Archive for the ‘Anticomunismul evreiesc’ Category

Plecarea liderilor evreimii din România

30 Martie 2008

Când sovieticii au invadat România, trupele lor, ca să zicem aşa, se aflau la prima lor ieşire în străinătate. în rândurile acestora se aflau numeroşi ostaşi evrei, care au început rând pe rând să dispară, renunţând la hainele militare şi intrând în contact cu organizaţiile sioniste şi instructorii palestinieni, care izbuteau în cele din urmă să-i scoată clandestin sau legal din ţară, cu acte false şi biografii inventate. Azi aşa, mâine tot aşa, până când ruşii au reuşit să afle motivele dezertărilor şi adversitatea lor împotriva sioniştilor s-a întărit. întărindu-se totodată şi adversitatea lor faţă de populaţia evreiască în general, socotită o bandă de complotişti.

Nu evoluau satisfăcător nici relaţiile populaţiei evreieşti cu autorităţile autohtone. La 15 aprilie 1945, se semnala că Uniunea Evreilor Români, condusă de Willy Filderman, “a prezentat dlui ministru Romulus Zăroni, ministrul Agriculturii şi Domeniilor, un memoriu privind anumite revendicări ale evreilor în legătură cu reforma agrară. Astfel, se arată în acest memoriu că, din cauza legilor rasiale, o parte din evrei au părăsit ţara, iar alţii au fost deportaţi. Aceştia n-ar trebui consideraţi absenteişti.”
Se sistează sau nu emigrarea?
Dispute a generat şi proiectul înfiinţării Comitetului Democratic Evreiesc, pe care comuniştii îl vedeau subordonat directivelor lor, ceea ce nu a convenit majorităţii evreilor. Unui asemenea proiect s-au opus şi Partidul Evreiesc al lui A. L. Zissu, ca şi organizaţia Renaşterea, prezidată de dr. Cornel Iancu şi dominantă în epocă. Acest comitet democratic considera totuşi majoritatea evreilor străini de politica autohtonă, şi în iulie 1945 s-a confruntat cu unele doleanţe fireşti: “Nu poate fi cu adevărat democratic decât prin participarea efectivă a tuturor organizaţiilor evreieşti şi nu poate avea un caracter naţional evreiesc decât atunci când vor fi încadraţi numai evrei sionişti, care pot fi în măsură să ajute la dezlegarea problemelor evreieşti. De asemenea, s-a mai arătat că dl A. L. Zissu, şeful Partidului Evreiesc din România, Mişu Benvenisti, vicepreşedintele acestui partid şi alţi fruntaşi ai sioniştilor n-ar putea accepta ca din acest comitet să facă parte elemente din afară, ci să fie condus după principiile de autodeterminare, prin participarea organizaţiilor evreieşti, până la alegeri, când se va cunoaşte cine are dreptul să reprezinte colectivitatea evreiască.”
Perplexitatea evreilor faţă de evoluţia evenimentelor din România a atins un prim apogeu în august 1946, când s-a aflat că posibilităţile lor de a părăsi ţara vor fi drastic diminuate. “O mare agitaţie domneşte în sânul populaţiei evreieşti din România – consemna un document al Siguranţei – pe motiv că se sistează emigrarea în Palestina. Tineretul acuză pe reprezentanţii Angliei în ţară, că fac greutăţi la emigrarea evreilor. într-o conferinţă secretă a conducerii tineretului, avută zilele acestea la Bucureşti, s-a decis ca să se ia măsuri pentru înfiinţarea în România a unei brigăzi evreieşti, care eventual să coopereze cu Haganaua din Palestina. Un delegat al organizaţiei Irgun, recent înfiinţată în România, a asigurat pe cei prezenţi că, dacă evreii vor avea de suferit atrocităţi sau metode dezonorante, membrii organizaţiei din ţară vor proceda în consecinţă împotriva membrilor coloniei engleze sau chiar a Legaţiei britanice din ţară.” Se pare că se înşelau. Ordinul de sistare a emigrărilor venea din altă parte. Vor fi fost şi englezii amestecaţi în această poveste, însă sovieticii le-au acceptat sugestiile cu promptitudine, deoarece erau în acord cu vederile lor. Celor intraţi sub jurisdicţia unui regim comunist nu trebuia să li se mai ofere nici o posibilitate de a scăpa.
Lideri evrei sub lupele Siguranţei.
Deocamdată, totuşi, se înregistrase o anume victorie împotriva intransigenţei colosului din răsărit: recuperarea evreilor surprinşi de război şi de deportări între hotarele Rusiei sovietice. într-o notă informativă a Prefecturii Poliţiei Capitalei se consemna înfiinţarea la Bucureşti a unui comitet de ajutorare a celor 40.000 evrei repatriaţi din URSS. Prima şedinţă a comitetului a avut loc la 5 octombrie 1946, la sediul de pe str.Popa Rusu nr. 30, fiind prezidată de Edgar Kanner. însă au survenit şi momente în care dezamăgirile nu i-au ocolit pe evrei, determinându-i să fie convinşi că viaţa lor într-o Românie aşa-zis “democratică” nu va fi mai înlesnită decât altădată. “Monumentul ridicat în amintirea victimelor evreilor deportaţi din oraşul ardelean Bistriţa – raporta Inspectoratul Regional de Poliţie din Cluj, în februarie 1947 – a fost în parte distrus de autori necunoscuţi, după cum s-a aflat astăzi. Monumentul a fost dezvelit anul trecut, în prezenţa autorităţilor militare şi civile ale oraşului. Populaţia oraşului, atât cea evreiască, cât şi cea neevreiască, este profund indignată din cauza acestui nou ultragiu antisemit. Poliţia a început cercetările.” şi cercetările nu au dus nicăieri.
în schimb, din iulie 1947 au început să fie emise şi primele note ale Siguranţei referitoare la liderii consacraţi ai evreilor. Cităm aici integral o notă referitoare la A. L. Zissu, fost preşedinte al Executivei Sioniste din România: „Avram Leiba Zissu, originar din Piatra Neamţ, născut la 25 ianuarie 1888, domiciliat în Bucureşti, str. Aurel Vlaicu nr. 34. A fost coproprietarul fabricii de zahăr Ripiceni şi director la ziarul Mântuirea. Este proprietarul unui imobil din Berlin. înainte de 23 august 1944, făcea dese voiajuri la Berlin. în repetate rânduri, a fost semnalat ca unul ce întreţinea relaţiuni cu germanii sub regimul hitlerist şi că ar fi fost în serviciul Gestapoului. Aceste afirmaţii erau întărite şi de faptul că Zissu făcea dese voiajuri la Berlin şi că sub regimul hitlerist avea posesia imobilului din Berlin. Este reprezentant în România al lui Jewish Agency. în ce priveşte orientarea sa politică, face parte şi finanţează organizaţia sionistă Bethar, ale cărei acţiuni au nuanţă fascistă. De curând, A. L. Zissu a trecut la o atitudine ostilă faţă de PCR. Caută prin orice mijloace să compromită eforturile de democratizare ce se duc în rândurile populaţiei evreieşti, creând totodată o stare de neîncredere în guvern.” şi distingem în notă mai multe neadevăruri. Betharul nu era o organizaţie fascistă, ci o grupare ultra radicală, care considera că Israelul nu putea fi creat decât cu arma în mână, de către oameni capabili apoi să se dedice unor profesii ocolite de evrei în diaspora. Germanul cu care întreţinuse Zissu relaţii era profesorul de istorie Franz Babinger, austriac şi antinazist, mobilizat ca locotenent colonel în Wehrmacht, şi care nu făcea nimic altceva decât să cerceteze vestigiile arheologice din sud-estul european. Franz Babinger fusese invitat prima dată în România înainte de declanşarea războiului, de către Nicolae Iorga, pentru a conferenţia la Institutul de Arheologie din Bucureşti. în sfârşit, afirmaţia că A. L. Zissu ar fi fost un agent al Gestapoului era de-a dreptul hilară.
Excesele presei.
Şi în presă, atacurile împotriva acelor evrei care nu împărăşeau punctele de vedere ale comuniştilor se ţineau lanţ. în iulie 1948, când s-au întors în ţară noi loturi de prizonieri evrei din URSS, capturaţi deoarece purtau uniforme militare ungare, s-au purtat polemici violente în scopul ademenirii lor spre extrema stângă. Dar şi aceştia nu doreau nimic altceva decât să emigreze în Palestina. La 17 iulie, prin articolele Stânga şi dreapta sionistă de V. Savin şi Duşmanul din casă, fără autor, au fost criticaţi fără menajamente sioniştii revizionişti, fiind compătimite cu lacrimi de crocodil „victimele evreieşti ale alarmismului şi naţionalismului reacţionar”, care ar fi determinat evreimea să emigreze. La 25 iulie, a intrat sub rafalele presei comunizante Kiva Orenstein, fost preşedinte al societăţii antebelice Amicii Ligii Maritime Palestiniene, suspectat de simpatii pentru revizionism. Or, societatea în cauză nu urmărea alte scopuri decât acela de a-i deprinde pe evrei cu marinăria, Israelul visat de ei având o largă deschidere la litoralul răsăritean al Mării Mediterane. La 30 iulie a fost atacată societatea Gordonia pentru că organizase o tabără pentru 1000 tineri evrei la Văleni, în judeţul Roman, asupra căreia nu s-a exercitat nici un control comunist. în aceeaşi zi, a fost atacat Leon Itzkar, sponsorul principal al şcolii de agricultură pentru evrei din periferia bucureşteană Colentina, pentru un articol din Mântuirea lui A. L. Zissu, prin care incitase la emigrare. Asta ca să nu mai vorbim şi de faptul că Siguranţa începuse să umble după fantome, căutând în întreaga ţară filiale ale organizaţiei Irgun Zwai Leumi, organizatoarea unor atentate împotriva englezilor, în Palestina. Asemenea filiale nu au existat niciodată în România.
Chemarea sub arme.
La fel de confuză era situaţia nu numai în privinţa drepturilor evreilor din România, ci şi în ceea ce privea îndatoririle lor. Una dintre îndatoriri fiind şi aceea a satisfacerii obligaţiilor militare, chestiune în jurul cărora au curs atunci valuri mari de cerneală şi care i-a determinat pe evrei să asiste cu o reticenţă sporită la gesticulaţiile puţinilor lor coreligionari comunişti. Este adevărat, din punctul acesta de vedere ar fi fost chiar absurd să li se impute ceva, de vreme ce în 1940 fuseseră îndepărtaţi din armată nu din iniţiativa lor, ci din aceea a autorităţilor. şi în împrejurările de acum, când erau chemaţi sub drapel cu un aer de vag sadism, bineînţeles, evreii considerau drept intempestivă şi puţin binevoitoare ideea de a reveni iar sub arme, după ce mulţi dintre ei abia fuseseră recuperaţi din deportările în Transnistria, ca şi de cele orientate spre Reich. După 23 august 1944 războiul încă neîncheiat nu mai putea fi al lor. încă de la 29 septembrie 1944 s-a dispus încadrarea evreilor născuţi în 1927 în formaţiunile premilitare. La 6 octombrie 1944, într-un memoriu al Consiliului General al Evreilor, adresat Ministerului Apărării Naţionale, dr. W. Filderman invita autorităţile militare să privească problema şi dintr-un alt unghi. între altele, documentul specifica: „Să se rezolve întâi restituirea patrimoniului de care au fost jefuiţi şi să li se redea pâinea de toate zilele, adică să fie reintegraţi în funcţiuni, şi apoi să fie chemaţi sub drapel, căci datoriile sunt contravaloarea drepturilor, iar nu drepturile contravaloarea datoriilor.” Dar apelul, se pare, nu a avut un ecou deosebit. La 15 octombrie se declanşase recrutarea tinerilor evrei din Constabnţa, iar la 19 octombrie a început înscrierea generală a evreilor în controalele militare. în consecinţă, Consiliul General al Evreilor a cerut din nou amânarea concentrării şi recrutării acestei categorii de cetăţeni români, până când nu vor fi efectiv anulate nu numai toate legile rasiale, ci şi consecinţele lor. şi o intervenţie a lui A. L. Zissu către generalul Nicolae Rădescu a avut acelaşi destin.
Ceva mai târziu, dr. W Filderman, preşedintele Uniunii Evreilor Români a ţinut să facă o sumă de precizări „cu privire la afirmaţiile unora care pretind că evreii nu vor să lupte împotriva fascismului şi hitlerismului şi că aceasta ar provoca antisemitism”. şi a început prin a prezenta o seamă de cifre comparative, cu ce pierduseră evreii, pe de o parte, şi românii de cealaltă parte, proporţional, în războiul care se apropia de sfârşit. Apoi a mai afirmat: „Antisemitism a existat şi în 1877, când părinţii noştri au fost în războiul pentru independenţă, şi în 1912, când am fost în războiul balcanic, şi în 1916, când am fost în războiul de reîntregire.” Aşa că ceea ce se întâmpla atunci, în interregnul 1944-1947, nu reprezenta o excepţie, ci o confirmare a unei reguli. Dar nu mai are nici o importanţă ce răspuns a primit noul demers al lui W. Filderman. Poate nu toate cifrele etalate de el exprimau o realitate. Poate şi numărul victimelor din rândul propriului său popor era exagerat. Poate. Dar dacă era real? Oricum, din perspectiva zilelor de acum, când nu se mai poate repara nimic din ceea ce s-a întâmplat, mai important este altceva: nu ar fi fost mult mai bine şi mai onorabil ca românii să nu se fi implicat, în nici un fel şi sub nici o formă, în degradantele agresiuni antievreieşti, care nu au făcut nimic altceva decât să umbrească şi să întineze teribila luptă pe care au purtat-o pentru supravieţuirea propriului lor popor? Iată o întrebare la care se cuvine să medităm. în ceea ce ne priveşte, nutrim convingerea fermă că, dacă nu ne legam de picior acest penibil contencios evreiesc, am fi fost una din puţinele ţări din lume care ar fi ieşit din al doilea război mondial cu frunţile sus.
Dezamăgirea lui Auschnitt.
Ceea ce deranja tot mai mult autorităţile comuniste era faptul că, în ciuda tuturor restricţiilor, emigrările spre Palestina continuau într-un ritm susţinut. Legal prin diverse aranjamente şi ilegal prin alte aranjamente. Asemeni tuturor popoarelor vechi, trecute prin numeroase vicisitudini, evreii aveau o sensibilitate mai ascuţită şi au fost cei dintâi care, asemeni fiinţelor capabile să prevestească nenorociri şi cutremure, au înţeles că aici era ceva în neregulă şi că în România nu va mai fi de trăit. La un moment dat, au ajuns să fie scoşi vinovaţi şi pentru ceea ce nu erau. Spre exemplu, în acelaşi ziar suspect Fapta, la care ne-am referit până acum de mai multe ori, a apărut un atac vehement împotriva paşaportarilor evrei sosiţi în România din Germania, Ungaria şi alte teritorii din orbita celui de-al treilea Reich. Aceştia s-ar fi bucurat de un regim de favoare, în timp ce evreii români ar fi fost încă persecutaţi. Cu alte cuvinte, nu întâmplător, pentru mulţi evrei rătăcitori ai acelui timp, România a încetat să se mai constituie într-un teritoriu privilegiat de refugiu, cum se întâmplase în anii ’30, devenind o ţară de tranzit şi atâta tot.
Este adevărat, unii au încercat să se reîntoarcă la vechile rosturi, asemeni industriaşului Max Auschnitt, care fugise din România pe calea aerului, de pe aerodromul de la Pipera, în primăvara anului 1944. Tot aşa s-a şi reîntors în ţară, la bordul unei fortăreţe zburătoare americane, via Malta şi Bari, la 23 septembrie 1944. O vreme a crezut că i se va da cât de cât importanţă, dar speranţele i-au fost înşelate mai repede decât s-ar fi aşteptat. A văzut încotro evoluau lucrurile şi nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să fugă a doua oară din ţară. Dar mult mai semnificativ a fost faptul că, la sfârşitul interregnului în discuţie, au părăsit România atât liderul laic al evreimii, dr. W. Filderman, cât şi cel religios, şef Rabinul dr. Alexandru şafran.
Primul a plecat clandestin din ţară şi legendele spun că ar fi ajuns la Viena,prin Budapesta, într-un camion militar sovietic condus de doi ofiţeri evrei din Armata Roşie. Prezenţa lor la volan, cu rândul, era un paşaport pentru depăşirea tuturor barajelor care puteau să le apară în cale. Ceva mai târziu, în 1952, când Securitatea a intrat prin efracţie în biroul consulului britanic Arnold Kendall, s-a aflat că Legaţia engleză din Bucureşti îi eliberase lui Filderman un paşaport deja vizat pentru zona de ocupaţie britanică din Austria şi paşaportul în speţă fusese trimis din timp, prin valiză diplomatică, la reprezentanţa Albionului din Budapesta. Willy Filderman n-a trebuit decât să îl ceară, odată ajuns în capitala Ungariei, şi de aici înainte drumul lui către Viena a fost deschis. Cum a ajuns acolo s-a aruncat în braţele Jointului. în schimb, în 1947, între Crăciun şi Anul Nou, şef Rabinul Alexandru şafran a părăsit România cu forme în regulă, însă sub ameninţările Anei Pauker, care nu putea să-l ierte pentru că nu-l condamnase pe Iuliu Maniu în procesul ţărăniştilor din toamna aceluiaşi an. Fusese invitat în Israel, pentru a face parte dintr-o comisie care urma să înzestreze cu o Constituţie ţara abia reîntemeiată. Totuşi, ştiind cum funcţionează toanele comuniştilor, nu a riscat să fie oprit la frontieră de vreun ordin sosit din urmă şi a recurs la o stratagemă. Nu a plecat prin Constanţa, pe apă, cum se aştepta toată lumea, ci a ieşit din ţară prin Curtici şi nu s-a oprit decât în Elveţia. Despre destinul lui ulterior au scris şi ziarele româneşti, în anii ’90, când a întreprins o vizită în România, ţara sa natală.
Mult mai dramatică şi târzie a fost despărţirea de România a lui Avram Leiba Zissu. Fostul lider al Executivei Sioniste de la Bucureşti a fost arestat la 10 mai 1951 şi implicat în principalul proces intentat sioniştilor cu rândurile slăbite de emigrări. Timp de ani de zile a fost chinuit în anchete interminabile, a fost acuzat de spionaj, imputându-i-se şi alte culpe, între care şi pretinsa colaborare cu Gestapoul, şi nu s-a îndoit nici o clipă sub acuzaţiile fanteziste ale Securităţii. Nu a dmis ca depoziţiile sale să fie transcrise de anchetatori, şi le-a redactat singur, şi avem astfel garanţia că nimic din ceea ce a spus nu stă sub semnul incertitudinii sau al falsului. Depoziţiile lui reprezintă materia cea mai competentă pentru a sta la baza unei istorii a sionismului din România din anii ’30 şi ’40. După ce a fost condamnat şi judecat, A. L. Zissu nu a mai rămas mult timp în detenţie. în vara lui 1956, în consecinţa unor aranjamente diplomatice subterane, i s-a permis să plece pe calea aerului în Israel. închisoarea îi şubrezise starea de sănătate şi a încetat din viaţă la numai o lună după ce a reuşit să pună piciorul în ţara Sfântă, în Israelul pe care-l visase.
în concluzie, afirmaţia că evreii ar fi adus comunismul în România nu are nici un suport. Dimpotrivă, comunismul i-a izgonit pe evrei din această ţară şi ar fi mult mai bine să ne întrebăm dacă a fost bine sau rău.

UNEORI E BINE Så AI EVREI…
„În seara de 22 august 1944, Zissu a fost chemat urgent la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, unde a fost primit de Ovid Vlădescu, în numele lui Mihai Antonescu. Despre această vizită, Zissu mi-a spus a doua zi, la ora 9 dimineaţa, următoarele: Ovid Vlădescu i-a spus că situaţia frontului este catastrofală şi Antonescu l-a rugat pe el, Zissu, să adreseze o scrisoare Agenţiei Evreieşti, în care să solicite o intervenţie pe lângă anglo-americani în sensul ca România să nu fie ocupată numai de armatele sovietice, ci şi de armatele anglo-americane, întrucât ei se vedeau siliţi să ceară armistiţiul. Zissu în principiu a fost de acord şi a rămas ca a doua zi să consulte comitetul său în legătură cu această scrisoare. Acest lucru nu s-a mai făcut, întrucât regimul Antonescu s-a prăbuşit chiar în aceeaşi zi, în urma actului istoric de la 23 august 1944. Tot cu această ocazie, Zissu ne-a relatat că în aceeaşi seară fusese convocat la Preşedinţie şi Filderman, căruia i s-a adresat o cerere asemănătoare, privind o intervenţie la Joint, şi despre care Zisu a spus că Filderman a trimis scrisoarea, predând-o unui curier de la Preşedinţie, în cursul nopţii de 22 spre 23 august 1944, către reprezentantul Jointului de la Istanbul, care era un evreu american.”
(Moritz Moscovici)

Emigrări haotice, pe mare şi pe uscat

30 Martie 2008

În momentul declanşării războiului împotriva Rusiei sovietice, Israel Hofmayer de la liceul evreiesc din Botoşani, a spus că „anul acesta l-am început sub români şi, din păcate, îl vom termina sub ruşi”. Mai exact spus, pentru evrei, războiul a început sub români şi a fost încheiat sub ruşi nu peste un an, ci peste trei şi ceva. Iar unii dintre ei au avut nefericita ocazie să cunoască beneficiile regimului comunist cu mult înainte ca sovieticii să ocupe militar România. în iulie 1940, s-a aflat că evreii sionişti şi social-democraţi din Cernăuţi urmau să fie deportaţi de autorităţile sovietice la cel puţin 100 km de oraş. Naţionalizarea magazinelor din acelaşi oraş i-a afectat în primul rând pe evrei. şi numeroşi evrei din teritoriile invadate de ruşi continuau să-şi caute un adăpost în Vechiul Regat.

în aceste condiţii, numai nişte oameni betegi la minte mai puteau să creadă într-un amor special dintre comunişti şi evrei. şi au existat asemenea oameni, începând de la talpa ţării şi până la vârfurile conducerii ei politice.
între Nistru şi Prut. Numeroşi cetăţeni admonestau autorităţile timpului că primesc în ţară refugiaţi evrei din Basarabia şi Bucovina de Nord. în toamna lui 1940, când un grup de 80 evrei a ajuns lângă Rădăuţi, după ce trecuse clandestin frontiera, generalul Ion Antonescu n-a avut nimic mai bun de făcut şi a ordonat: „Să fie internaţi în lagăr. şi să-şi plătească toţi întreţinerea!”, ca şi cum lagărul ar fi fost un hotel, cu cazarea, micul dejun, masa de prânz şi cina căzând în sarcina celor ce locuiau în el. Ne place sau nu ne place, cinismul acesta a fost dominant în epocă, a fost o marcă a ei.
Nici eliberarea Anei Pauker din puşcărie şi schimbarea ei cu fruntaşul naţionalist basarabean Ion Codreanu, la 3 martie 1941, la podul de la Ungheni, nu a uşurat cu ceva soarta evreilor dintre Nistru şi Prut. Până la declanşarea ostilităţilor, peste 40.000 dintre ei, cu autorizaţia sau fără autorizaţia autorităţilor ruse, s-au reaşezat la Iaşi, la Bacău, la Galaţi sau în Bucureşti. Nu întâmplător, emigrarea legală sau ilegală spre Palestina a rămas, până la şi dicolo de masacrele de la Iaşi şi Odessa şi deportările în Transnistria, o preocupare constantă a lor. însă, deocamdată, mai trebuia salvat ce se putea salva.
Recuperaţi din infern. Ce li s-a întâmplat evreilor sub vremelnica ocupaţie rusă se poate dedice deduce dintr-o declaraţie a lui Igor Feckler, născut în 1923, fiul lui Max şi al Ernestinei, declaraţia aceasta fiind prestată în februarie 1944: „în anul 1941, în momentul când Cernăuţiul a fost reocupat de armatele româno-germane, eu şi cu un prieten de-al meu, Martin Dubs, am fost deportaţi de Armata Roşie, fiind arestaţi. Era în ziua de 26 iunie 1941 când am fost arestat, în întreprinderea noastră din Cernăuţi, str. Regele Ferdinand nr. 20, lucrând acolo ca optician şi fiind acuzat că am făcut semne aviaţiei de bombardament româneşti cu un steag alb. La retragerea trupelor bolşevice din Cernăuţi, am fost deportaţi şi duşi cu picioarele până la Hotin. Acolo am poposit numai o oră şi a venit ordinul ca să ne retragem mai departe. La trecerea podului peste Nistru, am fost atacaţi de aviaţia de bombardament şi, cum paza noastră a fugit să se ascundă prin adăposturi, eu şi prietenul meu Dubs am vrut să fugim, dar ne-au prins şi am fost băgaţi într-un tren în care am ajuns până la gara Greceanîi, de lângă Proscurov.” Numai el mai ştia cum a reuşit să-şi recapete libertatea şi să revină în ţară. Ar mai fi de spus că la sfârşitul aceleiaşi luni, iunie 1941, şi românii îi vor acuza pe evrei că ar fi semnalizat aviaţiei sovietice unde să bombardeze. Acuzaţie prin care vor fi justificate masacrele de la Iaşi.
în fond, câţi dintre evrei erau comunişti? Dintre cei peste 160.000 deportaţi în Transnistria, numai câteva sute, concentraţi în lagărul de la Vapniarka. Deci dispunem de un reper, bun pentru uzul celor ce-i numără pe evreii din rîndurile partidului comunist şi niciodată pe comuniştii adevăraţi, recrutaţi ca atare dintre evrei şi raportaţi la efectivele totale ale partidului. Contabilitatea, oricum, nu le va da argumente. în primăvara lui 1944, nişte membri ai organizaţiei de tineret Haşomer Hatzair au reuşit să salveze şi să aducă la Bucureşti coreligionari de aceeaşi vârstă din Cernăuţi, oraş încă aflat sub jurisdicţia autorităţilor româneşti. Mai mult, au salvat şi un grup de evrei din Guvernământul General al Poloniei, aducându-i şi pe aceştia în Capitală, prin Odessa, îmbrăcaţi în uniforme germane. Un alt personaj temerar, rabinul Zisse Portugal, se străduia să salveze un grup numeros de orfani evrei din Transnistria, lăsaţi de izbelişte la Cernăuţi, reuşind să-i transfere în Vechiul Regat. Mai târziu, va plăti pentru asta. împotriva celor mai tineri, poliţia de Siguranţă a deschis o anchetă interminabilă, sistată abia atunci când ocupaţia sovietică bătea la porţile ţării. „Se crede că motivul arestărilor – aprecia Legaţia Elveţiei de la Bucureşti – este filo-anglismul”, nicidecum comunismul.
Priorităţi la emigrare. şi în materie de emigrări către Palestina s-a acordat o atenţie deosebită celor din teritoriile ameninţate să intre din prima sub bătaia tunului rus. Numai că şi aceste emigrări erau permanent sabotate, fie de combinaţiile oneroase ale unor armatori frauduloşi, fie de indiferenţa autorităţilor de la Bucureşti, care se temeau că navele româneşti vor fi torpilate de ruşi, fie de atitudinea aleatorie a Bulgariei şi Turciei în chestiunea acordării unor vize de tranzit spre Palestina şi, în sfârşit, de ostilitatea Marii Britanii. în aceste condiţii vitrege era inevitabil să survină şi tragedii, cum a fost aceea a vasului Struma, torpilat în apele Istanbulului, sau aceea a vasului Mefkure, scufundat în apropierea coastei bulgare. Cu toate acestea, până la încheierea ostilităţilor cu Uniunea Sovietică, au reuşit să ajungă în Palestina câteva mii de evrei români, o performanţă în vremurile acelea. Apreciată ca atare şi de forurile evreieşti din străinătatea occidentală.
între altele, la 19 februarie 1944, arestatul David Tenenbaum, membru al organizaţiei Haşomer Hatzair, declara anchetatorilor de la Bucureşti: „în toamna anului 1934, Moshe Shertok, şeful departamentului de relaţii externe al Agenţiei Evreieşti mondiale, după convorbiri purtate la Londra şi Washington, a vizitat delegaţia din Istanbul şi i-a dat dispoziţii noi: emigraţia să se continue pe orice cale şi să trimită numai tineri din acele regiuni care sunt ameninţate de ocupaţia rusească (Transnistria, Cernăuţi). El a explicat delegaţiei de la Istanbul că tineretul sionist, odată căzut sub stăpânire rusească, nu numai că nu mai vine în consideraţie pentru reclădirea Palestinei, ci va avea de suferit toată viaţa în Siberia.” Ce era valabil în 1934 era valabil şi înainte, şi după desprinderea României din alianţa cu Reichul nazist. în consecinţă, în vara lui 1944, transporturile de emigranţi pe apă s-au intensificat, prin vasele Kasbeek, Bulbul, Maritza şi Mefkure, şi s-a tatonat posibilitatea organizării unor emigrări efectuate pe calea aerului. şi s-au înregistrat pe teritoriul românesc şi lansări de paraşutişti ale unor instructori evrei destinaţi să grăbească şi să organizeze procesul în cauză, pregătindu-i totodată pe coreligionarii lor pentru autoapărare.
Alergia la comunism. Imediat după 23 august 1944, liderii evreimii din România au optat pentru soluţii diverse: Wilhelm Filderman considera că toţi ar trebui să rămână pe loc şi să se reorganizeze pentru a trăi sub un regim democratic. Avram Leiba Zissu milita pentru crearea unui partid evreiesc, care să le apere interesele, până când o emigrare în masă va fi posibilă. însă emigrarea în masă se declanşase deja, intervalul 1944-1947 intrând în istorie drept perioada aşa-ziselor „emigrări haotice”, răstimp în care Legaţia statului Chile elibera la discreţie paşapoarte şi vize de ieşire din ţară, mai întâi evreilor polonezi din valurile de refugiaţi din 1939, apoi tuturor. Cu această ocazie, uzând de mijloace de transport diverse, peste 80.000 de evrei au părăsit România, ceea ce dovedea mai mult decât oricare alt argument inapetenţa lor de a trăi sub un regim comunist. Au rămas în istorie cursele repetate ale vaselor Selahattin, Transilvania şi Smirny, între porturile Constanţa şi Haifa. Iar când calea emigrării pe mare a fost închisă, procesul a continuat într-un ritm susţinut pe uscat, peste graniţa cu Ungaria şi Iugoslavia, spre porturile de la Adriatica.
Tot atunci, documentele serviciilor de informaţii consemnau atitudini semnificative pentru starea de spirit dominană între evrei. „Majoritatea evreilor din Transilvania de sud – se aprecia într-o notă din 24 septembrie 1944 a Secţiei a II-a din Marele Stat Major – sunt deziluzionaţi de comportamentul, echipamentul şi disciplina din armata sovietică. Evreii bogaţi nu se arată bucuroşi de venirea armatei roşii. Ei susţin că armata sovietică nu poate aduce nimic bun pentru ţara noastră şi nici pentru ei, căci întronarea unui regim comunist le periclitează interesele. Această categorie de evrei speră că politica internă a României va fi orientată către o democraţie de nuanţă anglo-americană, singura prin care ţara noastră ar putea reveni în starea de prosperitate antebelică.” Din păcate, n-a fost să fie şi emigrările haotice, abia declanşate, au continuat.
împotriva tendinţelor vădite ale evreilor de a nu se conforma unui regim comunist s-a ridicat însuşi Lucreţiu Pătrăşcanu, care ştia ce ştia referitor la viitorul preparat României. „Cerem populaţiei evreieşti – clama acesta îm Scânteia din 18 decembrie 1944 – să nu se lase antrenată pe o pantă periculoasă.” însă viaţa evolua mai rapid dect ar fi avut comuniştii capacitatea s-o orienteze spre orizontul dorit de ei. Peste 40.000 de evrei ajunşi din nou sub ocupaţie sovietică au izbutit să se replieze în Vechiul Regat, ceea ce a dat de gândit corifeilor subordonaţi indicaţiilor Moscovei. Când numărul celor fugiţi de sub ruşi sunt comnparate cu cei câţiva evrei comunişti sosiţi în ţară odată cu ruşii, cifrele celor ce refuzau comunismul ne apar zdrobitoare.
Alte semne de peste Prut. Ce spuneau evreii evadaţi de sub ocupaţie sovietică? Ne lămureşte o notă informativă din 6 iunie 1945: „Evreii veniţi în Capitală de la Cernăuţi şi Chişinău relatează rudelor şi intimilor lor diferite întâmplări, petrecute în Bucovina şi Basarabia, făcând totodată aprecieri nefavorabile la adresa Uniunii Sovietice şi a regimului sovietic. Se semnalează următorul caz: în locuinţa numitului Weidenfeld din Capitală, str. Oradea Mare nr. 52, se adună de foarte multe ori refugiaţi evrei din Bucovina şi Basarabia. Aceste elemente acuză autorităţile sovietice că au operat arestări nejustificate, că transportă în interiorul Uniunii Sovietice tot felul de materiale, care sunt de absolută necesitate localnicilor, şi că îngreunează prin diferite măsuri traiul. Toţi aceşti evrei afirmă că regimul instaurat de autorităţile sovietice este cu mult mai aspru decât cel ordonat de vechea guvernare. în cursul lunii mai a.c., a sosit în Capitală, venind de la Cernăuţi, sora lui Weidenfeld, împreună cu cele două fiice ale sale. Se menţionează că soţul acesteia a fost internat în lagăr, în cursul anilor trecuţi, de către autorităţile noastre. Soţia sa declară că, după eliberarea sa din lagăr, a fost arestat din nou de către organele NKVD, pe motiv că a făcut parte din comitetul pe care evreii îl formaseră în lagăr, şi că nici până în prezent nu a fost liberat.” Bietul om căzuse din lac în puţ.
în primăvara lui 1945, ruşii au recurs la o altă manevră menită să-i neliniştească pe cei evadaţi din Basarabia şi Bucovina de Nord: i-au considerat pe toţi cetăţeni sovietici, în temeiul unui decret emis la Moscova cu patru ani în urmă şi nepublicat, şi au cerut autorităţilor româneşti să le fie predaţi. Măsura îi afecta în egală măsură şi pe români, şi pe evrei şi tot din notele Siguranţei putem să aflăm cum s-au organizat cei din urmă pentru a face faţă acestui abuz. „Organizaţia Brith Trumpeldor, în colaborare cu căminurile copiilor deportaţi din Transnistria, cu organizaţiile sociale evreieşti şi comitetul evreiesc al refugiaţilor din Polonia, Iugoslavia, Ungaria, Germania şi Austria – remarca un serviciu secret -, duce o acţiune intensă pentru a procura acte de naştere false, emise de rabin evreilor originari din teritoriile Bucovinei şi Basarabiei, pentru a fi sustraşi de la obligaţiunea repatrierii ca cetăţeni sovietici. Aceste acte urmează să arate că respectivii sunt născuţi în localităţi din afara teritoriilor sovietice. De asemenea, se caută a se procura acte de identitate evreilor polonezi, unguri, iugoslavi etc., ca aceştia să poată pleca în Palestina.” în cele din urmă, autorităţile româneşti s-au comportat dilatoriu, i-au tot dus pe sovietici cu vorba, până când aceştia s.au plicitisit şi au început să uite de pretenţiile lor lipsite de orice raţiune.
Iată şi un alt document relativ la starea de spirit din universităţile româneşti, tangent şi la aspiraţiile evreieşti din epocă: “Cercurile gazetăreşti democrate – se preciza într-o notă a Siguranţei din februarie 1945 – au fost informate că şi atmosfera în Universitate tinde să devină încordată. în ultimele zile, unele elemente de dreapta, cunoscute din trecut ca atare, au ieşit la iveală. Propaganda de dreapta în Universitate se face pe faţă: se lipesc afişe cu conţinut asemănător afişelor legionare şi se rup afişele tineretului UTC. Se remarcă faptul că, în timp ce aceşti studenţi sunt deosebit de curajoşi, studenţii comunişti nu îndrăznesc o acţiune pe faţă. Explicaţia stă în faptul că studenţii democraţi sunt în majoritatea lor evrei, care evită să aibă incidente cu studenţii creştini.” şi se înrolaseră în rândurile partidului comunist numai pentru a-şi oferi un răgaz, neavând intenţia să se implice în conflicte străine de interesele lor.
Călăii omenirii?! Cel dintâi care s-a ridicat deschis împotriva intenţiilor comuniştilor de a-i îngloba pe evrei în noua ordine pe care o preconizau pentru România a fost Avram Leiba Zissu, om de afaceri, prozator de mare talent şi lider sionist de o tenacitate recunoscută. La 3 martie 1946, acesta a publicat în ziarul său, Mântuirea, un articol îndreptat aparent împotriva Comitetului Democratic Evreiesc, pus pe roate de comunişti, însă vizând o perspectivă mult mai generatoare de griji. “Ceea ce ne bagă în sperieţi pe noi, evreii, cei atât de arşi – scria A. L. Zissu -, sunt manifestările de dragoste cu sila; este grija aprigă ce se pune în reeducarea noastră morală cu orice preţ; a noastră care, se ştie, ne îndeletnicim dintotdeauna cu meseria de călăi ai omenirii. Suntem evrei numai atunci şi acolo unde o cer interesele electorale ale partidului comunist, ale FND-ului sau ale guvernului – ceea ce tot una e -, dar când înţelegem să tragem consecinţele politice naţionale şi sociale ale acestei calităţi şi cerem promovarea ei prin legi, devenim deodată români?! şi crede într-adevăr partidul comunist că-i în interesul lui să facă din victimele de ieri ale lui Hitler martirii de azi ai neo-democraţiei, decretând gratuit pe muşchetarii democraţiei detractori ai ei? înlăturaţi şandramaua care vă închide perspectiva şi veţi vedea că poporul evreu face zid de neclintit în jurul purtătorilor lui de cuvânt legitimi.” şi tocmai spre erodarea autorităţii acestor purtători de cuvânt legitimi a început să acţioneze conducerea partidului comunist.
Calea uscatului. însă, la data aceea, cel puţin sioniştii încă se ţineau tari şi dedicaţi aceloraşi scopuri pentru care militaseră înainte şi în timpul războiului, ilegal sau legal. “Organizaţiile sioniste susţin guvernul – remarca Serviciul Special de Informaţii -, dar la adunările lor sfătuiesc evreimea la solidaritate şi plecare în Palestina. Ei cer ca Palestina să fie un stat evreu şi duc muncă de lămurire de cele ce se petrec în Palestina. Se constată că membri organizaţiilor sioniste au legături de corespondenţă cu Anglia, America, Italia, Rusia şi cu Palestina.” şi continuau să susţină plecarea coreligionarilor lor spre ţara Sfântă, de data aceasta perfect ilegal şi pe căi de uscat. Conform unei note informative din 20 iunie 1946, fenomenul căpătase proporţii de masă: „Chestura de Poliţie Arad, fiind sesizată asupra deplasării continue a unor cetăţeni de origine evreiască în zona frontierei şi având informaţii că aceştia intenţionează să treacă fraudulos frontiera în Ungaria, cu scopul de a emigra în Palestina, via Italia – se semnala autorităţilor de la Bucureşti -, a luat contact cu organele grănicereşti, pentru întărirea pazei de frontieră. în urma măsurilor luate, organele grănicereşti au prins trei grupuri de evrei care intenţionau să treacă frontiera, în dreptul comunei Siclău, situată la 6 km de frontieră. Astfel, în ziua de 24 mai a.c., a fost prins în marginea acestei comune un grup de 34 evrei, în majoritate din Bucureşti, membri ai organizaţiei sioniste Ichud. Grupul venise la Arad într-un transport organizat de evreii Saul Nusem, Solomon Slobin şi Marcel Mayer, zis Creţu, toţi din Bucureşti. Aceştia le făgăduiseră că-i vor trece în Ungaria, până la Budapesta, unde vor fi predaţi organizaţiei Joint, pentru a-i duce mai departe spre Viena.” Iar în spatele lor continua să se manifeste aceeaşi alergie faţă de comunism: “Evreii din Târgu Neamţ – consemna un document de aceeaşi factură – nu s-au încadrat în noua ordine democratică a ţării. Ei manifestă diferite nemulţumiri faţă de guvernul actual şi, în semn de protest, s-au înscris în partidele reacţionare. Din cei 500 de evrei votanţi din acea localitate, 20 la sută sunt muncitori înscrişi în Partidul Comunist Român, 10 la sută sunt social-democraţi proveniţi din mici patroni şi meseriaşi, 40 la sută sunt naţional-ţărănişti (manişti) şi 30 la sută liberali (dinişti); ultimele două partide cuprind exclusiv pe comercianţi. Zilele acestea, s-au înscris un număr de 50 evrei în Partidul Social-Democrat, dar aceasta numai de formă, deoarece la alegeri vor vota pe ţărănişti şi liberali.” Degeaba au votat cum au votat, pentru că a ieşit altceva.

Apelul lui A. L. Zissu
Evrei, cătuşele au fost sfărâmate. Ale noastre, ale tuturora. Tirania e doborîtă şi drumul spre izbăvire e liber. Hotărîrea bărbătească a democraţiei române a dat putinţă armatei ţării să cureţe acest drum. Ea a izbutit să înlăture obstacolele, să-l alunge pe cotropitor. Aşteptând din partea noului regim acte manifeste de cuprinzătoare justiţie reparatoare şi pentru populaţia evreiască, cea mai crunt năpăstuită de tirania prăbuşită, ştim că datoria noastră, în momentul de faţă, este să ascultăm de poruncile unui guvern care, aflând în el puterea de a scutura jugul, a hotărît să netezească drumul spre o Românie liberă, dreaptă, democratică.
El mai are de luptat cu rezistenţe. Să facem zid în jurul lui. Să-i oferim braţele noastre, dacă le va cere. I le-am oferit şi aşteptăm dispoziţia lui. Cu nădejdea mai sus rostită, proclamăm că parola noastră, deci a voastră, este în acest moment: Sprijin guvernului de desrobire; luptă necruţătoare împotriva tuturor fascismelor; luptă fără preget pentru triumful democraţiei.
în numele partidului evreiesc din România,

(A.L. Zissu, 28 august 1944)

Între neosionism şi comunism nu duce nici o punte

30 Martie 2008

Una din cele mai proaste glume debitate de xenofobii noştri şi relansată în varii împrejurări este aceea conform căreia evreii au adus comunismul în România. însă – şi la intervalul dintre cele două războaie mondiale ne referim -, dacă tratăm pe evrei ca pe o populaţie care tindea să devină naţiune, între hotarele ţării ei ancestrale, peisajul se schimbă: majoritatea covârşitoare a acestei etnii nu vădea nici un apetit pentru comunism. între grupările evreieşti de diverse nuanţe, de la dreapta la stânga, chiar şi cei din extrema stângă, departe de a fi comunişti, se conformau unui model social-democrat din multe puncte de vedere valid şi în zilele noastre. şi între aceste grupări distingem şi una net anticomunistă.

Este vorba despre mişcarea sioniştilor revizionişti, creată în 1925 de Vladimir Jabotinski, evreu născut în Rusia şi bun cunoscător al ororilor generate de bolşevism.
Curentul revizionist. Iniţial, sătui de promisiunile neonorate ale Marii Britanii, sioniştii revizionişti au considerat că un stat Israel, „cămin naţional” în terminologia din epocă, nu poate fi înfiinţat decât cu arma în mână. în acest scop, prin emigraţie legală sau ilegală, trebuiau să ajungă în Palestina cât mai mulţi evrei apţi pentru luptă şi nu întâmplător, când e vorba de România, curentul s-a dezvoltat mai ales în Basarabia şi Bucovina de Nord, teritorii ameninţate mai mult decât altele de o invazie a Rusiei sovietice. Chiar şi autorităţile româneşti i-au tratat pe revizionişti cu o relativă bunăvoinţă, atât datorită anticomunismului lor, cât şi datorită faptului că nu se sustrăgeau obligaţiilor militare, asemeni altora dintre coreligionarii lor. Iar după ce învăţau meseria armelor, emigrau în viteză spre ţara Sfântă. Mai mult, li s-a permis să înfiinţeze tabere de instrucţie la Storojineţ şi Zastavna, conduse de ofiţeri evrei care luptaseră în Legiunea Străină franceză. Din nefericire, agitaţiile tot mai frecvente şi zgomotoase ale legionarilor noştri antisemiţi au reuşit să bulverseze această stare de lucruri.
Totuşi, faptele contează mai mult decât teoriile, indiferent de ce grupare a sioniştilor ar fi vorba. La 4 aprilie 1929, într-un raport referitor la mişcarea sionistă din Bucovina, şeful Inspectoratului de Poliţie din ţinut raporta la Bucureşti: „în ce priveşte comunismul din Rusia – apreciau sioniştii -, el este un ideal egoist, în interesul Rusiei şi nu al poporului evreu. Dovada este ultima politică dusă de actualul guvern din Rusia, care începe a înlătura pe evrei din viaţa politică rusă.” în mod frecvent, soseau din Palestina la Bucureşti diverşi emisari evrei originari din Rusia, spre a susţine în organizaţiile sioniste conferinţe din care accentele antisomuniste nu lipseau niciodată. în 1932, un asemenea emisar a fost Samuel şapira, născut în Ucraina. Faptul că citadela comunismului mondial era mereu în atenţia tuturor sioniştilor l-a dovedit şi o conferinţă a revizionistului Wolfgang von Wiesl din Viena, din 10 februarie 1933: „în ce priveşte soarta Rusiei sovietice, din punct de cedere politic, a arătat că ea depinde de acţiunea războiului chino-japonez – remarca Siguranţa statului. Dacă Japonia va rămâne definitiv în Manciuria, atunci soarta Rusiei este pecetluită. Contrariu, ea va triumfa.” Nu avea de unde să ştie că japonezii şi ruşii vor ajunge la un modus vivendi.
Netoleraţi în Rusia. în ceea ce privea conflictele din interiorul mişcării sioniste, la 1 martie 1933, dintr-o conferinţă a lui Beno Sternberg, şeful revizioniştilor din Cernăuţi, Siguranţa a dedus următoarele: „Preşedintele, în expunerile sale, a arătat propaganda desfăşurată în contra elementelor care nutresc idei extremiste de stânga şi sunt înregimentate în organizaţiuni sioniste.” Desigur, erau în discuţie infiltrările comuniste în sionism. La 28 martie 1935, într-o notă informativă a Jandarmeriei, se remarca faptul că evreii care emigrează în Palestina, în urma insistenţelor sioniştilor revizionişti, „trebuie să prezinte fiecare individ un aviz din partea societăţii Uniunea Evreilor, că nu a fost şi nu este înscris în organizaţiile comuniste”. Acuzaţiile că evreii ar sprijini şi propaga comunismul au fost respinse şi de liderul evreilor asimilişti, Wilhelm Filderman, într-un interviu acordat ziaristului elveţian Karl Gyr, apărut în ziarul Zorile din 30 decembrie 1936. în aceeaşi consecvenţă, în revista evreiască Hayarden (Iordanul) nr. 19 din februarie 1937 chestiunea era abordată pe larg, sub titlul Noua Organizaţie Sionistă împotriva comunismului, într-un articol din care cităm: „Peste prăpastia ce desparte neosionismul de comunism nu duce nici o punte.” Iar la 4 iulie, acelaşi an, gazeta Cuvântul Evreiesc republica un articol mai vechi al lui Vladimir Jabotinski, Sionism şi Comunism, în care liderul mondial al revizioniştilor declara: „Esenţa comunismului este antisionistă.” Or, ne aflam la o dată când mişcarea sionistă captase majoritatea populaţiei evreieşti din România.
Ecouri ale anticomunismului sionist ajungeau la Bucureşti şi de peste hotare. La 25 martie 1938, Gheorghe Crutzescu, şeful Legaţiei române de pe lângă Societatea Naţiunilor din Geneva, a fost vizitat de Nahum Goldman, delegat al Agenţiei Evreieşti pentru Palestina. în România, sub presiunea atmosferei antisemite generate de legionari, tocmai fuseseră dizolvate mai multe organizaţii de tineret sioniste, care-i pregăteau pe membrii lor pentru emigrarea în Palestina. Printr-o confuzie, taberele lor erau considerate pepiniere ale comunismuluui şi „dl Goldman – telegrafia Gheorghe Crutzescu la Bucureşti – se miră de acuzaţiile de comunism aduse organizaţiunilor dizolvate, scopul lor fiind numai acela de a se da o pregătire profesională, în special agricolă, viitorilor colonişti evrei. în sprijinul afirmaţiunii sale, d-sa aduce argumentul că adversarul cel mai implacabil al sionismului este tocmai comunismul, sioniştii neputând niciodată obţine din partea Sovietelor ca mişcarea lor să fie măcar tolerată. Reprezentantul Agenţiei Evreieşti nu contestă că nu s-ar fi putut strecura în organizaţiunile din ţara noastră şi unele elemente comuniste. însă acestea trebuie considerate drept cazuri izolate, în privinţa cărora se justifică luarea măsurilor de rigoare. Organizaţiunile, însă, în totalitatea lor, sunt absolut străine de comunism, d-sa luându-şi întreaga răspundere în privinţa lor, deoarece depind de Agenţia Evreiască pentru Palestina.” Chiar şi Direcţia Generală a Poliţiei îl asigura pe ministrul de Interne în funcţie, la 12 aprilie 1938, că mişcarea sionistă, în ansamblul ei, „s-a manifestat prin luptă făţişă contra comuniştilor şi s-a integrat în ideea de ordine publică adoptată în ţara noastră”.
Teama de o invazie sovietică. Antisemiţilor din România s-ar fi cuvenit să le atragă atenţia şi multitudinea evreilor fugiţi din Rusia sovietică şi pătrunşi ilegal în ţară. Ceea ce echivala cu o atitudine şi cu o poziţie politică. Pentru ei funcţiona societatea de ajutor Mutualitatea şi ei au fost cei dintâi care l-au întîmpinat pe Vladimir Jabotinski la Gara de Nord, la 12 octombrie 1938, când acesta a sosit într-o vizită în România. Apoi, începând de la 17 septembrie 1939, după ce Uniunea Sovietică a atacat pe la spate Polonia aflată în război cu Germania, zeci de mii de evrei polonezi îşi găseau refugiul în Bucovina de Nord, fiind îndrumaţi de aici spre Constanţa şi, din Constanţa, spre Palestina. Erau fericiţii înzestraţi de britanici cu certificate de emigrare şi, în imensă majoritate, proveneau din teritoriile poloneze invadate de ruşi. N-au stat pe loc spre a se bucura de splendorile comunismului bolşevic. Pe de altă parte, veşti importante plecau şi din România spre exterior. La 17 octombrie 1939, cotidianul L’Avenir Juif din Belgia consemna: „Se semnalează exodul masiv al populaţiei evreieşti din România, situată în provinciile de frontieră, către regiunile din interiorul ţării. Se evaluează la 10.000 numărul refugiaţilor evrei din Basarabia, care părăsesc această provincie de teama unei invazii ruseşti. Se socoteşte că la Bucureşti se află aproape 5000 refugiaţi din Bucovina.” şi aceştia iubeau comunismul ca sarea în ochi.
Când s-a decis interzicerea colectării de fonduri sioniste din ţară, s-au efectuat zeci de percheziţii în diverse sedii ale instituţiile evreieşti şi nu s-au găsit nicăieri materiale comuniste de propagandă. De altfel, marea masă a aceste populaţii nici nu prea era interesată de comunism. Ea era anticomunistă prin educaţia şi preocupările ei şi asta era totul. De altfel, chestiunea este specificată şi în documentele Siguranţei de odinioară, eşuate azi în arhive: „Majoritatea evreilor din lume – se constata la 1 februiarie 1940 – sunt constituiţi în două organizaţii politice evreieşti: Vechea Organizaţie Sionistă şi Noua Organizaţie Sionistă, denumită şi revizionistă; prima se bucură de asentimentul Angliei, spre deosebire de ultima. Evenimentele internaţionale din ultimii ani şi, cu deosebire, mişcările antisemite din diferite state, au determinat pe conducătorii celor două organizaţii evreieşti să organizeze şi să constituie un stat evreiesc în Palestina. Datorită precipitării evenimentelor internaţionale, problema emigrării şi imigrării devine principala preocupare a conducerii celor două organizaţii politice evreieşti.” Nimic despre comunism, ceea ce însemna că acesta nu constituia o preocupare. şi contingenţele cu comunismul erau generate mereu de bănuieli nefondate. Aşa cum s-a întâmplat la 24 februarie 1940, când Inspectoratul Regional de Poliţie din Iaşi cerea desfiinţarea fermei Masada de lângă Bălţi, fiind „indubitabil că ea formează un nucleu comunist, aspectul fizic al aşa-zişilor elevi nefiind al unor muncitori agricoli, obişnuiţi a mânui unelte de lucru”. Păi cum să fie aşa de vreme ce ferma era o şcoală organizată de sionişti, în care elevii, înainte de emigrarea în Palestina, se pregăteau să devină muncitori agricoli? Abia de atunci înainte urma să li se bătătorească mâinile. De altfel, ca urmare a unei percheziţii severe efectuate la ferma în speţă, însăşi poliţia a putut constata: „Nu s-a stabilit existenţa de materiale cu conţinut subversiv sau incendiar.”
Invazia devine realitate. Un capitol aparte în această poveste îl reprezintă invazia sovietică în Basarabia şi Bucovina de Nord, pe parcursul căreia li s-a creat evreilor o faimă de rău augur. Mai mulţi evrei care încercau să pătrundă în România, mai ales prin frontiera din Bucovina de Nord, au fost consideraţi drept spioni sovietici şi judecaţi în tribunalele militare, deşi nu aveau nici un fel de relaţie cu evenimentul pe cale să izbucnească. însuşi regele Carol al II-lea a decis, la 24 iunie 1940: evreii nu aveau voie să se înscrie în Partidul Naţiunii, chestiune de care compatrioţilor noştri de religie mozaică le-ar fi păsat prea puţin dacă nu ar fi semnificat efectiv o excludere din viaţa publică a ţării şi, implicit, un blam. Partidul Naţiunii era conceput ca partid unic, propriu statului totalitar conceput de monarh. între timp, pe frontiera de est se constituia corpul de interpreţi necesar în cazul confruntării cu Rusia şi s-a constatat că evreii prezentau mai multă încredere decât basarabenii de baştină. în aceleaşi împrejurări, exodul evreilor din teritoriile poloneze ocupate de ruşi continua să-i preocupe pe grănicerii români. La 27 iunie 1940, din această categorie, au fost surprinse la frontieră Hermine Zavila şi Claudia Reiss. Alte exemple sunt inutile, pentru că ne-ar solicita un timp şi un spaţiu nelimitat. Iar în ziua imediat următoare, la 28 iunie 1940, invazia sovietică s-a declanşat.
în zilele şi săptămânile următoare, minciunile referitoare la comportamentul evreilor au devenit regulă în toate rapoartele civile şi militare. S-a spus că evreii din Soroca i-ar fi primit pe sovietici cu pâine şi sare, când, în realitate, cei ce i-au întâmpinat entuziaşti pe invadatori erau în totalitate membri ai Frontului Renaşterii Naţionale, transformat în Partidul carlist al Naţiunii. Divizia 21 infanterie raporta că a fost nevoită să evite trecerea prin Cimişlia, deoarece la intrarea în comună o aşteptau evreii constituiţi în bandă şi înarmaţi cu ciomege şi coase. însă, dintr-o statistică interbelică se putea afla că în Cimişlia erau stabiliţi circa 300 evrei, din care cel puţin două treimi se alcătuiau din femei, copii şi bătrâni, incapabili să poarte arme, fie ele şi albe. Pe când Divizia 21 infanterie, în marşul de retragere spre Vechiul Regat, era înarmată până în dinţi, inclusiv şi cu piese de artilerie, înşirându-se pe 18 km din şoseaua spre Albiţa. Nenumărate neadevăruri au fost lansate de preotul Vasile ţepordei, directorul publicaţiei Raza din Chişinău, transferată la Bucureşti şi rebotezată Raza Basarabiei. Acesta a relatat întâmplări incredibile, despre evrei care ar fi ucis numeroşi români, când aceştia încercau să treacă la vest de Prut. însă cine cerceta cu atenţie publicaţiile timpului, putea uşor să constate că cei declaraţi drept victime ale evreilor erau bine şi sănătoşi, participând ulterior la diferite manitestări şi slujbe de pomenire dedicate pierderii teritoriului dintre Prut şi Nistru. Ciudat, în zilele noastre, Vasile ţepordei ne-a fost prezentat de fostul preşedinte Emil Constantinescu drept „călugărul Vasile”, faţa bisericească de la care se împărtăşea din punct de vedere duhovnicesc şi moral. Am avut şi eu curiozitatea să-l cunosc pe „călugărul Vasile” şi l-am întrebat: de ce aţi minţit în legătură cu aşa zisele crime ale evreilor? Răspunsul a fost de-a dreptul surprinzător: simţeam nevoia să ţinem opinia publică sub tensiune şi băgam cărbuni la vapor! Trecuse de 80 de ani şi încă nu reuşea să priceapă că prin minciunile lui s-au justificat alte crime, reale şi de-a dreptul abjecte.
Dezertarea ziariştilor. Caracteristic acelui timp a fost faptul că nici un ziarist de la Bucureşti sau din provincie nu a fost martor ocular al evacuării Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Nu întâmplător, în ziarele din acele zile se băteau câmpii: se inventau situaţii inexistente, umflându-li-se de la o zi la alta amploarea, şi se etalau lamentaţii interminabile despre „Moldova lui ştefan cel Mare”. Scriitorii, la fel, nu au reacţionat cum s-ar fi cuvenit. Mihail Sadoveanu s-a încumetat să scrie o tabletă în care incrimina invazia rusească abia în decembrie 1940, când devenise sigur că sovieticii nu vor ajunge până la Bucureşti. Singurele cărţi relative la cursul evenimentelor au fost în noul Paradis, de pictoriţa Lucia Dem. Bălăcescu, surprinsă de invazie în sanatoriul de la Bugaz, şi 255 de zile la Cernăuţi, sub ocupaţie bolşevică, scrisă de un actor de mâna a treia, Pepe Georgescu, de la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Ultima era puternic antisemită însă cel puţin relata relativ corect cronologia evenimentelor şi, citită fiind cu atenţie, se putea alege din ea adevărul de fals.
Dureros a fost şi faptul că, induse în eroare de rapoarte contradictorii, nici autorităţile româneşti nu au putut înţelege semnificaţia mişcărilor evreieşti de o parte şi de alta a noii frontiere dintre România şi Rusia sovietică. de pildă, din faptul că numeroşi evrei se grăbeau să plece prin Galaţi către Reni s-a dedus că erau comunişti care abia aşteptau să facă joncţiunea cu ruşii. în realitate, şi evreii din Basarabia erau în continuă mişcare prin ţară, fie în căutare de mărfuri, atunci când era vorba de comercianţi, fie cu diverse probleme care nu se puteau rezolva decât în Vechiul Regat şi mai cu seamă la Bucureşti. şi acum se grăbeau să-şi regăsească familiile rămase de izbelişte sub tăvălugul rus. Ignobil a fost şi tratamentul rezervat evreilor din Basarabia şi Bucovina de Nord, care încercau să se refugieze în ceea ce mai rămăsese din România. şi aceştia au fost declaraţi comunişti, multora li s-a interzis intrarea în ţară şi aşteptau disperaţi la Ungheni ca să se lumineze românii la cap. Pur şi simplu, nici o autoritate nu putea să înţeleagă faptul că evreii, în general, dedicaţi unor activităţi comerciale şi unor profesiuni liberale, nu puteau avea nici o simpatie pentru regimul comunist din Rusia sovietică, excepţiile confirmând regula. în afară de asta, evreii erau oameni umblaţi, refugiaţi de sub diverse sisteme politice, şi ştiau mult mai bine cum se trăia sub regimul sovietic şi, mai ales, cum trăiau coreligioinarii lor sub acelaşi regim. Cu toate acestea, prin ziarele timpului, preluate din documentele oficiale, erau debitate incontinent fraze de genul: „La Catedrala din Cernăuţi, comuniştii evrei au dat crucea jos şi au pus în loc un steag roşu cu fotografia lui Stalin, iar interiorul l-au devastat cu diferite grenade.” De unde puteau să aibă evreii grenade? în afară de asta, mulţi română rămaşi sub ocupaţie sovietică atestau că aşa ceva nu s-a întâmplat, crucea a rămas acolo unde era şi nici interiorul catedralei nu a fost devastat cu grenade.
Vremea confuziilor. Adevărul era că şi românii, şi evreii erau năuciţi de succesiunea rapidă a evenimentelor, şi unii, şi alţii considerând mişcările celorlalţi drept gesturi ostile. şi toate zvonurile posibile aveau circulaţie liberă. „în ziua de 29 iunie 1940 – consemna un document militar -, primarul oraşului Cernăuţi a fost împuşcat în faţa primăriei.” Evreii, desigur, ar fi fost autorii crimei. Dar primarul respectiv, după ce predase oraşul sovieticilor, se refugiase în linişte la Câmpulung-Moldovenesc şi, la ora aceea, întocmea un raport cuvenit pentru uzul Ministerului de Interne. şi şeful gării din Cernăuţi ar fi fost asasinat de evrei, însă, în anii ’60-’70 acesta trăia bine merçi la Craiova. Avocatul evreu Michel Flexor s-ar fi instalat cu de la sine putere primar la Soroca, dar ziarele vremii atestă că, în august 1940, Michel Flexor îşi descisese un birou de avocatură la Bucureşti. De la astfel de neadevăruri s-a ajuns la masacrul a 55 de evrei la Dorohoi şi la o creştere a atmosferii antisemite din întreaga ţară. Până când însuşi Marele Stat Major s-a simţit dator să înfrâneze excesele antisemite, interzicând ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor să se mai răfuiască cu nişte oameni nevinovaţi. în ciuda acestui fapt, numeroşi evrei au fost aruncaţi de soldaţi din trenuri, în timpul mersului, şi 172 de evrei adunaţi în templul din Rădăuţi au traversat momentele critice sub paza Jandarmeriei. în felul acesta s-a ajuns şi la situaţia când mulţi evrei din Moldova, de teama viitorului tulbure care îi aştepta în ţară, au preferat să treacă la ruşi. Nu erau nici ei comunişti.

Extras dintr-un document militar
„Cât priveşte refugiul anumitor categorii de evrei în provinciile ocuopate de trupele sovietice, se menţionează că motivele care îi determină pe aceşti evrei la emigrare sunt, în afară de faptul că o parte îşi au în cele două provincii familiile şi avutul, şi teama de eventuale represiuni ce vor avea de îndurat continuând să locuiască în ţara noastră. Evenimentele din Basarabia şi Bucovina au determinat şi o mişcare a populaţiei evreieşti în sens invers decât cel relevat, ceea ce a determinat pe fruntaşii diverselor instituţii evreieşti din capitală să ia o serie de măsuri menite să asigure asistenţa coreligionarilor refugiaţi.”
(3 iulie 1940)

Extras dintr-un alt document militar
„în puţine împrejurări, ca acelea prin care trece azi, populaţia evreiască din ţara noastră a reacţionat atât de uniform, evreii părăsind pe cât posibil contactul cu populaţia autohtonă. încetinindu-şi activitatea şi retrăgându-se în cadrul strict al grupărilor lor, evreii studiază modalitatea preîntâmpinării oricăror măsuri menite să le aducă o constrângere a libertăţii de acţiune şi să-i deposedeze de bunuri. în acest cadru de solidaritate frăţească, directivele conducătorilor lor îşi găsesc executarea cu cea mai desăvârşită promptitudine.” Evident, nu era vorba despre evrei comunişti.
(7 iulie 1940)