Militari şi civili italieni sechestraţi de sovietici

În momentul ieşirii României din războiul împotriva Rusiei sovietice, moment survenit în noaptea de 23 spre 24 august 1944, Legaţia Italiei de la Bucureşti, în frunte cu titularul ei, trimisul extraordinar şi ministrul plenipotenţiar Renato Bova Scoppa, nu avea nici un motiv să se teamă de viitor. încă din 25 iulie 1943, data debarcării lui Mussolini de la putere, Renato Bova Scoppa şi majoritatea colaboratorilor săi s-au declarat loiali regelui Vittorio Emanuele al III-lea şi, implicit, guvernului prezidat de mareşalul Pietro Badoglio. în consecinţa armistiţiului dintre Italia şi Aliaţi, anunţat la 8 septembrie 1943, Renato Bova Scoppa şi-a reiterat opţiunea antifascistă şi, cu toate acestea, atitudinea lui a fost tolerată cu simpatie de autorităţile de la Bucureşti, încă aliate cu nemţii, şi reprezentanţa diplomatică din subordinea lui a continuat să se bucure de toate prerogativele.

Ulterior, în urma unei intervenţii de la Berlin, mareşalul Ion Antonescu a fost de acord să funcţioneze la Bucureşti şi o legaţie a Republicii de la Salò, legaţie girată iniţial de Franco Trandafilo, corespondentul din România al agenţiei Stefani, şi, în sfârşit, de Armando Odenigo, fost consul la Galaţi şi la Hamburg.
Legaţii paralele
Până în august 1944, acesta nu şi-a putut prezenta scrisorile de acreditare, toate gesticulaţiile lui fiind obstrucţionate de guvernul român, dornic şi el să se desprindă din alianţa cu Reichul german şi, în cel mai bun caz, să se alăture învingătorilor.
în septembrie 1944, după intrarea ruşilor în Bucureşti, Armando Odenigo, Franco Trandafilo şi alţi italieni dintre cei ce nu s-au dezis de fascism au fost arestaţi de NKVD şi transferaţi în Uniunea Sovietică, de unde au revenit în Italia abia în 1954 şi 1955. Cei ce au supravieţuit detenţiei din Rusia, fireşte. în schimb, fiind reprezentantul acelei Italii de acum aliate cu aliaţii Rusiei sovietice, Renato Bova Scoppa a fost scutit de mizeriile survenite odată cu ocupaţia militară din România. în toamna aceluiaşi an, grija lui principală a fost aceea de a-i face să ajungă acasă pe cei circa 2500 de militari italieni surprinşi aici de căderea lui Mussolini, concentraţi atunci la Oieşti, ca internaţi cu statut special, precum şi pe civilii sosiţi aici în anii războiului, cu diverse misiuni administrative sau comerciale. De grija militarilor de la Oieşti l-au scăpat ruşii, la sfârşitul lui martie 1945, îmbarcându-i pe toţi într-un tren format din vagoane de marfă, care s-a pierdut în stepele răsăritene. Cu civilii italieni s-a întâmplat ceva tragicomic, de-a dreptul. Sovieticii l-au asigurat pe ministrul Italiei de la Bucureşti că îi poate îmbarca într-o garnitură de tren trasă la peronul haltei periferice Griviţa, care-i va transporta pe toţi spre peninsulă, spre patria lor. Zis şi făcut, numai că trenul în speţă, în loc să se îndrepte spre asfinţit, spre graniţa cu Ungaria, a fost dirijat de sovietici tot spre imensitatea Rusiei.
Din acest moment. s-au amorsat şi cele dintâi conflicte dintre Renato Bova Scoppa şi conaţionalii săi. Mulţi au nutrit convingerea că ministrul Italiei, spre a-şi salva propria piele, îi vându-se ruşilor la pachet. Un submarinist italian, care renunţase la uniformă şi se amestecase printre civilii din transportul deturnat de sovietici, un anume Renato Cepparo, nu renunţase la această convingere nici în 1986, când autorul acestei reconstituiri istorice l-a cunoscut la Milano. în realitate, Renato Bova Scoppa fusese deliberat indus în eroare de ruşi, o naţie de oameni care nu s-ar fi dat înapoi să interneze în faimosul Gulag întreaga populaţie a Europei. Totuşi, cei mai mulţi dintre italienii deturnaţi spre o destinaţie deocamdată necunoscută, într-un târziu, au ajuns acasă, de unde au început să-l arate pe Renato Bova Scoppa cu degetul, indicându-l vinovat pentru toate vicisitudinile traversate de ei. Chestiune care n-a întârziat să pună pe gânduri Ministerul italian de Externe. De asemenea, foştii lupi fascişti din cadrul coloniei italiene de la Bucureşti, cu care ministrul se confruntase din iulie 1943 până în august 1944, după ce au reuşit să plece din România şi să ajungă la Roma, s-au îmbrăcat în piele de oaie şi au început să-l acuze pe Bova Scoppa de fel de fel de erori şi nereguli, în parte reale, însă, în majoritatea lor, inventate. Pe de altă parte, ca şi în Italia, elementele comuniste începuseră să se agite tot mai ostentativ şi periculos, înfiinţând şi la Bucureşti o aşa-zisă Uniune a Patrioţilor Italieni, dominată de ei, şi revendicându-şi merite imaginare. De pildă, Alfredo Mantero, un ziarist pripăşit de mai multă vreme la Bucureşti, iniţial în slujba fascismului, publica în ziarele româneşti ale timpului tot felul de reportaje despre pretinse fapte de arme ale partizanilor italieni împotriva germanilor, întreprinse nu în Italia, ci între Dunăre, Nistru şi Munţii Carpaţi. Or, naraţiunile lui ţineau de domeniul ficţiunii, aşa ceva nu se întâmplase în România, unde, într-adevăr, se afirmase o mişcare de partizani autohtoni, mai ales în nordul Moldovei şi Bucovina, însă nu împotriva germanilor, ci împotriva sovieticilor, începând din primăvara lui 1944, în ultima fază a războiului purtat cu aceştia.
Tribulaţiile lui Bova-Scoppa
Din punct de vedere strict politic, demn de remarcat este faptul că ministrul Italiei nu avea o viziune prea clară nici asupra evenimentelor survenite la Bucureşti, în noaptea de 23 spre 24 august 1944. Renato Bova Scoppa îşi închipuia că rolul primordial în schimbarea de front operată în România l-ar fi jucat Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-ţărănesc, considerat principala forţă de opoziţie la politica mareşalului Ion Antonescu. şi, la 27 august 1944, chiar i-a trimis acestuia un mesaj de felicitare pentru „bătălia de salvare a României, pe care aţi condus-o în rang de mare căpitan”. însă Iuliu Maniu nu fusese prin nimic implicat în arestarea lui Ion Antonescu şi a colaboratorilor lui apropiaţi şi habar nu avea despre ce se întâmplase de fapt la Palatul Regal, în noaptea aceea fatidică. Dimpotrivă, era convins că regele încheiase un armistiţiu cu ruşii, din proprie iniţiativă, fiind destul de surprins când a aflat că armistiţiul abia urma să se trateze la Moscova, fiind semnat, cum se ştie, tocmai în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944 şi reprezentând, mai degrabă, un act de capitulare. Până atunci armatele ruse ocupând întregul teritoriu al ţării. Persistând în erorile lui de optică, Renato Bova Scoppa l-a felicitat şi pe regele României, într-o audienţă pe care acesta i-a acordat-o, pentru curajul cu care ar fi condus armata română în luptele pentru izgonirea trupelor germane din România. Or, asistat îndeaproape de comuniştii, singurii care au fost permanent alături de el în acele momente, Mihai I nu ordonase decât arestarea mareşalului Ion Antonescu. Apoi, lăsând în urmă o stare de derută totală, a fost expediat în viteză la Dobriţa, la un sanatoriu militar, în munţii din nordul judeţului Gorj, de unde nu a mai avut nici un contact cu ţara şi autorităţile improvizate în pripă la Bucureşti timp de câteva săptămâni. Meritul de a-i fi izgonit pe germani din ţară a revenit în totalitate armatei române şi comandanţilor ei, care, într-o oarecare măsură, după ce şi-au revenit din stupoare, s-au străduit să şi colmateze efectele dezastruoase a unui act necesar, însă prost gândit şi transpus şi mai prost în practică.
Nu este mai puţin adevărat că erorile de optică ale ministrului italian erau alimentate şi de iluiziile nutrite nu numai de unii români cu care se afla în contact, ci şi de diplomaţii străini cu care întreţinea relaţii dintre cele mai strânse. Cercurile diplomatice neutre de la Bucureşti, consemna o notă informativă a Siguranţei române din 3 octombrie 1944, „arată că pilda din Italia este necesară să fie prezentată tuturora, întrucât situaţia din România nu este diferită de aceea de acolo, sub raportul politic intern tendinţa Aliaţilor fiind aceeaşi pretutindeni: guverne democratice, realizate din coalizarea tuturor forţelor democratice”. Numai că Italia era ocupată de anglo-saxoni, pe când România era ocupată de ruşi, cu ale căror abuzuri şi apucături paranoice europenii abia urmau să se obişnuiască. în afară de asta, comuniştii români, captaţi de mirajul puterii depline, erau departe de a reprezenta o forţă cu adevărat democratică. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că erau la cheremul Moscovei şi Moscova acorda un înţeles total diferit noţiunii de democraţie.
Un alt defect de viziune al ministrului italian consta în neînţelegerea comportamentului numai aparent paradoxal al sovieticilor faţă de conaţionalii săi surprinşi de evenimente în România. De ce au confiscat cele două transporturi ale celor ce doreau să se repatrieze, unul de militari şi celălalt de civili, deturnându-le către Rusia? De ce au permis, în schimb, altor loturi mai restrânse de italieni să-şi regăsească ţara natală? De ce din transporturile amnintite mai sus, din martie şi mai 1944, cei mai mulţi italieni copnfiscaţi de sovietici au putut să ajungă acasă, pe când alţii nu, fiind reţinuţi în prizonierat timp de un deceniu întreg? Cuplând cronologia mişcării de colo-colo a acestor năpăstuiţi ai destinului cu cronologia evenimentelor în curs de desfăşurare în Italia, serviciile secrete din România, înainte de a fi infiltrate masiv de agenţi sovietici şi comunişti autohtoni, au înţeles întreaga mecanică a comportamentului ruşilor. Cât timp în Italia comuniştii lui Togliatti s-au aflat într-o ascensiune promiţătoare, sovieticii s-au gândit să le acorde un bonus moral, care să întărească încrederea populaţiei în buna credinţă şi virtuţile lor, ştiindu-se că Togliatti era omul Moscovei. şi dacă ruşii îi tratau omeneşte pe italieni, asta nu s-ar fi datorat decât comuniştilor peninsulari. însă, din momentul când democraţia creştină a reuşit să bareze calea comuniştilor spre putere, sentimentele ruşilor s-au răsucit cu 180 de grade şi parte din italienii sechestraţi în România, în Iugoslavia sau în Ungaria au rămas sechestraţi. Or, oarecum izolat, comunicaţiile sale cu Roma fiind drastic supervizate de Comisia Aliată (sovietică) de Control de la Bucureşti, Renato Bova Scoppa nu a realizat toată această mecanică, ea sfârşind prin a-l afecta şi pe el, şi legaţia din subordinea sa.
Relaţii în curs de răcire
Nu întâmplător, după 6 martie 1945, data la care comuniştii români au preluat efectiv puterea din ţară, noile autorităţi de la Bucureşti au început să-l trateze cu o vădită indiferenţă. Comandamentul trupelor de ocupaţie sovietice nu-l mai băga în seamă deloc. Numai primul ministru al noului guvern preponderent comunist, dr. Petru Groza, un personaj marcat de civilitate, l-a primit de câteva ori în audienţă, i-a exprimat afecţiunea sa, dar nu l-a putut ajuta cu nimic. în cele din urmă, în vara lui 1946, Ministerul italian de Externe a fost nevoit să-l recheme pe Renato Bova Scoppa la Roma. Este adevărat, îi expirase şi stagiul de la Bucureşti, dar mult mai probabil a fost retras de la post datorită faptului că nu-l mai recomanda eficienţa, în ciuda bunăvoinţei şi strădaniilor sale. Dacă au existat şi altfel de cauze ale încetării misiunii sale, acestea nu pot fi aflate decât din arhivele din Italia. în locul său, Legaţia Italiei de la Bucureşti a fost girată de Pietro Gerbore, din postura de însărcinat cu afaceri. Era un distins intelectual, cu relaţii solide în cercurile culturale din România. în anii războiului, tradusese în italiană o parte din versurile lui Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor, reunite într-o plachetă editată la Roma. Chestiunea nu conta pentru comunişti, însă pentru oamenii de carte de la Bucureşti avea o importanţă deosebită.
Destinul ulterior al lui Renato Bova Scoppa nu a fost din cale afară de fericit, într-o primă instanţă, cel ce reprezentase Italia la Societatea Naţiunilor de la Geneva, la Lisabona şi la Bucureşti, în împrejurări dintre cele mai complicate, o dată ajuns la Roma, a fost îndepărtat din Ministerul italian de Externe. Din corespondenţa pe care a purtat-o cu primul ministru român, dr. Petru Groza, în decembrie 1946 şi august 1947, se înţelege că a fost victima unor intrigi şi reclamaţii ale italienilor repatriaţi. Noi credem că a picat în Italia exact atunci când instituţiile statului se reaşezau în tipare noi, cu alte scheme de personal, şi, inevitabil, cei ce se aflaseră până atunci departe nu mai erau luaţi în calcul sau erau pur şi simplu uitaţi. Oricum, după ştiinţa noastră, în anii ’50, Renato Bova Scoppa a revenit în diplomaţie, fiind numit trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar tocmai în Indonezia, departe de Europa şi de dilemele ei.
Sub lupa Siguranţei
Cât timp Serviciul Special de Informaţii, Siguranţa statului şi alte structuri informative din România s-au menţinut în limitele preocupărilor lor anterioare loviturii de stat de la 23 august 1944, atât supravegherea coloniei italiene din ţară, cât şi cea a reprezentanţei diplomatice a statului italian de la Bucureşti au avut un caracter neutral. Notele emise diurn sau periodic nu blamau, nu se cantonau în domeniul proceselor de intenţie şi nu se lansau în verdicte, rezumându-se la a constata şi relata stadiul evoluţiei evenimentelor. Spre a oferi un singur exemplu, reproducem aici un fragment de sinteză a Corpului Detectivilor, o structură informativă şi operativă din cadrul Prefecturii Poliţiei Capitalei. La capitolul Acţiunea italiană badoglistă, documentul datat 6 octombrie 1944 consemna sec: „în urma loviturii de stat care a dus la capitularea unei părţi din armata italiană, sub conducerea mareşalului Badoglio, în România a luat fiinţă o acţiune potrivnică intereselor germane. Această acţiune a fost condusă de fostul ministru Bova Scoppa, rămas în ţară, la care s-au asociat şi unele dintre elementele Legaţiei italiene. Activitatea elementelor badogliste a fost îndreptată atât contra regimului Antonescu, cât şi contra acţiunii de regrupare a elementelor rămase credincioase regimului fascist. Elementele badogliste au menţinut tot timpul legăturile cu exponenţii partidelor democratice din România. în urma ieşirii României din Axă şi a instaurării regimului democratic, elementele profasciste, în frunte cu reprezentantul Legaţiei fasciste, au fost arestate. în prezent, acţiunea coloniei italiene din ţară este îndreptată împotriva eliminării tuturor elementelor cunoscute că ar rămas pe linia ideologică fascistă.”
Unele observaţii sunt necesare: Renato Bova Scoppa şi cei ce se situaseră pe poziţia lui nu au acţionat niciodată împotriva regimului Antonescu, de vreme ce acesta le tolera atitudinea. Apoi, mult mai strânse au fost relaţiile ministrului italian disident cu al doilea om din conducerea României din anii războiului, Mihai Antonescu, decât cu reprezentanţii aşa-ziselor forţe democratice ale ţării. în rest, numai ultima frază a fragmentului reprodus fiind oarecum neclară pentru o minte obtuză. însă ea nu spunea altceva decât că italienii nu se arătau dispuşi să-şi epureze excesiv rândurile, mulţi dintre cei consideraţi drept fascişti fiind recuperabili pentru democraţie. şi Corpul Detectivilor, în faza aceea a lucrurilor, nu aprecia că ar fi fost în discuţie o situaţie de condamnat. în schimb, pe măsură ce comuniştii români, sprijiniţi masiv de comandamentul sovietic de ocupaţie, se apropiau de momentul acaparării puterii depline în stat, infiltrându-se în toate instituţiile statului, tonul rapoartelor informative ale structurilor specializate s-a înăsprit progresiv, până la a exprima un partizanat politic mai mult decât străveziu. Curând, acestea nu se vor mai afla în serviciul statului, devenind simple unelte ale partidului comunist.
Fapt interesant, în fazele iniţiale, structurile respective au acordat mai puţină atenţie comunităţii italiene din România şi Legaţiei Italiei de la Bucureşti, vizându-i cu prioritate pe prelaţii de origine italiană din cadrul instituţiilor romano-catolice autohtone. Ceea ce era chiar normal, în sistemul normalităţilor de atunci: în Uniunea Sovietică se va declanşa foarte repede o luptă acerbă împotriva catolicismului, decis să stopeze elanurile comuniştilor din Italia şi Franţa. Primele ei semne s-au vădit chiar înainte de încheierea ostilităţilor din Europa, şi lupta aceasta va fi purtată de Moscova atât în limitele propriului teritoriu, cât şi în ţările pe care le va ocupa militar. Iar comuniştii români, evident, nu se puteau sustrage de la datoria de a-şi asuma fără comentarii această iniţiativă a comuniştilor ruşi. şi aceşti prelaţi catolici de origine italiană, în România, nu erau nici puţini şi nici lipsiţi de putere de influenţă în societatea românească a timpului.
în primul rând, era italian nunţiul apostolic din România, Monseniorul Andrea Cassulo, sosit la Bucureşti la 19 octombrie 1938, după unele documente, sau la 9 noiembrie, acelaşi an, după altele. Era născut în 1869 şi în Italia avea rang de episcop. Din 1921, îndeplinise misiunea de delegat apostolic în Egipt şi Arabia Saudită. După Concordatul încheiat de România cu Vaticanul, semnat la 10 mai 1927, la Sfântul Scaun, şi intrat în vigoare la 7 iulie 1929, Andrea Cassulo era al doilea nunţiu papal acreditat pe lângă autorităţile româneşti. în timpul războiului, se remarcase prin actele sale de caritate, prin vizitele întreprinse în Transnistria şi oriunde putea să aducă o alinare unor oameni năpăstuiţi, precum şi prin sprijinul acordat evreilor prigoniţi de regimul mareşalului Ion Antonescu. şi nu doar o dată intervenţiile lui pe lângă guvernul român au avut consecinţe benefice.

INVAZIA
„Când ruşii au intrat în România, în august ’44, au fost primiţi ca prieteni. înşişi noii guvernanţi români au îndemnat populaţia să-i întâmpine pe soldaţii sovietici ca pe nişte eliberatori. Bineînţeles, comportamentul armatelor victorioase nu a fost acela la care se aşteptau românii. Ruşii rechiziţionau locuinţe, automobile, alimente, au comis acte de violenţă, adică au făcut ce face orice armată invadatoare pe un pământ inamic. Pe de altă parte, armatele sovietice păstrau vie amintirea ţării lor devastate de forţele Axei şi, în consecinţă, tratând cu românii, în ciuda răsturnării de front operate de aceştia, nu s-au încurcat în subtilităţi.“
(Renato Bova-Scoppa)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: