Securitatea spiona Italia după ureche

În anii ’50, serviciile secrete ale României comuniste pierduseră toate legăturile cu ageţii din Italia, având la dispoziţie informaţii eronate, culese din surse puţin credibile. În schimb, orice cetăţean peninsular care rezida în România era privit ca potenţial duşman, fiind atent monitorizat.

În ianuarie 1952, Securitatea era deosebit de nedumerită de faptul că Altieri Zanvettor, deşi îşi predase serviciul noului cancelar al Legaţiei Italiei, Corrado Corrao, nu părăsea România. Nici informatorul cu indicativul de cod H. H. 12, recrutat din interiorul oficiului dioplomatic, n-a reuşit să afle ceva plauzibil. Se spunea că Altieri Zanvettor va fi rechemat curând în Italia, dar momentul acesta nu va surveni decât atunci când pe cei ce îl ţineau sub o strictă supraveghere îi va răzbi plictiseala. Securitatea uitase că personajul era născut în România, aici se afla şi familia sa şi încă nu avea nici un gând să ajungă în ţara părinţilor săi. Oricum, nedumerirea Securităţii, chiar dacă provenea dintr-o amnezie, era un semn că instituţia informativă şi represivă continua să fie atentă la toate mişcările diplomaţilor şi funcţionarilor italieni. şi dorea să destrame solidaritatea firească a celor ce aveau o oarecare vechime în România. Totuşi, până în ultimul trimestru al anului, nu a întreprins nici un gest agresiv.
MONITORIZARE. Târziu, în octombrie 1952, Securitatea a cerut Ministerului Afacerilor Externe o listă completă a italienilor care nu beneficiau de statutul de diplomaţi, dar cărora paşapoartele de serviciu le asigura o oarecare imunitate în faţa autorităţilor româneşti. Lista primită de la departamentul Externelor, semnată de noul ministru Simion Bughici, conţinea următoarele nume: Altieri Zanvettor, fost şef al biroului contabilităţii, Adriano Revel, şeful biroului de paşapoarte, Gaetano Squisito, şeful biroului de repatrieri, Zoe Olivotto, funcţionară fără atribuţii precise, Spiridone Fabiano, funcţionar la biroul de paşapoarte, Antonio Bontempi, telefonist, Pietro Bellina, telefonist şi om de serviciu, Luigi Segatto, om de serviciu, Aristide Milleri, şoferul lui Alberto Calisse, Natale Zoldan, uşierul legaţiei, Giacomo Oleva, intendentul asistenţei medicale, şi Oddo Bontempi, valetul ministrului. în total, o duzină de oameni, toţi născuţi sau stabiliţi de mai multă vreme în România.
în septembrie 1951, din dispoziţia conducerii politice a statului, Ministerul român al Afacerilor Externe comunicase Legaţiei Italiei că nu mai recunoştea paşapoartele de serviciu ale italienilor enumeraţi mai sus. Asta însemna că oricând puteau fi reţinuţi, arestaţi sau expulzaţi pentru orice nimic, sau de-a dreptul fără nici un motiv. Totuşi, măsura nu fusese imediat transpusă în practică, probabil datorită opoziţiei ministrului Ana Pauker, debarcată din funcţie la 10 iulie 1952, plasată de atunci în domiciliu obligatoriu şi sub cercetări privind conflictele ei cu restul şefilor partidului comunist autohton. Ana Pauker, întâmplător sau nu, nu era chiar satrapul despre care referă o anumită literatură istorică românească. însuşi nunţiul apostolic Gerald O’Hara recunoscuse cândva că Ana Pauker era singurul personaj din guvernul de la Bucureşti cu care se putea sta de vorbă. Vorbea limbi străine, sesiza subtilităţile de limbaj şi avea şi simţul umorului, atunci când nu o flancau colegii ei din partid. Dar Ana Pauker nu mai era titulara Ministerului Afacerilor Externe şi succesorul ei, Simion Bughici, era un personaj atât de încuiat şi de şters încât nu a rămas nici măcar în istoria regimului comunist. în acest context, Securitatea considera că avea mână liberă să procedeze după cum o tăia capul. Intervalul de timp în care nu mai supusese Legaţia Italiei unor hărţuieli orchestrate i se părea excesiv de lung şi, din punctul ei de vedere, trebuia să fie scurtat drastic. Aşa s-a ajuns la reactivarea acţiunii adoptate cu aproape un an în urmă, de suspendare a paşapoartelor de serviciu.
CU TUNURILE PE CATOLICI. Ca şi în alte împrejurări, elanul Securităţii spre o nouă crispare a relaţiilor cu italienii şi reprezentanţa lor diplomatică s-a declanşat printr-un referat, redactat de data aceasta de locotenent colonelul Eugen Szabo şi locotenenţii Petre Praf şi Ilie Mihai. Documentul preciza că, mai nou, începuse să se ocupe de “activităţile de subminare subversivă dusă de clerul catolic, agentură a Vaticanului”, şi Direcţia a III-a de contraspionaj, neimplicată până atunci în aceste probleme. Era amintit şi rolul de mijlocitor al Legaţiei Italiei între clerul catolic din România şi Vatican, dar întreaga argumentaţie a celor trei ofiţeri, pentru mentalitatea din zilele noastre, nu făcea decât să dezvăluie o farsă de un gust total îndoielnic. Atât parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti, cât şi Eraldo Pintori, precum şi restul de clerici şi de mireni implicaţi în acelaşi proces odios, fuseseră condamnaţi pentru acte de spionaj. Dar ancheta prin care au fost împinşi în judecata Tribunalului Militar din Bucureşti nu fusese condusă de direcţia specializată în contraspionaj a Securităţii, ci de Direcţia I-a, abilitată în delicte politice comise de cetăţenii români sau de rezidenţii străini în interiorul ţării. Era o dovadă incontestabilă că mascarada montată în septembrie 1951 fusese un proces de natură eminamente politică, fără a avea vreo relaţie cu spionajul, decât dacă o asemenea relaţie era inventată. Chiar rezoluţia aşternută pe referatul celor trei ofiţeri de generalul maior Alexandru Nicolschi reitera un ordin mai vechi: eventualele semnalări ale unor acte de spionaj vor fi înaintate exclusiv Direcţiei a III-a de contraspionaj. Implicit, până la data aceea, n-ar fi fost cazul.
Un moment de-a dreptul rizibil a survenit în aprilie 1953, când, la nivelul conducerii Securităţii s-a elaborat o sinteză intitulată Baza spionajului italian din România: ce a fost şi ce a rămas. însă, în document, departe de a fi vorba despre o bază a spionajului italian în România, se discuta despre altceva şi, anume, despre felul în care Securitatea spiona Legaţia Italiei, prin informatorii recrutaţi din rândurile personalului ei. Iar în ceea ce privea spionajul italian ca atare se recunoştea tranşant şi deschis: “Nu cunoaştem formele de activitate împotriva ţării noastre.” şi se avansa şi o explicaţie cu aspectul de scuză: “S-a neglijat linia italiană, în favoarea celei franceze”. Dincolo de ridicolul situaţiei, rămânea în picioare o întrebare stânjenitoare: dacă nu erau cunoscute metodele de acţiune ale presupusului spionaj italian, cum puteau să fie cunoscuţi vectorii prin care acele metode se exercitau? Vectorii fiind oameni, bineînţeles. O întrebare cu atât mai stringentă cu cât, începând din vara lui 1952, Securitatea începuse să opereze printre italienii din România alte valuri de arestări efectuate aiurea, fără discernământ. Erau vizaţi mai ales cei ce doreau să se repatrieze şi nu concepeau să plece din ţară mai săraci decât erau la sosire. Protestele lor erau interpretate drept injurii aduse regimului comunist.
DEZINFORMARE. Cât de precare erau cunoştinţele Securităţii cu privire la structura, activităţile şi obiectivele serviciilor secrete ale Italiei s-a văzut din două sinteze distribuite departamentelor interesate la 2 iulie 1953. Nici un om în capul căruia a explodat o grenadă nu ar fi putut să emită o colecţie atât de stufoasă de afirmaţii mai alături de adevăr, mai lipsite de consistenţă, dacă nu aberante de-a dreptul. Ca punct de pornire era stabilită OVRA, serviciu preluat pasămite de regimul postbelic peninsular de la regimul lui Mussolini. Dar serviciul în speţă încetase să mai existe odată cu căderea dictatorului italian. Etapele disoluţiei lui erau etalate în cartea memorialistică a lui Carmine Senise, Quando ero Capo della Polizia, apărută în Italia în 1946, deci cu şapte-opt ani în urmă. Ce păzeau ofiţerii Securităţii acoperiţi de statutul de diplomaţi, prezenţi şi în Legaţia română de la Roma, ca şi în toate reprezentanţele diplomatice ale ţării din Occident? Din nefericire, nici un agent al Securităţii nu avea voie să aducă în România regimului comunist literatură specifică din strâinătate, pentru ca nu cumva bravii ei ofiţeri să se molipsească de ideologia parşivă a imperialismului. “Nu cunoaştem date amănunţite asupra organizării şi componenţei ei” – se mai afirma în relaţie cu OVRA. însă, dacă ofiţerii Securităţii ar fi avut răbdarea să răsfoiască arhivele fostului Serviciu Special de Informaţii român, lichidat la 2 aprilie 1951, ar fi aflat practic totul despre ce a fost OVRA şi despre cum era structurată.
Alte confuzii din cele două sinteze nu puteau decât să provoace ilaritate în rândurile celor informaţi cât de cât. SIFAR (Servizio Informazioni Forze Armate – n.n.), numai pentru că în conducerea lui se afla şi un căpitan de fregată, era considerat de Securitate drept serviciul de informaţii italian al Marinei. La fel, interpretând aproximativ şi după ureche ultima iniţială din sigla SIM (Servizio Informazioni Militari – n.n.), Securitatea era convinsă că şi această structură era subordonată Marinei peninsulare. în această idee evident eronată se mai preciza: “în noiembrie 1950, conducerea SIM a trecut la lărgirea activităţii informative, introducând pe vasele comerciale colaboratori ai săi dotaţi cu instrucţiuni, chestionare şi materiale tehnice pentru culegerea de informaţii şi fotografierea porturilor şi a vaselor pe care le întâlnesc. Aceştia au şi sarcina de a sesiza oameni din diferite porturi care sunt apţi pentru recrutare.” însă, dincolo de faptul că SIM nu era un serviciu de informaţii al Marinei, în noiembrie 1950 nici măcar nu mai exista ca structură independentă, fiind absorbit de SIFAR, încă din septembrie 1949, când SIFAR se constituise şi devenise operativ. Alături de unele informaţii preluate din ziare, se mai ştia câte ceva foarte vag despre o şcoală de radiotelegrafie de la Sirmione sul Garda, despre lagărul de refugiaţi din răsăritul european de la Opicina, unde s-ar fi procedat la recrutări de agenţi, şi despre centrele de instrucţie de la Bari, Trieste şi Miramare. şi nimic despre vreo preocupare vizând România. Asemenea preocupări sunt ignorate şi de literatura italiană de gen din zilele noastre.
VATICANUL “FACSIST”. în aceleaşi sinteze apăreau şi unele referinţe la aşa-zisul serviciu de informaţii al Vaticanului, dar totul era tratat atât de confuz şi de încâlcit încât rezulta un ghiveci din care nici un om cu mintea constituită normal nu putea să înţeleagă nimic. Fiind cât se putea de clar că Securitatea, în criză de informaţii valide, inventa în neştire probleme şi situaţii, presupuşi spioni şi presupuse obiective ale acestora. Uneori, afirmaţiile erau împinse până dincolo de absurd. De pildă, conducerea politică de la Bucureşti era informată că Vaticanul preconiza să constituie o armată de mercenari, recrutaţi dintre legionarii români refugiaţi în străinătatea occidentală, pe care s-o utilizeze ca forţă de şoc pentru o invazie în România. în primul rând, legionarii români nu erau catolici, ci ortodocşi habotnici şi, în al doilea rând, clerul catolic din ţară privise totdeauna cu reticenţă mişcările extremiste ale Gărzii de Fier şi excesele ei pur şi simplu inacceptabile într-o lume civilizată.
În această lumină, procesul intentat parohului Pietro Ernesto Clemente Gatti, lui Eraldo Pintori şi celorlalţi şase mireni şi clerici catolici de la Timişoara şi Bucureşti nu reprezenta o atitudine ofensivă, cum se dorea şi cum se clama în ziarele timpului, ci o reacţie de apărare. Efectiv, prin acţiunea Securităţii, regimul politic din România se apăra de himere produse de propria imaginaţie şi, totodată, de propriile ei coşmaruri. Eventualitatea ca înscenarea să fi fost inspirată de consilierii sovietici ai autorităţilor româneşti, Securităţii autohtone aparţinându-i numai regia, nu schimbă datele situaţiei. şi într-un caz, şi în altul, gestul s-a dovedit a fi unul iresponsabil, generând consecinţe jenant prelungite în viitor. în lumea catolică, imaginea României a suportat un proces accentuat de deteriorare şi lumea catolică nu e mică şi nici lipsită de influenţă. Pe de altă parte, prin natura lucrurilor, nu putea fi vorba despre relaţii politice deosebit de strânse între Roma şi Bucureşti. însă şi relaţiile economice dintre cele două naţiuni au fost perturbate timp de peste două decenii. Cu ce beneficiu pentru români?

„Procesul italienilor”
„Răfuiala” regimului comunist cu diplomaţii şi clericii italieni a atins punctul maxim în anul 1951, când la Bucureşti a avut loc procesul Legaţiei Italiei. La 17 septembrie 1951 a fost emisă de completul de judecată sentinţa-minută nr. 1228, semnată de generalul Alexandru Petrescu, preşedinte, coloneii Lascăr Petrovici, Ioan Petreanu şi Nicolae Grigore, şi locotenent colonelul magistrat Aurel Casandra, în calitate de membri.
Pedepsele i-au uluit, pur şi simplu, şi pe acuzaţi, şi pe avocaţi, şi pe asistenţii din partea Legaţiei Italiei. şi le transcriem aici în ordinea legitimată de document: episcopul Augustin Pacha – 18 ani de temniţă grea; parohul Clemente Gatti – 15 ani de temniţă grea; funcţionarul Eraldo Pintori – muncă silnică pe viaţă; Iosif Schubert, episcop de Bucureşti, hirotonisit clandestin – temniţă grea pe viaţă; Iosif Waltner, directorul cancelariei episcopale de la Timişoara – 15 ani de muncă silnică; Adalbert Boros, episcop de Timişoara, hirotonisit clandestin – muncă silnică pe viaţă; Johannes Heber, secretarul Episcopiei din Timişoara – 12 ani de muncă silnică; Gheorghe Săndulescu şi Lazăr ştefănescu, animatorii Partidului Social-Creştin – muncă silnică pe viaţă, şi pentru unul, şi pentru celălalt; şi medicul Petre Ţopa – 10 ani de temniţă grea. în patru zile, condamnaţii aveau dreptul să facă recurs şi chiar l-au făcut. La 18 septembrie 1951, deci înainte de judecarea recursului, sentinţa a apărut în Scânteia, cotidianul oficial al partidului comunist, cunoscut atunci sub titulatura de Partidul Muncitoresc Român. Recursul a fost luat în consideraţie de instanţa Tribunalului Militar Bucureşti abia la 14 decembrie 1951. Şi a fost respins.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: