Operaţiunea „Infiltrarea“

La începutul anilor ’50, diplomaţii italieni de la Bucureşti plecau de-a valma, până şi funcţionari ai legaţiei, angajaţi dintre italienii stabiliţi de mai multă vreme aici.

Unul dintre ei era Antonio Zapalla, care a părăsit România la 22 martie 1951. La 27 martie, acelaşi an, a cerut să fie transferat în Liban, la Beirut, şi funcţionarul Eraldo Pintori, dar n-a apucat să plece din ţară, fiind arestat pe neaşteptate. La 5 iulie 1951, va părăsi România şi un alt funcţionar al legaţiei, Leo Giacomello. şi despre el, ca şi despre alţii, se spunea că ar fi plecat în concediu, dar nu va mai reveni niciodată la Bucureşti. însă, dacă aceştia, în virtutea poziţiei lor, puteau miza pe valiza diplomatică a legaţiei pentru a-şi repatria cel puţin o parte din bunuri, era îndoielnic că toţi italienii care doreau să plece din România puteau beneficia de un avantaj similar.
Transferul de valori. Totuşi, Michele Scammacca a dat mână liberă subalternilor săi din legaţie să procedeze oricum îi tăia capul în vederea repatrierii a cât mai multe averi ale italienilor. Averi transformate de-acum în aur, bijuterii şi valută forte, achiziţionată la bursa neagră. La fel s-a manifestat şi însărcinatul cu afaceri Giuseppe Puri Purini, care l-a secondat. Unul dintre campionii acestor operaţiuni, desfăşurate în favoarea compatrioţilor săi, a fost amintitul Eraldo Pintori. „Am primit însărcinări din partea lui Puri Purini – va declara acesta, la 16 iulie 1951, sub ancheta Securităţii – să primesc valorile ce se trimeteau de către supuşii italieni şi cei ce părăseau ţara, să le împachetez şi să le sigilez. Legaţia primea valori de la toţi cetăţenii italieni care părăseau ţara, cu condiţia să nu aibă un volum prea mare. Pachetele cu bijuterii sau alte obiecte se restituiau depunătorilor la Roma, iar în cazul când aceştia plecau în alte oraşe decât Roma le puteau ridica de la Legaţia Italiei din Viena. în ceea ce priveşte valuta, aceasta se depunea de către posesor la serviciul comercial al legaţiei şi primea contravaloarea în lire în Italia, prin Banca Italiei.” şi despre un alt angajat al legaţiei, Gaetano Squisito, Securitatea nota: „Transferă prin curier diplomatic diferite obiecte pentru cetăţenii italieni care se repatriază, cu învoirea şefilor.” Numai că unii funcţionari ai legaţiei încasau comisioane de la cei cărora le întindeau o mână de ajutor, iar alţii nu. Eraldo Pintori încasa comisioane şi asta l-a făcut vulnerabil chiar şi în faţa compatrioţilor săi, ajunşi la o mare ananghie.
Italienii lipsiţi de şansa de a beneficia de aceste facilităţi apelau la tot felul de subterfugii, care au funcţionat cât au funcţionau, până când Securitatea izbutea să le descifreze. Iată un exemplu revelator: pe str. Cuza Vodă din Bucureşti exista un atelier al unui tâmplar cu nume comun, Gheorghe. „Face lăzi pentru evreii care emigrează în Palestina – a reuşit să afle Securitatea – şi, după indicaţiile emigranţilor, despică una din părţile laterale ale lăzii, introducând acolo monedă hârtie, valută străină în dolari, franci elveţieni etc., şi apoi încleiază această scândură despicată, ataşând-o la restul părţilor lăzii. Operaţiunea introducerii valutei în scândură se face în faţa clientului, care-şi ridică imediat lada.” Bineînţeles, au năvălit şi numeroşi italieni peste bietul tâmplar Gheorghe, dar era prea târziu: de la 16 iulie 1951, Securitatea era deja la curent cu trucul. şi ce a urmat se poate imagina.
Români în trena italienilor. Ceea ce deranja în mod deosebit autorităţile de la Bucureşti era faptul că, împreună cu italienii sau cu sprijinul nemijlocit al unor membri ai Legaţiei Italiei reuşeau să plece din ţară numeroşi cetăţeni români. Despre italieni se ştia că nu vor putea fi reţinuţi infinit aici, dar cu unii cetăţeni autohtoni regimul avea de reglat unele socoteli şi era scandalizat că aceştia îi scăpau printre degete. Aici ne vom referi numai la câteva cazuri din câteva sute. De pildă, la scurt timp după 23 august 1944, sosise de la Roma la Bucureşti Mihai Cârciog, ataşat comercial în Italia în ultimii ani ai războiului. Pur şi simplu, voia să afle de la noile autorităţi ale ţării ce ar fi fost de făcut, în împrejurările de atunci, în materia relaţiilor economice reciproce. Dincolo de faptul că la ministerul de resort de la Bucureşti a găsit un haos perfect, neavând cu cine să stea de vorbă, nu i s-a mai permis să plece din România, fiind considerat demnitar al regimului abia expiat al mareşalului Ion Antonescu şi pasibil de a fi judecat de tribunalele militare. Nu a fost arestat, dar Siguranţa l-a pus sub supraveghere şi, în octombrie 1948, încă se mai afla sub filaj, domiciliul şi semnalmentele lui fiind transmise din nou serviciilor interesate. La data aceea era administrator unic la firma ROIT (Româno-Italica) şi, în cele din urmă, a putut părăsi România cu un paşaport eliberat pe un nume fals de Consulatul italian de la Bucureşti.
Un alt expatriat clandestin a fost actorul Constantin Tănăsescu, născut la 9 martie 1922, la Cahul, Basarabia, trecut peste frontieră de un grup de marinari italieni, care veneau de la Odessa, unde predaseră ruşilor una din navele cedate acestora prin Convenţia italo-aliată de Armistiţiu. „L-au introdus într-un sac în compartimentul vagonului de tren cu care călătoreau – consemna o notă a Securităţii – şi aşa a ajuns în Italia.” La rândul lui, Andrei Fenyo, născut la 14 noiembrie 1918, la Timişoara, a părăsit România într-un vagon încărcat cu mobilă pentru export, dirijat spre Italia, între 10 şi 20 februarie 1951. Se avansa presupunerea că, anterior, şi-ar fi trimis valorile peste graniţă prin curier diplomatic, ceea ce putea fi îndoielnic. De ce mari valori putea să dispună un tânăr abia trecut de 30 de ani, din care şapte erau trăiţi într-o Românie agonică? însă e cert că de la Milano i-a scris lui Giuseppe Puri Purini cum a ajuns cu bine la destinaţie. Ceea ce era de-a dreptul o imprudenţă, fiind fatal ca mesajul său să fie interceptat. Iar Emil Ghilezan, un fruntaş al Partidului Naţional-ţărănesc, a fost scos peste graniţa cu Ungaria prin diligenţele lui Bruno Manzone. Dincolo, tot pe filieră italienească, un preot catolic l-a trecut pe Emil Ghilezan în Austria. Tot prin diligenţele lui Bruno Manzone a părăsit clandestrin România şi generalul Petre Ionescu, de data aceasta prin Iugoslavia.
Alte trei cazuri de evaziune asistată de italieni au fost al comandorului Chirilă, al unui anume Popescu-Jianu şi al copilului inginerului Alexandru Cosmovici. Comandorul Chirilă doborîse cam multe avioane sovietice în campania din răsărit şi, conform mentalităţii postbelice a autorităţilor româneşti, trebuia pedepsit. Despre Demetrios Popescu-Jianu se ştia că fusese director al biroului de transporturi al societăţilor de asigurări Generala, Dacia, Agricola şi Naţionala, la care lucrase şi Eraldo Pintori, înainte de declanşarea războiului. şi unul, şi celălalt părăsiseră ţara amestecaţi în efectivele altor loturi de marinari italieni. Iar cazul lui Alexandru Cosmovici era ceva mai complex. Acesta era fostul soţ al pictoriţei Nina Batalli, care reuşise să plece peste hotare cu sprijinul demnitarului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, aflat acum în arest. Simpatizantă activă a Mişcării Legionare, pictoriţa îşi abandonase soţul şi copilul în ţară, cu speranţa că se vor regăsi mai devreme sau mai târziu în Italia. însă Alexandru Cosmovici fusese legionar în toată puterea cuvântului, nu un simplu simpatizant, se afla sub supraveghere şi ştia că într-o zi sau în alta ar fi fost arestat, în timp ce copilul ar fi rămas de izbelişte. Aşa că a făcut tot ce era posibil pentru ca fiul său să ajungă alături de mamă, acolo unde el nu mai avea nici o şansă să mai ajungă. şi a izbutit. Copilul a fost trecut peste frontieră, din dispoziţia lui Michele Scammacca, de o familie de funcţionari italieni care l-au declarat drept copilul lor.
După plecarea lui Michele Scammacca, primul secretar Giuseppe Puri Purini ar fi vrut s-o scoată din ţară şi pe Alexandra Dozzi, şi tot într-un vagon încărcat cu mobilă, cum se procedase şi în cazul lui Andrei Fenyo. Sarcina de a organiza evaziunea a fost încredinţată lui Eraldo Pintori. Româncă, arhitectă, Alexandra Dozzi nu putuse părăsi România împreună cu soţul ei, Filippo Dozzi, despre care Siguranţa era convinsă că „se află în Italia, în slujba serviciului de spionaj italian”. Despre ce fel de serviciu de spionaj era vorba s-a văzut din capitolul anterior. Din nefericire, Eraldo Pintori era un om păscut de ghinion şi tentativa trecerii peste graniţă a arhitectei a eşuat.
Informatori infiltraţi în legaţie. O realitate din toate punctele de vedere dezagreabilă, despre care Michele Scammacca poate nu şi-a dat seama, dar cu care succesorii săi vor trebui să se obişnuiască, consta în faptul că Securitatea română utiliza o pleiadă întreagă de informatori, recrutaţi atât din interiorul Legaţiei Italiei, cât şi din anturajele personalului ei. Pe vremea lui Renato Bova Scoppa asemenea malversaţiuni erau de neconceput. Acum, sentimentul de demnitate al oamenilor decăzuse în mod sensibil şi, în interiorul legaţiei, contra unor remuneraţii mizere, acţionau informatorii cu numele de cod H. It. 11, H. It. 12, H. It. 13 şi H. It. 14. De pildă, H. It. 12 furniza Securităţii informaţii despre relaţiile unor diplomaţi italieni cu Ministerul de Interne de la Roma. Informatoarea care lucra sub indicativul codificat W. A. 70 era plantată pe lângă parohul Clemente Gatti, atentă mai ales la sprijinul acordat de preotul franciscan italienilor care doreau să plece din România.
La un an şi ceva după ieşirea României din alianţa cu Reichul german, funcţionarul diplomatic Leo Giacomello, conform documentelor cercetate de noi, „a fost recrutat de către organele Siguranţei, fiind utilizat ca informator pe linia italiană”. Era născut la 9 octombrie 1910, la Berlin, se stabilise în România în 1930 şi era căsătorit cu Alda Zara, locuind împreună cu ea pe str. Luminii nr. 2. în primii ani ai războiului, Leo Giacomello lucrase la ziarul de front Il Soldato şi ca şpicher al emisiunilor radio transmise din România pentru Corpul Expediţionar Italian în Rusia, faimosul CSIR, devenit ulterior ARMIR. în iulie-septembrie 1943, se alăturase lui Renato Bova Scoppa în repudierea regimului fascist al lui Mussolini, iar după lovitura de stat de la Bucureşti devenise responsabil al biroului de presă al Legaţiei Italiei. Funcţie din care, treptat, constatase că nu mai avea cu cine dialoga, presa din România fiind supusă unui regim de cenzură drastică, şi din partea autorităţilor româneşti, şi din partea Comisiei Aliate (sovietice) de Control. La sfârşitul lui 1945, în urma unui conflict cu Pietro Gerbore, a fost îndepărtat din legaţie şi tot atunci l-a acroşat şi Siguranţa română infiltrată de comunişti şi agenţi ruşi, convinsă că resentimentele lui împotriva unui personaj important din Legaţia Italiei s-ar fi pretat la a fi exploatate.
N-a fost să fie aşa, calculul Siguranţei s-a dovedit a fi eronat. „Această colaborare a fost de scurtă durată – recunoştea Siguranţa -, deoarece atunci s-a considerat că materialele informative furnizate de Giacomello nu prezentau importanţă, fapt ce a determinat ruperea contactului cu el.” însă, în 1947, Manlio Castronuovo l-a reîncadrat pe Leo Giacomello în vechea lui funcţie, iar la sfârşitul lui 1948 acesta a fost din nou acroşat, de data aceasta de către Securitate, în scopul de a fi recooptat la colaborare şi, în funcţie de rezultate, să fie predat Serviciului Special de Informaţii român, spre a fi folosit eventual şi dincolo de hotare. Cu această ocazie, Giacomello a afirmat că „el nu s-a considerat niciodată agent al Siguranţei şi nu înţelege să colaboreze cu regimul nostru decât pe un plan superior”. Cu toate acestea – mai preciza un raport al Securităţii -, „s-a persistat în acţiunea de recooptare a lui Giacomello, acţiune ce a fost abandonată în vara anului 1950, deoarece au început să apară indicii că depune o activitate informativă şi că întreţine relaţii suspecte cu persoane duşmănoase regimului nostru, iar pe de altă parte se bănuia că urmărea un scop diversionist.” Asta însemna că Leo Giacomello, totuşi, reuşise să ţină Securitatea pe jar şi captivă a unor speranţe deşarte timp de aproape doi ani întregi, fără nici un folos pentru ea.
în viesparul informatorilor. Activitatea informatorilor recrutaţi de Securitate, şi din Legaţia Italiei şi din anturajele dependente de ea, va continua şi după arestarea şi condamnarea parohului Pietro Ernesto Clemente Gatti şi a funcţionarului Eraldo Pintori, evenimente la care ne vom referi în secvenţele următoare. Iată o ispravă din epocă a informatorului cu nr. 12 din seria H. It., consumată la 18 septembrie 1951, ziua apariţiei în presă a sentinţelor din procesul în care cei doi au fost implicaţi: dintr-un coş de hârtii de la Cancelaria consulară italiană din Bucureşti a reuşit să sustragă fragmentele unui document rupt şi aruncat la gunoi, reprezentând un demers avansat de mai mulţi funcţionari ai legaţiei lui Alberto Calisse, noul trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Italiei în România. Respectivii cereau ca Alberto Calisse, după explozia cazului lui Eraldo Pintori, să intervină la Ministerul român al Afacerilor Externe, „eventual de comun acord cu alte legaţii din Bucureşti”, ca autorităţile româneşti să respecte libertatea funcţionarilor cu paşaport de serviciu, garantându-le totodată imunitatea. în cazul când aceştia ar fi fost surprinşi într-o ilegalitate flagrantă, ar fi fost de dorit să fie expulzaţi, nicidecum arestaţi. Ajunsă în posesia documentului în discuţie, reconstituit din rupturi, Securitatea putea dormi liniştită. Dacă însuşi Alberto Calisse îl rupsese în opt şi-l aruncase la coş, s-ar fi putut presupune că nu ar fi avut nici un fel de urmare. în ciuda aparenţelor, a avut.
La 16 octombrie 1951, acelaşi informator H. It. 12 a sustras din arhiva Cancelariei consulare italiene din Bucureşti un dosar care conţinea diverse rapoarte informative din perioada 1942-1948, provenite de la consulii italieni din Timişoara şi din Constanţa, între care se numărau rapoarte semnate de viceconsulii Cornelio Polizzari şi Federico Cortese. Interesant era faptul că rapoartele lui Federico Cortese conţineau puternice accente antifasciste. Alte rapoarte proveneau de la Bibio Luigi Sbrana şi Andrea Rainaldi, foşti consuli la Bucureşti în 1942-1943. Luigi Dominici, fost consul la Bucureşti în 1945, semna un raport despre agitaţiile comuniştilor, referitor nu numai la ale celor români, ci mai ales la activităţile conaţionalilor săi comunişti în cadrul Uniunii Patrioţilor Italieni. Din toate, Securitatea a dedus că sub aripa ocrotitoare a Legaţiei Italiei, prin consulatele ei, se desfăşura „o acţiune de spionaj sistematică” şi va decide, curând: „Persoanele care apar în conţinutul rapoartelor informative şi se mai află încă în Republica Populară Română urmează a fi luate în lucru de câtre unităţile noastre.” Dar alerta era de-a dreptul stupidă, deoarece nu erau în discuţie decât rapoarte curente, relative prioritar la problemele rezidenţilor italieni din diverse localităţi ale ţării. Nici vorbă de spionaj sau de alte activităţi care ar fi putut să prejudicieze statul român.
Chiar în ultima fază a procesului în care vor fi condamnaţi Clemente Gatti şi Eraldo Pintori, Consulatul italian din Bucureşti a fost mutat de pe str. Luigi Cazzavillan nr. 28 la sediul legaţiei. „Arhiva – se jubila într-un alt document al Securităţii, din 16 septembrie 1951 – a rămas la vechiul sediu şi au acces la ea şi informatorii noştri Beraru şi Zaharia”. în termeni nu deosebit de limpezi, era vorba şi despre un alt colaborator al Securităţii, anume Natale Zoldan, uşierul legaţiei. Cam la nivelul acesta lucrau atunci ofiţerii de informaţii români. Abia la 1 aprilie 1953 vom afla, dintr-un nou document al Securităţii, despre felul în care au fost recrutaţi informatorii cu nume de cod Beraru şi Zaharia. Spre deosebire de alţi colaboratori ai respectivei instituţii informative şi represive, recrutaţi prin şantaj, Beraru fusese recrutat prin convingere, „pe baza unui studiu amănunţit”. Iată şi cum: „Organele noastre – se preciza – au mers la domiciliul său şi a fost atras de partea noastră prin felul deschis cum i s-a vorbit, solicitându-i-se aportul la lupta pentru pace, fiind un partizan al păcii.” Nici în asemenea momente sensibile, Securitatea nu putea renunţa la lozincile lansate în epocă de oficina de propagandă a Moscovei. Momentul fiind în acelaşi timp şi solemn, şi ridicol: ca şi cum Legaţia Italiei era pregătită să declare război României! Precizăm că Beraru era funcţionar al legaţiei, posesor de paşaport simplu, deci nu dintre cei cât de cât importanţi.
în schimb, recrutarea informatorului cu nume de cod Zaharia a pretins o procedură mult mai laborioasă. şi Zaharia a fost cooptat la colaborare prin aşa-zisă convingere, în înţelesul pe care-l acorda Securitatea acestei noţiuni. „Organul nostru – raporta un ofiţer implicat în afacere unui eşalon superior – s-a prezentat drept fiul unui prieten mai vechi al lui Zaharia, pe care acesta nu-l mai văzuse de multă vreme. Organul nostru s-a împrietenit cu Zaharia, cu care ocazie s-a aprofundat şi studiul său. Lui Zaharia i s-a făcut cunoştinţă cu un alt tovarăş, tot ofiţer de securitate, cu care a mers împreună într-o casă conspirativă, prezentată drept locuinţă a tovarăşului, pentru a servi un vin bun, cu care ocazie s-a efectuat şi recrutarea. Prin Zaharia s-a creat o combinaţie pentru sustragerea manuscriselor din coşurile de hârtii ale funcţionarilor Cancelariei consulare şi unele documente din arhiva Cancelariei consulare.” în urma acestor sustrageri s-ar fi identificat un grup de cinci persoane care desfăşurau „o activitate de afaceri”. Bine, bine, ne putem întreba, dar ce legătură putea exista între spionaj şi afaceri şi despre ce fel de afaceri era vorba?! Era evident că Securitatea nu renunţase la scopul ei iniţial, preluat de la Siguranţă, de a-i deposeda de orice avere pe italienii în curs de repatriere din România. Trimiterea la aşa-zise afaceri se referea exclusiv la efortul acestora de a-şi salva atât cât era posibil din bunurile agonisite într-o viaţă de om.

îNTRE EFICIENţă şI INEFICIENţă
A fost Zaharia cât de cât eficient în postura sa de colaborator al Securităţii? „Documentele din arhiva Cancelariei consulare italiene – am mai aflat din arhivele Securităţii – au fost obţinute şi prin informatorii Beraru şi Zaharia.” Care din ei să fi fost misteriosul H. It. 12, glorios scotocitor prin recipientele cu deşeuri ale legaţiei? în rest, „prin informatorul Zaharia s-au procurat cheile de la intrarea şi uşile interioare ale Cancelariei consulare. Tot prin Zaharia s-a organizat pătrunderea organului nostru în Cancelaria consulară italiană, pentru sustragerea de documente din arhivă.” în sfârşit, Securitatea mai avea un motiv de mândrie: „Prin informatoarele Silvia şi Mimi – se mai etalau nişte nume de cod – au fost procurate cheile de la casa de bani din legaţie a noului cancelar Corrado Corrao, în vederea sustragerii de documente.” Asta ca să se înţeleagă că şi sexul slab cotiza la malversaţiuni. Din nefericire pentru atotprezenta structură, „în urma unor schimbări survenite în rândurile personalului din cadrul legaţiei, cheile nu au putut fi verificate”. Probabil, într-un târziu, se dezmeticiseră şi diplomaţii peninsulari şi întăriseră paza şi siguranţa sediului lor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: