Malversaţiuni, dileme şi sentinţe paterne

Era destul de penibil să declari un act de abdicare drept „nul şi neavenit” după ce l-ai semnat. Nici această chestiune nu putea conveni comuniştilor de la Bucureşti. şi, după ce au perfectat inventarele de rigoare ale bunurilor regale, aceştia au procedat la naţionalizarea evocată într-un episod anterior. Din toată această afacere, mai păgubit decât toţi a ieşit fostul administrator al domeniilor regale de vânătoare, dr. Ioan Bibi Popescu.

„Mandantul meu – se lamenta acesta, într-un memoriu adresat autorităţii de stat -, călcându-şi angajamentele şi obligaţiunile luate cu ocazia abdicării, atât faţă de guvern, cât şi faţă de mine, guvernul a procedat, cu Decretul 38/1948, la confiscarea bunurilor regale, intrând acestea, pe data de 27 mai 1948, în patrimoniul statului, fără a se face o preluare şi decontare cu mine ca mandatar şi fără a-mi da nici o descărcare, aşa că am rămas până astăzi cu gestiunea nejustificată şi cu mandatul nedecontat. Mai trist pentru mine este faptul că, la trecerea bunurilor foste regale în patrimoniul statului, am fost tratat, în special de organele locale însărcinate cu preluarea bunurilor, de parcă eu aş fi fost rege, ridicându-mi-se o mare parte din bunurile mele, exclusiv particulare, împreună cu bunurile foste regale. Dar această confundare şi persecuţie a continuat şi se resimte uneori şi azi.”
MORTUL E VINOVAT. Desigur, mulţi dintre fanii fostului rege Mihai, intelectuali de elită, asemeni lui Stelian Tănase sau Ion Varlam, vor fi tentaţi să ne sară în cap şi să ne considere avocaţi ai fostului regim comunist. Din nefericire, aici este vorba de fapte, de ce s-a întâmplat şi de ce nu s-a întâmplat şi în ce ordine cronologică, nu de ideologii şi partizanate politice. şi am constatat că, în legătură cu aceste fapte, mint de înghiaţă apele ambele părţi: şi comuniştii, şi fostul rege Mihai. Comuniştii nu aveau dreptul să înstrăineze bunuri de patrimoniu, numai ca să le iasă pasienţa cu lichidarea monarhiei din sistemul politic român. Iar fostul rege Mihai nu avea dreptul să pună mâna pe nişte bunuri care nu erau ale lui. Dureros este faptul că el ştie acest lucru. Altfel nu ar sfida evidenţele şi nu ar pasa răspunderile pe umerii tatălui său.
în 1950, academicianul George Oprescu scria articolul intitulat El Greco în Muzeul de artă al Republicii, retipărit în Arta plastică nr. 2/1957, articol din care cităm: „Cele nouă pânze de El Greco, din colecţia ce aparţinuse familiei regale române, constituiau, prin număr şi valoare, unul din cele mai impresionante ansambluri din opera marelui pictor hispano-cretan, din afara Spaniei. Din nefericire, şase din ele au dispărut, probabil odată cu plecarea din ţară, după abdicare, a fostului Rege Carol al II-lea, deşi ele nu-i mai aparţineau.”
Dintr-o singură lovitură, acest „remarcabil pârţar” al istoriei şi criticii româneşti de artă, cum îl defineşte un mare pictor român stabilit de peste o jumătate de veac la Paris, lansa într-o formă calificată trei minciuni care fac şi azi carieră printre discipolii săi. şi trebuie să-i batem minciunile peste gură cu ceea ce este adevărat: picturile respective nu mai aparţineau familiei regale din 14/26 februarie 1899, una la mână; lui Carol al II-lea nu-i aparţinuseră niciodată, prin actul de împărţeală al averii regale, redactat după moartea lui Ferdinand, fiind cadorisit doar cu praf de pe tobă, doi la mână; şi, trei la mână, cum am dovedit, nu Carol al II-lea a scos acest tezaur de artă din ţară, ci fostul rege Mihai.
JURNALUL LUI CAROL AL II-LEA. Chestiunea ne readuce subit în memorie o întâmplare ceva mai recentă. La 27 iulie 1993, într-un săptămânal condus la vremea aceea de o doamnă excesiv de obeză, care şi astăzi, când e şi mai obeză, se crede de rasă subţire, un anonim afirma că jurnalul lui Carol al II-lea a fost depus la arhivele portugheze, de unde ar fi fost scos de Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu şi pasat lui Paul Lambrino, care l-a donat statului român. Tot ce se poate, până aici. Iar statul român, ticălosul, „l-a închis în arhive atât de bine că de vreun an de zile nici un cercetător în istorie nu l-a mai putut obţine”. în primul rând, prin definiţie, ce se depune într-o arhivă nu se mai scoate decât pentru consultare. în al doilea rând, chiar autorul acestui articol, în speţă Mihai Pelin, a cercetat respectivul jurnal, în copie dactilografiată, fără nici o restricţie, încă din anul 1983, în biroul d-lui Gheorghe Buzatu, la un centru de cercetare al Academiei române din Iaşi. Probabil anonimul citat mai sus l-a căutat la un ghişeu din Gara de Nord. Ei bine, jurnalul lui Carol al II-lea nu este acolo, e în altă parte.
în 1996 şi 1998, editurile Şansa şi Scripta au publicat prima parte a acestui jurnal, până la abdicarea din 6 septembrie 1940. şi dacă tot a venit vorba despre asta, ne permitem să întrebăm: de ce nu vrea nimeni să publice şi ceea ce a notat Carol al II-lea în însemnările sale de taină între 1940 şi 1953? Numai pentru că multe din pagini nu sunt deloc favorabile fostului rege Mihai? Atunci, ce ar fi de făcut? Nimic altceva decât să cităm noi câteva mostre din caietul 11 K al însemnărilor în discuţie. „Duduia – consemna tatăl cu privire la fiu – a primit o scrisoare de la Ruth Kleiber, care dă o ştire foarte importantă, că tablourile Colecţiei Regale ar fi depozitate la Zürich. Aceasta ar însemna că Mihăiţă le-ar fi scos din ţară şi că, după obiceiul lui, a pus mâna pe ele şi tace. încă un gest puţin elegant, care din partea mea ar cere o reacţiune.” „Pe de altă parte – citim în alt paragraf -, am aflat prin Gurky, care confirmă că Mihăiţă a depus tablouri la Zürich, că tăcerea lui continuă… Nu mai pricep nimica de ce se petrece în el, ştiu că este leneş la gândire, că nu este dispus de a lua iniţiative, dar să fi ajuns în aşa un hal de subjugare unor influenţe pernicioase mi se pare de neînţeles. Unii, între care Adrian, cred că ar fi primit sume importante de la comunişti, angajându-se, în acelaşi timp, să rămână în rezervă… Mai ieşea că Mihăiţă n-ar fi tocmai aşa de lipsit de mijloace, ar fi luat cu dânsul o parte din tablouri şi colecţia mea de jaduri. Aceste informaţii trebuiesc controlate.” Altfel spus, fiul nu se sfiise să treacă pe numele lui şi unele bunuri ale lui taică-său şi nu mai era interesat să-i dea semne de viaţă. Frumoasă familie, ca să zicem aşa!
PROBLEME FINANCIARE. Partea proastă a lucrurilor consta în faptul că beneficiul realizat de Mihai prin scoaterea ilegală a tablourilor din România era nefructificabil. La fel, şi perspectiva de a-l fructifica era îndoielnică. Principalele piese erau depozitate la banca din Zürich, experţii băncii le evaluaseră preţul şi, pe acest temei, fostul rege putea conta pe unele împrumuturi, dar o asemenea situaţie nu putea să se prelungească la infinit. „Criza economică – consemna în memoriile sale Jacques Vergotti – îl preocupa pe directorul de bancă A. Lang, din Elveţia. Rămas consilier financiar al Majestăţilor Lor, era oarecum surprins de toate deplasările lor şi credea că aş mai putea da un sfat pentru echilibrarea bugetului stabilit la plecarea mea din serviciu. La începutul lui septembrie, m-a informat că însoţise pe Regina Elena, venită de la Florenţa, cu A. Vermehren, să controleze starea tablourilor El Greco, depuse la banca din Zürich. Tot atunci au fost achitate spezele cu publicarea cărţii Crown against Sickle (Coroana împotriva Secerii – n.n.) de către vicemareşalul de aviaţie pensionar Arthur Gould Lee, o istorie a Regelui Mihai al României, bazată pe însemnările din agendele anuale ale Reginei-mame Elena.” Or, asemenea cheltuieli, finanţate de bancă, mai devreme sau mai târziu trebuiau acoperite cu bani, nu cu picturi, oricât de celebre ar fi fost ele.
Cu alte cuvinte, tablourile trebuiau transformate în bani, ceea ce era foarte greu în conjunctura istorică de atunci. în timpul războiului, numeroase lucrări de artă dispăruseră fără urme, un număr apreciabil de opere erau căutate cu înfrigurare pe tot continentul şi era extrem de riscant să scoţi la vânzare picturi dintre cele mai bine cotate fără să dispui de acte certe de proprietate. şi tocmai aceste acte de proprietate îi lipseau lui Mihai. Nici banca nu putea ieşi cu tablourile la licitaţie, în contextul în care multe autorităţi naţionale bănuiau că importante lucrări de artă, dispărute de-a lungul celui de-al doilea război mondial, erau depozitate în bănci elveţiene, Elveţia păstrându-şi neutralitatea tradiţională pe tot parcursul ostilităţilor. Din informaţiile de care dispunem, primul tablou pe care a reuşit să-l vândă Mihai, într-un cadru strict particular, fără publicitate, la începutul anilor ’50, a fost Fecioara şi Pruncul de Francesco Raibolini. Atribuirea lui Léo Bachelin din 1898 fusese confirmată în 1934 de istoricii de artă J. Gabriel Goulinat şi Louis Hautecoeur, solicitaţi în acest sens de Carol al II-lea. Pictura a fost cumpărată atunci de Diana Kreuger, mama lui John Kreuger, unul din viitorii gineri ai lui Mihai.
MINCIUNA ARE PICIOARE LUNGI. între timp, în ţară, versiunea lansată de George Oprescu începuse să convină autorităţilor, dacă nu cumva fusese elaborată chiar la îndemnul lor. Oricum am fi răsucit lucrurile, George Oprescu era un om al regimului expiat după 23 august 1944 şi, într-un fel sau în altul, trebuia să plătească pentru faptul că noul regim, comunist, nu l-a aruncat peste bord, ci l-a tratat cu toate onorurile, inclusiv cu rangul de academician plin. şi a plătit şi prin această minciună, conform căreia cele 42 de tablouri din colecţia Coroanei României ar fi fost sfeterisite de Carol al II-lea, în septembrie 1940. Prin asta i se aplica şi o copită nemeritată defunctului mareşal Ion Antonescu. însă versiunea lui George Oprescu a convenit mai cu seamă Securităţii, care, încă de la înfiinţare, îşi asumase misiunea ignobilă de a acoperi prin orice mijloace ilegalitatea comisă în noiembrie 1947 de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi dr. Petru Groza. Mai mult, Securitatea a făcut tot ceea ce putea depinde de ea să răspândească această versiune şi în străinătate, ca să-i administreze o copită nemeritată şi lui Carol al II-lea. Din păcate sau din fericire, depinde din ce unghi privim lucrurile, la 4 aprilie 1953, Carol al II-lea a încetat din viaţă şi nu-l mai putea atinge vreo consecinţă a manipulaţiilor de la Bucureşti.
Prima ocazie de a transporta minciuna peste hotare s-a oferit Securităţii la începutul anului 1956, când celebrul ziarist american Cyrus L. Sulzberger a întreprins o călătorie de documentare în România, vizitând, între alte aşezăminte sociale, economice şi culturale, şi Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, găzduit şi atunci, ca şi acum, în fostul Palat regal de la Bucureşti. Bineînţeles, peste tot l-a însoţit un ofiţer de Securitate, recomandat ca ziarist de la Agerpres.. Cele trei tablouri de El Greco rămase în ţară au produs asupra lui o impresie deosebită şi, la 21 martie 1956, Cyrus L. Sulzberger a publicat un amplu articol în The New York Times, din care rezulta că cele mai solide valori artistice româneşti ar fi fost transportate de Carol al II-lea în străinătate, cu prilejul abdicării sale, impusă de Ion Antonescu şi de toate partidele care contau în politica ţării. Opinie care i-a fost evident indusă. şi cum să nu-l crezi, de vreme ce ziaristul american, în septembrie 1940, se afla chiar la Bucureşti, în calitate de corespondent pentru zona Balcanilor al aceluiaşi mare cotidian de peste Ocean? Imediat, serviciul de spionaj de la Bucureşti a concentrat aprecierile lui Cyrus L. Sulzberger într-o amplă notă informativă, distribuită apoi diverselor departamente ale Ministerului Afacerilor Interne. şi care se află şi astăzi în arhivele Securităţii. Drept urmare, credinţa că regele Carol al II-lea ar fi scos din ţară principalele piese ale colecţiei de tablouri care aparţinuse Coroanei României s-a instalat ca un fix în creierele subalternilor lui Alexandru Drăghici şi, mai ales, în creierii conducerii Direcţiei de Informaţii Externe. Nici nu le putem reproşa foarte multe, de vreme ce la această operă de tăinuire a adevărului cotiza însăşi conducerea statului român de atunci.
CåLCÂIUL LUI AHILE. Exista în această ţară, totuşi, şi un om care deţinea toate dovezile în măsură să răstoarne alegaţiile Securităţii. Acest om era fostul administrator al domeniului regal de vânătoare Gurghiu, greu lovit prin faptul că acceptase, la 3 ianuarie 1948, misiunea de mandatar al fostului rege Mihai „în 1950, la aplicarea Decretului 92 de naţionalizare, prin cea mai grosolană încălcare a lui – scria Ioan Bibi Popescu, într-un alt memoriu adresat autorităţii de stat – mi se naţionalizează singura casă, deşi eram pensionar din 1948. La câteva luni, mi se ia pensia, pe motiv că am casă naţionalizată. La scurt timp, sunt evacuat din ea în termen de 24 de ore şi mutat la periferia oraşului, într-o cameră şi bucătărie, unde locuiesc până azi, fără asentimentul proprietarului, în mizerie şi condiţii inumane. şi toate acestea pentru că am fost şi sunt, la insistenţa şi cu asentimentul guvernului, mandatarul fostului rege, care între timp a binevoit să nu-şi respecte angajamentele şi obligaţiunile asumate, atât faţă de guvern, cât şi faţă de mine. Dar nu voiesc să continui acest capitol trist. Amintesc numai că toate intervenţiile mele, atât verbale, cât şi în scris, făcute în decursul timpului, au rămas fără răspuns, nesocotind cele câteva aconturi primite în numerar de la tov. dr. Petru Groza, în contul pretenţiilor mele şi în legătură cu cheltuielile făcute cu executarea mandatului şi solicitate de mine prin nenumărate cereri înaintate domniei sale.” Era spre sfârşitul anilor ’50 şi demersurile fostului mandatar se vor perpetua aproape un deceniu în timp.
Faptul că Ioan Popescu a revenit în mod repetat asupra cererii sale de a i se face dreptate se poate deduce şi dintr-un alt memoriu al său: „Nici la ultima cerere a mea, înaintată tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ziua de 24 mai 1963, şi cu care cerere, din ordinul tovarăşului ministru Levente, s-a prezentat la domiciliul meu, în ziua de 7 iunie 1963, tovarăşul director Paraschiv din Ministerul Comerţului Interior, spre a întreprinde o anchetă la faţa locului, şi care, în iulie 1964, mi-a spus că domnia sa şi-a depus încă de atunci raportul tovarăşului ministru Levente, dar n-am primit nici un răspuns… Tot fără răspuns a rămas şi cererea mea din 18 octombrie 1965, înaintată tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Toate acestea şi, în special, faptul că cererea mea, înaintată direct tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, a ajuns în geanta tovarăşului director Paraschiv, îmi trezesc bănuiala că toate cererile mele, oricui ar fi fost adresate, n-au ajuns mai departe decât până la tovarăşul ministru Levente, că altcum nu-mi pot explica nerezolvarea lor şi neprimirea nici unui răspuns. Acestea ar fi foarte pe scurt situaţia şi calvarul pe care l-am dus şi duc de la primirea mandatului.” Fostul ministru Mihail Levente fiind şi el interesat în ascunderea adevărului.
AGENTUL HUBERTUS. în cele din urmă, memoriile lui Ioan Bibi Popescu au ajuns pe mâna Securităţii şi aceasta, treptat, a înţeles că petentul deţinea un secret care nu trebuia să devină public. şi n-a avut nimic mai bun de făcut decât să-l convingă să-i încredinţeze ei toate demersurile, iar de acum, în actele instituţiei, figura drept agentul Hubertus, deşi nu era şi nu va fi niciodată agent al Securităţii. Omul de legătură dintre Securitate şi el era căpitanul Ioan Balint şi întâlnirile lor se consumau în casa conspirativă Cerbul din Reghin. Aici, la 16 noiembrie 1966, convins că Securitatea îi va rezolva toate păsurile, Ioan Bibi Popescu i-a înaintat căpitanului Ioan Balint un nou memoriu, intitulat Notă despre cauzele şi motivele care mă silesc să mă adresez forurilor competente cu rugămintea de a-mi da posibilitatea să intru în legătură cu mandatarul meu, precum şi pentru modalitatea de a-mi deconta gestiunea cu acesta şi posibilitatea de a depune mandatul. Reproducem aici o parte din el: „Azi încă, fiindcă sunt convins că Republica Socialistă România a ajuns la soliditate, o chestiune ca a mea nu mai poate tulbura mersul treburilor, ba chiar reclamă o soluţionare. Cred că a sosit timpul să mă adresez forurilor în drept, pentru soluţionarea ei, motivându-mi acest pas cu realităţile înşirate mai sus şi, în primul rând, cu faptul că nu mai pot amâna să nu mă adresez mandantului meu, direct, cu pretenţiile juste şi legale ce le am faţă de el. Abstrăgând că gestiunea îndeplinită din ordinul lui, şi care nu mi-a fost decontată şi astfel pretenţiile mele băneşti sunt încă neachitate, simpla pretenţie de remuneraţie lunară neridicată, fixată de el prin scrisoarea din 3 ianuarie 1948, pe durata mandatului, în care, pe lângă drepturile şi posibilităţile cuprinse în mandat, îmi asigură separat, drept plată lunară pentru serviciile prestate, afară de suma fixă de 20 000 lei lunar, întreţinere completă (locuinţă, lumină, încălzit, serviciu, alimente pentru mine şi familia mea şi automobilele necesare), până în ziua când voi depune sau mi se va retrage mandatul, fapt care până azi nu s-a produs şi care are valabilitate atât pe teritoriul ţării, cât şi oriunde în străinătate şi pe care exclusiv din vina lui nu l-am putut executa decât parţial, reprezentând pentru mine o sumă care mi-ar asigura bătrâneţele şi mi-ar recompensa puţin calvarul purtat din vina lui.” Cu alte cuvinte, Mihai plecase din ţară nu numai cu o cantitate importantă de bunuri cedate de fostul regim comunist, ci şi cu datorii contractate faţă de un om necăjit.

„Nu înţeleg să menajez şi pe mai departe un om ca mandantul meu, care, prin călcarea cu atâta uşurinţă şi nepăsare a obligaţiilor luate faţă de mine, mi-a cauzat calvarul prin care am trecut şi mă sileşte să trăiesc, frustrat de toate bunurile mele achiziţionate prin moştenire şi muncă grea, în mizerie, cu o pensie lunară de 594 lei şi aceasta abia din 1963, numai din motiv că am fost şi sunt mandatarul lui – mandat pe care îl am de la el şi a cărui executare a fost şi este împiedecată exclusiv din cauza şi vina lui şi nu a mea. Acestea sunt singurele motive care mă silesc să înaintez forurilor în drept cererea mea de a putea lua contact direct cu mandantul meu şi de a obţine posibilitatea de a-mi face decontarea cu el şi de a-mi depune mandatul.”
(Dr. Ioan Bibi Popescu)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: