Archive for the ‘Justiţia şi regimul comunist’ Category

Justiţia militară în conflict acut cu Securitatea

29 Martie 2008

În ciuda unor prejudecăţi curente într-o epocă revolută, prelungite uneori până în zilele noastre, între Justiţia militară şi Securitate nu a funcţionat totdeauna o concordie deplină. Poate era şi un reflex al adversităţii latente dintre armată şi organele represive, amorsată din momentul când cele din urmă, între toate structurile înzestrate cu uniforme şi arme, îşi asumaseră cu de la sine putere un rol de prim plan în societate şi în regim. Dar mai mult decât sigur conflictul se datora argumentaţiei precare pe al cărei temei Securitatea se străduia în neştire să populeze puşcăriile patriei cu oameni nevinovaţi.

Nu doar o dată, cu lacrimi de crocodil în ochi şi cu cascheta în mână, Securitatea a reclamat, în rapoarte adresate conducerii superioare a partidului comunist, activitatea deficitară a instanţelor de justiţie militară.
CU OCHII PE JUSTIŢIE. Deficitară din punctul de vedere al securiştilor, bineînţeles. şi în raport cu speţele de natură politică înaintate spre rezolvare judecătorilor militari. Un raport de această factură, semnat de însuşi Alexandru Drăghici,, a fost lansat în circuitele birocratice ale regimului la 24 martie 1958. „în ultimul timp – clama temutul ministru al Afacerilor Interne -, organele Securităţii Sratului au trimis în judecată infractori contrarevoluţionari care au săvârşit fapte grave împotriva statului nostru democrat popular. Analiza cazurilor judecate arată că unii dintre infractori au fost sancţionaţi cu multă blândeţe, indulgenţa mergând până la absolvirea de pedeapsă, deşi vinovăţia lor este evidentă, faptele fiind grave şi divedite cu probe incontestabile.” Din păcate pentru faimosul satrap din anii ’50, tocmai aici scârţâia arguţia Securităţii: vinovăţia celor împinşi în justiţie nu era evidentă şi nici probele împotriva lor nu erau chiar incontestabile. Ca să trecem şi peste faptul că uneori erau fabricate sau constau în recunoaşteri de circumstanţă, obţinute prin constrângere fizică.
însă încrederea lui Alexandru Drăghici în forul suprem al regimului încă nu se ştirbise, raţiune în virtutea căreia avansa şi propuneri dintre cele mai convenabile lui şi subalternilor săi. „întrucât asemenea soluţii, date de unele organe judecătoreşti – se mai preciza în raportul citat -, aduc prejudicii intereselor securităţii statului, fiindcă, după ce elementele contrarevoluţionare sunt puse în libertate, ele îşi continuă mai departe activitatea lor subversivă, iar pe de altă parte soluţiile lipsite de obiectivitate revoluţionară şi orientare politică justă nu fac altceva decât să încurajeze şi alte elemente contrarevoluţionare să desfăşoare activităţi clandestine, propunem să se ia măsuri pentru a se stabili cauzele pentru care unii judecători persistă încă să pronunţe astfel de hotărîri nejuste. în acelaşi timp, să se treacă la revizuirea cazurilor considerate de noi ca nejust soluţionate.” Nu era deloc exclus ca Alexandru Drăghici să fi regretat neşansa de a nu fi trăit în zilele sfârşitului de veac XVIII, când „obiectivitatea revoluţionară” se exprima mai expeditiv, prin ghilotină şi ştreang. Acum, unele din sugestiile lui au fost luate în seamă, altele nu.
VERDICTE ÎN CUMPåNå. între cazurile prin a căror soluţionare relativ laxă Justiţia militară nemulţumise Securitatea se numărau şi unele care puteau produce suspiciune şi îndoială chiar şi în conştiinţa unor persoane neiniţiate în subtilităţile dreptului penal valabil la data petrecerii faptelor. De pildă, un anume Ion Fărcăşanu din Târgu Neamţ era acuzat că ar fi trimis un înscris anonim de ameninţare unui secretar de Sfat Popular raional. însăşi Securitatea recunoştea că personajul fusese luat în colimator numai pe bază de vagi bănuieli şi în urma „unei expertize grafice insuficient de precisă, dar care concludea în cele din urmă că proba de scris luată lui Ion Fărcăşanu este identică cu scrisul din anonima corp-delict.” însă cum se putea ajunge de la o imprecizie recunoscută la o certitudine enunţată cu atâta lejeritate Securitatea nu se străduia să explice. şi argumentele ei fiind zdravăn trase de păr, Justiţia militară a dispus eliberarea învinuitului, din lipsă de probe temeinice. Iar fratele celui învinuit pe nedrept, ulterior, s-a plâns Procuraturii militare de la Bacău că Ion Fărcăşanu, imediat după punerea sa în libertate, în consecinţa bătăilor îndurate în scurta detenţie, a fost nevoit să se interneze într-un spital. Rapid, Securitatea s-a repliat într-o defensivă ţâfnoasă, afirmând că Ion Fărcăşanu, conform constatărilor ei de la faţa inspectată a locului, se internase datorită unei nevroze care îl chinuia mai demult, nicidecum datorită unui tratament contondent, suportat în perioada reţinerii. Totuşi, Procuratura militară a apreciat că un tratament abuziv, chiar dacă nu lasă urme fizice, vânătăi, escoriaţii sau răni deschise, poate reactiva o nevroză mai veche şi a trecut la întocmirea actelor prealabile pentru trimiterea în judecată a securiştilor care instrumentaseră cazul. Afront cum nu se putea mai jenant pentru o instituţie considerată atotputernică.
GOANA DUPå LEGIONARI. Un număr apreciabil de cetăţeni erau reţinuţi, anchetaţi de Securitate, aşa cum ştia aceasta să ancheteze, şi trimişi în justiţie pentru activităţi legionare prestate în îndepărtaţii ani 1940 şi 1941. Unii chiar mai fuseseră sancţionaţi de justiţia regimului Antonescu şi un principiu de drept încă necontestat apreciază că nu se pot administra două sau mai multe pedepse pentru o singură culpă. şi tocmai acest principiu nu izbutea să le intre în cap securiştilor, oricât li s-ar fi explicat despre ce era vorba. Astfel, îl agăţaseră pe un anume Virgil Epure, fost prefect legionar de Vaslui, pentru participarea la o şedinţă întrunită cu 18 ani înapoi, la 7 noiembrie 1940. Atât şi nimic mai mult. Automat, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare l-a achitat pe Virgil Epure de orice penalitate şi a dispus eliberarea imediată a inculpatului. Din partea Securităţii, protestele s-au ţinut lanţ, însă nu i-au clintit pe judecători din decizia lor.
în unele cazuri, mulţi procurori şi judecători militari nu s-au sfiit să salveze prin intervenţie directă potenţialele victime ale Securităţii, fie sfătuindu-le cum să se comporte în confruntările cu instanţa şi ce să recunoască sau nu, fie schimbându-le încadrarea juridică propusă de subalternii lui Alexandru Drăghici şi plasându-le concomitent sub incidenţa unor decrete de graţiere. Iar atunci când nu exista un decret salvator, referitor la o categorie de culpe sau alta, lucrurile se aranjau de o asemenea manieră încât inculpaţii se alegeau cu pedepse minime, de-a dreptul simbolice. A fost cazul lui Ioan Predescu, moşier expropiat, cu domiciliu obligatoriu, trimis în instanţă pentru „agitaţie contrarevoluţionară”, vinovăţie pentru care risca să ispăşească şi 10 ani de detenţie. Completul de judecată al Tribunalului Militar din Craiova i-a schimbat încadrarea juridică în „răspândire de ştiri false” şi Ioan Predescu a încasat numai 3 luni de închisoare corecţională. Nici muncă silnică şi nici temniţă grea.
„FåRå BURGHEJI!“ Tot în relaţie cu ceea ce se întâmpla la Craiova, am avut ocazia să cercetăm documente care atestau că Securitatea, în 1957, intenţiona să înfunde în puşcărie un lot important de personaje foste cu stare şi importanţă în urbe, doar pentru faptul că redactaseră un „program minimal” de revenire a ţării la un regim politic normal. însă fără a fi acţionat într-un fel sau în altul pentru transpunerea în practică a programului. Era vorba despre Mihail Paveliu, avocat, fost moşier, Gheorghe Popescu, avocat, fost guvernator al Băncii din Odessa în timpul războiului, Ion Turcu, fost mare comerciant, Constantin Mititelu, profesor de limba engleză, fost deputat PNţ, Gheorghe Rădulescu-Livezi, fost preşedinte al organizaţiei PSDI-Titel Petrescu pe regionala Oltenia, Gheorghe Tudor, avocat, înscris cândva în PNL-Brătianu, ştefan Ionescu-Bălceşti, fost ofiţer şi scriitor pe deasupra, şi Constantin Singureanu, de asemenea fost ofiţer în vechea armată, deblocat în 1947. Tribunalul Militar din localitate i-a condamnat la pedepse între 6 luni şi un an şi jumătate de detenţie. „Cât de mici au fost pedepsele – se lamenta Securitatea într-un document cu circulaţie internă – se poate deduce din faptul că, după pronunţare, inculpaţii şi-au făcut cruce, afirmând că se aşteptau la pedepse de peste 15 ani muncă silnică.”
De asemenea, s-a întâmplat deseori ca aceeaşi jusitţie să-i apere punctual pe militarii activi şi pe rezerviştii armatei, atunci când Securitatea încerca să le tulbure viaţa. Un caz semnificativ a fost cel al căpitanului de artilerie în rezervă Spiridon Ciornei din Suceava, arestat în urma unei întâmplări insolite. Unul din fiii minori ai căpitanului dibuise în casă decoraţiile lui din război, nu prea bine ascunse, şi ieşise cu ele pe un maidan, să le joace la rişcă. Printre medaliile sclipitoare se afla şi Crucea de Fier germană şi un binevoitor de pripas anunţase Securitatea. Aceasta, convinsă că toţi cei distinşi cu Crucea de Fier se bătuseră pe burtă cu Hitler, a dispus reţinerea căpitanului şi, apoi, arestarea lui. Omul a fost salvat de un procuror militar care le-a explicat securiştilor, cu multă răbdare, că decoraţia numită Crucea de Fier, în ciuda rezonanţei hulite a numelui ei, asemeni Ordinului Mihai Viteazul, nu se acorda decât pentru acte de bravură săvârşite pe câmpul de luptă, nicidecum pentru merite de natură poilitică. şi nici pentru merite de birou, birocratice. şi de data aceasta securiştii au traversat o stare de adâncă perplexitate. Pentru ei, dacă era decorat cu Crucea de Fier, căpitanul nu putea fi decât nazist.
în schimb, o adevărată panică stârneau în cadrul Ministerului Afacerilor Interne pedepsele administrate de tribunalele militare ofiţerilor şi subofiţerilor abuzivi din Securitate şi din Miliţie. Sergenţii majori ştefan Kovacs şi Francisc Kovacs din Gheorghieni au fost condamnaţi la câte 6 luni de detenţie pentru maltratarea unor adolescenţi reţinuţi pe stradă fără nici un motiv plauzibil. Sublocotenentul Ion Popovici a fost gratulat cu un an de detenţie pentru că se cinstise cu un pahar de tărie la o bodegă din vecinătatea sediului său, în timp ce se afla în serviciu. Locotenentul Ion Ciobanu din Bucureşti,, pentru o mită de numai 500 lei, a fost condamnat la nu mai puţin decât 10 ani de închisoare corecţională şi 6 ani degradare civică. Cu toate că nu avea antecedente penale şi fusese „sincer în cercetări şi în faţa justiţiei”. Până aici, toţi provenind din Miliţie. în sfârşit, locotenentul de securitate Marin Constantinescu de la UM 0123/U, care-i furase unui coleg pistoletul din dotare şi muniţia aferentă, forţând un fişet, a fost condamnat la 6 ani de deternţei pentru furt calificat, la încă 6 ani de detenţie pentru deţinere ilegală de armament, la 3 ani pentru deţinere de muniţie şi la un an de interdicţie corecţională. „Dacă, în fond, sancţionarea acestora este justă – consemna un alt document de securitate -, ceea ce considerăm nejust este faptul că nu cu aceeaşi severitate sunt pedepsiţi duşmanii cei mai înrăiţi ai regimului democrat popular, care vin din rândurile foştilor exploatatori, acţionează cu intenţie direct contrarevoluţionară şi se pun în mod voit, conştient, de-a curmezişul construirii socialismului în ţara noastră.”
UN CHIX LAMENTABIL. Una dintre cele mai fastuoase şi fastidioase cercetări întreprinse de Securitate în epocă a fost etalată la 5 iulie 1961, într-o Sinteză privind activitatea de contrabandă desfăşurată de navigatorii români în porturile din RPR şi cele din străinătate; metode şi procedee. în document se mai vorbea şi despre scoaterea peste graniţă a unor cantităţi de „valută românească”, numai că banii din România nu se puteau numi valută, de vreme ce nu erau luaţi în consideraţie de nici o bancă din lumea civilizată. Definitivarea lucrării a pretins cel puţin un an şi jumătate de muncă asiduă, osteneală prestată de instituţie în stilul cunoscut al celor ce îşi inventează perpetuu un obiect de activitate, atunci când nu-l au. „Din materialele informative primite de la agentura din navigaţie, precum şi dintr-o serie de materiale de anchetă – se preciza în voluminoasa sinteză -, rezultă că un număr însemnat de navigatori români, care navighează în apele extrateritoriale, desfăşoară activitate de contrabandă. Cel mai mare volum de contrabandă se face de către navigatorii care navighează mai des între porturile Bratislava şi Viena.” în fapt, despre ce era vorba? Ce vinovăţie îi apăsa pe acei „navigatori români care navighează”? Era vorba despre nişte marinari şi şlepari amărâţi, care se cârpeau cum puteau şi ei la salariile mizerabile cu micile diferenţe de preţuri ale unor produse din ţările riverane, diferenţe survenind de la un port la alt port.
CåRåUŞI PE DUNåRE. Iată şi câteva dintre descoperirile senzaţionale ale Securităţii, la care s-a parvenit prin eforturi intense şi susţinute. „Numitul Filip Andrei, pilot II din Turnu Severin – era rezumat un caz între multe altele -, la voiajul făcut cu vasul Bucegi în străinătate, a cumpărat de la Viena 10 ceasuri pe care le-a ascuns în butelia de aer, în sala maşinilor. în portul Bratislava, ajungând seara, a introdus ceasurile într-o găleată, pe fundul căreia a aşezat bumbac şi vată, iar deasupra o tablă şi un sabot de fier. Găleata a fost legată cu o sfoară şi lăsată în exteriorul vasului, până la nivelul apei, şi, în felul acesta, obiectele respective nu au fost găsite de revizie. Filip Andrei a predat aceste ceasuri unei legături pe linie de contrabandă, din rândul navigatorilor cehi, care le-a comercializat.” Marinarul Constantin Mărculescu uzase de altă metodă pentru a dosi nişte ceasuri Doxa, cumpărate la Regensburg şi vândute la Bratislava. Le învelise în material plastic şi le înghesuise sub servomotor, într-un sertar culisant între ambele borduri ale servomotorului. Acelaşi, în plus, cumpărase şi 200 de baticuri la Viena şi le plasase la Bratislava, trecând prin revizie cu ele înfăşurate sub cămaşă şi pantaloni. Tot cu cărăuşia de mărunţişuri între Viena şi Bratislava se ocupa şi timonierul Iulian Chiriac, ajutat de soţia sa Paraschiva, parte din echipaj. Pe ruta Regensburg-Bratislava, Sorin Nicolae dosise la bordul şlepului său 6 baticuri şi 2 ceasuri. Adică un nimic, pur şi simplu. însă mai ales Ion Dajicea, şi el marinar de şlep, îmbarcat timp de aproape un an pe tancul-depozit din Bratislava, destinat să alimenteze cu combustibil vasele româneşti în pasaj spre amonte sau spre aval, mijlocise transferurile de pe nave în port a tuturor marafeturilor din manipularea cărora putea trezulta un ce beneficiu. Fiind de speriat perspicacitatea cu care dibuise Securitatea toate aceste matrapazlâcuri, apreciate drept grave ameninţări la siguranţa regimului comunist de la Bucureşti.
Fireşte, s-a ajuns cu toate dosarele în justiţie, culpele erau descrise şi disecate cu minuţia unor ceasornicari, probele păreau imbatabile, urmând ca vinovaţii să fie judecaţi şi legaţi. Numai că justiţia le-a râs şi de data aceasta în nas securiştilor: tribunalele româneşti nu erau competente să judece şi să emită verdicte asupra infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului naţional. Se pare că acesta a fost momentul în care, furios din cale afară, Alexandru Drăghici le-a ordonat subalternilor săi să urmeze în masă cursurile Facultăţii de Drept. La Bucureşti sau unde mai existau asemenea institute de învăţământ superior. Ceea ce s-a şi întâmplat, băieţii înscriindu-se la fără frecvenţă, desigur. Pentru cursurile la zi pierduseră trenul demult.
Din toate, se poate deduce că România, nici în vremuri atât de tulburi, nu a dus lipsă de oameni dintr-o bucată, care nu se intimidau din nimic şi ştiau să reziste unor acte de nedreptate flagrantă. De altfel, fărădelegea nu poate fi înfruntată decât cu legea în mână, dar şi cu abilitatea de a o interpreta în favoarea speţei umane.

BANCUL DECENIULUI ŞASE DIN SECOLUL XX
Un condamnat de ultimă oră este introdus în celula în care îşi va ispăşi pedeapsa. Tovarăşii din detenţie îl întreabă curioşi:
– Câţi ani ţi-au dat?
– Zece, răspunde condamnatul, posomorât.
– şi ce ai făcut?
– Nimic, răspunde condamnatul, şi mai posomorât.
– Nu se poate, încep toţi să râdă. Pentru nimic se dau numai cinci ani.

CUVÅNTUL PATRONULUI
„Nu trebuie să fim liniştiţi atâta timp cât concentrările de elemente duşmănoase există pe teritoriul ţării şi nu sunt încadrate informativ. La noi este o realitate vie faptul că foarte multe concentrări duşmănoase se găsesc neîncadrate informativ, unii lucrători chiar fac teorii că anumite elemente au îmbătrânit, că nu mai sunt capabile să ducă activitate şi altele de soiul acesta, care reflectă delăsarea, împăciuitorismul faţă de duşman şi, în acelaşi timp, poziţia de gură cască a lor faţă de duşman“.
Alexandru Drăghici

PERSPICACITATEA SECURITåŢII
„Din discuţiile purtate cu agentura, cât şi cu unii navigatori, rezultă că se mai folosesc şi alte forme şi metode de ascundere şi scoatere a obiectelor de contrabandă, cum ar fi: introducerea mărfurilor de contrabandă în cauciucul de la bicicletă; sub placa globului de lumină de la plafonul cabinei; în vinciurile de manevră ale remorcilor; în locaşul supraplinului de la chiuvetă; în locaşele cuierelor de la saloane; în bintele ce se folosesc penttru manevră; în chesoanele bărcilor de salvare; în lăzile cu nisip ale vapoarelor; în extinctoarele vasului etc. Locurile de ascundere a valutei, pentru a fi scoasă din ţară clandestin, sunt diverse şi relativ uşor de realizat, datorită volumului mic. Se cunosc următoarele metode şi locuri de ascundere: coaserea bancnotelor în căptuşeala hainelor; înfăşurarea lor în interiorul mânerului de lemn sau de metal al lămpii de benzină; introducerea în interiorul apărătorului cablurilor electrice din sala maşinilor; în spatele tablourilor de scule; în spatele oglinzilor şi al tablourilor electrice; în pantofi, sub ciorapi etc.”
Lt. maj. Mihai Rotaru