O suită de şiretlicuri şi cacealmale

Au trecut deja 65 de ani de la angajarea Armatei Române în al doilea război mondial şi mai mult de o jumătate de veac de când cine vrem şi cine nu vrem, luând drept temei literatura istorică a învingătorilor, ne tot trage de bretele şi de urechi pentru gestul din vara lui ’41. Însă prea puţini se întreabă dacă pentru români exista şi o altă opţiune. Şi nimeni nu recunoaşte deschis că am fost împinşi în război, împotriva voinţei noastre, tocmai de cei de la care la Bucureşti se conta pe un sprijin.

Plan strategic britanic. De regulă şi simplificând în mod grosolan lucrurile, se spune că România s-a apropiat treptat de Germania, ambele ţări sfârşind-o într-un soi de concubinaj politic şi militar, adică într-o alianţă neperfectată ca atare în acte. Aşa am fost noi, se mai spune, răi şi recalcitranţi, şi neinspiraţi pe deasupra, pentru că nu am ştiut cu cine trebuia să ne punem bine. În realitate, germanii au fost împinşi sistematic şi în etape distincte spre România şi spre Balcani, până când toate ţările din sud-estul european au fost nevoite fie să îndure o ocupaţie militară severă, fie să surâdă Berlinului ca şi cum ar fi avut o sută de dinţi în gură.
Neîndoielnic, a existat un plan strategic britanic, elaborat cu mai multe luni înainte de declanşarea ostilităţilor, mai precis imediat după jenantul compromis de la München, prin care germanii au fost ademeniţi progresiv spre capcana Balcanilor şi spre placa de fricţiune cu Rusia sovietică, în scopul atenuării presiunii pe care diviziile Wehrmachtului ar fi putut s-o exercite asupra trupelor anglo-franceze pe câmpiile Flandrei şi pe litoralul Canalului Mânecii. Altfel nu se explică succesiunea unor evenimente în care britanicii, fie pe faţă, fie în subteran, ne apar mereu ca protagonişti, iniţial şi cu serviciile secrete ale Parisului la remorcă. Despre toate aceste împrejurări vom afla probabil mai multe abia în 2039, când britanicii au promis să permită accesul şi la ultimul lot de arhive referitoare la al doilea război mondial. De ce au fost, mai sunt şi vor fi sub obroc încă multă vreme aceste arhive? Evident, pentru că un plan strategic de natura celui pe care îl intuim în această expunere seamănă întru totul cu scrisoarea pierdută din piesa lui Caragiale: „Mai trebuie s-aldată… La un caz, iar… pac! la Războiul.” Numai că în cele scrise de noi aici nu este vorba despre un ziar care întâmplător se numea Războiul, ci despre un război veritabil, în care am pierdut sute de mii de oameni.
Garanţii neonorate. În virtutea aceleiaşi defecţiuni de optică, românii se lamentează că britanicii i-au vândut la 10 octombrie 1944, la Moscova, unde Churchill şi Stalin şi-au împărţit frăţeşte sferele de influenţă în Europa răsăriteană. Chiar aşa să fie? După opinia noastră, România, şi nu numai ea, ci şi Grecia, a început să fie vândută încă de la 13 aprilie 1939, când autorităţile de la Bucureşti au fost gratulate cu celebrele garanţii militare franco-britanice. Garanţii care nu au funcţionat niciodată şi care ne-au adus mai multe ponoase decât foloase.
În primăvara lui 1939, şi britanicii, şi francezii, pe de o parte, şi germanii, pe de altă parte, ştiau foarte bine că războiul bătea la uşă şi că un conflict militar pe punctul de a se declanşa între liniile Siegfried şi Maginot era pur şi simplu inevitabil. Nu prea pregătiţi să se confrunte cu Wehrmachtul, britanicii s-au gândit să le ofere germanilor motive de îngrijorare profundă pentru ceea ce se întâmpla în spatele lor. Mai fanfaroni şi mai siguri de o victorie, deşi considerau că armata lor era invincibilă pe continent, francezii s-au asociat şi ei la proiectul „perfidului Albion”, constituit dintr-o suită de şiretlicuri şi cacealmale. Aşa s-a ajuns la garanţiile militare oferite autorităţilor de la Bucureşti şi Atena de la Londra şi de la Paris. În momentul dat, Grecia îi interesa mai puţin pe germani, însă în România se aflau principalele lor resurse de aprovizionare cu carburanţi şi mărfuri alimentare, ceea ce i-a făcut să ciulească urechile, intrigaţi. Dacă fluxul acestor produse vitale pentru cel de-al III-lea Reich ar fi fost întrerupt, tot ceea ce plănuise Hitler ar fi rămas fără sens. Nu întâmplător, pentru a pedepsi România, la 23 august 1939, Germania va da mână liberă ruşilor să ocupe în forţă teritoriul dintre Nistru şi Prut.
Când s-a aflat despre garanţiile în discuţie, atât clasa politică din România, cât şi mulţi dintre cetăţenii de rând, s-au lăsat năpădiţi de un entuziasm debordant. Gata, suntem salvaţi! Ne apără frontierele Marea Britanie şi Franţa! Au dat de dracu şi ungurii, şi sovieticii! – cam acestea erau lozincile la ordinea zilei. Numai ziaristul Pamfil Şeicaru şi-a exprimat scepticismul în legătură cu toată tevatura în curs. În Curentul de sâmbătă, 15 aprilie 1939, acesta sfătuia Marea Britanie să se ocupe ceva mai accelerat de propria ei apărare şi să nu mai inducă iluzii periculoase în conştiinţa altor naţiuni.
Cât valorau garanţiile britanice şi franceze s-a văzut la 1 septembrie 1939, când germanii au declanşat un atac zdrobitor împotriva Poloniei. Şi Varşovia beneficia de garanţii oferite de guvernele de la Londra şi de la Paris şi aceste două guverne, într-adevăr, au intrat în război împotriva Germaniei. Însă sprijinul efectiv acordat polonezilor, acolo, pe câmpurile de luptă din sudul apelor Balticii, a fost insignifiant, egal cu un zero dolofan şi blazat. La timpul petrecerii faptelor, României i s-a cerut permisiunea de a se tranzita spre Polonia numai 5 (cinci) tone de material militar britanic! Atât şi nimic mai mult. Ceea ce n-ar fi ajuns nici măcar pentru o măsea de artilerist polonez. Iar atunci când sovieticii au atacat Polonia din spate, întâlnindu-se cu germanii pe cursul râului San, nu putem să nu luăm în consideraţie bucuria secretă a Londrei. De acum înainte, Armata Roşie şi Wehrmachtul se aflau faţă în faţă. Nu mai exista între ele nici un obstacol şi o intrigăraie bine strunită le putea încăiera în orice moment.
Miza petrolului. În împrejurările de atunci, când Statele Unite erau încă departe de ideea de a intra în război, în politica lor internă prevalând izolaţionismul, Marea Britanie nu putea fi convinsă decât că un război între Germania şi Rusia sovietică o va ajuta să reziste presiunii militare a Wehrmachtului şi chiar să conteze pe o eventuală victorie. Dar placa de fricţiune dintre comunism şi nazism, realizată deocamdată prin traversul teritoriului polonez, trebuia prelungită până la Marea Neagră. Aşa că, într-o primă fază, după ce Berlinul a dat mână liberă ruşilor în Basarabia, Marea Britanie s-a angajat într-un gest similar. La 14 decembrie 1939, autorităţile de la Bucureşti au fost anunţate că garanţiile militare oferite în primăvară nu mai erau funcţionale pentru frontiera noastră din est, decât în anumite condiţii imposibil de întrunit: neutralitatea Italiei şi permisiunea acordată de turci pentru trecerea flotei britanice prin Strâmtori. Italia era deja aliată cu Reichul, iar Turcia nu dorea să se lege la cap supărându-i pe ruşi. Practic, Marea Britanie invita Uniunea Sovietică să treacă la fapte. În sfârşit, începând de la această dată, guvernului de la Londra nu-i mai rămânea decât să ţină nervii germanilor la flacăra focului mic. Aveau dreptate cei ce apreciau acest gen de ostilităţi drept un război ciudat.
Încă din vara lui ’39, începuse să se învârtă prin zona petroliferă a României inginerul francez Léon Wenger, însoţit de un asistent englez taciturn. Studiau împreună un plan pentru distrugerea sondelor de pe Valea Prahovei, în caz de război cu Germania. În ziarele româneşti nu s-a putut citi nimic despre prospecţiunile lor, asupra cărora se convenise păstrarea unui secret absolut. În acelaşi timp, presa de la Londra şi de la Paris a etalat în detalii misiunea şi obiectivele celor doi, special pentru a-i morcovi pe germani. În cele din urmă, războiul a izbucnit şi, la 10 şi 11 septembrie 1939, Armand Călinescu a fost invitat de Adrien Thierry şi Reginald Hoare, miniştrii Franţei şi, respectiv, Marii Britanii la Bucureşti, la două runde de convorbiri privind aplicarea planului pe care Léon Wenger îl perfectase deja. Deşi ni s-au propus despăgubiri generoase, planul nu a fost acceptat de prim-ministrul român, deoarece, în felul acesta, România pierdea singura monedă de schimb pentru a-şi negocia supravieţuirea în viitor.
Armata fantomă. La 21 septembrie 1939, Armand Călinescu fusese asasinat de o bandă de legionari. Dintre toate sursele de informare din Europa şi de peste Ocean, numai agenţiile de presă germane Deutsche Nachrichten Büro şi Transocean au afirmat că atentatul a fost pus la cale de Marea Britanie. Ştirea a fost apreciată drept o enormitate, dar poate că nu era o enormitate. Trecem peste faptul că Armand Călinescu refuzase tranşant să distrugă zona petroliferă a României. Însă acelaşi se afirmase drept un adversar inflexibil al intrării României în zona de influenţă a Reichului, ceea ce îi împiedeca pe germani să ajungă la placa de fricţiune cu ruşii şi în sectorul ei sudic, linia de-a lungul căreia se puteau declanşa fel de fel de conflicte prelungindu-se până la Marea Neagră. Altfel spus, la Londra ştiindu-se că România nu putea fi ajutată şi nici nu se putea conta pe ea, de vreme ce-şi declarase solemn neutralitatea, ţara merita să fie sacrificată. Cu toate că n-au realizat deocamdată nimic, englezii aveau răbdare. Aveau şi tutun, mai mult decât aveau nemţii, obligaţi să reducă raţia soldaţilor combatanţi la un sfert de pachet pe zi şi la două pachete pe săptămână.
Curând, rolul primordial revenind şi de data aceasta francezilor, a fost inventată o aşa-zisă “armată a lui Weygand” în Siria. Această armată, s-a spus, ar fi trebuit să treacă prin Turcia şi peste Marea Egee către Balcani şi să deschidă un al doilea front împotriva germanilor în sud-estul european. Însuşi generalul francez Maxime Weygand, pasămite în căutare de cotizanţi la viitoarea lui întreprindere militară, a fost plimbat intens pe la Belgrad, pe la Atena şi pe la Ankara. În ianuarie 1940, indusă deliberat în eroare de Legaţia britanică, însăşi Martha Bibescu era convinsă că Maxime Weygand a fost şi la Bucureşti. Nu a fost el, a fost doar fantoma lui.
Modul în care ziarele de la Londra şi de la Paris umflau însemnătatea unui biet general care abia împlinise 73 de anişori – era născut la 21 ianuarie 1867, la Bruxelles – nu putea decât să le provoace frisoane germanilor. Din nefericire pentru români şi din fericire pentru germani, faimoasa “armată a lui Weygand” se alcătuia numai din două sau trei batalioane. Până şi presa franceză observase un lucru curios: în fiecare zi, la Marsilia şi la Toulon, cu fanfare şi batiste agitate pe chei, erau îmbarcate pe nave trupe despre care se afirma că ar fi fost destinate să întărească armata din Siria. Iar în ziua imediat următoare scenariul se repeta, cu exact aceleaşi vapoare. Or, un drum pe mare spre Siria, dus şi întors, pretindea cel puţin 10 zile, dacă nu 15. Şi s-a dedus că întăririle respective erau numai scoase în larg, plimbate puţin pe mare şi readuse noaptea în port. Acest joc de-a minţitul ochiului – trompe d’oeil cum îi spun francezii – reluându-se dimineaţa cu alte trupe, mai odihnite şi neafectate de răul de mare.
Fals sabotaj pe Dunăre. În prima decadă a lui aprilie 1940, Intelligence Service a izbutit să amorseze în România un nou scandal. Un convoi de ambarcaţiuni britanice autopropulsate – Scotland, Lord Byron, Elisabeth, King George, Shelley, Danubius, Britannia şi Dyonisia -, plecat pe Dunăre în amonte de la Sulina, au acostat la cheiul portului Giurgiu, pasămite pentru reaprovizionarea cu carburanţi. La controlul vamal, s-au găsit în calele navelor mai multe calupuri de dinamită şi o cantitate modică de armament. Nimeni din România nu a catadicsit să-şi pună bruma de logică în mişcare şi tapajul din presa bucureşteană a fost imens. Din ziarele româneşti, acest tapaj s-a mutat în ziarele din străinătate, alertându-i o dată în plus pe germani. Leit-motivul tuturor relatărilor fiind alarmant din toate punctele de vedere: englezii ar fi vrut să arunce în aer versanţii stâncoşi din amonte de Vârciorova şi să obtureze circulaţia navală pe Dunăre.
Pentru Berlin, paguba ar fi fost pur şi simplu catastrofală. Datorită stării precare a infrastructurilor feroviare din Transilvania şi din Ungaria, marea majoritate a cantităţilor de carburanţi exportate de România în Reich erau transportate pe Dunăre, în tancuri petrolifere, şi blocarea Cazanelor ar fi reprezentat un dezastru pentru germanii angajaţi în războiul din vest. Şi asta chiar în momentele când trupele lor planificau invadarea în forţă a Franţei, Olandei şi Belgiei. Însă cine sta strîmb şi judeca drept nu se putea să nu înţeleagă că britanicii nici nu doreau să ajungă până la cataractele Dunării. Dacă asta voiau, puteau încărca din pornire pe navele lor cantităţile necesare de motorină pentru a ajunge la destinaţie dintr-o bucată, evitând totodată orice control vamal.
În afară de asta, Cazanele Dunării reprezentau un moment al naturii, apa atinge acolo o adâncime de 90 m, cu debite de mii de mc pe secundă, iar versanţii de munte din flancuri nu puteau fi năruiţi cu câteva kilograme de explozibil. Mult mai eficient ar fi fost să se scufunde în canalul de la Vârciorova, care evita cataractele, un şlep încărcat cu ciment care face priză sub apă. Dar la bordul ambarcaţiunilor englezeşti nu se afla nici un gram de ciment. Pe englezi îi interesa doar rumoarea creată, menită să-i calce pe nervi pe germani, şi nu întâmplător acostaseră chiar la Giurgiu, unde corespondenţii de presă străini de la Bucureşti puteau ajunge în numai o oră. Se pare că singurul diplomat străin care a înţeles că era în discuţie o cacealma a fost ministrul Italiei în România, Pellegrino Ghigi. Din păcate, alegaţiile lui clarvăzătoare au devenit publice la câţiva ani după încheierea ostilităţilor. Atunci, în aprilie 1940, a intuit şiretlicul englezilor şi ziaristul italian Paolo Monelli, prezent între alţii la faţa locului. Apărute în cotidianul Corriere della Sera de la Milano, consideraţiile lui au trecut neluate în seamă.
Apelul la germani. Curând, procesul de dezmembrare teritorială a României s-a declanşat în trombă. La sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie 1940, România a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. La 1 iulie guvernul român a renunţat la garanţiile anglo-franceze din 13 aprilie 1939, care se dovediseră a fi o păcăleală sinistră. Puterea militară a Franţei era zdrobită, Marea Britanie gâfâia sub ritmul războiului impus de germani şi se comporta cum se comporta, România era ameninţată cu alte cedări teritoriale şi, în aceste condiţii, antinazistul rege Carol al II-lea n-a mai avut încotro şi, la 2 iulie 1940, i-a adresat lui Hitler solicitarea de a trimite în România o misiune militară cu rol de protecţie a ceea ce mai rămăsese intact din ţară. Hitler nu s-a grăbit să răspundă solicitării şi penitenţa impusă românilor nu s-a încheiat decât după pierderea Transilvaniei de Nord-Est, în favoarea Ungariei, şi a Cadrilaterului, în beneficiul Bulgariei. Numai Cadrilaterul a fost cedat de autorităţile româneşti prin tratative directe cu cele de la Sofia. Evident, apelul la o misiune militară germană a fost o moştenire preluată de generalul Ion Antonescu de la fostul regim carlist. Oricum, o neutralitate sabotată permanent de englezi şi suspectată aprig de la Berlin nu mai era sustenabilă.
Interesant de semnalat este faptul că, exact în acele zile, în Camera Comunelor de la Londra, Winston Churchill declara că aliaţii occidentali, după încheierea ostilităţilor din războiul atunci în curs, nu vor lua în consideraţie schimbările teritoriale produse prin forţă şi rapt. Şi ce s-a întâmplat, în realitate? După Conferinţa de Pace de la Paris, Finlandei nu i s-au mai restituit teritoriile răpite de ruşi în cele două războaie din 1939, Polonia a fost pur şi simplu mutată pe harta răsăritului european, împinsă brutal spre vest, Cehoslovacia a rămas cu teritoriile subcarpatice ocupate de ruşi, iar România tânjeşte şi azi după Barasabia, Bucovina şi Herţa, ţinuturi în cuprinderea cărora populaţia de origine românească îndură discriminări incompatibile cu litera şi spiritul documentelor de drept internaţional.
Un blocaj dezinteresat? Primele eşaloane ale Misiunii Militare Germane au intrat pe teritoriul român la 10 octombrie 1940. În aceeaşi zi, Franklin D. Roosevelt, preşedintele SUA, a decis blocarea tuturor depozitelor româneşti de devize şi de valută din băncile americane. Deblocarea lor urma să se producă numai „atunci când se va avea convingerea că executarea plăţilor se va face în interese pur româneşti”. Motivaţie cam trasă de păr, cu atât mai mult cu cât o stare de război între România şi SUA era încă departe de a deveni realitate. Exemplul SUA a fost urmat imediat şi de Marea Britanie, apoi de guvernul canadian, astfel încât rezervele de bani româneşti din străinătate, inclusiv depozitele de metal preţios, au ajuns să fructifice în favoarea unor guverne pentru care România devenise pionul de sacrificiu din deschiderea unei partide macabre de şah. Povestea acestor bani româneşti, complicată şi de faptul că nu erau numai bani ai statului, ci şi bani ai particularilor, asupra cărora nimeni nu putea avea un drept de decizie, se va încheia abia la o jumătate de veac după încheierea ostilităţilor. Fiind vorba, în totul, de vreo 500 milioane dolari, când dolarul era de vreo 30 de ori mai puternic decât cel de azi.
În ciuda acestui gest de vădită ostilitate, guvernul român nu a întrerupt relaţiile diplomatice nici cu SUA şi nici cu Marea Britanie. Dimpotrivă, generalul Ion Antonescu s-a străduit să imprime un comportament cât mai civilizat al autorităţilor din subordine faţă de diplomaţii şi cetăţenii americani şi britanici din ţară. De pildă, când poliţia legionară a arestat şi molestat nişte ingineri englezi de pe Valea Prahovei, specialişti în probleme petrolifere, generalul i-a urechiat în termeni severi pe ciracii lui Horia Sima. Însă nu era mai puţin adevărat că englezii preparau cu febrilitate condiţiile necesare destabilizării interne a României, chiar în scopul de a-i determina pe germani să ne transforme în paşalâc ocupat militar. Fapt care ar fi imobilizat aici şi în poarta Balcanilor alte şi alte divizii din Wehrmacht, rărindu-le implicit pe cele ce se confruntau cu trupele britanice şi franceze în extremitatea apuseană a continentului. Totuşi, nici serviciile secrete de la Bucureşti şi Berlin nu dormeau, deşi uneori percutau cu o relativă întârziere.

“Astăzi, Anglia se risipeşte în atenţii: plimbă priviri agere pe harta Europei, evaluând primejdiile, oferind soluţii împăcuitoare prin scrisori adresate preşedinţilor de consilii, gata de a netezi asperităţile spre a înlesni crearea unei solidarizări în faţa ameninţării germane. Amabilitate, prezenţă sfătuitoare, îndemnuri pentru gesturi simbolice în folosul unei cauze comune: ca în schimb să nu ezite a oferi (cu o emoţionantă grabă) un ajutor – ceva mai mult, o garanţie militară.
Sunt mulţi dintre concetăţenii noştri, care sunt într-adevăr emoţionaţi până la lacrimi, entuziasmaţi până la delir de aceste garanţii militare oferite de Anglia cu o generoasă grabă… Însă forţa terestră a Angliei este, în ultimă analiză, armata franceză… Ce înseamnă o garanţie? Cine poate primi o garanţie de la cineva care nu are solvabilitate? Garanţiile militare ale Angliei vor începe să joace când va ajunge potenţialul din 1918, când englezii vor cere serviciul militar obligatoriu şi se vor înrola cu o impetuoasă voinţă de luptă. Până atunci, totul rămâne o ipotecă asupra viitorului, inoperantă pentru constrângerile tragice ale prezentului.”

Pamfil Şeicaru

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: