Raportul lui Pamfil Ripoşanu

Convins că o înţelegere amiabilă cu fostul monarh era imposibilă, datorită încăpăţânării lui de a sfida evidenţele, avocatul Pamfil Ripoşanu a propus autorităţilor româneşti rezolvarea diferendului prin justiţie. Cert era că Pamfil Ripoşanu vedea mai departe decât autorităţile româneşti ale timpului şi intuise din bun început că acela care declara sus şi tare că nu vrea nimic de la ţară va începe să vrea. Ceea ce s-a şi întâmplat, însă ceva mai târziu. în continuare, reproducem partea a doua a raportului trimis de avocat la Bucureşti.

PLåŢI ÎN SUSPENSIE. „12. în lumina tuturor refuzurilor de mai sus şi din moment ce ex-regele Mihai neagă până şi existenţa unui astfel de inventar, în ciuda faptului că cel puţin inventarul parţial emis de Union Bank din Elveţia (proba B) este un document public – mai scria Pamfil Ripoşanu -, ne-am văzut nevoiţi să ajungem la concluzia că eforturile noastre către o rezolvare amiabilă cu ex-regele trebuie încheiate şi i-am raportat în consecinţă aceasta, pe 26 iunie 1992, comitetului guvernamental condus de ministrul Horia Neamţu.
13. Este evident că, deoarece susnumita solicitare (datată 3 martie 1992, marcată proba D), prin care se cere ex-regelui să înapoieze în termen de 10 zile tablourile furate, nu a fost respectată de către ex-rege şi de vreme ce împotriva sa nu s-a instituit nici o acţiune civilă sau penală, după cum i s-a notificat pe 3 martie 1992, şi, de asemenea, nu i s-a trimis nici o citaţie legală care să implice prezentarea de dovezi şi depoziţii ale martorilor, el s-a simţit în siguranţă şi, ca atare, şi-a instruit susmenţionaţii avocaţi din Elveţia să anuleze cele trei întâlniri cu avocatul nostru elveţian. Ex-regele pur şi simplu ignoră solicitările României de returnare a picturilor furate şi râde de pretenţiile României.
14. în acelaşi timp, eu am informat comisia că, deşi taxele juridice ale avocaţilor elveţieni sunt ridicate, noi am reuşit să găsim cu avocaţii noştri din Elveţia o formulă, similară cu acordul nostru datat 5 august 1992, deci o formulă prin care guvernul dvs. va plăti avocaţilor numai costurile, care se ridică la 10000 dolari SUA, iar taxele legale vor fi achitate numai când tablourile furate sunt recuperate şi returnate Patrimoniului dvs. Naţional. Această formulă a fost convenită de comisie şi mi s-a comunicat, pe 26 iunie 1992, că plata celor 10000 dolari SUA către avocatul elveţian se va face în circa 10 zile.
15. Pe 6 iulie 1992 m-am oprit la Geneva, unde m-am întâlnit din nou cu avocaţii noştri şi i-am informat despre întrevederea de la Bucureşti şi despre faptul că cei 10000 dolari SUA le vor fi transferaţi în circa 10 zile. Astăzi suntem în 20 august 1992, iar cei 10000 dolari SUA sunt încă neplătiţi către avocaţii noştri din Elveţia. Având în vedere cele de mai sus, cred că vă daţi seama de poziţia mea mea neplăcută în cadrul firmei noastre de avocaţi şi faţă de consiliul nostru din Elveţia.” Era ca şi cum Pamfil Ripoşanu n-ar fi ştiut din ce ţară plecase. O ţară în care nimeni nu lasă pe mâine ceea ce poate face poimîine…
SCURTå ISTORIE RECENTå. Acest document referitor la soarta tablourilor din patrimoniul Coroanei României scoase abuziv din ţară de fostul rege Mihai, apoi în parte înstrăinate de asemenea abuziv, avea un aer uşor abscons. în sensul că nu se înţelegea cine şi cui l-a adresat şi cărei autorităţi româneşti anume. Documentul ne parvenise intempestiv, dar nicidecum întâmplător. întrucât în cuprinsul lui figura şi numele ministrului Horia Neamţu, şeful Corpului de control al Guvernului, l-am abordat împreună cu Anca Oegar, spre a lămuri lucrurile. Astfel, am aflat că ex-premierul Petre Roman aprobase încă din iunie 1991 înfiinţarea unei comisii destinate să recupereze tablourile în discuţie. Comisia a luat fiinţă prin H.G. nr. 572 din 22 august 1991. în cadrul ei, în calitate de preşedinte, Horia Neamţu era secondat de Constantin Oprişan, din partea Ministerului Justiţiei, şi de un reprezentant al Ministerului Finanţelor. Se apelase din nou la serviciile lui Pamfil Ripoşanu, a cărui firmă de avocatură era rodată în speţă şi încheiase o primă etapă a lucrărilor preliminare pentru o nouă acţionare a fostului rege Mihai în justiţie. Tărăgănarea lucrurilor a fost cauzată de un complex de împrejurări în care se pot distinge şi fapte certe şi fapte probabile. Un fapt cert: lipsa cronică de valută necesară remunerării avocaţilor de la New York pentru activitatea prestată până la data aceea.
Curând, Horia Neamţu ne-a asigurat personal că lucrurile s-au rezolvat. Premierul Stolojan aprobase, în sfârşit, suma necesară continuării procesului: 10000 $. Fapte probabile: nu s-a mers mai departe deoarece acţiunea s-ar fi suprapus cu campania electorală şi ar fi putut fi interpretată drept o tentativă de influenţare a electoratului; de asemenea, se pare că la Ministerul Justiţiei nu era agreată o acţiune penală împotriva fostului suveran. într-adevăr, în faza aceea a operaţiilor, Pamfil Ripoşanu a propus autorităţilor române două căi de atac: prin acţiune civilă sau prin acţiune penală. Ultima, după opinia lui Ripoşanu, ar fi fost mult mai eficace şi s-ar fi consumat într-un timp mult mai scurt. Ca rezident elveţian, atunci când a vândut două tablouri în SUA, fostul rege Mihai încălcase şi legile elveţiene şi asupra acestui fapt nu pluteau dubii. în încheiere, ministrul Horia Neamţu ne-a asigurat că acţiunea de recuperare a tablourilor din patrimoniul Statului Român, în ciuda poticnelilor întâmpinate până atunci, va continua. Toate actele referitoare la caz însumau 18 dosare, aflate în custodia sa. în mod normal, aceste dosare ar trebui să se afle şi astăzi acolo, sub nasul guvernului.
Mai reproducem aici şi un extras dintr-un interviu acordat de premierul Theodor Stolojan, referitor la aceeaşi caută: „D-le Stolojan, dvs aţi aprobat cei 10000 dolari d-lui avocat Pamfil Ripoşanu, pentru redeschiderea procesului privind tablourile din patrimoniul Coroanei României. Care este motivaţia şi cât de bine documentat eraţi dvs. când aţi luat această decizie?” Foarte bine documentat, vreau să vă spun că m-am opus iniţial să dăm aceşti 10000 de dolari – de ce, păi pentru că eu ştiu că şi înainte de ’89 s-au cheltuit nu 10000, ci zeci de mii de dolari în acest proces, fără măcar să avem din partea cuiva o certitudine că putem câştiga ceva. şi eu le-am spus – dom’le, putem să continuăm acest proces, dar cei care vor să-l continue, avocaţii în special, sigur, şi noi, să-şi recupereze cheltuielile din ceea ce câştigă din proces. Eu m-am opus un timp să dăm aceşti bani, dar un prim-ministru nu se poate opune aplicării unor reguli elementare de drept. Aici există un contract pe care nu l-am încheiat eu, iar eu nu sunt Ceauşescu, ca să zic opriţi orice contract că n-are importanţă. Nu. Ai încheiat un contract, respecţi regula contractului. Deci am fost de acord cu cei 10000 de dolari, pentru că erau prevăzuţi ca plată în contract.” Numai premierii Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu au fost incapabili să se documenteze cu privire la conţinutul unor dosare existente chiar în sediul din care şi-au exercitat, respectiv îşi exercită autoritatea. şi Năstase, şi Tăriceanu îşi închipuie, fiecare în parte, aşa cum şi-a închipuit şi Nicolae Ceauşescu, la vremea lui, că România e ţara lui tac’su!
FRÂNELE UNUI MINISTRU. în raportul său, Pamfil Ripoşanu mai preciza: „16. Pentru informarea dvs., cooperarea cu comitetul condus de domnul ministru Neamţu a fost excelentă, deşi recent n-am mai primit răspuns la faxurile noastre repetate. Ni s-a spus că un membru al prezentului dvs. cabinet ar vrea să fie generos cu ex-regele. Desigur, un ministru sau orice ministru poate fi generos cu banii din buzunarul propriu, dar nu cu bunurile publice, cum ar fi în cazul nostru picturile furate din Patrimoniul dvs. Naţional.
17. Mai mult decât atât, suntem foarte îngrijoraţi şi ne este teamă că unii membrii din cabinetul dvs., care sunt, de asemenea, custozi ai Patrimoniului dvs. Naţional, să nu fie deplin conştienţi de faptul că, în baza legilor noastre, proprietarul unor bunuri furate are datoria de a acţiona în mod diligent pentru recuperarea bunurilor ce i-au fost furate. Noi am convenit cu consiliul nostru din Elveţia că acest caz al dvs., de recuperare a tablourilor ce v-au fost furate, este un caz întemeiat, dar dacă guvernul dvs. neglijează acţionarea cu diligenţă pentru recuperarea tablourilor furate, care au o valoare estimată pe piaţă de sute şi sute de milioane de dolari, o asemenea neglijenţă poate provoca daune ireparabile acţiunii dvs. de recuperare, în special acum, când am localizat parte din amintitele tablouri.
18. După cum am informat şi respectiva dvs. comisie guvernamentală, noi am întreprins măsuri pentru a redeschide procesele injuste ce au avut loc în tribunalele din SUA în 1986, ca rezultat al greşelilor fostului regim corupt, pe atunci la putere în România, şi procedând astfel noi am susţinut instanţelor de aici faptul că guvernul democratic din România ne-a asigurat că este deplin angajat să ducă până la capăt, în mod energic, aceste acţiuni de recuperare a tablourilor ce le-au fost furate şi să îşi îndeplinească toate obligaţiile. Evident, noi trebuie să fim consecvenţi în acţiunile noastre, întreprinse la Tribunalul din New York, în Elveţia şi în Italia. Din moment ce nu putem dovedi Curţii din New York că guvernul dvs. este angajat să acţioneze energic în procesele sale din New York, acesta neglijează acţiunile sale energice pentru recuperarea proprietăţii sale furate, care se află în Elveţia, unde se află o parte din tablouri şi unde rezidează ex-regele.”
CINE ERA FRÂNARUL?. Era chiar ministrul Justiţiei, Mircea Ionescu-Quintus. Pe vremea când înzestrase Securitatea cu un dulap întreg de note informative, uitase că era monarhist. Sentimentele lui monarhice s-au reaprins însă imediat după decembrie 1989. Fiind ministru într-o guvernare republicană, nu le putea exprima deschis, însă declaraţiile sale din epocă le trădau, fiind bătătoare la ochi. „Deşi ar părea ciudat – afirma atunci într-un interviu -, eu nu cunosc date concrete în legătură cu acţiunea recuperării unor tabloiuri care au făcut parte din patrimoniul Coroanei României, întrucât Ministerul Justiţiei nu a fost implicat direct în această problemă după Revoluţie. Precizez că, în calitate de consilier în ministerul nostru, domnul Constantin Oprişan face parte, ca specialist, dintr-o comisie constituită pe lângă Guvern într-un scop sus-arătat. Desigur, sunt întru totul de acord cu încercarea statului român de a recupera tablourile din patrimoniul naţional, oricare ar fi persoana care le deţine sau care se presupune că le-a obţinut în mod nelegal. Opinez că toţi avem datoria să sprijinim o asemenea acţiune de interes naţional. Cred însă că trebuie să dăm o mare atenţie strângerii probelor pe care să le putem prezenta instanţelor străine, ca şi problematicii juridice, destul de complexe, pe care o presupune acest demers. De asemenea, ni se pare că este necesar să fie angajate direct, în afară de noi, ministerele Economiei şi Finanţelor, Afacerilor Externe, Culturii şi – eventual SRI, desigur, sub conducerea Corpului de control al Guvernului. şi nu în ultimul rând urmează a fi luate în considerare şansele reale pe care le are o astfel de încercare, pentru a se putea evalua şi oportunitatea unor importante cheltuieli.
Este adevărat că la Ministerul Justiţiei nu este agreată o acţiune penală împotriva ex-regelui Mihai?
îmi vine greu să răspund la o întrebare care mi se pare cel puţin delicată. Ca şi titlul din ziarul dvs., A furat sau nu regele Mihai? Ca vechi practician în dreptul penal, apreciez că orice persoană, indiferent dacă a fost sau nu rege, este acoperită de prezumţia de nevinovăţie, până când o instanţă judecătorească declară că a săvârşit o infracţiune, în speţă dacă a furat sau nu. Totuşi, un răspuns trebuie să vă dau: îmi amintesc că, pe la sfârşitul lunii iulie 1992, dl consilier Oprişan m-a informat despre o discuţie avută în comisie cu privire la opţiunea pentru o acţiune penală sau civilă. împreună cu dânsul am apreciat că folosirea unei hazardate acţiuni penale împotriva fostului rege, la început de campanie electorală, nu era oportună. Socotesc că şi în prezent o asemenea soluţie are o conotaţie politică şi că hotărîrea ei nu ne mai revine nouă. Ca jurist, însă, trebuie să iau în considerare dificultatea rezolvării problemei prescripţiei şi a stabilirii intenţiei delictuale, ca şi a altor impedimente procedurale pe care le presupune acţiunea penală (chiar dacă este mai rapidă), în raport de acţiunea civilă, pentru care opinez.”
Observaţiile noastre: la data aceea, probele erau strânse şi, sub greutatea lor, prezumţia de nevinovăţie se pulveriza, nu mai făcea două parale. Era adevărat, fostul rege Mihai nu furase tablourile, ci le scosese din ţară cu complicitatea liderilor regimului comunist, deşi ştia că nu avea acest drept, fiind vorba de bunuri care nu-i aparţineau. Iar între această afacere şi campania electorală nu exista nici un fel de relaţie. Fostul rege nu candida nici la funcţia de preşedinte, nici la acelea de senator sau de deputat.
NUMAI ACŢIUNEA FERMå ŞI PROMPTå… în sfârşit, iată şi finalul raportului lui Pamfil Ripoşanu: „19. Din moment ce ex-regele, în prezent, proferează împotriva României tot felul de acuzaţii şi declară mass-mediei că nu i s-a permis să scoată din ţară nici măcar o scrumieră, şi de vreme ce o parte din tablourile furate se află în Elveţia, iar pârâtul ex-rege este rezident în Elveţia, acum este momentul potrivit – după cum am convenit cu mult timp în urmă – de a se întreprinde imediat toate acţiunile legale necesare îndreptate împotriva ex-regelui la tribunalele elveţiene, unde el va fi confruntat cu următoarele dovezi indiscutabile:
a) Că respectivele tablouri au fost scoase din România ilegal, pe sau în jurul datei de 12 noiembrie 1947, de către regele Mihai.
b) Că cel puţin zece din amintitele tablouri au fost depozitate, pe sau în jurul datei de 13 noiembrie 1947, în contul bancar personal al „M.S. Regelui Mihai”, la Union Bank din Elveţia, Zürich, conform probei A, anexate.
c) Că cel puţin două din aceste tablouri, tablourile lui El Greco – Don Bosio şi San Sebastian – au fost scoase din susnumitul cont bancar personal al „M.S. Regelui Mihai” şi apoi trimise şi încredinţate pe 26 octombrie 1975 lui Wildenstein & Co. din New York, spre vânzare, din partea ex-regelui Mihai, pentru un preţ de nu mai puţin de 1750000 dolari SUA (vezi proba B, anexată).
Având în vedere toate cele de mai sus şi documentele indiscutabile şi mai ales că la acest moment târziu, când însăşi supravieţuirea acţiunii guvernului dvs. de recuperare a tablourilor sale furate este în joc, cu respect supun atenţiei dvs. faptul că numai acţiunea fermă şi promptă mai poate ajuta la recuperarea şi returnarea tablourilor ce vi s-au furat din Patrimoniul Naţional Românesc, căruia ele aparţin de fapt şi de drept.
în încheiere, vă asigur că, dacă ne bucurăm de cooperarea guvernului dvs., noi vom continua să facem tot ce ne stă în putinţă şi nu vom avea odihnă până când amintitele tablouri nu se vor întoarce la ţara dvs. De vreme ce toate dosarele pertinente se află în posesia noastră, dacă dvs. credeţi că este necesară prezenţa noastră la Bucureşti în acest moment, şi ne comunicaţi aceasta, voi fi mai mult decât fericit să vin cu primul avion şi să mă alătur eforturilor dvs. de aducere înapoi acasă a comorilor dvs. sus-menţionate. Din Bucureşti, dacă este de conivenţa dvs., ne-am putea opri la Geneva, unde, conjugându-ne eforturile cu colegii elveţieni, vom întreprinde măsurile juridice necesare îndreptate împotriva pârâtului ex-rege, îl vom cita într-un proces legal, solicitând să i se ia depoziţiile şi dovezile (mărturiile) şi numai după aceea vom putea vedea şi o altă atitudine din partea ex-regelui.”
Era un moment în care agitaţiile promonarhiste se aflau în reflux. Sloganul ţipat la toate răscrucile, „Monarhia salvează România!”, era incapabilă să producă efecte, de vreme ce toată lumea ştia că monarhia nu reuşise să se salveze nici măcar pe sine. Reales preşedinte cu o majoritate mai mult decât confortabilă, Ion Iliescu a lăsat-o mai moale, nemaifiind interesat să-l ţină pe fostul monarh sub presiune. Numai aceasta poate fi cauza datorită căreia acţiunea guvernului în recuperarea tablourilor Coroanei României nu a mai fost nici fermă, nici promptă. în felul său, şi Ion Iliescu era convins că România era ţara lui tac’su şi că putea lua orice fel de decizie în numele ei.

INEPŢIILE LUI CORNEL DUMITRESCU
într-un interviu acordat Ancăi Oegar şi lui Emil Burloi, răposatul Cornel Dumiitrescu, pe atunci director al săptămânalului Lumea liberă de la New York, afirma că articolele intitulate A furat sau nu regele Mihai?, semnate de Anca Oegar şi Mihai Pelin, apărute în ziarul Ora, ar fi fost comandate de Iosif Constantin Drăgan, care subvenţionează publicaţia. Informaţia îi parvenise din „zvonurile care mi-au ajuns la urechi, de pe stradă…” Era un fapt notoriu că ziarul Ora era finanţat de omul de afaceri român Viorel Cataramă. „în nici un caz nu cred că Regele Carol I – mai afirma numitul C. D., fost activist UTC la Braşov, adoptând o stranie atitudine de ciocoi – a intenţionat să lase aceste tablouri minerilor din Valea Jiului sau ţăranilor din Moldova.” în cazul acesta, era de neînţeles de ce se mira că nici măcar 8 la sută dintre români nu mai agreau monarhia. Păguboşi avocaţi a avut şi mai are fostul rege Mihai!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: