Securitatea, pe urmele muribunzilor

În septembrie 1951, Tribunalul Militar al Capitalei a judecat procesul diplomaţilor şi clericilor catolici de la Legaţia Italiei la Bucureşti. Aceştia au primit pedepse drastice, fără a avea dreptul la un recurs corect. Dintre condamnaţi, parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti a ajuns într-o stare critică de sănătate, iar în aprilie 1952 regimul i-a dat voie să plece în Italia. Securitatea l-a urmărit „operativ” până la Curtici, deşi era pe patul de moarte.

La 10 şi 11 septembrie 1951, din partea Legaţiei Italiei, la procesul în care erau implicaţi parohul Clemente Gatti şi funcţionarul Eraldo Pintori au asistat Adriano Revel şi Altieri Zanvettor. La 13 septembrie au fost prezenţi în sala de judecată Giuseppe Puri Purini şi Vicenzo Di Martino, dimineaţa, şi Gaetano Squisito, în şedinţa de după-amiază. La 14 septembrie au asistat la dezbateri Giuseppe Puri Purini şi interpretul său, Vicenzo Di Martino. La 15 septembrie au revenit în acelaşi rol Giuseppe Puri Purini şi Altieri Zanvettor. în sfârşit, la 17 septembrie 1951 a fost emisă de completul de judecată şi sentinţa-minută nr. 1228, semnată de generalul Alexandru Petrescu, preşedinte, coloneii Lascăr Petrovici, Ioan Petreanu şi Nicolae Grigore, şi locotenent colonelul magistrat Aurel Casandra, în calitate de membri.
JUSTIţIE ASPRă. Pedepsele i-au uluit, pur şi simplu, şi pe acuzaţi, şi pe avocaţi, şi pe asistenţii din partea Legaţiei Italiei. Le transcriem aici în ordinea legitimată de document: episcopul Augustin Pacha – 18 ani de temniţă grea; parohul Clemente Gatti – 15 ani de temniţă grea; funcţionarul Eraldo Pintori – muncă silnică pe viaţă; Iosif Schubert, episcop de Bucureşti, hirotonisit clandestin – temniţă grea pe viaţă; Iosif Waltner, directorul cancelariei episcopale de la Timişoara – 15 ani de muncă silnică; Adalbert Boros, episcop de Timişoara, hirotonisit clandestin – muncă silnică pe viaţă; Johannes Heber, secretarul Episcopiei din Timişoara – 12 ani de muncă silnică; Gheorghe Săndulescu şi Lazăr ştefănescu, animatorii Partidului Social-Creştin – muncă silnică pe viaţă, şi pentru unul, şi pentru celălalt; şi medicul Petre ţopa – 10 ani de temniţă grea. în patru zile, condamnaţii aveau dreptul să facă recurs şi chiar l-au făcut. La 18 septembrie 1951, deci înainte de judecarea recursului, sentinţa a apărut în Scînteia, cotidianul oficial al partidului comunist, cunoscut atunci sub titulatura de Partidul Muncitoresc Român. Recursul a fost luat în consideraţie de instanţa Tribunalului Militar Bucureşti abia la 14 decembrie 1951. şi a fost respins.
şi lucrurile nu s-au oprit aici. în documentele ei cu circulaţie secretă, Securitatea recomandă Ministerului român al Afacerilor Externe să solicite rechemarea la Roma a diplomaţilor şi funcţionarilor italieni Giuseppe Puri Purini, Antonio Spinedi, Enrico Paris, Eduardo Squisano, Leo Giacomello şi Giovanni Lanzutti şi a altora, cu toate că unii din ei deja părăsiseră ţara. în schimb, la 26 septembrie 1951, aceeaşi instituţie informativă şi represivă comunica lui Grigore Preoteasa, ministru adjunct al Afacerilor Externe, că nu avea nimic împotrivă să se prelungească viza de şedere în ţară pentru Aruistide Giulianelli, Altieri Zanvettor, Pietro Bellina, Natale Zoldan şi Oddo Bontempi. Ciudat, deoarece patru din ei, până în urmă cu câteva săptămâni, figurau pe lista spionilor din reţeaua pasămite coordonată de Legaţia Italiei. şi Altieri Zanvettor, într-adevăr, va rămâne la Bucureşti până la eliberarea parohului Clemente Gatti din închisoare. Problematică era numai situaţia lui Pietro Sturoni, născut la 23 iunie 1897, la Avio, Trento, Italia, paznic la cimitirul militar italian de la Ghencea, şi Giacomo Oleva, paznic de noapte la imobilul Legaţiei italiene din str. Arhitect Ion Mincu nr. 12. Până la urmă, se pare că au avut un oarecare noroc şi nu au fost declaraţi spioni.
„OBIECTIVELE” SECURITăţII. La 11 octombrie 1951, o notă a Securităţii române consemna situaţia de ultimă oră din cadrul Legaţiei Italiei şi mişcările în perspectivă ale membrilor ei. Erau plecaţi în concediu, în patrie, dactilografa Emma Spagnoli, în curs de transferare la Stockholm, în Suedia, şi Enrico Paris, care va rămâne la Roma, la dispoziţia Ministerului italian de Externe. Giuseppe Puri Purini urma să plece din ţară atunci când ar fi venit din Italia cel desemnat să-l înlocuiască. Familia sa se pregătea să plece la Roma peste două-trei zile. Eduardo Squisano era transferat la Tripoli, în Libia, iar Aristide Giulianelli trebuia să plece din România până la 15 octombrie 1951. Funcţionarul Monaci Galliano era transferat la consulatul de la Bordeaux, în Franţa, Leo Giacomello la consulatul din Salonic, în Grecia, Antonio Spinedi la Legaţia Italiei de la Ankara, în Turcia, iar Vito Alvaro Beltrani la consulatul italian din Seattle, în Statele Unite. Din alte documente ale Securităţii rezulta că agenţii ei capturaseră din interiorul legaţiei un buletin conţinând textul Convenţiei de Armistiţiu încheiată între Puterile Aliate şi România, la Moscova, în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Era un document publicat în ziarele româneşti şi rămâne de neînţeles de ce Securitatea îl considera o captură de soi. Din alt document al Securităţii se putea înţelege că, de câteva luni, era interceptată corespondenţa dintre eleva Dana Crivăţ din Bucureşti şi fiul lui Bruno Manzone, student la medicină la Roma. Faptul că un temut serviciu represiv şi informativ ajunsese să-şi piardă timpul ocupându-se de un amor juvenil era simptomatic. Cum se va dovedi şi în viitor, multe acţiuni ale Securităţii purtau marca demenţei pure.
Din alte documente emise atunci, în octombrie 1951, se devoalau şi intenţiile din perspectivă ale Securităţii. Cei ce erau rechemaţi în Italia sau transferaţi la alte legaţii şi consulate, locuiau la Bucureşti pe străzile Popa Tatu nr. 1, Nicolae Iorga nr. 22, I. C. Frimu nr. 5, Alecu Constantinescu nr. 60, Minotaurului nr. 54 şi Aleea Mitropoliei nr. 5. Or, după scandalul declanşat în jurul Legaţiei Italiei, Securitatea solicita Ministerului Afacerilor Externe rechiziţionarea locuinţelor respective şi plasarea noilor diplomaţi şi funcţionari aşteptaţi din Italia într-un singur bloc cu apartamente, pus la dispoziţie de Oficiul pentru deservirea corpului diplomatic. De ce aşa şi nu altfel? „Pentru a se putea instala din timp în aceste apartamente tehnică operativă.” Era vorba de microfoane, fireşte, aceasta fiind tehnica operativă de vârf de care dispunea Securitatea atunci.
IZOLARE. După pronunţarea sentinţei, timp de aproape şapte luni, parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti nu a putut fi abordat de nici un reprezentant al Legaţiei Italiei. şi se poate subînţelege ce stări de spirit a traversat deţinutul în tot acest răstimp. Abia la 9 aprilie 1952, ministrul Alberto Calisse, însoţit de Altieri Zanvettor, a primit autorizaţia să-l viziteze pe preotul condamnat, între orele 11:25 şi 11:55, la penitenciarul bucureştean Văcăreşti. Din ianuarie 1952, Clemente Gatti se simţea tot mai rău, dar a recunoscut că medicul penitenciarului făcea tot ce stătea în puterea sa spre a-i atenua suferinţa. La întâlnirea cu conaţionalii săi, a fost adus la vorbitor purtat de gardieni pe braţe. Era pe jumătate paralizat şi i-a spus ministrului italian: „Partea stângă nu o mai simt deloc.” şi a adăugat: „Conaţionalii mei să intervină şi să ceară libertate pentru mine.” Iar nota Securităţii care consemna scurta lor întâlnire mai preciza: „Cei care l-au vizitat pe Gatti au rămas profund impresionaţi de starea sănătăţii sale şi, de câteva ori, au schimbat priviri semnificative în acest sens.” Numai Securitatea nu se lăsa impresionată de nimeni şi de nimic.
în ziua imediat următoare, în urma unui aranjament italo-român survenit la un nivel superior, deasupra Securităţii, parohul Clemente Gatti a fost eliberat din detenţie, găzduit un scurt timp la Legaţia Italiei şi tratat provizoriu de medici convocaţi din oraş de Alberto Calisse. După ce s-a întremat cât de cât, a fost urcat într-un tren cu destinaţia Viena, însoţit de doi curieri italieni, care îndeplineau şi oficiul de infirmieri. în compartimentul alăturat, Securitatea a plantat doi dintre ofiţerii ei, în haine civile, care i-au supravegheat pe Clemente Gatti şi pe însoţitorii săi până la frontieră. în acte, parohul era tratat ca un personaj expulzat, dar era imobilizat pe o targă şi se zbătea între viaţă şi moarte. Fiind de neînţeles ce putea să-şi imagineze Securitatea. Credea că parohul simula maladia de care fusese cuprins în detenţie? Se temea să nu sară din trenul în marş pentru a agita spiritele împotriva regimului comunist?
EXCES DE ZEL. La întoarcerea din misiune, unul dintre ofiţerii la care ne referim a înaintat superiorilor săi următorul raport, care spune totul despre mentalitatea din epocă a unei instituţii de tristă memorie: „Subsemnatul, locotenent de securitate Mihai Grigoraş, în seara zilei de 14/15 aprilie a.c., împreună cu tov. sublocotenent Stoica de la Serviciul 18, am supravegheat pe traseul CFR Bucureşti-Curtici pe numitul Clemente Gatti. Am plecat cu tovarăşul de la Serviciul 18 la Gara de Nord, la ora 24:00. Pe la ora 23:40 şi-a făcut apariţia o maşină Skoda de Cruce Roşie, din care a fost scos preotul Gatti, însoţit de doi tovarăşi (menţionez că aceşti doi tovarăşi au fost cunoscuţi de tovarăşul de la 18), care l-au adus în vagon. La sosirea maşinii de Cruce Roşie, şi-au făcut apariţia şi doi indivizi (probabil curieri), care au început să-l îngrijească. (Tot ce am arătat mai sus am aflat de la unul din cei doi tovarăşi care l-au adus, întrucât noi am venit mai târziu.) La orele 0:40, trenul a plecat. Noi ne-am instalat alături de compartimentul lui Gatti, iar curierii ocupau al treilea compartiment de noi. în tot timpul parcursului, preotul Gatti a gemut şi s-a zvârcolit, cerând mereu apă. Curierii, din cinci în cinci minute, veneau în compartimentul lui Gatti, unde stăteau câte 5-10 minute şi-l îngrijeau, dându-i mereu să bea dintr-o sticlă, probabil apă minerală. Curierii nu s-au culcat aproape toată noaptea, l-au supraveghiat în permanenţă. De abia dimineaţa, pe la orele 4, când a adormit popa, s-au culcat şi ei circa o oră şi jumătate. în tot timpul cât popa Gatti gemea, curierii fumau ţigare după ţigare, fiind foarte îngrijoraţi de starea lui Gatti.
Aceeaşi atmosferă a fost până în staţia Curtici. în toate staţiile unde trenul se oprea, am ieşit pe culoar, uitându-ne indiferenţi pe geam, fiind foarte atenţi şi la popă. în staţia Curtici ne-am dat jos, întrucât au venit organele de grăniceri pentru controlul paşapoartelor. Am stat în staţia Curtici şi am supravegheat în continuu vagonul cu popa, până la ora 14:30, când a plecat. în tot timpul acesta, cât trenul a stat în
Curtici, curierii au stat numai în vagon, neavând voie să coboare jos, fumând la geam. Nu am semnalat nimic suspect pe tot parcursul drumului, în afară de cele arătate mai sus. Totuşi, cred că curierii au simţit că sunt urmăriţi, întrucât erau foarte atenţi asupra noastră şi, mai ales în Curtici, unde nu mai era nici o persoană în vagon. La orele 16:30 am plecat la Arad. Locotenent de securitate Mihai Grigoraş.” Ce s-a întâmplat ulterior cu parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti numai în Italia se mai poate afla.
HăRţUIRE. Chiar la 17 septembrie 1951, când a luat cunoştinţă de sentinţa împotriva soţului ei, Argilia Pintori a înaintat autorităţilor româneşti, în numele lui, o cerere de graţiere. Cererea nu a fost luată în seamă şi nu a primit nici un fel de răspuns. Oricum, era de aşteptat ca Eraldo Pintori, după ce a fost condamnat, să fie lăsat în pace şi să aibă parte de linişte măcar în detenţie. Nu a fost să fie aşa. Adevărata lui hărţuire, mult mai sâcâitoare decât cea din timpul anchetei premergătoare procesului, a început la numai o săptămână după ce a fost internat în penitenciarul Jilava.
La 25 septembrie 1951, colonelul Petre Petrescu şi căpitanul Mihai Niculescu, cu adresa nr. 141/4149, au cerut Direcţiei a VIII-a de anchete penale să-l supună pe Eraldo Pintori unor noi interogatorii, spre a obţine din depoziţiile lui, în primul rând, un istoric cu date cât mai complete al Institutului italian de cultură din Bucureşti. Cum a luat fiinţă, din ce fonduri s-a întreţinut, care au fost directorii lui succesivi pe parcursul timpului, ce activităţi oficiale şi neoficiale desfăşurase, cine îl frecventa şi ce ştia Eraldo Pintori despre vizitatorii lui, toate fiind chestiuni pe care Securitatea putea să le afle din arhivele Ministerului român al Afacerilor Externe. Nu trebuia să mai chinuiască şi să pună la încercare memoria unui biet deţinut.
şi iată ce-i mai interesa pe cei doi ofiţeri: schiţa topografică exactă a Legaţiei Italiei şi a clădirilor anexe, în special a aceleia care servea drept sediu ataşatului comercial, cu subsol, parter şi etaj; schiţa locuinţei ministrului şi a lui Oddo Bontempi, valetul acestuia; sistemul de pază al legaţiei; indicaţii cât mai exacte, cu schiţe detaliate, asupra uşilor exterioare, a uşilor dintre birouri, a telefoanelor, caselor de bani şi fişetelor din legaţie; referitor la subsolul legaţiei, schiţele trebuiau să descrie toate intrările, birourile, ferestrele şi poziţia cazanelor de încălzire centrală; de la parter prezentau interes camera telefonistului de la centrală şi cea a paznicului, garajul, curţile din faţa şi din spatele edificiului, precum şi străzile spre care se putea ieşi din incinta legaţiei; în ceea ce privea etajul, se solicitau informaţii despre tot ce exista acolo, indicaţii precise despre cabinetul ministrului şi celelalte birouri, poziţiile dulapurilor, fişetelor, caselor de bani şi meselor din birouri, ale uşilor şi ferestrelor; amănunte despre tipologia caselor de bani din legaţie,dacă erau cu cifru sau fără cifru şi cine se afla în posesia cifrurilor şi cheilor lor; ce conţinea arhiva legaţiei, în general; date despre încuietorile din legaţie, exterioare şi interioare, dacă erau asigurate cu broaşte yale sau simple şi dacă aveau siguranţe speciale sau dacă erau cuplate la un sistem de alarmă sonor sau optic.
Era clar că Securitatea preconiza o pătrundere prin efracţie, nocturnă, fireşte, în interiorul Legaţiei Italiei, prin încălcarea statutului ei de extrateritorialitate. însă documentele cercetate de noi nu atestă că un asemenea abuz ar fi fost săvârşit.

Diplomaţii italieni, sub ochii informatorilor
Prin informatorii recrutaţi din Legaţie, Securitatea supraveghea cu atenţie atmosfera şi starea de spirit din oficiul diplomatic italian. Sentinţa împotriva parohului Clemente Gatti şi a funcţionarului Eraldo Pintori îi consternase pe toţi diplomaţii şi funcţionarii. „De când cu procesul – raporta un informator, la 19 septembrie 1951 —, ministrul Alberto Calisse este într-o aşa stare de furie încât funcţionarii caută să nu apară în faţa lui. Dr. Giuseppe Puri Purini este şi el de o nervozitate grozavă şi bruschează şi el pe funcţionari.” Aristide Giulianelli ceruse transferul la un oficiu diplomatic din altă ţară. La începutul lui septembrie, Mario Bottazzi revenise singur din concediul petrecut în Italia, lăsându-şi soţia la Roma, semn sigur că nu mai voia să rămână la Bucureşti. Antonio Spinedi, împreună cu Pietro Bellina, tratase la întreprinderea de mesagerie Sovromtransport expedierea automobilului său la Ankara.

Presupuneri
Părerile despre procesul ita-lienilor din 1951 erau împărţite. Antonio Spinedi aprecia că, „datorită destăinuirilor sale, Eraldo Pintori va fi judecat şi în Italia, pentru divulgarea unor secrete de stat, şi i se va confisca toată averea”. Dimpotrivă, Antonio Revel considera că Eraldo Pintori fusese învinuit pe nedrept atunci când completul de judecată i-a imputat o absurditate; anume, faptul că fişele pe care le întocmise la Institutul italian de cultură ar fi fost rezervate celor recrutaţi ca informatori ai lui Bruno Manzone şi, implicit, ai Legaţiei Italiei. în lumea întreagă, institutele italiene de cultură procedau la fel, fişându-i pe cei ce le frecventau sistematic, aceştia fiind socotiţi drept prieteni ai italienilor. Iar Altieri Zanvettor era pornit cu deosebire împotriva lui Gheorghe Săndulescu şi Lazăr ştefănescu, pe care îi definea drept nişte escroci. „Cu trei partizani – spunea şeful contabilităţii Legaţiei —, nu se putea răsturna un regim bazat pe mase”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: