete autohtone ne dezvăluie şi cauzele în virtutea cărora reprezentanţa diplomatică italiană din ţară a intrat cu prioritate în colimatorul regimului comunist de la Bucureşti. Spre deosebire de alte legaţii acreditate în România, cea a Italiei nu purta numai crucea prelaţiilor de origine italiană din instituţiile catolice ale ţării, ci gestiona şi cea mai numeroasă colonie de conaţionali din această ţară. S-ar mai fi putut vorbi şi de prelaţi catolici francezi stabiliţi aici, precum şi de o colonie franceză, aceasta fiind însă mult mai puţin numeroasă decât cea italiană. De asemenea, în jurul Legaţiei Italiei gravitau şi un număr apreciabil de întreprinzători italieni, implicaţi în industrii înfloritoare, spre care comuniştii români priveau cu un jind nedisimulat. Având în vedere numărul important al coloniştilor peninsulari, italienii dispuneau aici de mai multe consulate decât orice altă naţiune şi toate depindeau de Legaţia Italiei. în sfârşit, legaţia girată la data aceea de Pietro Gerbore avea în subordine şi un Institut italian de cultură, punct de atracţie pentru numeroşi intelectuali români, pe care comuniştii îi dorea orientaţi spre o altă formaţie decât una occidentală. Evident, serviciile secrete de la remorca regimului comunist de la Bucureşti, au luat în consideraţie nu numai mişcările şi atitudinile diplomaţilor italieni ca atare, ci şi domeniile colaterale în care aceştia se implicau şi îşi exercitau atribuţiile.
Diplomaţi sub filaj
Dacă despre diplomaţii italieni este vorba, începem prin a observa că, la 17 iulie 1946, o notă a Siguranţei pretindea că Pietro Luigi, la data aceea secretar al legaţiei, ar fi declarat: „Uniunea Sovietică începe o acţiune de eliminare a exponenţilor catolici din ţările de sub influenţa sa.” în iulie, acelaşi an, a fost semnalată o nouă vizită a lui Pietro Gerbore la Nunţiatură, după care, în lunile următoare, despre acelaşi diplomat italian, în acelaşi timp şi un distins om de carte, serviciile speciale au început să debiteze minciuni ordinare. într-o notă a SSI din 10 martie 1947 se afirma, negru pe alb: „Gerbore, fostul însărcinat cu afaceri al Italiei la Bucureşti, a fost trimis aici pe vremuri de către fascişti, pentru a întări legăturile dintre România şi Axă.” Iar după 23 august 1944, Gerbore ar fi devenit peste noapte republican! însă lucrurile stau exact invers. Dacă şefii din 1947 ai SSI ar fi răsfoit arhivele propriei lor instituţii, ar fi aflat că Pietro Gerbore, dimpotrivă, sosise la Bucureşti pentru a întări contactele culturale dintre Italia şi România. Nu întâmplător, l-a tradus în italiană pe poetul naţional al românilor, Mihai Eminescu. Ce legătură putea să existe între Mihai Eminescu şi Axa Roma-Tokio-Berlin? în afară de asta, Pietro Gerbore fusese unul dintre primii diplomaţi italieni de la Bucureşti, care, în vara lui 1943, se alăturase lui Renato Bova Scoppa în repudierea regimului lui Mussolini. şi nu putea să devină republican imediat după 23 august 1944, deoarece Italia întreagă se va declara republică abia după referendumul instituţional din 2 iunie 1946. însă aceasta era situaţia din România acelui timp: în Serviciul Special de Informaţii, în Siguranţă şi în alte structuri de aceeaşi factură, odată cu instalarea comuniştilor la putere, începuse să prevaleze amnezia interesată şi analfabetismul istoric.
Singurul adevăr din notele SSI consta în afirmaţia că Pietro Gerbore era un fost însărcinat cu afaceri. şi părăsise România prin portul Constanţa, cu nava de pasageri Transilvania, la bordul căreia se îmbarcase şi fostul nunţiu Andrea Cassulo. Noul însărcinat cu afaceri al Italiei în România era Manlio Castronuovo şi, treptat, personalul legaţiei, preluat de acesta de la Renato Bova Scoppa şi Pietro Gerbore a început să se primenească cu oameni noi, luaţi şi ei pe rând în filaj. La 10 iunie 1947, a sosit la Bucureşti Cesare Regard, desemnat în funcţia de prim secretar al Legaţiei Italiei. La 7 iulie, acelaşi an, a ajuns aici şi Antonio Spinedi, noul ataşat comercial italian. în sfârşit, la 18 octombrie 1947, s-a instalat în Legaţia Italiei de la Bucureşti şi Michele Scammacca Del Murgo e Di Agnone, noul trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Romei în România. De acum, în ceea ce privea conducerea ei şi relaţiile ei cu autorităţile româneşti, Legaţia Italiei nu se mai afla sub semnul provizoratului. După Michele Scammacca, a sosit la Bucureşti şi viceconsulul Amerigo Rosa, urmat curând şi de alţi diplomaţi.
Colonia italiană în derută
în ceea ce priveşte colonia italiană din România şi Bucureşti, primul semnal de alarmă a fost lansat de Direcţia Generală a Poliţiei române: colonia îşi exprimase o profundă nemulţumire faţă de acuzaţiile aduse de autorităţile româneşti lui Andrea Cassulo. în predicile adresate conaţionalilor săi, parohul Antonio Mantica susţinea că „putea dovedi oricând atitudinea antifascistă a lui Cassulo”. Mai mult, o delegaţie a coloniei intenţiona să-l contacteze pe dr. Wilhelm Filderman, fostul preşedinte al Uniunii Evreilor Pământeni din România, spre a-i solicita o mărturie cu privire la asistenţa acordată de Nunţiatură evreilor prigoniţi în anii războiului. La rândul ei, biserica italiană din Bucureşti, loc de întâlnire duminicală a rezidenţilor italieni, era indicată drept „una din principalele oficine ale aparaturii Vaticanului în Capitală”. Erau înscrişi într-o listă a suspecţilor italieni, între mulţi alţii, industriaşul Carlo Romani, Valeriu Ongari, administrator delegat al întreprinderii Danubiana, Giovanni Villa de la Institutul italian de cultură, „cunoscut prin activităţi fasciste”, activităţi pe care nu le remarcase nimeni până atunci, şi Umberto Riccordini, şeful grupului italian L’homo qualunque, care fuzionase recent cu grupul catolic. Din conducerea Uniunii Patrioţilor Italieni, un anume Francesconi, considerat până la data aceea drept comunist înfocat, spre deziluzia comuniştilor români de la Bucureşti, le furniza de trei ori într-o săptămână, lui Pietro Gerbore mai întâi, apoi şi lui Manlio Castronuovo, informaţii despre starea de spirit din România. şi starea de spirit din România era departe de a se încadra într-un registru al optimismului.
Mulţi italieni, unii stabiliţi aici de decenii, sideraţi de evoluţia nefastă a vieţii politice, economice şi sociale din România, s-au decis să-şi regăsească ţara natală. Pentru ei, nu mai era loc de trăit aici. Numai că autorităţile comuniste, confruntate cu un asemenea inevitabil exod, se aflau într-o profundă dilemă. Pe de o parte, ar fi vrut să scape de toţi străinii din ţară, inclusiv de aceşti italieni inadaptabili la comunism, revendicativi şi gălăgioşi când le erau afectate drepturile. în România, ei nu trăiseră sub fascism, chiar şi regimul militar al mareşalului Ion Antonescu îi menajase şi nu le încălcase în nici un fel stilul de viaţă, şi nu ştiau ce înseamnă spiritul totalitar. însă, pe de altă parte, comuniştilor autohtoni nu le convenea ca toţi aceşti italieni cu microbul libertăţii în sânge să dea buzna în Occident şi să răspândească în toată lumea civilizată informaţii credibile despre ceea ce se întâmpla la răsărit de Cortina de Fier. Mărturiile lor ar fi stânjenit chiar şi proliferarea comunismului în Italia, obiectiv pilot pentru Moscova, în ceea ce privea introducerea acestei infecţii în lumea liberă. şi, spre a se elibera de dilemă, autorităţile româneşti au decis să le permită rezidenţilor italieni să plece din România în loturi mici, uneori individual, familie cu familie şi om cu om, toţi cu mâinile în buzunare, fără a fi însoţiţi şi de bunurile agonisite prin muncă cinstită, uneori pe parcursul a două sau trei generaţii. Astfel încât să se regăsească toţi în Italia mai săraci decât erau când plecaseră de acolo. Ceea ce, pentru aceşti rezidenţi, era pur şi simplu de neconceput.
Prin forţa împrejurărilor, tot Legaţiei Italiei de la Bucureşti i-a revenit misiunea şi datoria de a-i ajuta pe compatrioţi ei să-şi salveze măcar o parte din bunurile strict personale, obţinute în România printr-o muncă de ani şi ani. Iar o asemenea operaţiune nu se putea pune la cale decât prin convertirea averilor italiene în valori cu volum mic, de regulă în aur şi bijuterii, pe care Legaţia Italiei urma să le scoată din România prin valiza ei diplomatică. Or, o asemenea practică, va determina serviciile secrete autohtone, de acum la discreţia totală a comuniştilor, să ciulească urechile mai abitir decât la orice alte aspecte colaterale. Bunurile celor ce părăseau ţara erau vămuite la Bucureşti, cu o minuţie exasperantă, iar controalele de la frontieră au fost înăsprite până la paroxism.
Comuniştii italieni pierd partida
Un ghimpe în coasta autorităţilor româneşti ale timpului fiind şi Institutul italian de cultură, Siguranţa a fost mobilizată şi împotriva acestuia, împânzindu-l cu informatori, cu misiunea de a încheia cât se putea de repede un capitol provocator de nelinişti. Institutul era condus de respectabilul om de cultură Bruno Manzone, sosit în România în 1935, şi polarizase în jurul lui o întreagă pleiadă de intelectuali autohtoni, dintre care îi amintim numai pe italieniştii Alexandru Marcu, fost secretar de stat la Ministerul Propagandei, în anii războiului, şi Alexandru Balaci, care va continua să popularizeze cultura Italiei în România şi în deceniile următoare. şi institutul avea un trecut pe care numai analfabeţii îl puteau călca în picioare. Aşezământul luase fiinţă în aprilie 1924, din iniţiativă particulară, sediul lui iniţial funcţionând în Pasajul Roman nr. 20, lângă redacţia unei reviste editată de Ramiro Ortiz. Un nou institut italian de cultură, oficial de data aceasta, a fost fondat şi inaugurat la 2 aprilie 1933, pe Calea Victoriei nr. 196. Dincolo de faptul că încurajase studiul limbii italiene în România, institutul îi familiarizase pe mulţi români cu literatura şi arta Italiei, facilitând relaţiile de profil reciproce şi acordarea de burse pentru cei ce doreau să studieze în universităţile din peninsulă. şi, dintr-o dată, totul se confrunta cu spectrul năruirii depline.
La 7 martie 1950, Securitatea consemna o vizită a lui Bruno Manzone la Nunţiatura papală, unde directorul Institutului italian de cultură s-a întreţinut cu secretarul Guido Del Mestri. întâmplător sau nu, desfiinţarea acestui aşezământ, dispusă de autorităţile comuniste de la Bucureşti, s-a produs aproximativ concomitent cu ruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Vatican. La numai o săptămână după ce Gerald O’Hara şi Guido Del Mestri au fost expulzaţi, adică la 13 iulie 1950, a plecat şi Bruno Manzone din ţară.
Exista şi un alt motiv datorită căruia autorităţile româneşti tratau cu răceală şi ostilitate legaţia condusă de-acum de Michele Scammacca. La 18 aprilie 1948, cu ocazia alegerilor parlamentare din Italia, Frontul popular, compus din Partidul Comunist Italian şi Partidul Socialist, a obţinut numnai 35 la sută din voturi, ceea ce nu-i permitea să participe la guvernare. în vreme de democraţii creştini, cu 49 la sută din voturi, aveau toate şansele să îndrepte Italia spre un alt orizont decât cel plănuit şi sperat la Moscova. Or, la şase zile după aceste alegeri, adică la 24 aprilie 1948, serviciul de interceptare a corespondenţei de la Bucureşti, prin filtrul căruia treceau toate scrisorile sosite din străinătate, a reţinut mai multe felicitări adresate episcopilor greco-catolici de la Blaj, Cluj, Oradea, Lugoj şi Bucureşti, în care acestora li se scria: „…Iar la Roma şi în Italia, peste tot, mai ales de câteva zile, e o primăvară frumoasă şi promiţătoare.” Toate felicitările fiind semnate de preotul greco-catolic Vasile Cristea, cel ce plecase împreună cu Andrea Cassulo la Roma şi nu mai voia să revină în ţară. Iar la 14 iulie 1948, colac peste pupăză, s-a produs în Italia şi un atentat împotriva lui Palmiro Togliatti, care va stârni rumori şi proteste în toate ţările de la est de Cortina de Fier.
Pescuit în ape tulburi
Bineînţeles, Michele Scammacca nu avea nici o vină pentru tot ceea ce se întâmpla atunci în Italia, dar răceala cu care era tratat de autorităţile de la Bucureşti nu putea să nu-l afecteze. Această răceală având în substrat şi o altfel de componentă, pe care personalul Legaţiei Italiei nu o putea intui nici măcar dacă ar fi ghicit în cafea. Anume, antenele exterioare ale serviciilor secrete din România, lucrând sub strictul control al sovieticilor, constataseră că în Italia se concentrase cea mai consistentă mişcare de rezistenţă la comunism din întreaga emigraţie română, iar preotul amintit, Vasile Cristea, nu era decât o rotiţă prea puţin însemnată din acel angrenaj. şi, la 24 iulie 1948, serviciile de spionaj de la Bucureşti, aflate atunci într-o stare incipientă şi marcată de mari stângăcii, au redactat o sinteză intitulată Rezistenţa din Italia, pe cât de imperativă, pe atât de şchioapă la capitolul logică şi adevăr.
Din pornire, se afirma că mişcarea de rezistenţă a emigranţilor români din Italia era condusă de diplomaţii Vasile Grigorcea, Traian Scorţescu şi Nicolae Petrescu-Comnen. în anii războiului, Vasile Grigorcea fusese acreditat ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Roma, iar după căderea lui Mussolini, evitând să-l urmeze pe Duce în nordul Italiei, convenise cu Mihai Antonescu să reprezinte România la Sfântul Scaun. Mai târziu, refuzase să revină din misiune la Bucureşti, dar asta nu însemna că ar fi fost interesat să conducă o mişcare de rezistenţă eterogenă, subminată de tendinţe centrifugale şi fără ţeluri exacte. Retras încă din primăvara lui 1940 la Florenţa, pe Nicolae Petrescu-Comnen, fost ministru al Afacerilor străine, nu-l mai interesa ce se întâmpla la vremea aceea în ţară, fiind preocupat cu prioritate să-şi redacteze memoriile. Numai despre Traian Scorţescu se ştiu mai puţine, dar însuşi faptul că numele lui dispare din documentele emise ulterior de Securitate atestă faptul că nu era un personaj de prim plan în emigraţia română. Dar asta era natura regimului comunist: dacă nu avea duşmani, se străduia să şi-i inventeze. Sinteza Siguranţei mai vehicula şi aberaţia conform căreia preotul Aloisie Tăutu, reprezentant al greco-catolicilor din România pe lângă Sfântul Scaun, ar fi fost investit cu misiunea de a-i regrupa sub protecţia autorităţilor Vaticanului pe legionarii români din aşa-zisa Armată Naţională de Eliberare, formată cândva de Horia Sima la Viena. Din nefericire, cele două regimente ale acestei armate fantomă, încropită de fapt de germani din voluntari recrutaţi dintre prizonierii români capturaţi în campania din vest, se debandaseră după primele ciocniri cu sovieticii, pe Oder, şi cea mai mare parte a efectivelor lor ajunsese în lagărele aliate de reeducare. Se mai vorbea despre un congres al rezistenţei române, convocat la Geneva, la care, în realitate, participaseră numai şase sau şapte inşi, cei mai mulţi fiind refugiaţi din Elveţia, nu din Italia. Mişcările transfugilor români dintr-o localitate în alta, între Geneva şi San Remo sau între Milano şi Roma, prin care aceştia îşi căutau un domiciliu stabil şi mai ieftin sau o ocupaţie mai bine remunerată, erau considerate la Bucureşti drept mişcări subversive, de regrupare a forţelor decise să se opună regimului politic din ţară.

GAFE PESTE ALTE GAFE
Între altele, chestiune de un ridicol total, erau localizate în Italia personaje din emigraţia română care nici măcar nu trecuseră pe acolo înainte de a se stabili la Paris, la Londra sau la New York, cum erau Augustin Popa, Ion Pop sau Grigore Niculescu-Buzeşti. Iar gafa gafelor consta în faptul că sinteza Siguranţei, instituţie care peste numai câteva săptămâni se va transforma în faimoasa şi temuta Securitate, îl considera drept unul dintre cei mai periculoşi emigranţi români din Italia pe Victor Rădulescu-Pogoneanu, fost înalt funcţionar în Ministerul Afacerilor Străine. Or, la data aceea, Victor Rădulescu-Pogoneanu nici măcar nu apucase să emigreze, fiind arestat şi deţinut în închisorile comuniste, unde va şi deceda, târziu, în 1962.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: