Plecarea liderilor evreimii din România

Când sovieticii au invadat România, trupele lor, ca să zicem aşa, se aflau la prima lor ieşire în străinătate. în rândurile acestora se aflau numeroşi ostaşi evrei, care au început rând pe rând să dispară, renunţând la hainele militare şi intrând în contact cu organizaţiile sioniste şi instructorii palestinieni, care izbuteau în cele din urmă să-i scoată clandestin sau legal din ţară, cu acte false şi biografii inventate. Azi aşa, mâine tot aşa, până când ruşii au reuşit să afle motivele dezertărilor şi adversitatea lor împotriva sioniştilor s-a întărit. întărindu-se totodată şi adversitatea lor faţă de populaţia evreiască în general, socotită o bandă de complotişti.

Nu evoluau satisfăcător nici relaţiile populaţiei evreieşti cu autorităţile autohtone. La 15 aprilie 1945, se semnala că Uniunea Evreilor Români, condusă de Willy Filderman, “a prezentat dlui ministru Romulus Zăroni, ministrul Agriculturii şi Domeniilor, un memoriu privind anumite revendicări ale evreilor în legătură cu reforma agrară. Astfel, se arată în acest memoriu că, din cauza legilor rasiale, o parte din evrei au părăsit ţara, iar alţii au fost deportaţi. Aceştia n-ar trebui consideraţi absenteişti.”
Se sistează sau nu emigrarea?
Dispute a generat şi proiectul înfiinţării Comitetului Democratic Evreiesc, pe care comuniştii îl vedeau subordonat directivelor lor, ceea ce nu a convenit majorităţii evreilor. Unui asemenea proiect s-au opus şi Partidul Evreiesc al lui A. L. Zissu, ca şi organizaţia Renaşterea, prezidată de dr. Cornel Iancu şi dominantă în epocă. Acest comitet democratic considera totuşi majoritatea evreilor străini de politica autohtonă, şi în iulie 1945 s-a confruntat cu unele doleanţe fireşti: “Nu poate fi cu adevărat democratic decât prin participarea efectivă a tuturor organizaţiilor evreieşti şi nu poate avea un caracter naţional evreiesc decât atunci când vor fi încadraţi numai evrei sionişti, care pot fi în măsură să ajute la dezlegarea problemelor evreieşti. De asemenea, s-a mai arătat că dl A. L. Zissu, şeful Partidului Evreiesc din România, Mişu Benvenisti, vicepreşedintele acestui partid şi alţi fruntaşi ai sioniştilor n-ar putea accepta ca din acest comitet să facă parte elemente din afară, ci să fie condus după principiile de autodeterminare, prin participarea organizaţiilor evreieşti, până la alegeri, când se va cunoaşte cine are dreptul să reprezinte colectivitatea evreiască.”
Perplexitatea evreilor faţă de evoluţia evenimentelor din România a atins un prim apogeu în august 1946, când s-a aflat că posibilităţile lor de a părăsi ţara vor fi drastic diminuate. “O mare agitaţie domneşte în sânul populaţiei evreieşti din România – consemna un document al Siguranţei – pe motiv că se sistează emigrarea în Palestina. Tineretul acuză pe reprezentanţii Angliei în ţară, că fac greutăţi la emigrarea evreilor. într-o conferinţă secretă a conducerii tineretului, avută zilele acestea la Bucureşti, s-a decis ca să se ia măsuri pentru înfiinţarea în România a unei brigăzi evreieşti, care eventual să coopereze cu Haganaua din Palestina. Un delegat al organizaţiei Irgun, recent înfiinţată în România, a asigurat pe cei prezenţi că, dacă evreii vor avea de suferit atrocităţi sau metode dezonorante, membrii organizaţiei din ţară vor proceda în consecinţă împotriva membrilor coloniei engleze sau chiar a Legaţiei britanice din ţară.” Se pare că se înşelau. Ordinul de sistare a emigrărilor venea din altă parte. Vor fi fost şi englezii amestecaţi în această poveste, însă sovieticii le-au acceptat sugestiile cu promptitudine, deoarece erau în acord cu vederile lor. Celor intraţi sub jurisdicţia unui regim comunist nu trebuia să li se mai ofere nici o posibilitate de a scăpa.
Lideri evrei sub lupele Siguranţei.
Deocamdată, totuşi, se înregistrase o anume victorie împotriva intransigenţei colosului din răsărit: recuperarea evreilor surprinşi de război şi de deportări între hotarele Rusiei sovietice. într-o notă informativă a Prefecturii Poliţiei Capitalei se consemna înfiinţarea la Bucureşti a unui comitet de ajutorare a celor 40.000 evrei repatriaţi din URSS. Prima şedinţă a comitetului a avut loc la 5 octombrie 1946, la sediul de pe str.Popa Rusu nr. 30, fiind prezidată de Edgar Kanner. însă au survenit şi momente în care dezamăgirile nu i-au ocolit pe evrei, determinându-i să fie convinşi că viaţa lor într-o Românie aşa-zis “democratică” nu va fi mai înlesnită decât altădată. “Monumentul ridicat în amintirea victimelor evreilor deportaţi din oraşul ardelean Bistriţa – raporta Inspectoratul Regional de Poliţie din Cluj, în februarie 1947 – a fost în parte distrus de autori necunoscuţi, după cum s-a aflat astăzi. Monumentul a fost dezvelit anul trecut, în prezenţa autorităţilor militare şi civile ale oraşului. Populaţia oraşului, atât cea evreiască, cât şi cea neevreiască, este profund indignată din cauza acestui nou ultragiu antisemit. Poliţia a început cercetările.” şi cercetările nu au dus nicăieri.
în schimb, din iulie 1947 au început să fie emise şi primele note ale Siguranţei referitoare la liderii consacraţi ai evreilor. Cităm aici integral o notă referitoare la A. L. Zissu, fost preşedinte al Executivei Sioniste din România: „Avram Leiba Zissu, originar din Piatra Neamţ, născut la 25 ianuarie 1888, domiciliat în Bucureşti, str. Aurel Vlaicu nr. 34. A fost coproprietarul fabricii de zahăr Ripiceni şi director la ziarul Mântuirea. Este proprietarul unui imobil din Berlin. înainte de 23 august 1944, făcea dese voiajuri la Berlin. în repetate rânduri, a fost semnalat ca unul ce întreţinea relaţiuni cu germanii sub regimul hitlerist şi că ar fi fost în serviciul Gestapoului. Aceste afirmaţii erau întărite şi de faptul că Zissu făcea dese voiajuri la Berlin şi că sub regimul hitlerist avea posesia imobilului din Berlin. Este reprezentant în România al lui Jewish Agency. în ce priveşte orientarea sa politică, face parte şi finanţează organizaţia sionistă Bethar, ale cărei acţiuni au nuanţă fascistă. De curând, A. L. Zissu a trecut la o atitudine ostilă faţă de PCR. Caută prin orice mijloace să compromită eforturile de democratizare ce se duc în rândurile populaţiei evreieşti, creând totodată o stare de neîncredere în guvern.” şi distingem în notă mai multe neadevăruri. Betharul nu era o organizaţie fascistă, ci o grupare ultra radicală, care considera că Israelul nu putea fi creat decât cu arma în mână, de către oameni capabili apoi să se dedice unor profesii ocolite de evrei în diaspora. Germanul cu care întreţinuse Zissu relaţii era profesorul de istorie Franz Babinger, austriac şi antinazist, mobilizat ca locotenent colonel în Wehrmacht, şi care nu făcea nimic altceva decât să cerceteze vestigiile arheologice din sud-estul european. Franz Babinger fusese invitat prima dată în România înainte de declanşarea războiului, de către Nicolae Iorga, pentru a conferenţia la Institutul de Arheologie din Bucureşti. în sfârşit, afirmaţia că A. L. Zissu ar fi fost un agent al Gestapoului era de-a dreptul hilară.
Excesele presei.
Şi în presă, atacurile împotriva acelor evrei care nu împărăşeau punctele de vedere ale comuniştilor se ţineau lanţ. în iulie 1948, când s-au întors în ţară noi loturi de prizonieri evrei din URSS, capturaţi deoarece purtau uniforme militare ungare, s-au purtat polemici violente în scopul ademenirii lor spre extrema stângă. Dar şi aceştia nu doreau nimic altceva decât să emigreze în Palestina. La 17 iulie, prin articolele Stânga şi dreapta sionistă de V. Savin şi Duşmanul din casă, fără autor, au fost criticaţi fără menajamente sioniştii revizionişti, fiind compătimite cu lacrimi de crocodil „victimele evreieşti ale alarmismului şi naţionalismului reacţionar”, care ar fi determinat evreimea să emigreze. La 25 iulie, a intrat sub rafalele presei comunizante Kiva Orenstein, fost preşedinte al societăţii antebelice Amicii Ligii Maritime Palestiniene, suspectat de simpatii pentru revizionism. Or, societatea în cauză nu urmărea alte scopuri decât acela de a-i deprinde pe evrei cu marinăria, Israelul visat de ei având o largă deschidere la litoralul răsăritean al Mării Mediterane. La 30 iulie a fost atacată societatea Gordonia pentru că organizase o tabără pentru 1000 tineri evrei la Văleni, în judeţul Roman, asupra căreia nu s-a exercitat nici un control comunist. în aceeaşi zi, a fost atacat Leon Itzkar, sponsorul principal al şcolii de agricultură pentru evrei din periferia bucureşteană Colentina, pentru un articol din Mântuirea lui A. L. Zissu, prin care incitase la emigrare. Asta ca să nu mai vorbim şi de faptul că Siguranţa începuse să umble după fantome, căutând în întreaga ţară filiale ale organizaţiei Irgun Zwai Leumi, organizatoarea unor atentate împotriva englezilor, în Palestina. Asemenea filiale nu au existat niciodată în România.
Chemarea sub arme.
La fel de confuză era situaţia nu numai în privinţa drepturilor evreilor din România, ci şi în ceea ce privea îndatoririle lor. Una dintre îndatoriri fiind şi aceea a satisfacerii obligaţiilor militare, chestiune în jurul cărora au curs atunci valuri mari de cerneală şi care i-a determinat pe evrei să asiste cu o reticenţă sporită la gesticulaţiile puţinilor lor coreligionari comunişti. Este adevărat, din punctul acesta de vedere ar fi fost chiar absurd să li se impute ceva, de vreme ce în 1940 fuseseră îndepărtaţi din armată nu din iniţiativa lor, ci din aceea a autorităţilor. şi în împrejurările de acum, când erau chemaţi sub drapel cu un aer de vag sadism, bineînţeles, evreii considerau drept intempestivă şi puţin binevoitoare ideea de a reveni iar sub arme, după ce mulţi dintre ei abia fuseseră recuperaţi din deportările în Transnistria, ca şi de cele orientate spre Reich. După 23 august 1944 războiul încă neîncheiat nu mai putea fi al lor. încă de la 29 septembrie 1944 s-a dispus încadrarea evreilor născuţi în 1927 în formaţiunile premilitare. La 6 octombrie 1944, într-un memoriu al Consiliului General al Evreilor, adresat Ministerului Apărării Naţionale, dr. W. Filderman invita autorităţile militare să privească problema şi dintr-un alt unghi. între altele, documentul specifica: „Să se rezolve întâi restituirea patrimoniului de care au fost jefuiţi şi să li se redea pâinea de toate zilele, adică să fie reintegraţi în funcţiuni, şi apoi să fie chemaţi sub drapel, căci datoriile sunt contravaloarea drepturilor, iar nu drepturile contravaloarea datoriilor.” Dar apelul, se pare, nu a avut un ecou deosebit. La 15 octombrie se declanşase recrutarea tinerilor evrei din Constabnţa, iar la 19 octombrie a început înscrierea generală a evreilor în controalele militare. în consecinţă, Consiliul General al Evreilor a cerut din nou amânarea concentrării şi recrutării acestei categorii de cetăţeni români, până când nu vor fi efectiv anulate nu numai toate legile rasiale, ci şi consecinţele lor. şi o intervenţie a lui A. L. Zissu către generalul Nicolae Rădescu a avut acelaşi destin.
Ceva mai târziu, dr. W Filderman, preşedintele Uniunii Evreilor Români a ţinut să facă o sumă de precizări „cu privire la afirmaţiile unora care pretind că evreii nu vor să lupte împotriva fascismului şi hitlerismului şi că aceasta ar provoca antisemitism”. şi a început prin a prezenta o seamă de cifre comparative, cu ce pierduseră evreii, pe de o parte, şi românii de cealaltă parte, proporţional, în războiul care se apropia de sfârşit. Apoi a mai afirmat: „Antisemitism a existat şi în 1877, când părinţii noştri au fost în războiul pentru independenţă, şi în 1912, când am fost în războiul balcanic, şi în 1916, când am fost în războiul de reîntregire.” Aşa că ceea ce se întâmpla atunci, în interregnul 1944-1947, nu reprezenta o excepţie, ci o confirmare a unei reguli. Dar nu mai are nici o importanţă ce răspuns a primit noul demers al lui W. Filderman. Poate nu toate cifrele etalate de el exprimau o realitate. Poate şi numărul victimelor din rândul propriului său popor era exagerat. Poate. Dar dacă era real? Oricum, din perspectiva zilelor de acum, când nu se mai poate repara nimic din ceea ce s-a întâmplat, mai important este altceva: nu ar fi fost mult mai bine şi mai onorabil ca românii să nu se fi implicat, în nici un fel şi sub nici o formă, în degradantele agresiuni antievreieşti, care nu au făcut nimic altceva decât să umbrească şi să întineze teribila luptă pe care au purtat-o pentru supravieţuirea propriului lor popor? Iată o întrebare la care se cuvine să medităm. în ceea ce ne priveşte, nutrim convingerea fermă că, dacă nu ne legam de picior acest penibil contencios evreiesc, am fi fost una din puţinele ţări din lume care ar fi ieşit din al doilea război mondial cu frunţile sus.
Dezamăgirea lui Auschnitt.
Ceea ce deranja tot mai mult autorităţile comuniste era faptul că, în ciuda tuturor restricţiilor, emigrările spre Palestina continuau într-un ritm susţinut. Legal prin diverse aranjamente şi ilegal prin alte aranjamente. Asemeni tuturor popoarelor vechi, trecute prin numeroase vicisitudini, evreii aveau o sensibilitate mai ascuţită şi au fost cei dintâi care, asemeni fiinţelor capabile să prevestească nenorociri şi cutremure, au înţeles că aici era ceva în neregulă şi că în România nu va mai fi de trăit. La un moment dat, au ajuns să fie scoşi vinovaţi şi pentru ceea ce nu erau. Spre exemplu, în acelaşi ziar suspect Fapta, la care ne-am referit până acum de mai multe ori, a apărut un atac vehement împotriva paşaportarilor evrei sosiţi în România din Germania, Ungaria şi alte teritorii din orbita celui de-al treilea Reich. Aceştia s-ar fi bucurat de un regim de favoare, în timp ce evreii români ar fi fost încă persecutaţi. Cu alte cuvinte, nu întâmplător, pentru mulţi evrei rătăcitori ai acelui timp, România a încetat să se mai constituie într-un teritoriu privilegiat de refugiu, cum se întâmplase în anii ’30, devenind o ţară de tranzit şi atâta tot.
Este adevărat, unii au încercat să se reîntoarcă la vechile rosturi, asemeni industriaşului Max Auschnitt, care fugise din România pe calea aerului, de pe aerodromul de la Pipera, în primăvara anului 1944. Tot aşa s-a şi reîntors în ţară, la bordul unei fortăreţe zburătoare americane, via Malta şi Bari, la 23 septembrie 1944. O vreme a crezut că i se va da cât de cât importanţă, dar speranţele i-au fost înşelate mai repede decât s-ar fi aşteptat. A văzut încotro evoluau lucrurile şi nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să fugă a doua oară din ţară. Dar mult mai semnificativ a fost faptul că, la sfârşitul interregnului în discuţie, au părăsit România atât liderul laic al evreimii, dr. W. Filderman, cât şi cel religios, şef Rabinul dr. Alexandru şafran.
Primul a plecat clandestin din ţară şi legendele spun că ar fi ajuns la Viena,prin Budapesta, într-un camion militar sovietic condus de doi ofiţeri evrei din Armata Roşie. Prezenţa lor la volan, cu rândul, era un paşaport pentru depăşirea tuturor barajelor care puteau să le apară în cale. Ceva mai târziu, în 1952, când Securitatea a intrat prin efracţie în biroul consulului britanic Arnold Kendall, s-a aflat că Legaţia engleză din Bucureşti îi eliberase lui Filderman un paşaport deja vizat pentru zona de ocupaţie britanică din Austria şi paşaportul în speţă fusese trimis din timp, prin valiză diplomatică, la reprezentanţa Albionului din Budapesta. Willy Filderman n-a trebuit decât să îl ceară, odată ajuns în capitala Ungariei, şi de aici înainte drumul lui către Viena a fost deschis. Cum a ajuns acolo s-a aruncat în braţele Jointului. în schimb, în 1947, între Crăciun şi Anul Nou, şef Rabinul Alexandru şafran a părăsit România cu forme în regulă, însă sub ameninţările Anei Pauker, care nu putea să-l ierte pentru că nu-l condamnase pe Iuliu Maniu în procesul ţărăniştilor din toamna aceluiaşi an. Fusese invitat în Israel, pentru a face parte dintr-o comisie care urma să înzestreze cu o Constituţie ţara abia reîntemeiată. Totuşi, ştiind cum funcţionează toanele comuniştilor, nu a riscat să fie oprit la frontieră de vreun ordin sosit din urmă şi a recurs la o stratagemă. Nu a plecat prin Constanţa, pe apă, cum se aştepta toată lumea, ci a ieşit din ţară prin Curtici şi nu s-a oprit decât în Elveţia. Despre destinul lui ulterior au scris şi ziarele româneşti, în anii ’90, când a întreprins o vizită în România, ţara sa natală.
Mult mai dramatică şi târzie a fost despărţirea de România a lui Avram Leiba Zissu. Fostul lider al Executivei Sioniste de la Bucureşti a fost arestat la 10 mai 1951 şi implicat în principalul proces intentat sioniştilor cu rândurile slăbite de emigrări. Timp de ani de zile a fost chinuit în anchete interminabile, a fost acuzat de spionaj, imputându-i-se şi alte culpe, între care şi pretinsa colaborare cu Gestapoul, şi nu s-a îndoit nici o clipă sub acuzaţiile fanteziste ale Securităţii. Nu a dmis ca depoziţiile sale să fie transcrise de anchetatori, şi le-a redactat singur, şi avem astfel garanţia că nimic din ceea ce a spus nu stă sub semnul incertitudinii sau al falsului. Depoziţiile lui reprezintă materia cea mai competentă pentru a sta la baza unei istorii a sionismului din România din anii ’30 şi ’40. După ce a fost condamnat şi judecat, A. L. Zissu nu a mai rămas mult timp în detenţie. în vara lui 1956, în consecinţa unor aranjamente diplomatice subterane, i s-a permis să plece pe calea aerului în Israel. închisoarea îi şubrezise starea de sănătate şi a încetat din viaţă la numai o lună după ce a reuşit să pună piciorul în ţara Sfântă, în Israelul pe care-l visase.
în concluzie, afirmaţia că evreii ar fi adus comunismul în România nu are nici un suport. Dimpotrivă, comunismul i-a izgonit pe evrei din această ţară şi ar fi mult mai bine să ne întrebăm dacă a fost bine sau rău.

UNEORI E BINE Så AI EVREI…
„În seara de 22 august 1944, Zissu a fost chemat urgent la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, unde a fost primit de Ovid Vlădescu, în numele lui Mihai Antonescu. Despre această vizită, Zissu mi-a spus a doua zi, la ora 9 dimineaţa, următoarele: Ovid Vlădescu i-a spus că situaţia frontului este catastrofală şi Antonescu l-a rugat pe el, Zissu, să adreseze o scrisoare Agenţiei Evreieşti, în care să solicite o intervenţie pe lângă anglo-americani în sensul ca România să nu fie ocupată numai de armatele sovietice, ci şi de armatele anglo-americane, întrucât ei se vedeau siliţi să ceară armistiţiul. Zissu în principiu a fost de acord şi a rămas ca a doua zi să consulte comitetul său în legătură cu această scrisoare. Acest lucru nu s-a mai făcut, întrucât regimul Antonescu s-a prăbuşit chiar în aceeaşi zi, în urma actului istoric de la 23 august 1944. Tot cu această ocazie, Zissu ne-a relatat că în aceeaşi seară fusese convocat la Preşedinţie şi Filderman, căruia i s-a adresat o cerere asemănătoare, privind o intervenţie la Joint, şi despre care Zisu a spus că Filderman a trimis scrisoarea, predând-o unui curier de la Preşedinţie, în cursul nopţii de 22 spre 23 august 1944, către reprezentantul Jointului de la Istanbul, care era un evreu american.”
(Moritz Moscovici)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: