Archive for the ‘Legaţia Italiei sub asediul regimului comunist’ Category

Securitatea spiona Italia după ureche

30 Martie 2008

În anii ’50, serviciile secrete ale României comuniste pierduseră toate legăturile cu ageţii din Italia, având la dispoziţie informaţii eronate, culese din surse puţin credibile. În schimb, orice cetăţean peninsular care rezida în România era privit ca potenţial duşman, fiind atent monitorizat.

În ianuarie 1952, Securitatea era deosebit de nedumerită de faptul că Altieri Zanvettor, deşi îşi predase serviciul noului cancelar al Legaţiei Italiei, Corrado Corrao, nu părăsea România. Nici informatorul cu indicativul de cod H. H. 12, recrutat din interiorul oficiului dioplomatic, n-a reuşit să afle ceva plauzibil. Se spunea că Altieri Zanvettor va fi rechemat curând în Italia, dar momentul acesta nu va surveni decât atunci când pe cei ce îl ţineau sub o strictă supraveghere îi va răzbi plictiseala. Securitatea uitase că personajul era născut în România, aici se afla şi familia sa şi încă nu avea nici un gând să ajungă în ţara părinţilor săi. Oricum, nedumerirea Securităţii, chiar dacă provenea dintr-o amnezie, era un semn că instituţia informativă şi represivă continua să fie atentă la toate mişcările diplomaţilor şi funcţionarilor italieni. şi dorea să destrame solidaritatea firească a celor ce aveau o oarecare vechime în România. Totuşi, până în ultimul trimestru al anului, nu a întreprins nici un gest agresiv.
MONITORIZARE. Târziu, în octombrie 1952, Securitatea a cerut Ministerului Afacerilor Externe o listă completă a italienilor care nu beneficiau de statutul de diplomaţi, dar cărora paşapoartele de serviciu le asigura o oarecare imunitate în faţa autorităţilor româneşti. Lista primită de la departamentul Externelor, semnată de noul ministru Simion Bughici, conţinea următoarele nume: Altieri Zanvettor, fost şef al biroului contabilităţii, Adriano Revel, şeful biroului de paşapoarte, Gaetano Squisito, şeful biroului de repatrieri, Zoe Olivotto, funcţionară fără atribuţii precise, Spiridone Fabiano, funcţionar la biroul de paşapoarte, Antonio Bontempi, telefonist, Pietro Bellina, telefonist şi om de serviciu, Luigi Segatto, om de serviciu, Aristide Milleri, şoferul lui Alberto Calisse, Natale Zoldan, uşierul legaţiei, Giacomo Oleva, intendentul asistenţei medicale, şi Oddo Bontempi, valetul ministrului. în total, o duzină de oameni, toţi născuţi sau stabiliţi de mai multă vreme în România.
în septembrie 1951, din dispoziţia conducerii politice a statului, Ministerul român al Afacerilor Externe comunicase Legaţiei Italiei că nu mai recunoştea paşapoartele de serviciu ale italienilor enumeraţi mai sus. Asta însemna că oricând puteau fi reţinuţi, arestaţi sau expulzaţi pentru orice nimic, sau de-a dreptul fără nici un motiv. Totuşi, măsura nu fusese imediat transpusă în practică, probabil datorită opoziţiei ministrului Ana Pauker, debarcată din funcţie la 10 iulie 1952, plasată de atunci în domiciliu obligatoriu şi sub cercetări privind conflictele ei cu restul şefilor partidului comunist autohton. Ana Pauker, întâmplător sau nu, nu era chiar satrapul despre care referă o anumită literatură istorică românească. însuşi nunţiul apostolic Gerald O’Hara recunoscuse cândva că Ana Pauker era singurul personaj din guvernul de la Bucureşti cu care se putea sta de vorbă. Vorbea limbi străine, sesiza subtilităţile de limbaj şi avea şi simţul umorului, atunci când nu o flancau colegii ei din partid. Dar Ana Pauker nu mai era titulara Ministerului Afacerilor Externe şi succesorul ei, Simion Bughici, era un personaj atât de încuiat şi de şters încât nu a rămas nici măcar în istoria regimului comunist. în acest context, Securitatea considera că avea mână liberă să procedeze după cum o tăia capul. Intervalul de timp în care nu mai supusese Legaţia Italiei unor hărţuieli orchestrate i se părea excesiv de lung şi, din punctul ei de vedere, trebuia să fie scurtat drastic. Aşa s-a ajuns la reactivarea acţiunii adoptate cu aproape un an în urmă, de suspendare a paşapoartelor de serviciu.
CU TUNURILE PE CATOLICI. Ca şi în alte împrejurări, elanul Securităţii spre o nouă crispare a relaţiilor cu italienii şi reprezentanţa lor diplomatică s-a declanşat printr-un referat, redactat de data aceasta de locotenent colonelul Eugen Szabo şi locotenenţii Petre Praf şi Ilie Mihai. Documentul preciza că, mai nou, începuse să se ocupe de “activităţile de subminare subversivă dusă de clerul catolic, agentură a Vaticanului”, şi Direcţia a III-a de contraspionaj, neimplicată până atunci în aceste probleme. Era amintit şi rolul de mijlocitor al Legaţiei Italiei între clerul catolic din România şi Vatican, dar întreaga argumentaţie a celor trei ofiţeri, pentru mentalitatea din zilele noastre, nu făcea decât să dezvăluie o farsă de un gust total îndoielnic. Atât parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti, cât şi Eraldo Pintori, precum şi restul de clerici şi de mireni implicaţi în acelaşi proces odios, fuseseră condamnaţi pentru acte de spionaj. Dar ancheta prin care au fost împinşi în judecata Tribunalului Militar din Bucureşti nu fusese condusă de direcţia specializată în contraspionaj a Securităţii, ci de Direcţia I-a, abilitată în delicte politice comise de cetăţenii români sau de rezidenţii străini în interiorul ţării. Era o dovadă incontestabilă că mascarada montată în septembrie 1951 fusese un proces de natură eminamente politică, fără a avea vreo relaţie cu spionajul, decât dacă o asemenea relaţie era inventată. Chiar rezoluţia aşternută pe referatul celor trei ofiţeri de generalul maior Alexandru Nicolschi reitera un ordin mai vechi: eventualele semnalări ale unor acte de spionaj vor fi înaintate exclusiv Direcţiei a III-a de contraspionaj. Implicit, până la data aceea, n-ar fi fost cazul.
Un moment de-a dreptul rizibil a survenit în aprilie 1953, când, la nivelul conducerii Securităţii s-a elaborat o sinteză intitulată Baza spionajului italian din România: ce a fost şi ce a rămas. însă, în document, departe de a fi vorba despre o bază a spionajului italian în România, se discuta despre altceva şi, anume, despre felul în care Securitatea spiona Legaţia Italiei, prin informatorii recrutaţi din rândurile personalului ei. Iar în ceea ce privea spionajul italian ca atare se recunoştea tranşant şi deschis: “Nu cunoaştem formele de activitate împotriva ţării noastre.” şi se avansa şi o explicaţie cu aspectul de scuză: “S-a neglijat linia italiană, în favoarea celei franceze”. Dincolo de ridicolul situaţiei, rămânea în picioare o întrebare stânjenitoare: dacă nu erau cunoscute metodele de acţiune ale presupusului spionaj italian, cum puteau să fie cunoscuţi vectorii prin care acele metode se exercitau? Vectorii fiind oameni, bineînţeles. O întrebare cu atât mai stringentă cu cât, începând din vara lui 1952, Securitatea începuse să opereze printre italienii din România alte valuri de arestări efectuate aiurea, fără discernământ. Erau vizaţi mai ales cei ce doreau să se repatrieze şi nu concepeau să plece din ţară mai săraci decât erau la sosire. Protestele lor erau interpretate drept injurii aduse regimului comunist.
DEZINFORMARE. Cât de precare erau cunoştinţele Securităţii cu privire la structura, activităţile şi obiectivele serviciilor secrete ale Italiei s-a văzut din două sinteze distribuite departamentelor interesate la 2 iulie 1953. Nici un om în capul căruia a explodat o grenadă nu ar fi putut să emită o colecţie atât de stufoasă de afirmaţii mai alături de adevăr, mai lipsite de consistenţă, dacă nu aberante de-a dreptul. Ca punct de pornire era stabilită OVRA, serviciu preluat pasămite de regimul postbelic peninsular de la regimul lui Mussolini. Dar serviciul în speţă încetase să mai existe odată cu căderea dictatorului italian. Etapele disoluţiei lui erau etalate în cartea memorialistică a lui Carmine Senise, Quando ero Capo della Polizia, apărută în Italia în 1946, deci cu şapte-opt ani în urmă. Ce păzeau ofiţerii Securităţii acoperiţi de statutul de diplomaţi, prezenţi şi în Legaţia română de la Roma, ca şi în toate reprezentanţele diplomatice ale ţării din Occident? Din nefericire, nici un agent al Securităţii nu avea voie să aducă în România regimului comunist literatură specifică din strâinătate, pentru ca nu cumva bravii ei ofiţeri să se molipsească de ideologia parşivă a imperialismului. “Nu cunoaştem date amănunţite asupra organizării şi componenţei ei” – se mai afirma în relaţie cu OVRA. însă, dacă ofiţerii Securităţii ar fi avut răbdarea să răsfoiască arhivele fostului Serviciu Special de Informaţii român, lichidat la 2 aprilie 1951, ar fi aflat practic totul despre ce a fost OVRA şi despre cum era structurată.
Alte confuzii din cele două sinteze nu puteau decât să provoace ilaritate în rândurile celor informaţi cât de cât. SIFAR (Servizio Informazioni Forze Armate – n.n.), numai pentru că în conducerea lui se afla şi un căpitan de fregată, era considerat de Securitate drept serviciul de informaţii italian al Marinei. La fel, interpretând aproximativ şi după ureche ultima iniţială din sigla SIM (Servizio Informazioni Militari – n.n.), Securitatea era convinsă că şi această structură era subordonată Marinei peninsulare. în această idee evident eronată se mai preciza: “în noiembrie 1950, conducerea SIM a trecut la lărgirea activităţii informative, introducând pe vasele comerciale colaboratori ai săi dotaţi cu instrucţiuni, chestionare şi materiale tehnice pentru culegerea de informaţii şi fotografierea porturilor şi a vaselor pe care le întâlnesc. Aceştia au şi sarcina de a sesiza oameni din diferite porturi care sunt apţi pentru recrutare.” însă, dincolo de faptul că SIM nu era un serviciu de informaţii al Marinei, în noiembrie 1950 nici măcar nu mai exista ca structură independentă, fiind absorbit de SIFAR, încă din septembrie 1949, când SIFAR se constituise şi devenise operativ. Alături de unele informaţii preluate din ziare, se mai ştia câte ceva foarte vag despre o şcoală de radiotelegrafie de la Sirmione sul Garda, despre lagărul de refugiaţi din răsăritul european de la Opicina, unde s-ar fi procedat la recrutări de agenţi, şi despre centrele de instrucţie de la Bari, Trieste şi Miramare. şi nimic despre vreo preocupare vizând România. Asemenea preocupări sunt ignorate şi de literatura italiană de gen din zilele noastre.
VATICANUL “FACSIST”. în aceleaşi sinteze apăreau şi unele referinţe la aşa-zisul serviciu de informaţii al Vaticanului, dar totul era tratat atât de confuz şi de încâlcit încât rezulta un ghiveci din care nici un om cu mintea constituită normal nu putea să înţeleagă nimic. Fiind cât se putea de clar că Securitatea, în criză de informaţii valide, inventa în neştire probleme şi situaţii, presupuşi spioni şi presupuse obiective ale acestora. Uneori, afirmaţiile erau împinse până dincolo de absurd. De pildă, conducerea politică de la Bucureşti era informată că Vaticanul preconiza să constituie o armată de mercenari, recrutaţi dintre legionarii români refugiaţi în străinătatea occidentală, pe care s-o utilizeze ca forţă de şoc pentru o invazie în România. în primul rând, legionarii români nu erau catolici, ci ortodocşi habotnici şi, în al doilea rând, clerul catolic din ţară privise totdeauna cu reticenţă mişcările extremiste ale Gărzii de Fier şi excesele ei pur şi simplu inacceptabile într-o lume civilizată.
În această lumină, procesul intentat parohului Pietro Ernesto Clemente Gatti, lui Eraldo Pintori şi celorlalţi şase mireni şi clerici catolici de la Timişoara şi Bucureşti nu reprezenta o atitudine ofensivă, cum se dorea şi cum se clama în ziarele timpului, ci o reacţie de apărare. Efectiv, prin acţiunea Securităţii, regimul politic din România se apăra de himere produse de propria imaginaţie şi, totodată, de propriile ei coşmaruri. Eventualitatea ca înscenarea să fi fost inspirată de consilierii sovietici ai autorităţilor româneşti, Securităţii autohtone aparţinându-i numai regia, nu schimbă datele situaţiei. şi într-un caz, şi în altul, gestul s-a dovedit a fi unul iresponsabil, generând consecinţe jenant prelungite în viitor. în lumea catolică, imaginea României a suportat un proces accentuat de deteriorare şi lumea catolică nu e mică şi nici lipsită de influenţă. Pe de altă parte, prin natura lucrurilor, nu putea fi vorba despre relaţii politice deosebit de strânse între Roma şi Bucureşti. însă şi relaţiile economice dintre cele două naţiuni au fost perturbate timp de peste două decenii. Cu ce beneficiu pentru români?

„Procesul italienilor”
„Răfuiala” regimului comunist cu diplomaţii şi clericii italieni a atins punctul maxim în anul 1951, când la Bucureşti a avut loc procesul Legaţiei Italiei. La 17 septembrie 1951 a fost emisă de completul de judecată sentinţa-minută nr. 1228, semnată de generalul Alexandru Petrescu, preşedinte, coloneii Lascăr Petrovici, Ioan Petreanu şi Nicolae Grigore, şi locotenent colonelul magistrat Aurel Casandra, în calitate de membri.
Pedepsele i-au uluit, pur şi simplu, şi pe acuzaţi, şi pe avocaţi, şi pe asistenţii din partea Legaţiei Italiei. şi le transcriem aici în ordinea legitimată de document: episcopul Augustin Pacha – 18 ani de temniţă grea; parohul Clemente Gatti – 15 ani de temniţă grea; funcţionarul Eraldo Pintori – muncă silnică pe viaţă; Iosif Schubert, episcop de Bucureşti, hirotonisit clandestin – temniţă grea pe viaţă; Iosif Waltner, directorul cancelariei episcopale de la Timişoara – 15 ani de muncă silnică; Adalbert Boros, episcop de Timişoara, hirotonisit clandestin – muncă silnică pe viaţă; Johannes Heber, secretarul Episcopiei din Timişoara – 12 ani de muncă silnică; Gheorghe Săndulescu şi Lazăr ştefănescu, animatorii Partidului Social-Creştin – muncă silnică pe viaţă, şi pentru unul, şi pentru celălalt; şi medicul Petre Ţopa – 10 ani de temniţă grea. în patru zile, condamnaţii aveau dreptul să facă recurs şi chiar l-au făcut. La 18 septembrie 1951, deci înainte de judecarea recursului, sentinţa a apărut în Scânteia, cotidianul oficial al partidului comunist, cunoscut atunci sub titulatura de Partidul Muncitoresc Român. Recursul a fost luat în consideraţie de instanţa Tribunalului Militar Bucureşti abia la 14 decembrie 1951. Şi a fost respins.

Anunțuri

Destine frânte de Securitate

30 Martie 2008

Procesul membrilor Legaţiei Italiei la Bucureşti din toamna anului 1951 a demonstrat că Securitatea nu avea scrupule în inventarea unor acuzaţii grave. Toţi cei implicaţi în respectiva mascaradă judiciară au ispăşit ani grei de temniţă în puşcăriile politice. Ceai mai fericiţi au reuşit să plece după un timp în Italia, prin presiuni internaţionale. Din nefericire, pentru unii închisoarea a însemnat sfârşitul vieţii…

Începând de la 24 noiembrie 1951, s-a trecut la reanchetarea lui Eraldo Pintori asupra relaţiilor lui cu diverse alte persoane despre care nu a fost vorba în lunile premergătoare procesului. De pildă, a fost întrebat cine a fost angajat drept medic al Legaţiei Italiei după plecarea lui Antonio Nocera din ţară. Cum a intrat în contact cu Dimitrie Gheorghiu, născut la 10 septembrie 1899, la Iaşi, fost inspector de poliţie, deţinut atunci în penitenciarul din Făgăraş, de la care primise unele informaţii, pasate ulterior lui Giuseppe Puri Purini? Nu a fost nevoie de o explicaţie sofisticată, pur şi simplu, Dumitru Gheorghiu locuise în vecinătatea sa apropiată, pe str. Laurenţiu Claudian nr. 32. Ce ştia despre Anca Magheru, pe care o cunoscuse atunci când era secretară la Legaţia română de la Roma? La ultima întrebare, Eraldo Pintori n-a avut nimic altceva de spus decât că Anca Magheru, după ştiinţa sa, fusese arestată în 1943 pentru activităţi comuniste. în sfârşit, chiar în ziua Crăciunului, la 25 decembrie 1951, colonelul Petre Petrescu şi căpitanul Mihai Niculescu, prin adresa nr. 141/6457, au formulat ultima lor cerere destinată Direcţiei a VIII-a de anchete penale: să stoarcă de la Eraldo Pintori declaraţii complete şi separate asupra tuturor societăţilor şi întreprinderilor cu capital italian, existente în România până la naţionalizarea din iunie 1948. şi aceste chestiuni se puteau obţine din arhivele Ministerului român al Industriei. I s-au mai cerut deţinutului date despre consulatele şi coloniile italiene şi “o completare la declaraţia sa privitoare la biroul cifrului din cadrul Legaţiei Italiei”. Anume, “dacă au existat în acest birou instalaţii tehnice, aparate de cifrat, de radioemisiune etc.” Cu alte cuvinte, Securitatea se angajase într-o acţiune de spionaj asupra unui spaţiu care se bucura de extrateritorialitate prin constrângerea unui biet deţinut condamnat să moară în puşcărie. Urâtă poveste!
După Crăciunul din iarna 1951/1952, timp de aproape un an şi jumătate, Eraldo Pintori dispare din documentele Securităţii şi este de presupus că a fost lăsat să-şi ispăşească în pace pedeapsa nemeritată. La 14 mai 1953, se afla deţinut în penitenciarul din Mărgineni şi urma să fie vizitat de un diplomat italian, al cărui nume nu era precizat. “Organele noastre avizează negativ o asemenea vizită” – au decis locotenent colonelul Eugen Szabo şi locotenentul Ilie Mihai, într-o adresă transmisă Ministerului Afacerilor Interne, în speţă Unităţii Militare 0618. La 17 septembrie 1953, locotenentul Colea Barbu, prin intermediul sursei Beraru, recrutată din interiorul Legaţiei Italiei, a aflat că Argilia Pintori înaintase Prezidiului Marii Adunări Naţionale o nouă cerere de graţiere a soţului ei. Cererea a fost respinsă, cum va fi respinsă şi o cerere consecutivă din 1954. Abia la 8 aprilie 1955, transferat între timp la penitenciarul de la Piteşti, Eraldo Pintori a fost pus la dispoziţia Ministerului Afacerilor Interne, fiind eliberat în aceeaşi zi din detenţie. După ce a fost găzduit în saediul Legaţiei Italiei timp de trei zile, la 12 aprilie, acelaşi an, a plecat spre ţara natală însoţit de doi curieri. Executase exact patru ani fără 19 zile de închisoare.
Dacă tot au fost anchetaţi în acelaşi lot şi judecaţi împreună în acelaşi proces, se cuvine să ştim şi ce s-a întâmplat cu ceilalţi inculpaţi implicaţi în mascarada menită să discrediteze Legaţia Italiei. Augustin Pacha nu a fost condamnat numai la 18 ani de temniţă grea, ci şi la 1.200.000 lei amendă penală, o sumă destul de consistentă atunci. în 1952, a fost transferat din arestul Ministerului Afacerilor Interne la penitenciarul din Sighet, unde erau încarceraţi cei mai importanţi demnitari ai “fostului regim exploatator al clasei muncitoare şi vinovat de dezastrul ţării”, asta din punctul de vedere al comuniştilor. Deţinut în celula nr. 52, a fost supus unui tratament de exterminare, s-a îmbolnăvit foarte grav, şi-a pierdut vederea şi, în 1956, a fost transportat subn escortă la Timişoara, în libertate supraveghiată. A decedat în acelaşi an, în vechea sa locuinţă de pe str. Voltaire nr. 4.
Inspectorul şcolar Gheorghe Săndulescu, suspectul animator al ficţiunii Partidului Social-Creştin, despre care unele documente lasă să se înţeleagă că era agent provocator al Securităţii, a murit în penitenciarul de la Aiud, în 1953. Nu era de mirare. Securitatea îi trata cu un cinism infinit chiar şi pe cei ce o ajutau să declanşeze un scandal politic sau de spionaj. Au existat şi ofiţeri ai Siguranţei de odinioară, preluaţi temporar de Securitate, cărora li s-a încredinţat misiunea ingrată de a se lăsa încarceraţi sub acoperirea de deţinuţi de drept comun, spre a obţine informaţii suplimentare de la deţinuţii politici, prin tragerea lor de limbă. şi au fost uitaţi în detenţie. Supravieţuitorii au fost eliberaţi peste aproape un deceniu şi jumătate, cu prilejul masivelor graţieri din 1964. într-o vreme, despre Gheorghe Săndulescu circula zvonul că ar fi fost sinucis, ca să nu vorbească, fapt perfect plauzibil în împrejurările de atunci.
La 1 martie 1954, prin Hotărîre a Consiliului de Miniştri, Ministerul Afacerilor Interne a decis eliberarea lui Johannes Heber şi plasarea lui în domiciliu obligatoriu, la Timişoara, tot pe str. Voltaire nr. 4, pentru o perioadă de 60 de luni. Decizia a devenit operativă abia la 7 iulie 1956, printr-un document semnat de generalul maior Alexandru Nicolschi, secretar general al ministerului de resort. La 17 iulie 1956, şeful Serviciului C al Securităţii, colonelul Gogu Popescu a comunicat hotărîrea în speţă Direcţiei Regionale Timişoara, respectiv colonelului William Steskal, locotenent colonelului Wilhelm Einhorn şi căpitanului Constantin Novac, precum şi penitenciarului de la Râmnicu Sărat, unde se ştia că era deţinut preotul Johannes Heber. însă, de la 30 decembrie 1955, Heber nu mai era acolo, fiind cerut de Direcţia Regională Bacău a Securităţii. La 30 august 1956, locţiitorul şefului Serviciului C, locotenent colonelul Nicolae Mateescu, a cerut la Bacău lămurirea urgentă a situaţiei, dar, între timp, Johannes Heber fusese trecut sub jurisdicţia Regionalei Suceava, fără să se ştie de ce. în sfârşit, la 14 septembrie 1956, de la Suceava, s-a comunicat centralei de la Bucureşti că Heber fusese eliberat din detenţie la 31 iulie, acelaşi an. Din nefericire, nu se mai ştia unde era, dispăruse ca şi cum n-ar fi fost, ceea ce a stârnit un moment de panică.
Nu era prima dată când se putea constata că în Securitate dreapta nu prea ştia cu ce se ocupa stânga. în realitate, printr-o hotărîre adoptată la nivelul ministrului Alexandru Drăghici, lui Johannes Heber i se fixase domiciliu obligatoriu nu la Timişoara, ci în comuna Freidorf din acelaşi fost judeţ Timiş-Torontal şi avea aprobarea să se deplaseze periodic la rudele sale din localitatea Utvin. La 7 mai 1957, a cerut să i se aprobe o deplasare la Bucureşti şi la Buftea, unde avea alte rude, şi, pe parcursul călătoriei, a fost permanent urmărit, în speranţa că ar fi putut să fie surprins contactând persoane suspecte din punctul de vedere al autorităţilor. Ceea ce ar fi permis Securităţii să declanşeze un alt scandal. Nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun. Ulterior, centrala de la Bucureşti a respins o cerere a lui Heber de a întreprinde o călătorie la Ciacova, unde erau mormintele părinţilor săi. Ciacova era prea aproape de frontiera cu Iugoslavia. Restricţia a căzut în urma unui demers al Securităţii din Timişoara, în speţă al colonelului William Steskal, şvab şi el de origine etnică, ca şi Johannes Heber. La 2 aprilie 1959, prin Decizia nr. 15.415 a Ministerului Afacerilor Interne, lui Johannes Heber i-au fost ridicate şi restricţiile domiciliare. La 18 mai 1959, a fost scos din evidenţa persoanelor cu domiciliu obligatoriu şi transferat în evidenţa elementelor duşmănoase, inadaptabile la rigorile regimului comunist.
La 2 iunie 1956, la Ministerul Afacerilor Interne, cercetându-se arhivele Siguranţei din anii premergători războiului, s-a constatat că Lazăr ştefănescu, discipolul inconştient al lui Gheorghe Săndulescu, nu fusese membru al Gărzii de Fier, cum se menţionase în actul de acuzare din septembrie 1951. Deci, cel puţin una dintre acuzaţiile ce i s-au adus în proces se dovedea a fi neîntemeiată. în orice ţară civilizată din lume, chestiunea ar fi condus la revizuirea procesului în care a fost condamnat. Cu toate acestea, a fost eliberat din detenţie abia la 28 iulie 1964, prin Decretul de graţiere nr. 411. Până atunci, trecuse prin penitenciarele de la Jilava, Gherla, Galaţi, unde participase la o revoltă a deţinuţilor, Aiud, Tecuci, Botoşani, din nou Jilava, Râmnicu Sărat şi pentru a treia oară Jilava.
Iniţial, Iosif Waltner a făcut cunoştinţă cu arestul Ministerului Afacerilor Interne din Bucureşti şi cu penitenciarul Jilava. în noiembrie 1955, era deţinut în penitenciarul din Râmnicu Sărat, considerat drept penitenciar de exterminare, unde a fost reanchetat, împreună cu episcopul greco-catolic hirotonisit clandestin Alexandru Todea. şi în acest caz, s-a ajuns la concluzia că decizia hirotonisirii lui Alexandru Todea sosise de la Vatican la Bucureşti prin intermediul Legaţiei Italiei. în octombrie 1957, Iosif Waltner a fost transferat de la penitenciarul Râmnicu Sărat la cel din Piteşti. Mişcarea putea fi considerată drept un semn că, dacă va avea zile, era destinat să iasă viu din detenţie. Totuşi, la 16 ianuarie 1958, i-a fost respinsă o cerere de recurs înaintată justiţiei cu un an în urmă. La 4 ianuarie 1962, se afla în penitenciarul din Dej şi înainta o cerere de graţiere către Consiliul de Stat. Va fi eliberat abia peste doi ani şi ceva. într-adevăr, a supravieţuit tuturor vicisitudinilor.
Despre Iosif Schubert am găsit în arhive informaţii deosebit de subţiri. ştim că la 21 noiembrie 1960, în timp ce era deţinut în penitenciarul din Dej, a fost pedepsit cu şapte zile de carceră, deoarece organizase o reuniune de rugăciuni, împreună cu nefericiţii cu care împărţea aceeaşi celulă. Adalbert Boros a fost eliberat din detenţie târziu, tot cu prilejul graţierilor din 1964. Medicul Petre ţopa a încetat din viaţă în penitenciarul de la Jilava, la 17 iunie 1957, orele 17,10.
Dintre cei implicaţi într-un fel sau în altul în acelaşi proces nu a scăpat de detenţie nici medicul psihiatru Sebastian Constantinescu. A fost arestat şi condamnat în 1959, întemniţat în penitenciarul Jilava şi transferat apoi în colonia de muncă forţată Salcia. Arestată şi ea în 1951 şi condamnată într-un proces paralel, călugăriţa Elisabeta Gerda Kernweiss a trecut prin arestul Ministerului Afacerilor Interne şi prin penitenciarele de la Jilava şi Mislea, ultimul fiind o închisoare rezervată în exclusivitate femeilor. Călugăriţa Cristina Dewald, originară din Reşiţa, a împărtăşit acelaşi destin. Condamnată şi ea într-un proces paralel, călugăriţa Hildegard Reissner, după eliberare, a părăsit România, stabilindu-se în Germania Occidentală. Atestată încă din 1949, eliberată şi iar arestată, călugăriţa Maria Ionela Cotoi a fost supus unui regim intermitent de detenţie până în 1964. Trăieşte şi astăzi, dar nu mai exhibă stigmate apărute spontan. Nu am reuşit să aflăm nimic despre arhitecta Alexandra Dozzi. A reuşit sau nu să se reîntâlnească în Italia cu soţul ei, ceva mai norocos decât ea?
Fostul inspector al şcolilor catolice din Banat, Francisc Kräutner, a fost şi el condamnat, deşi fusese convocat la proces în calitate de martor. Călugărul catolic Gheorghe Crăciun, alias Bruder Leon, între 1954 şi 1960 de afla deţinut în penitenciarul de la Piteşti. Preotul catolic Mihai Rotaru a fost plimbat prin penitenciarele de la Sighet şi Aiud, iar după eliberare a slujit la parohia din Barticeşti, judeţul Neamţ, unde a şi încetat din viaţă. Un alt preot, greco-catolic, ştefan Tătaru, a fost deţinut în penitenciarele de la Jilava, Sighet şi Gherla. După eliberare, preotul catolic Martin Mihoc a revenit în parohia sa din Jugani, judeţul Neamţ, unde s-a stins din viaţă peste numai trei ani. într-un fel, se confirmau cuvintele rostite de nunţiul apostolic Gerald O’Hara, atunci când a fost nevoit să plece din România: “Aici există numai trei categorii de cetăţeni: oameni care au făcut puşcărie, oameni care fac puşcărie şi oameni care vor face puşcărie.”

Cariera de anchetator
La urma urmelor, de ce să nu spunem câte ceva şi despre locotenentul Teodor Micle, cel ce orchestrase ancheta din vara lui 1951? Ce era şi ce a ajuns. Se născuse la 18 iulie 1923, la Bucureşti. între anii 1934 şi 1943, urmase cursul primar şi absolvise o şcoală tehnică. în septembrie 1944 s-a înscris în Uniunea Tineretului Comunist, iar în 1945 în Partidul Comunist Român. A renunţat la numele adevărat, Marcovici, în virtutea Deciziei nr. 92.780 din 8 octombrie 1947 a Ministerului Justiţiei. Iată şi funcţiile lui succesive din epocă: activist la comisia de presă a Comitetului judeţean Ilfov al PCR (1944-1945); activist în secţia de cadre a sectorului Ministerului Afacerilor Interne şi în secţia de cadre a Comitetului Partidului Comunist Român al Capitalei (1946-1947); şef al serviciului de anchete şi cercetări în sectorul ministerial al Partidului Comunist Român şi şef al serviciului de cadre în Centrala Industriei Hârtiei (1948); director de cadre la Editura Partidului Comunist Român (1949). La 1 ianuarie 1950 s-a încadrat în Serviciul Special de Informaţii, iar la 10 ianuarie 1951 a fost transferat în Direcţia de anchete penale a Securităţii. A făcut parte şi din echipa de ofiţeri care l-a anchetat sub tortură pe Lucreţiu Pătrăşcanu, liderul comunist căzut în dizgraţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul secretar al partidului unic, asasinat în detenţie. De asemenea, l-a anchetat şi pe Avram Leiba Zissu, personalitate marcantă a mişcării sioniste din România. în 1953 a fost promovat şef de birou şi abia atunci a avut timp să se apuce de studii juridice, efectuate la fără frecvenţă. în iunie 1956, a fost transferat în alt sector de activitate al Securităţii, unde a lucrat până la 5 octombrie 1967, când a fost trecut în rezervă, în baza articolului 43, litera f din Statutul Corpului Ofiţerilor.

Securitatea, pe urmele muribunzilor

30 Martie 2008

În septembrie 1951, Tribunalul Militar al Capitalei a judecat procesul diplomaţilor şi clericilor catolici de la Legaţia Italiei la Bucureşti. Aceştia au primit pedepse drastice, fără a avea dreptul la un recurs corect. Dintre condamnaţi, parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti a ajuns într-o stare critică de sănătate, iar în aprilie 1952 regimul i-a dat voie să plece în Italia. Securitatea l-a urmărit „operativ” până la Curtici, deşi era pe patul de moarte.

La 10 şi 11 septembrie 1951, din partea Legaţiei Italiei, la procesul în care erau implicaţi parohul Clemente Gatti şi funcţionarul Eraldo Pintori au asistat Adriano Revel şi Altieri Zanvettor. La 13 septembrie au fost prezenţi în sala de judecată Giuseppe Puri Purini şi Vicenzo Di Martino, dimineaţa, şi Gaetano Squisito, în şedinţa de după-amiază. La 14 septembrie au asistat la dezbateri Giuseppe Puri Purini şi interpretul său, Vicenzo Di Martino. La 15 septembrie au revenit în acelaşi rol Giuseppe Puri Purini şi Altieri Zanvettor. în sfârşit, la 17 septembrie 1951 a fost emisă de completul de judecată şi sentinţa-minută nr. 1228, semnată de generalul Alexandru Petrescu, preşedinte, coloneii Lascăr Petrovici, Ioan Petreanu şi Nicolae Grigore, şi locotenent colonelul magistrat Aurel Casandra, în calitate de membri.
JUSTIţIE ASPRă. Pedepsele i-au uluit, pur şi simplu, şi pe acuzaţi, şi pe avocaţi, şi pe asistenţii din partea Legaţiei Italiei. Le transcriem aici în ordinea legitimată de document: episcopul Augustin Pacha – 18 ani de temniţă grea; parohul Clemente Gatti – 15 ani de temniţă grea; funcţionarul Eraldo Pintori – muncă silnică pe viaţă; Iosif Schubert, episcop de Bucureşti, hirotonisit clandestin – temniţă grea pe viaţă; Iosif Waltner, directorul cancelariei episcopale de la Timişoara – 15 ani de muncă silnică; Adalbert Boros, episcop de Timişoara, hirotonisit clandestin – muncă silnică pe viaţă; Johannes Heber, secretarul Episcopiei din Timişoara – 12 ani de muncă silnică; Gheorghe Săndulescu şi Lazăr ştefănescu, animatorii Partidului Social-Creştin – muncă silnică pe viaţă, şi pentru unul, şi pentru celălalt; şi medicul Petre ţopa – 10 ani de temniţă grea. în patru zile, condamnaţii aveau dreptul să facă recurs şi chiar l-au făcut. La 18 septembrie 1951, deci înainte de judecarea recursului, sentinţa a apărut în Scînteia, cotidianul oficial al partidului comunist, cunoscut atunci sub titulatura de Partidul Muncitoresc Român. Recursul a fost luat în consideraţie de instanţa Tribunalului Militar Bucureşti abia la 14 decembrie 1951. şi a fost respins.
şi lucrurile nu s-au oprit aici. în documentele ei cu circulaţie secretă, Securitatea recomandă Ministerului român al Afacerilor Externe să solicite rechemarea la Roma a diplomaţilor şi funcţionarilor italieni Giuseppe Puri Purini, Antonio Spinedi, Enrico Paris, Eduardo Squisano, Leo Giacomello şi Giovanni Lanzutti şi a altora, cu toate că unii din ei deja părăsiseră ţara. în schimb, la 26 septembrie 1951, aceeaşi instituţie informativă şi represivă comunica lui Grigore Preoteasa, ministru adjunct al Afacerilor Externe, că nu avea nimic împotrivă să se prelungească viza de şedere în ţară pentru Aruistide Giulianelli, Altieri Zanvettor, Pietro Bellina, Natale Zoldan şi Oddo Bontempi. Ciudat, deoarece patru din ei, până în urmă cu câteva săptămâni, figurau pe lista spionilor din reţeaua pasămite coordonată de Legaţia Italiei. şi Altieri Zanvettor, într-adevăr, va rămâne la Bucureşti până la eliberarea parohului Clemente Gatti din închisoare. Problematică era numai situaţia lui Pietro Sturoni, născut la 23 iunie 1897, la Avio, Trento, Italia, paznic la cimitirul militar italian de la Ghencea, şi Giacomo Oleva, paznic de noapte la imobilul Legaţiei italiene din str. Arhitect Ion Mincu nr. 12. Până la urmă, se pare că au avut un oarecare noroc şi nu au fost declaraţi spioni.
„OBIECTIVELE” SECURITăţII. La 11 octombrie 1951, o notă a Securităţii române consemna situaţia de ultimă oră din cadrul Legaţiei Italiei şi mişcările în perspectivă ale membrilor ei. Erau plecaţi în concediu, în patrie, dactilografa Emma Spagnoli, în curs de transferare la Stockholm, în Suedia, şi Enrico Paris, care va rămâne la Roma, la dispoziţia Ministerului italian de Externe. Giuseppe Puri Purini urma să plece din ţară atunci când ar fi venit din Italia cel desemnat să-l înlocuiască. Familia sa se pregătea să plece la Roma peste două-trei zile. Eduardo Squisano era transferat la Tripoli, în Libia, iar Aristide Giulianelli trebuia să plece din România până la 15 octombrie 1951. Funcţionarul Monaci Galliano era transferat la consulatul de la Bordeaux, în Franţa, Leo Giacomello la consulatul din Salonic, în Grecia, Antonio Spinedi la Legaţia Italiei de la Ankara, în Turcia, iar Vito Alvaro Beltrani la consulatul italian din Seattle, în Statele Unite. Din alte documente ale Securităţii rezulta că agenţii ei capturaseră din interiorul legaţiei un buletin conţinând textul Convenţiei de Armistiţiu încheiată între Puterile Aliate şi România, la Moscova, în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Era un document publicat în ziarele româneşti şi rămâne de neînţeles de ce Securitatea îl considera o captură de soi. Din alt document al Securităţii se putea înţelege că, de câteva luni, era interceptată corespondenţa dintre eleva Dana Crivăţ din Bucureşti şi fiul lui Bruno Manzone, student la medicină la Roma. Faptul că un temut serviciu represiv şi informativ ajunsese să-şi piardă timpul ocupându-se de un amor juvenil era simptomatic. Cum se va dovedi şi în viitor, multe acţiuni ale Securităţii purtau marca demenţei pure.
Din alte documente emise atunci, în octombrie 1951, se devoalau şi intenţiile din perspectivă ale Securităţii. Cei ce erau rechemaţi în Italia sau transferaţi la alte legaţii şi consulate, locuiau la Bucureşti pe străzile Popa Tatu nr. 1, Nicolae Iorga nr. 22, I. C. Frimu nr. 5, Alecu Constantinescu nr. 60, Minotaurului nr. 54 şi Aleea Mitropoliei nr. 5. Or, după scandalul declanşat în jurul Legaţiei Italiei, Securitatea solicita Ministerului Afacerilor Externe rechiziţionarea locuinţelor respective şi plasarea noilor diplomaţi şi funcţionari aşteptaţi din Italia într-un singur bloc cu apartamente, pus la dispoziţie de Oficiul pentru deservirea corpului diplomatic. De ce aşa şi nu altfel? „Pentru a se putea instala din timp în aceste apartamente tehnică operativă.” Era vorba de microfoane, fireşte, aceasta fiind tehnica operativă de vârf de care dispunea Securitatea atunci.
IZOLARE. După pronunţarea sentinţei, timp de aproape şapte luni, parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti nu a putut fi abordat de nici un reprezentant al Legaţiei Italiei. şi se poate subînţelege ce stări de spirit a traversat deţinutul în tot acest răstimp. Abia la 9 aprilie 1952, ministrul Alberto Calisse, însoţit de Altieri Zanvettor, a primit autorizaţia să-l viziteze pe preotul condamnat, între orele 11:25 şi 11:55, la penitenciarul bucureştean Văcăreşti. Din ianuarie 1952, Clemente Gatti se simţea tot mai rău, dar a recunoscut că medicul penitenciarului făcea tot ce stătea în puterea sa spre a-i atenua suferinţa. La întâlnirea cu conaţionalii săi, a fost adus la vorbitor purtat de gardieni pe braţe. Era pe jumătate paralizat şi i-a spus ministrului italian: „Partea stângă nu o mai simt deloc.” şi a adăugat: „Conaţionalii mei să intervină şi să ceară libertate pentru mine.” Iar nota Securităţii care consemna scurta lor întâlnire mai preciza: „Cei care l-au vizitat pe Gatti au rămas profund impresionaţi de starea sănătăţii sale şi, de câteva ori, au schimbat priviri semnificative în acest sens.” Numai Securitatea nu se lăsa impresionată de nimeni şi de nimic.
în ziua imediat următoare, în urma unui aranjament italo-român survenit la un nivel superior, deasupra Securităţii, parohul Clemente Gatti a fost eliberat din detenţie, găzduit un scurt timp la Legaţia Italiei şi tratat provizoriu de medici convocaţi din oraş de Alberto Calisse. După ce s-a întremat cât de cât, a fost urcat într-un tren cu destinaţia Viena, însoţit de doi curieri italieni, care îndeplineau şi oficiul de infirmieri. în compartimentul alăturat, Securitatea a plantat doi dintre ofiţerii ei, în haine civile, care i-au supravegheat pe Clemente Gatti şi pe însoţitorii săi până la frontieră. în acte, parohul era tratat ca un personaj expulzat, dar era imobilizat pe o targă şi se zbătea între viaţă şi moarte. Fiind de neînţeles ce putea să-şi imagineze Securitatea. Credea că parohul simula maladia de care fusese cuprins în detenţie? Se temea să nu sară din trenul în marş pentru a agita spiritele împotriva regimului comunist?
EXCES DE ZEL. La întoarcerea din misiune, unul dintre ofiţerii la care ne referim a înaintat superiorilor săi următorul raport, care spune totul despre mentalitatea din epocă a unei instituţii de tristă memorie: „Subsemnatul, locotenent de securitate Mihai Grigoraş, în seara zilei de 14/15 aprilie a.c., împreună cu tov. sublocotenent Stoica de la Serviciul 18, am supravegheat pe traseul CFR Bucureşti-Curtici pe numitul Clemente Gatti. Am plecat cu tovarăşul de la Serviciul 18 la Gara de Nord, la ora 24:00. Pe la ora 23:40 şi-a făcut apariţia o maşină Skoda de Cruce Roşie, din care a fost scos preotul Gatti, însoţit de doi tovarăşi (menţionez că aceşti doi tovarăşi au fost cunoscuţi de tovarăşul de la 18), care l-au adus în vagon. La sosirea maşinii de Cruce Roşie, şi-au făcut apariţia şi doi indivizi (probabil curieri), care au început să-l îngrijească. (Tot ce am arătat mai sus am aflat de la unul din cei doi tovarăşi care l-au adus, întrucât noi am venit mai târziu.) La orele 0:40, trenul a plecat. Noi ne-am instalat alături de compartimentul lui Gatti, iar curierii ocupau al treilea compartiment de noi. în tot timpul parcursului, preotul Gatti a gemut şi s-a zvârcolit, cerând mereu apă. Curierii, din cinci în cinci minute, veneau în compartimentul lui Gatti, unde stăteau câte 5-10 minute şi-l îngrijeau, dându-i mereu să bea dintr-o sticlă, probabil apă minerală. Curierii nu s-au culcat aproape toată noaptea, l-au supraveghiat în permanenţă. De abia dimineaţa, pe la orele 4, când a adormit popa, s-au culcat şi ei circa o oră şi jumătate. în tot timpul cât popa Gatti gemea, curierii fumau ţigare după ţigare, fiind foarte îngrijoraţi de starea lui Gatti.
Aceeaşi atmosferă a fost până în staţia Curtici. în toate staţiile unde trenul se oprea, am ieşit pe culoar, uitându-ne indiferenţi pe geam, fiind foarte atenţi şi la popă. în staţia Curtici ne-am dat jos, întrucât au venit organele de grăniceri pentru controlul paşapoartelor. Am stat în staţia Curtici şi am supravegheat în continuu vagonul cu popa, până la ora 14:30, când a plecat. în tot timpul acesta, cât trenul a stat în
Curtici, curierii au stat numai în vagon, neavând voie să coboare jos, fumând la geam. Nu am semnalat nimic suspect pe tot parcursul drumului, în afară de cele arătate mai sus. Totuşi, cred că curierii au simţit că sunt urmăriţi, întrucât erau foarte atenţi asupra noastră şi, mai ales în Curtici, unde nu mai era nici o persoană în vagon. La orele 16:30 am plecat la Arad. Locotenent de securitate Mihai Grigoraş.” Ce s-a întâmplat ulterior cu parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti numai în Italia se mai poate afla.
HăRţUIRE. Chiar la 17 septembrie 1951, când a luat cunoştinţă de sentinţa împotriva soţului ei, Argilia Pintori a înaintat autorităţilor româneşti, în numele lui, o cerere de graţiere. Cererea nu a fost luată în seamă şi nu a primit nici un fel de răspuns. Oricum, era de aşteptat ca Eraldo Pintori, după ce a fost condamnat, să fie lăsat în pace şi să aibă parte de linişte măcar în detenţie. Nu a fost să fie aşa. Adevărata lui hărţuire, mult mai sâcâitoare decât cea din timpul anchetei premergătoare procesului, a început la numai o săptămână după ce a fost internat în penitenciarul Jilava.
La 25 septembrie 1951, colonelul Petre Petrescu şi căpitanul Mihai Niculescu, cu adresa nr. 141/4149, au cerut Direcţiei a VIII-a de anchete penale să-l supună pe Eraldo Pintori unor noi interogatorii, spre a obţine din depoziţiile lui, în primul rând, un istoric cu date cât mai complete al Institutului italian de cultură din Bucureşti. Cum a luat fiinţă, din ce fonduri s-a întreţinut, care au fost directorii lui succesivi pe parcursul timpului, ce activităţi oficiale şi neoficiale desfăşurase, cine îl frecventa şi ce ştia Eraldo Pintori despre vizitatorii lui, toate fiind chestiuni pe care Securitatea putea să le afle din arhivele Ministerului român al Afacerilor Externe. Nu trebuia să mai chinuiască şi să pună la încercare memoria unui biet deţinut.
şi iată ce-i mai interesa pe cei doi ofiţeri: schiţa topografică exactă a Legaţiei Italiei şi a clădirilor anexe, în special a aceleia care servea drept sediu ataşatului comercial, cu subsol, parter şi etaj; schiţa locuinţei ministrului şi a lui Oddo Bontempi, valetul acestuia; sistemul de pază al legaţiei; indicaţii cât mai exacte, cu schiţe detaliate, asupra uşilor exterioare, a uşilor dintre birouri, a telefoanelor, caselor de bani şi fişetelor din legaţie; referitor la subsolul legaţiei, schiţele trebuiau să descrie toate intrările, birourile, ferestrele şi poziţia cazanelor de încălzire centrală; de la parter prezentau interes camera telefonistului de la centrală şi cea a paznicului, garajul, curţile din faţa şi din spatele edificiului, precum şi străzile spre care se putea ieşi din incinta legaţiei; în ceea ce privea etajul, se solicitau informaţii despre tot ce exista acolo, indicaţii precise despre cabinetul ministrului şi celelalte birouri, poziţiile dulapurilor, fişetelor, caselor de bani şi meselor din birouri, ale uşilor şi ferestrelor; amănunte despre tipologia caselor de bani din legaţie,dacă erau cu cifru sau fără cifru şi cine se afla în posesia cifrurilor şi cheilor lor; ce conţinea arhiva legaţiei, în general; date despre încuietorile din legaţie, exterioare şi interioare, dacă erau asigurate cu broaşte yale sau simple şi dacă aveau siguranţe speciale sau dacă erau cuplate la un sistem de alarmă sonor sau optic.
Era clar că Securitatea preconiza o pătrundere prin efracţie, nocturnă, fireşte, în interiorul Legaţiei Italiei, prin încălcarea statutului ei de extrateritorialitate. însă documentele cercetate de noi nu atestă că un asemenea abuz ar fi fost săvârşit.

Diplomaţii italieni, sub ochii informatorilor
Prin informatorii recrutaţi din Legaţie, Securitatea supraveghea cu atenţie atmosfera şi starea de spirit din oficiul diplomatic italian. Sentinţa împotriva parohului Clemente Gatti şi a funcţionarului Eraldo Pintori îi consternase pe toţi diplomaţii şi funcţionarii. „De când cu procesul – raporta un informator, la 19 septembrie 1951 —, ministrul Alberto Calisse este într-o aşa stare de furie încât funcţionarii caută să nu apară în faţa lui. Dr. Giuseppe Puri Purini este şi el de o nervozitate grozavă şi bruschează şi el pe funcţionari.” Aristide Giulianelli ceruse transferul la un oficiu diplomatic din altă ţară. La începutul lui septembrie, Mario Bottazzi revenise singur din concediul petrecut în Italia, lăsându-şi soţia la Roma, semn sigur că nu mai voia să rămână la Bucureşti. Antonio Spinedi, împreună cu Pietro Bellina, tratase la întreprinderea de mesagerie Sovromtransport expedierea automobilului său la Ankara.

Presupuneri
Părerile despre procesul ita-lienilor din 1951 erau împărţite. Antonio Spinedi aprecia că, „datorită destăinuirilor sale, Eraldo Pintori va fi judecat şi în Italia, pentru divulgarea unor secrete de stat, şi i se va confisca toată averea”. Dimpotrivă, Antonio Revel considera că Eraldo Pintori fusese învinuit pe nedrept atunci când completul de judecată i-a imputat o absurditate; anume, faptul că fişele pe care le întocmise la Institutul italian de cultură ar fi fost rezervate celor recrutaţi ca informatori ai lui Bruno Manzone şi, implicit, ai Legaţiei Italiei. în lumea întreagă, institutele italiene de cultură procedau la fel, fişându-i pe cei ce le frecventau sistematic, aceştia fiind socotiţi drept prieteni ai italienilor. Iar Altieri Zanvettor era pornit cu deosebire împotriva lui Gheorghe Săndulescu şi Lazăr ştefănescu, pe care îi definea drept nişte escroci. „Cu trei partizani – spunea şeful contabilităţii Legaţiei —, nu se putea răsturna un regim bazat pe mase”.

Viziuni mistice anticomuniste

30 Martie 2008

În septembrie 1951, la Tribunalul Militar Bucureşti s-a desfăşurat procesul diplomaţilor italieni şi a colaboratorilor români ai acestora. Pentru a-i „încolţi“ pe clericii catolici subordonaţi Legaţiei Italiei, anchetatorii au pretins că aceştia aveau legături cu o călugăriţă cu probleme mentale, care susţinea că Maica Domnului îi transmitea mesaje anticomuniste.

Al doilea personaj important din lot, parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti, s-a trezit într-o situaţie pe care nimeni nu putea s-o prevadă. O parte din banii pe care-i distribuise greco-catolicilor din Transilvania ajunsese la călugăriţa Maria Ionela Cotoi şi la călugărul Gavrilă Sălăjan, persoane considerate recalcitrante, care creau probleme destul de stânjenitoare regimului comunist, dar despre care parohul nu avea cunoştinţă. şi completul de judecată îl acuza că ar fi finanţat tentative de rebeliune printre clericii şi mirenii legaţi de catolicism. Chestiune extrem de gravă, la care Clemente Gatti nici măcar nu putea riposta, deoarece, efectiv, nu ştia despre ce era vorba.
O CåLUGåRIŢå CONTROVERSATå. Călugăriţa Maria Ionela Cotoi era o fiinţă dominată de exaltări mistice, pretindea că-i apăreau periodic stigmate la mâini şi picioare şi episcopul greco-catolic Ioan Suciu, pe parcursul întregului an 1948, o plimbase în turnee incendiare prin diverse localităţi din Ardeal. Excelent orator, episcopul Suciu se lansa în discursuri anticomuniste de o remarcabilă virulenţă, iar călugăriţa Cotoi, etalându-şi stigmatele, împărţea auditoriului manifeste prin care ar fi fost abilitată să comunice populaţiei mesaje induse de divinitate. în realitate, în manifestele respective se putea recunoaşte stilul şi retorica pastoralelor lui Ioan Suciu. Iar după arestarea episcopilor greco-catolici şi internarea lor, în domiciliu obligatoriu, la Mănăstirea Căldăruşani, călugăriţa se angajase pe cont propriu în pelerinaje de aceeaşi factură, sfârşind prin a intra şi ea în ancheta Securităţii.
în speranţa că-l va încolţi pe Clemente Gatti şi îl va aşeza într-o lumină jenantă, compromiţătoare pentru romano-catolici, preşedintele Tribunalului Militar şi al completului de judecată, generalul Alexandru Petrescu, convocase în instanţă ca martori pe medicul psihiatru Sebastian Constantinescu, şi pe preotul greco-catolic Gheorghe Grecu, personaje care o cunoscuseră îndeaproape pe călugăriţa Maria Ionela Cotoi şi care aveau îndoieli cu privire la starea de sănătate a facultăţilor ei mintale. Medicul o întâlnise pe călugăriţa Cotoi înainte de plecarea lui Gerald O’Hara din ţară, când fusese solicitat de Nunţiatura papală s-o consulte în calitate de specialist. Ceea ce însemna că însuşi O’Hara nutrea anumite dubii privind şi stigmatele suspecte ale călugăriţei, şi capacitatea ei supranaturală de a recepta mesajele divinităţii.
în declaraţia sa din 13 septembrie 1951, Sebastian Constantinescu a expus aceleaşi concluzii pe care le comunicase şi fostului nunţiu. şi o reproducem aici exact cum a fost consemnată de grefier: „Pe Maria Cotoi am cunoscut-o în urmă cu doi ani şi ceva. A venit la mine preotul Louis Barral, pe la începutul lunii iunie 1949, care mi-a cerut să examinez o pacientă la Nunţiatura papală din Bucureşti. M-am prezentat la Nunţiatura papală, unde nunţiul Gerald O’Hara şi secretarul Guido Del Mestri mi-au comunicat că doresc avizul ştiinţei mele medicale asupra numitei Maria Ionela Cotoi, despre care pretindeau că reprezintă fenomene supranaturale, de natură mistică. Mi-am început cercetarea medicală asupra numitei Maria Ionela Cotoi şi, după o examinare minuţioasă asupra stării sale mintale, am ajuns la concluzia că numita este o alienată mintal, suferind de psihoză sistematizată mistică, şi am recomandat lui Gerald O’Hara şi lui Guido Del Mestri că este necesar să fie internată într-un spital de boli mintale. Am constatat că plăgile sângerânde, care erau considerate drept stigmate mistice, nu erau altceva decât mutilaţii provocate cu un corp tăios, în diferite regiuni ale corpului, călugăriţa pretinzând apoi că acestea sunt apariţii spontane. Am putut dovedi lui Guido Del Mestri personal că Maria Ionela Cotoi, pretinzând că merge la closet, a încălţat nişte sandale fără urmă de sânge şi, la întoarcere, erau pătate de sânge proaspăt, din rănile redeschise în absenţa noastră, în timpul cât fusese afară. Am mai dovedit lui Gerald O’Hara şi Guido Del Mestri că toate pretinsele ei minuni erau escrocherii care nu aveau nimic de a face cu fenomenele supranaturale. Deşi le-am recomandat că Maria Ionela Cotoi, fiind alienată mintal, trebuie să fie internată într-un spital de boli mintale, nu au luat nici o măsură şi au privit avizul meu cu rezervă. în urma avizului meu că este alienată mintal şi escroacă, când am mai mers să o văd, Gerald O’Hara şi Guido Del Mestri mi-au comunicat că Maria Ionela Cotoi nu mai este acolo, apoi mi-au plătit onorariul în sumă de lei 50.000 şi de atunci nu am mai văzut nici pe Maria Ionela Cotoi, nici pe Gerald O’Hara. Părerea mea despre cazul Maria Ionela Cotoi, ca om de ştiinţă, este că totul a fost o escrocherie determinată de preoţii greco-catolici, care au utilizat psihoza ei mistică şi marea ei sugestivitate, ajungând să-i impună executarea acestor fenomene zise supranaturale, care însă nu au nimic comun cu supranaturalul.” Documentul era semnat nu numai de Sebastian Constantinescu, ci şi de generalul Alexandru Petrescu. Se mai preciza că medicul Sebastian Constantinescu avea 50 de ani, era directorul Spitalului de boli mintale din Bucureşti şi locuia pe str. Dogari nr. 9.
EPISCOPUL SUCIU, „AUTOR-MORAL“. În aceeaşi zi, 13 septembrie 1951, a fost interogat în calitate de martor şi fostul preot greco-catolic Gheorghe Grecu, rămas fără parohie şi ocupaţie după scoaterea cultului său în afara legii. întrebările şi răspunsurile s-au fixat într-o stenogramă, pe care, de asemenea, o reproducem aici integral:
„întrebare: Când şi în ce împrejurări aţi cunoscut-o pe călugăriţa Maria Ionela Cotoi?
Răspuns: Pe călugăriţa Maria Ionela Cotoi am cunoscut-o prin anul 1947, când eu eram încredinţat de către Episcopia Clujului, dr. Iuliu Hossu, ca preot pentru îngrijirea bolnavilor greco-catolici din clinicile universitare din Cluj, între care bolnavi se găsea şi călugăriţa Maria Ionela Cotoi, sub tratamentul de tuberculoză intestinală.
î.: Care au fost relaţiile dvs. cu călugăriţa Maria Ionela Cotoi?
R.: Relaţiile dintre mine şi călugăriţa Maria Ionela Cotoi au fost ca între preot şi credincios.
î.: Ce ştiţi dvs. în legătură cu Maria Ionela Cotoi?
R.: în legătură cu Maria Ionela Cotoi am auzit de la călugăriţele care erau colegele ei, de la preotul Aurel Leluţiu şi de la ea personal că ar fi avut viziuni. Mai târziu, fiind primită în ramura contemplativă a călugăriţelor de la Blaj, Maria Ionela Cotoi a fost sub directa supraveghere a episcopului dr. Ioan Suciu şi a preotului Aurel Leluţiu. în acest timp, au apărut mai multe manifeste cu caracter antidemocratic, care instigau pe credincioşi la nesupunere faţă de autoritatea de stat şi chiar la rebeliune. Aceste manifeste erau redactate în aşa fel încât li se atribuia provenienţa ca fiind de la Maica Domnului, transmise prin călugăriţa Maria Ionela Cotoi. Aceste manifeste au fost însoţite de o recomandare a episcopului dr. Ioan Suciu către credincioşii greco-catolici şi astfel au fost difuzate. Faţă de felul cum o cunosc eu pe Maria Ionela Cotoi şi stilul în care erau întocmite manifestele nu pot să cred că acele manifeste erau opera ei, întrucât cunosc calităţile sale intelectuale, care sunt submediocre, şi are un limbaj foarte simplu, modest şi lipsit de orice năzuinţă stilistică. Eu, de asemenea, exclud categoric posibilitatea ca acele manifeste să fi provenit de la Maica Domnului, întrucât se vedea clar că ele aveau un scop politic şi nicidecum religios. Stilul acestor manifeste este aproape identic cu al episcopului dr. Ioan Suciu, ceea ce mă face să cred că el, împreună cu preotul Aurel Leluţiu, ar fi autorii întregii înscenări. Faptul că numita Maria Ionela Cotoi afirmă că ar fi vizionară eu mi-l explic în felul următor: ea, având o pregătire intelectuală submediocră, suferind de o boală care, desigur, a avut influenţă şi asupra nervilor ei, la care s-a mai asociat şi programul mistico-religios pe care episcopul dr. Ioan Suciu şi preotul Aurel Leluţiu îl impuneau călugăriţelor din ramura contemplativă, ramură din care făcea parte şi Maria Ionela Cotoi, aceasta, până la urmă, a început să-şi facă iluzii şi să afirme că ar avea viziuni. Această stare a călugăriţei Maria Ionela Cotoi a fost exploatată de autorii manifestelor antidemocratice. Astfel, ei au dat acestei situaţii o explicaţie mistico-religioasă, intenţionat greşită, în scopul de a induce pe credincioşi în eroare şi de a lovi în interesele Republicii Populare Române. Acţiunea celor ce au creat şi susţinut cazul călugăriţei Maria Ionela Cotoi a fost numai o acţiune politică subversivă, îndreptată împotriva statului român şi nicidecum un adevăr religios.”
în ultima zi a procesului, generalul Alexandru Petrescu conta pe cele două mărturii întocmai cum mizează trişorii pe asul din mânecă. Era convins că parohul Clemente Gatti, din solidaritate catolică, nu ar fi ezitat s-o apere pe călugăriţa Maria Ionela Cotoi, ceea ce, desigur, i-ar fi permis să-l compromită în faţa instanţei, prezentând completului de judecată şi asistenţei conţinutul declaraţiilor lui Sebastian Constantinescu şi Gheorghe Grecu. în cazul în speţă, împotriva cuvântului unui doctor în psihiatrie şi al unui fost slujitor al greco-catolicismului, nimeni n-ar fi îndrăznit să pledeze. Martorii convocaţi de generalul Alexandru Petrescu la tribunal nu puteau fi contrazişi. însă Clemente Gatti nu a muşcat din momeală. Când generalul a întrebat: „Ce crede Gatti despre Maria Ionela Cotoi?”, parohul bisericii italiene din Bucureşti a răspuns sec: „Nu cunosc personal persoana. Eu, ca preot catolic, cred în Dumnezeu, cred şi în minuni, dar nu cred în prostia aceasta.” şi generalul a bătut în retragere.
ŢINTA: CLEMENTE GATTI. Nici în celălalt caz, al călugărului Gavrilă Sălăjan, refugiat în Munţii Maramureşului în timpul progoanei împotriva greco-catolicilor, Alexandru Petrescu nu a putut dovedi că rebelul ar fi fost susţinut financiar de Clemente Gatti. Spre a impresiona asistenţa, generalul a etalat în instanţă nişte scrisori confiscate de Securitate, reprezentând corespondenţa dintre călugăr şi un anume Dumitru Oros, locuitor dintr-un sat de poalele munţilor amintiţi. Dumitru Oros îi scria lui Gavrilă Sălăjan: „Siguranţa nu te mai poate tolera. Ar fi vrut să te fi putut prinde prin trădare şi fără tulburarea poporului.” şi îl mai înştiinţa pe călugăr că postul de radio Vocea Americii anunţase ocuparea Coreei, iar el, personal, visase că războiul va începe la 15 septembrie… 1950. Or, trecuse exact un an de atunci şi numai conflictul din peninsula coreeană, departe de România, era un război cald. în timp ce Gavrilă Sălăjan îi răspundea lui Dumitru Oros: „Inima neprihănită a Mariei să ne ocrotească. Ne trebuie o oală cam de 8-10 litri”, exprimându-şi totodată dorinţa de a coborî într-o noapte în sat, pentru a-şi procura un sac de mălai. Atât şi nimic mai mult. Nimic despre parohul Clemente Gatti şi nimic despre bani proveniţi eventual de la el. Ce îşi imagina generalul Alexandru Petrescu că ar fi putut dovedi cu acele aşa-zise probe rămâne şi azi un mister pentru cel care cercetează dosarele acestui proces.
în finalul depoziţiilor sale, Clemente Gatti a spus că n-a cunoscut niciodată conţinutul scrisorilor unor terţi din lumea clericilor catolici, pe care le-a transmis prin intermediul Legaţiei Italiei la Vatican. şi, când i s-a cerut şi o declaraţie scrisă, a reiterat adevărul că pentru toate acţiunile sale a avut acordul lui Michele Scammacca, iar în cele din urmă a ajuns la fondul problemei: misiunea lui era o misiune franciscană şi va rămâne aici, alături de săracii acestei ţări. Adică exact ce-i spusese lui Giuseppe Puri Purini înainte de a fi arestat.
ANCHETå-MARATON. Ceilalţi inculpaţi implicaţi în proces s-au descurcat mai mult sau mai puţin onorabil în confruntările cu completul de judecată. Declaraţiile lui Eraldo Pintori au fost sistematic falsificate. Despre parohul Clemente Gatti, acesta a declarat că dorea să rămână în România pentru a-şi continua misiunea franciscană, bisericească, călăuzindu-i spiritual pe enoriaşii din parohia sa. însă grefierul i-a răstălmăcit cuvintele în mod grosolan: „în legătură cu refuzul lui Clemente Gatti de a pleca în Italia, eu cred că n-a voit să părăsească ţara pentru că urmărea să-şi continue activitatea de spionaj şi arestarea sa să fie considerată o persecuţie la adresa bisericii catolice.” Intuind vulnerabilităţile lui, judecătorii l-au supus pe Eraldo Pintori unui adevărat maraton al declaraţiilor scrise. într-o singură zi, a fost obligat să aştearnă pe hârtie tot ce ştia despre 193 de persoane pe care le cunoscuse, începând cu cântăreţul de operă George Niculescu-Basu şi terminând cu eleva Dana Crivăţ, iubita fiului lui Bruno Manzone. în ziua imediat următoare i s-au mai cerut informaţii despre alte 49 persoane, începând cu lingvistul Iorgu Iordan şi terminând cu Sergiu Malagamba, şeful unei orchestre de jazz, intrat în conflict cu autorităţile comuniste, care considerau că jazzul reprezenta decadenţa lumii capitaliste. Numai despre Aristide Giulianelli, Pintori redactase şase file şi jumătate. La fel despre Eduardo Squisano, Gaetano Squisito şi despre alţi câţiva diplomaţi din alte legaţii decât cea italiană, asemeni lui Ronald George Watts, prin secretar la Legaţia britanică, sau Lubomir Hrnjak, secretarul Legaţiei Iugoslaviei. şi după tot acest chin, era cât se putea de normal ca pe Eraldo Pintori să-l lase nervi şi, în final, să exclame: „Fiţi interpreţii pe lângă poporul român să mă ierte.” Nu avea pentru ce să fie iertat, pentru că nu poporul român îl târâse într-o mascaradă judiciară nedemnă, transformându-l din om în neom.
Adalbert Boros a confirmat că fusese hirotonisit clandestin episcop al diocezei de Timişoara, la 12 decembrie 1948, în ideea de a exista o persoană de schimb în cazul când Augustin Pacha, ajuns la o senectute adâncă, nu va mai fi. Penibile au fost depoziţiile lui Gheorghe Săndulescu, şeful aşa-zisului Partid Social-Creştin: „Comitetul nostru central – a spus acesta – era fictiv. Aveam interesul ca să sporim încrederea membrilor, făcându-i să creadă că organizaţia noastră se sprijinea pe forţe mari. Aveam interesul ca Statele Unite şi Anglia să ne creadă o forţă mare.” Iar medicul Petre ţopa, evident speriat, a recunoscut şi ce făcuse, şi ce nu făcuse. între altele, deşi nu-i ceruse nimeni, a spus că Bruno Manzone îl scosese din ţară pe generalul Petre Ionescu – un apropiat al fostului prim-ministru Nicolae Rădescu, fugit din România în vara lui 1946 -, printr-o înţelegere cu autorităţile iugoslave.

Vaticanul, „agentură imperialistă“
De-a dreptul stupid a fost comportamentul avocaţilor din oficiu repartizaţi de instanţă să-i apere pe inculpaţii din boxă. Ladislau Savin, apărătorul impus în cele din urmă lui Augustin Pacha, a început prin a bate câmpii, făcând apologia apărătorului de tip nou, atent şi la interesele statului comunist, şi la conjunctura internaţională din timpul său, dar mult mai puţin la interesele inculpatului. După opinia lui, Eugenio Pacelli, fostul Papă Pius al XII-lea, ar fi fost trup şi suflet alături de Hitler, ceea ce ar fi explicat şi evoluţia postbelică a Sfântului Scaun spre anticomunism şi aşa-zisa subminare a democraţiei din ţările socialiste, satelite ale Uniunii Sovietice. în aceeaşi optică, Augustin Pacha nu era vinovat, „Vaticanul, agentură imperialistă, este autorul spiritual, instigatorul în acest proces”. La fel, avocatul Mihail Mayo, apărătorul lui Eraldo Pintori, s-a dezlănţuit vehement împotriva Vaticanului, „umil servitor al imperialismului american”. Iar avocatul Manole Roman, apărătorul parohului Clemente Gatti, la rândul lui, a declarat că acesta ar fi acţionat sub constrângerea Vaticanului. Efectiv, acuzaţii nu au fost apăraţi în acel proces, avocaţii lor afirmându-se mai ales ca propagandişti zeloşi ai concepţiei comuniste despre justiţie şi drept.

Interogatorii fără sfârşit

30 Martie 2008

În septembrie 1951, la Tribunalul Militar Bucureşti a început procesul diplomaţilor italieni şi a colaboratorilor români ai acestora. Lotul cuprindea zece inculpaţi, consideraţi de Securitate „spioni redutabili“, culpabili de subminarea siguranţei statului comunist. Ei au fost împinşi de-a valma într-un proces în care nu aveau ce căuta împreună, chiar dacă ar fi fost vinovaţi.

După ce procesul verbal final conceput de locotenentul Teodor Micle a fost însuşit şi aprobat de conducerea Securităţii şi după ce s-au obţinut dezlegările de rigoare de la conducere statului, drumul spre proces a fost parcurs rapid şi în linie dreaptă. La 4 septembrie 1951, maiorul de justiţie Aurelian Frăţilă din Parchetul Tribunalului Militar Bucureşti a redactat referatul introductiv pentru trimiterea în judecată a lui Augustin Pacha, Pietro Ernesto Clemente Gatti, Eraldo Pintori, Iosif Schubert, Adalbert Boros, Iosif Waltner, Johannes (Ioan) Heber, Lazăr Ştefănescu, Gheorghe Săndulescu şi Petre Ţopa.
VATICANUL, „DUŞMAN AL PåCII“. Nu ştim dacă ordinea în care erau prezentaţi şi pe care am respectat-o întocmai era una aleatorie sau dacă exprima opinia Securităţii despre periculozitatea fiecăruia dintre ei. în spatele tuturor, aprecia numitul Frăţilă, sta Vaticanul, „duşman de moarte al libertăţii popoarelor şi al păcii, care duce de multă vreme o mârşavă activitate împotriva noastră, împotriva oamenilor muncii din ţara noastră”. Mai erau evocate în referatul introductiv, ceea ce în justiţia dintotdeauna se numea rechizitoriu, vizita lui Augustin Pacha la Berlin, audienţa acestuia la Hitler, hirotonisirea clandestină a lui Iosif Schubert şi Adalbert Boros în rang de episcopi, în urma unor dispoziţii ale Vaticanului, sosite la Bucureşti prin intermediul Legaţiei Italiei, şi sumele avansate de Clemente Gatti clericilor catolici din Transilvania, dintre care o parte ar fi ajuns la călugăriţa Maria Ionela Cotoi, la care vom mai avea un prilej să ne referim.
în ziua următoare, la 4 septembrie 1951, generalul locotenent Alexandru Gavrilescu, comandantul Regiunii a II-a militare, a semnat ordinul nr. 1055, de trimitere directă în judecată a lotului alcătuit de o asemenea manieră încât să afecteze profund imaginea şi prestigiul Legaţiei Italiei. Toţi arestaţii se aflau atunci internaţi la penitenciarul Jilava şi, cu o zi înainte de declanşarea procesului, au fost aduşi cu dubele la Bucureşti, pentru a-şi cunoaşte avocaţii repartizaţi din oficiu. Avocatul Manole Roman îl apăra pe Clemente Gatti, iar Mihail Mayo pe Eraldo Pintori. Preoţii Johannes Heber, Iosif Waltner, Adalbert Boros şi Iosif Schubert erau apăraţi de avocaţii Vasile Gheciu, Barbu Solomon, Nicolae Hogaş şi George Dumitrescu. Gheorghe Săndulescu şi Lazăr Ştefănescu erau apăraţi de Victor Lăzărescu şi, respectiv, Eugen Ionescu. Avocatul Constantin A. Constantinescu îl apăra pe medicul Petre Ţopa. Inculpaţii nu aveau dreptul să-şi aleagă alţi avocaţi decât cei indicaţi de anchetatorii Securităţii. Augustin Pacha nu a acceptat apărător din oficiu şi a declarat că se va apăra singur.
MEDIATIZARE PROPAGANDISTICå. În aceeaşi zi, 9 septembrie 1951, declanşarea procesului a fost anunţată prin posturile de radio şi presa centrală şi, simultan, şefii Securităţii au ordonat telegrafic unităţilor din teritoriu să supravegheze starea de spirit a populaţiei în relaţie directă cu evenimentul gata să se consume la bara justiţiei şi să raporteze la Bucureşti orice atitudine deosebită, de dezaprobare sau de adeziune la acţiunea autorităţilor. în rapoartele consultate de noi nu am întâlnit nimic semnificativ: populaţia se obişnuise cu asemenea înscenări şi reacţiile ei nu exprimau decât un sentiment de lehamite, cum se întâmplă de regulă sub dictaturi. Placidă era şi starea de spirit a acuzaţilor înghesuiţi în boxa Tribunalului Militar. La 10 septembrie 1951, prima zi a procesului, Iosif Waltner, de pildă, ştia de la bun început cum se va încheia mascarada şi nu a acordat nici un fel de atenţie prezentării rechizitoriului, preferând să cerceteze ambianţa din sala de judecată, tavanele şi stucaturile de pe pereţi, fapt care l-a scos din sărite pe procurorul Ovidiu Teodorescu. Oprindu-se din lectură, pe un ton ridicat, acesta s-a adresat acuzatului şi sălii întregi: „Actul de acuzare se citeşte pentru ca acuzaţii să ştie de ce sunt vinovaţi. Din acest motiv, socotesc că acuzatul Iosif Waltner, în loc să dea atenţie construcţiei localului, aparatelor de stingere a incendiilor, frizurii şi căscatului, este mai bine să asculte ce se citeşte, ce i se pune în sarcină.” Plictisit, Iosif Waltner nu a avut nici un fel de reacţie.
După prezentarea rechizitoriului, li s-a acordat şi acuzaţilor un drept limitat la cuvânt. Augustin Pacha, cum declarase de la început, s-a apărat singur şi din documente se poate deduce că a făcut-o mai bine decât orice avocat din oficiu, speţa acestor jurişti de ultimă oră sau cu o oarecare vechime, dar convertiţi la ticăloşie, jucând îndeobşte în beneficiul Securităţii şi al regimului comunist. Nu este adevărat ce s-a spus aici, a obiectat episcopul romano-catolic de Timişoara, în realitate, „i-am cerut lui Hitler să nu admită ca propagandiştii lui să ducă o politică nejustă, creând o sciziune în rândurile credincioşilor mei germani, pe care îi aţâţau împotriva bisericii catolice”. Hitler i-a promis să descurajeze tensiunile reclamate, dar a uitat să-şi ţină cuvântul, fiind cunoscută adversitatea lui faţă de biserică, în general, şi faţă de catolici, în mod special. De asemenea, Augustin Pacha nu participase decât la două reuniuni ale Grupului Etnic German, organizaţie de factură nazistă, deoarece conducătorii acesteia l-au înscris în listele de protocol şi nu i-a putut refuza. O parte deloc insignifiantă a credincioşilor romano-catolici ar fi luat-o razna, ceea ce nu era de dorit. Niciodată nu-i îndemnase pe credincioşii catolici să se înscrie în Grupul Etnic German, iar kilogramul de aur despre care se pretindea că l-ar fi ascuns, nu era destinat finanţării unor acţiuni subversive împotriva regimului comunist. Pur şi simplu, dorea să-l transmită surorii sale, pentru a-i asigura o bătrâneţe lipsită de griji.
în şedinţa de după-amiază, Iosif Waltner a confirmat toate cele spuse de Augustin Pacha. Când episcopul a revenit din Germania şi l-a pus la curent cu cele discutate cu Hitler, el însuşi s-a grăbit să plece la Bucureşti, spre a-l informa pe nunţiul apostolic în funcţie atunci cu privire la audienţa de la Berlin. Călugăriţa Eva Stritt, în calitate de martor, a insistat şi ea să declare că informaţiile transmise la Vatican prin Legaţia Italiei, apreciate de Securitate drept informaţii de spionaj, erau exclusiv de ordin bisericesc, despre starea de spirit şi vicisitudinile traversate de clerici şi credincioşi. La rândul lui, martorul Francisc Kräuter, rudă prin alianţă cu Augustin Pacha,, a prestat declaraţii identice cu cele din timpul anchetei. Completul de judecată a fost tentat iniţial să-i supună pe Augustin Pacha şi Francisc Kräuter, care-l însoţise la Berlin pe episcop, unei confruntări în instanţă. Dar s-a renunţat la idee, probabil pentru că acuzatul şi martorul erau rude prin alianţă şi nu s-ar fi obţinut un conflict între ei, ceea ce îşi dorea tribunalul. şi s-a preferat chestionarea lor separată. Chestionarele rămâneau la dosar şi nu puteau să producă efecte de nedorit în rândurile asistenţei din sala de tribunal.
„COLABORATORI AI FASCISMULUI“. În fişa sa de chestionar, Augustin Pacha a cerut să se consemneze ceea ce în parte am relatat într-unul din episoadele anterioare. însă, de data aceasta, a devenit evidentă deosebirea totală între ceea ce declarase şi ceea ce consemnaseră anchetatorii în procesele verbale ale interogatoriilor la care fusese supus timp de peste un an. Acum, Augustin Pacha nu se mai afla înghesuit între patru pereţi, la discreţia unui anchetator abuziv, ci într-o sală de judecată şi în privirile a peste o sută de oameni, între care nu se agitau doar cadeţii din grupurile de presiune ale Securităţii, ci şi reprezentanţi ai unor legaţii străine. şi povestea audienţei sale la Hitler s-a dezvăluit asistenţei în alte culori, adică în culorile ei veritabile. Nu era adevărat că în februarie 1934 ar fi plecat la Berlin pentru a se pune la dispoziţia Führerului german, împreună cu enoriaşii săi. Pacha îl cunoştea pe Emil Scherer, secretarul asociaţiei catolice de binefacere Bonifacius Verein din Germania, şi acesta îl îndemnase să-l informeze pe Hitler cu privire la situaţia membrilor comunităţii catolice din Banat, „să-i spun că o parte din ei sunt alături de el şi să-i cer să atragă atenţia propagandiştilor săi să înceteze cu agitaţiile împotriva bisericii catolice, deoarece aceasta duce la dezbinări de care el nu are nevoie în cadrul politicii sale de expansiune”. în fond, Augustin Pacha dorea să evite alunecarea enoriaşilor săi spre extremismul nazist şi în arhivele Siguranţei şi ale Serviciului Special de Informaţii existau suficiente dovezi ale antipatiei clericilor catolici faţă de politica Führerului german. însă, din aceste arhive, moştenitoarea Siguranţei, Securitatea română alegea numai ceea ce-i convenea şi putea susţine alegaţiile ei necinstite şi iresponsabile. Apoi, înainte de a solicita audienţa la Hitler, Augustin Pacha se consultase şi cu nunţiul apostolic de la Berlin, Cesare Orsenigo. Moment în care delegatul completului de judecată l-a întrebat: Cesare Orsenigo era italian? Episcopul de Timişoara, luat prin surprindere, a răspuns: Cred că era italian.
Cesare Orsenigo, a mai declarat Augustin Pacha, l-a sfătuit să intre la Hitler, „însă să nu spun că am fost trimis de el”. şi grefierul a adăugat, cu de la sine putere, în stenograma depoziţiei episcopului: „deoarece atunci ar fi clar pentru întreaga lume că Vaticanul susţine politica hitleristă şi astfel atitudinea Vaticanului ar fi dată pe faţă”. Cuvinte pe care episcopul catolic de Timişoara nu le rostise şi nici nu au fost auzite de asistenţă. Intrase în audienţă la Hitler împreună cu Francisc Kräuter, care putea să depună mărturie despre ce se discutase atunci. Nu putea să refuze participarea la unele manifestări ale Grupului Etnic German, deoarece credincioşii l-ar fi desconsiderat. Iar şcolile catolice le predase aceluiaşi grup în urma unei dispoziţii emise de Vatican, ajunsă la el prin Andrea Cassulo. Da, salutase cu salutul nazist, la două reuniuni ale Grupului Etnic German, una de la Timişoara şi alta de la Aradul Nou, pentru că toţi germanii, în epocă, uzau de acelaşi salut, în fond un salut roman.
Nici audierea lui Francisc Kräuter, fost consilier şcolar pentru şcolile Episcopiei catolice din Timişoara, n-a produs rezultate convenabile pentru completul de judecată, deşi stenogramele au fost copios prelucrate. Se cunoştea cu Pacha din 1918 şi, începând din 1925, până când au fost arestaţi, s-au invitat reciproc la masă, în fiecare duminică. Apoi a confirmat întru totul cele spuse de Augustin Pacha despre audienţa la Hitler, ceea ce s-a şi consemnat în fişa de chestionar: „Majoritatea credincioşilor fiind catolici, l-a salutat în numele lor. După aceea i-a cerut lui Hitler să nu admită propagandiştilor săi din Banat să agite populaţia germană împotriva catolicilor.” Doleanţă la care Hitler a replicat: „Voi atrage atenţia conducătorilor nazişti asupra celor semnalate de voi, să nu se mai producă în viitor astfel de agitaţiuni injuste împotriva bisericii catolice din Banat.” în plus, faţă de ceea ce declarase Pacha, Kräuter a precizat că audienţa le-a fost aranjată de ministrul de externe german de atunci, Konstantin von Neurath. şi a mai spus: „Pacha mi-a atras în mod special atenţia să nu divulg faţă de nimeni faptul că Orsenigo, nunţiul apostolic de la Berlin, a fost de acord ca noi să mergem în audienţă.” însă asta nu pentru că Vaticanul n-ar fi vrut să se ştie că sprijinea hitlerismul, cum fusese interpretată situaţia de către Securitate. Dimpotrivă, Vaticanul evita orice fel de relaţii cu noul regim din Germania şi, până atunci, nici un episcop catolic din Reich nu-i solicitase vreo autienţă lui Hitler şi nici nu îl contactase în alte împrejurări. Totuşi, se pare că pe preşedintele completului de judecată nu-l prea interesau asemenea explicaţii şi l-a întrebat şi pe Francisc Kräuter ceea ce îl întrebase şi pe Augustin Pacha: „Cesare Orsenigo era italian?” „Fireşte, era italian” – a răspuns Francisc Kräuter, la fel de surprins ca şi episcopul de Timişoara. şi a adăugat: „Nu era vina lui Augustin Pacha că mulţi germani din Banat priveau cu ochi buni politica Führerului de la Berlin.”
Exceptându-i pe clericii romano-catolici din lot – Iosif Waltner, Iosif Schubert, Johannes Heber şi Adalbert Boros -, ceilalţi acuzaţi nu ştiau despre ce era vorba şi nu înţelegeau de ce au ajuns în acelaşi proces cu Augustin Pacha. însă, curând, va veni şi rândul clericilor în speţă să nutrească acelaşi sentiment de nedumerire. şi asta deoarece componenţa lotului, într-adevăr, era neobişnuită şi derutantă pentru fiecare dintre cei înghesuiţi în boxa culpabililor. Clericii de la Arhiepiscopia din Bucureşti şi de la Episcopia din Timişoara nu-l cunoşteau decât pe Clemente Gatti. Acesta habar nu avea cine erau Gheorghe Săndulescu, Lazăr Ştefănescu şi Petre Ţopa. Eraldo Pintori nu-i cunoştea decât pe români şi pe compatriotul său Gatti. Iar Petre Ţopa nu-l cunoştea decât pe Eraldo Pintori. Astfel încât era cât se putea de normal ca fiecare din ei să se teamă că va trebui să răspundă pentru fapte de care era totalmente străin.

Manifeste contra regimului comunist
În procesul diplomaţilor Legaţiei Italiene la Bucureşti din septembrie 1951 a fost implicat şi Gheorghe Săndulescu, acuzat de „legături dubiaose“ cu străinii. El se născuse la 23 martie 1907, în comuna Comani din judeţul Teleorman, fiul lui Ioan şi al Niculinei, domiciliat în Sibiu, pe str. George Coşbuc nr. 26. A fost reţinut de Securitate la Bucureşti, unde se stabilise de cîteva luni, la 6 mai 1951. în aprilie 1947, avocatul Ioan Aburel şi generalul Valerian Pădure îl iniţiaseră în afacerea Partidului Social-Creştin. în anul următor, Ioan Aburel îi aşezase în braţe un proiect de statut şi diverse manifeste ale partidului, după care dispăruse ca măgarul în ceaţă, sub pretextul că ar fi fugit în Austria. Nici generalul Valerian Pădure n-a mai fost de găsit. în primăvara lui 1949, mai preciza documentul semnat de Teodor Micle, în colaborare cu Gheorghe Săndulescu, Lazăr Ştefănescu declanşase reactivarea Partidului Social-Creştin, lansând alte manifeste şi procedând la recrutarea de membri noi, din diverse localităţi ale ţării. O parte din matriţe şi manifeste fuseseră depistate la Vasile Marinescu şi Ioan Alecu.

„Contrabandă“ cu monede de aur
Petre Ţopa este o altă victimă a procesului contra diplomaţilor italieni din 1951. El se născuse la 15 iunie 1889, în comuna Malovişte, Bitolia, din Iugoslavia, aromân de origine etnică. A fost ridicat de Securitate la 15 mai 1951, de la domiciliul său de pe str. 11 iunie nr. 17. Şi el ar fi fost recrutat de Bruno Manzone, în 1946, în reţeaua de spionaj a Legaţiei Italiei, iar în mai 1950, când Bruno Manzone părăsea România, Petre Ţopa fusese preluat de Eraldo Pintori. în aprilie 1951, când se pregătea să plece la Beirut, Eraldo Pintori îl prezentase colegului său Leo Giacomello. în afară de asta, Securitatea mai avea un dinte împotriva lui Petre Ţopa: acesta îi încredinţase lui Bruno Manzone 24 monede de aur şi primise contravaloarea lor, în lei româneşti, de la Eraldo Pintori. Dacă ar fi avut puţină răbdare, monedele respective i-ar fi fost confiscate de Securitate, spre binele regimului comunist.

Arestarea lui Eraldo Pintori

30 Martie 2008

Din păcate, în 1948 s-au operat anumite verificări ale membrilor nu numai în rândurile Partidului Comunist, ci şi în Frontul Plugarilor, şi Lazăr Ştefănescu, tot datorită trecutului său dubios, s-a trezit exmatriculat şi din partid, şi din deputăţie, şi din funcţiile ministeriale în care parvenise prin sprijin politic. Din acel moment, cum singura recunoaştea în ancheta Securităţii, “am adoptat o atitudine complet ostilă faţă de comunişti”, aderând la Partidul Social Creştin, în februarie 1949, când acesta avea doar un membru.

Cu Lazăr Ştefănescu a avut doi membri.Cu acest partid care avea numai doi membri şi cu asemenea oameni alienaţi de politică a avut Eraldo Pintori ghinionul sau imprudenţa să întreţină contacte supraveghuiate îndeaproape de Securitate. Din perspectiva zilei de azi, îi putem acorda circumstanţe atenuante, pentru că nu a căzut numai el într-o asemenea cursă. În epocă, mii de oameni au înfundat puşcăriile doar datorită faptului că n-au fost atenţi cu cine şi ce discută.
Social-creştinismul cade pe mâna Securităţii. În primăvara lui 1950 s-a întâmplat un fapt semnificativ: Gheorghe Săndulescu şi Lazăr Ştefănescu au încercat să-i racoleze în Partidul Social Creştin pe deputatul Mihail Ghelmegeanu, profesor universitar pe deasupra, şi pe Flrica Bagdasar, directoarea Institului de higienă mentală, ambii fiind simpatizanţi notorii ai comuniştilor. Vulpe bătrână, Mihail Ghelmegeanu le-a spus că “n-a sosit încă momentul, aveţi răbdare, semnalul va sosi tot de la mine”. Iar răspunsul Floricăi Bagdasar a fost unul amestecat, de o asemenea manieră încât interlocutorii ei să nu înţeleagă nimic. Fiind pe fază, la 24 mai 1950, Securitatea a propus arestarea lui Mihail Ghelmegeanu şi a Floricăi Bagdasar, pentru “omisiune de denunţ” şi “complicitate la complot împotriva statului”.- Însă eşalonul politic nu a fost de acord cu această soluţie şi un posibil scandal a fost stins din faşă. Indus în eroare de Săndulescu şi Ştefănescu, Eraldo Pintori era convins, totuşi, că Mihail Ghelmegeanu şi Florica Bagdasar aderaseră la social-creştinism şi relaţiile lui cu şefii fantomaticului partid s-au intensificat. Şi, de acum, o anume întrebare nu mai poate fi evitată: de ce nu s-a propus şi arestarea lui Eraldo Pintori, care intrase în contact cu Săndulescu şi Ştefănescu cu cel puţin doi ani înainte. Pentru că, desigur¸ lăsând relaţiile lui Eraldo Pintori cu ficţiunea Partidului Social Creştin să se dezvolte în linişte. Securitatea ar fi dispus de argumente mai consistente pentru a blama în mod public aşa-zisele “activităţi frauduloase” ale Legaţiei Italiei şi amestecul ei în treburile interne ale României. Astfel încât arestarea lui Eraldo Pintori a survenit abia peste un an, la un moment socotit oportun. La o săptămână după Rraldo Pintori, mai exact la 4 mai 1951, a fost arestat şi Lazăr Ştefănescu, iar la 13 mai 1951 a fost ridicat de la domiciliu şi Gheorghe Săndulescu, inconştientul care-i amestecase pe toţi într-o afacere dintre cele mai dubioase.
O altă organizaţie anticomunistă secretă, nu departre şi ea de ficţiune, cu care Eraldo Pintori a avut neşansa să aibă contacte intrate în atenţia organelor Suiguranţei, a fost aceea care grupa nişte foşti consilieri, ataşaţi şi consuli din Ministerul Afacerilor Străine. Dintre aceştia, Ion Chinezu, Corneliu Blaga şi Moise Baltă se aflau în relaţii şi cu cercurile greco-catolice, iar Alexandru Ştefănescu, Ulpiu Traian Gomboşiu şi Ion Popovici cu cercurile romano-catolice. În plus, Alexandru Ştefănescu ăi devenise îi devebnise un fel de mentor şi mocitor de relaţii lui – nu er5a exclus să fi fost rude – , al doilea protagonist al fictivului Partid Social Creştin. În noiembrie 1947, când principalii conducători ai Partidului Naţional-Ţărănesc erau judecaţi de Tribunalul Militar Bucureşti, Ion Chinezu şi Moise Baltă au declarat într-un anturaj nu prea sigur: “Procesul Maniu e o înscenare monstră, după convingerea bisericii graco-catolice, pusă în practică de Moscova, prin guvernul Groza, pentru a lichida opoziţia, ce reprezintă adevărata democraţie a anglo-americanilor. Numai aşa se poate trece rapid la bolşevizarea României, sub toate raporturile. Şi cum azi anglo-americanii încă nu sunt pregătiţi, iar ţara este ocupată de armata sovietică, populaţia şi biserica greco-catolică trebuie să tacă, să îndure orice sacrificiu, pentru a nu provoca agitaţii inutile, care ar primejdui viitorul ţării. Dar biserica greco-catolică se identifică întru totul cu Maniu şi Partidul Naţional-Ţărănesc. Iar în viitorul apropiat, dacă nu acum în primăvară, jertfele lor vor fi răsplătite cu victoria armatelor anglo-americane”. Trecem peste eroarea lui Iuliu Maniu de a transforma biserica greco-catolică în biserică de partid, ceea ce va furniza comuniştilor un motiv important pentru scoaterea ei în afara legii. Însă a sosit şi primăvara lui 1948 şi nu s-a întâmplat nimic din cele prezise. Anglo-americanii au continuat să rămână cnu arma la picior, deşi războiul rece se declanşase demult.
Diplomaţi implicaţi în acţiuni anticomuniste. .Până atunci, Ulpiu Traian Gomboşiu, fost ataşat de presă la Budapesta, era recomandat de unele documente drept informator prezumtiv al Siguranţei. Un alt informator al Siguranţei, cert de data aceasta, era Corneliu Blaga, fost prim secretar de legaţie. Moise Baltă, fost consilier de presă la Bratislava, a fost surprins ascultând Radio Londra – culpă gravă în anii aceia -, într-o casă din Rucăr, şi Siguranţa îl va supune unei anchete penibile. Fost membru al Partidului Naţional-Ţărănesc, scos şi el în afara legii şi, cu prilejul alegerilor din noiembrie 1946, făcuse propagandă activă în favoarea lui Iuliu Maniu, aflat acum în detenţie.. Evident, Moise Baltă a fost nevoit să se retragă din joc, dar au rămas pe poziţii Alexandru Ştefănescu şi Ion Popovici, care au căzut în eroarea de a se asocia cu un fost deputat liberal, Constantin Bursan. Încă de la începutul războiului, acesta era urmărit de toate serviciile secrete din România, deşi cu unele din ele colaborase, mai ales în menţinerea legăturilor cu birourile serviciilor speciale britanice de la Ankara şi Istanbul. Dar, în acelaşi timp, toţi bănuiau că face un joc dublu, dacă nu chiar truplu, ceea ce nu era departe de adevăr. Acum, Constantin Bursan pretindea că avea în spatele său o organizaţie anticomunistă bine articulată şi cei doi consuli s-au lăsat seduşi de arguţia lui. Interesant este faptul că Bursan se arătase interesat să colaboreze cu Securitatea, sub numele de cod Vlaicu, dar famigerata instituţie l-a abandonat în scurt timp, deoarece îi furniza “informaţii de suprafaţă”. Şi, din colaborator al Securităţii, Constantin nBursan, împreună cu tot anturajul lui, a devenit obiect de studiu al organelor represive.
Prin cercetarea arhivelor din timpul războiului, s-a aflat că acest Constantin Bursan lucrase şi pentru germani, şi penttru englezi, şi pentru francezi şi, din când în când, chioar şi pentru români. Ca să nu mai vorbim şi despre colaborarea lui cu organizaţiile sioniste din România, cărora le mijlocise corespondenţa cu Comitetul de Salvare de la Istanbul şi pntru care obţinuse certificatze de emigrare în Palestina prin prietenii săi din serviciile speciale britanice. Iar din realitatea imediată, la 8 mai 1951, Securitatea a constatat: “Constantin Bursan a sprijinit cu bani acţiunea lui Ion Popovici, fost consul general, care transmitea prin intermediul Legaţiei Franţei, lui Constantin Vişoianu, informaţii din partea unui grup subversiv al Partidului Naţional-Ţărănesc.” Constantin Vişoianu fiind fost ministru de externe al României, Constantin Bursan a fost arestat, aceeaşi soartă împărtăşind-o şi Popovici, la 10 decembrie 1950. “Prin anchetarea lui Ion Popovici – specifica un document al Securităţii – s-a ajuns la Eraldo Pintori.”
Efectiv, Ioan Popovici ar fi declarat în anchetă că a depus “o activitate de spionaj şi pe linia Legaţiei Italiei, furnizând informaţii lui Eraldo Pintori”. Într-adevăr, Ion Popovici îl cunoscuse pe Eraldo Pintori cu patru.cinci ani în urmă, prin intermediul lui Alexandru Ştefănescu şi în ianuarie 1947 italianul l-ar fi recrutat. După ce fostul consul fusese epurat din Ministerul Afacerilor Străine, în noiembrie, acelaşi an, relaţiile dintre ei s-ar fi intensificat. Fireşte, Ion Popovici şi Alexandru Ştefănescu, arestat ulterior, declaraseră altceva, dar asta a fost interpretarea Securităţii şi ea a rămas pe hârtie. În realitate, cei doi ex-diplomaţi români îi furnizaseră lui Eraldo Pintori informaţii inofensive despre schimbările survenite în Ministerul Român al Afacerilor străine după 5 noiembrie 1947, când Gheorghe Tătărescu, fost de mai multe ori prim-ministru, fusese nevoit să-i facă loc Anei Pauker la conducerea diplomaţiei bucureştene. Şi partea română, oricum, ar fi trebuit să comunice aceste schimbări Legaţiei Italiei, în mod oficial.
Eraldo Pintori în collimator. Cu toate acestea, Securitatea nu punea nici un preţ pe cutumele diplomatice normale, după ea, omponenţa Ministerului Afacerilor Străine reprezenta un secret de stat, şi la 25 aprilie 1951 a emis un referat în care erau incriminate toate păcatele lui Eraldo Pintori, în pimul rând vinovăţia acestuia de a fi desfăşurat “o activitate de spionaj”. Apoi, la 27 aprilie 1951, Eraldo Pintori a fost arestat şi, în aceeaşi zi, în planul de lucru al Securităţii în respectiva afacere se preciza: “Toată atenţia va fi îndreptată spre demascarea activităţii lui Eraldo Pintori, element principal în anchetă.” În aceleaşi împrejurări, la percheziţia efectuată la domiciliul lui Eraldo Pintori în ziua când a fost arestat, s-au găsit asupra lui o notiţă privind mai multe monede de aur primite în custodie de la generalul Mihail Negruzzi, şi o altă notiţă, referitoare la două ceasuri, două broşe şi trei inele, toate din aur, primite de la un anume Arthur Kowler, pentru a fi scoase din ţară. Faptul a permis implicarea lui Eraldo Pintori şi în alte afaceri decât cele de aşa-zis spionaj.
Cine era, de fapt, Eraldo Pintori? Se născuse la Lavena, Italia, la 19 octombrie 1915, şi în toamna lui 1922, când avea numai şapte ani, sosise în România împreună cu părinţii săi, Antonio şi Antonietta. Începuse să se întreţină din propria sa muncă înainte de a ajunge la majorat, lucrând la societatea de asigurări Generala, din 1930 până în 1936. Apoi, între 1936 şi 1948, fusese angajat de lnstitutul italian de cultură, sub conducerea lui Bruno Manzone. În primii ani 40 se căsătorise cu Argilia Olivotto, italiancă şi ca naţiionalitate, şi ca cetăţenie, născută la 27 martie 1916, la Furnicaşi, judeţul Muscel, provenind dintr-o familie de italieni stabiliţi aici în pimul deceniu al veacului. Aveau un copil şi locuiau împreună în Bucureşti, pe str. Laurenţiu Claudian nr. 29. Din 1948, Eraldo Pintori se transferase ca funcţionar la Legaţia Italiei, devenind unul din cei 48 de funcţionari ai oficiului diplomatic peninsular.
La Institutul italian de cultură, Eraldă Pintori pregătea administrativ diverse manifestări proiectate de Bruno Manzone. De asemenea, întocmea liste cu diferiţi funcţionari din ministerele româneşti ale timpului, care urmau să fie invitaţi la reuniunile organizate de institut. Nu lipseau din aceste liste italieniştii Alexandru Marcu şi Alexandru Balaci, diplomaţi acreditaţi cândva în Italia, şefi de direcţii în Ministerul Artelor, şi mulţi alţii. Totodată, Eraldo Pintori le întocmea fişe tuturor celor de frecventau regulat cursurile de linbă, civilizaţie şi cultură italiană. Până şi aceste activităţi vor fi considerate de Securitate drept acte de spionaj. Iar în cadrul Legaţiei Italiei, din propriile lui mărturii, se ânţelegea că Eraldo Pintori era un om bun la toate. De pildă, menţinea legătura cu funcţionarul bancar Franz Kravtchiack, prin care legaţia făcea schimb legal de devize. Se interesa de condiţiile trecerii unor mărfuri şi bunuri prin vămile româneşti. Primea de la cei ce se repatriau valori destinate transferului în Italia. Păstra legătura cu diverşi cetăţeni români agreaţi de legaţie, primind de la ei şi unele informaţii de interes public, dar de negăsit în ziarele timpului. Şi, de câte ori se ivea ocazia, era gata să facă servicii mai mici sau mai importante superiorilor săi din oficiul diplomatic peninsular. Mai pe scurt vorbind, făcea tot ce era posibil ca să apară drept o persoană indispensabilă, pretabilă la orice misiune. În fond, era un slujbaş fără suprafaţă, zelos să se menţină în funcţie, insistenţa Securuităţii de a-l transforma în cap de afiş al unei senzaţionale afaceri de spionaj frizând pur şi simplu absurditatea. Privind lucrurile retrospectiv, se poate spune că două erori au complicat în epocă nu numai existenţa lui Eraldo Pintori, ci şi pe cea a legaţiei. Şi prima eroare, după opinia noastră, aparţinea chiar celor ablilitaţi să organizeze activitatea întregului oficiu diplomatic al italienilor. Având în vedere condiţiile imposibile în care lucrau toţi diplomaţii occidentali în România acelui timp, priviţi cu o suspiciune nedisimulată de autorităţile comuniste şi mişcându-se permanent sub filajul Securităţii, nu era normal ca un simplu funcţionar inferior să ştie tot ce se întâmpla în legaţie şi tot ce preconiza conducerea ei. Şi să comşporteze aceste informaţii în afara legaţiei. Într-un fel sau în altul, activităţile s-ar fi cuvenit compartimentate şi să-şi vadă fiecare de treaba lui, fără să tragă cu ochiul sau cu urechea la preocupările altora. Or, cum se va vedea din ancheta îndelung prelungită de Securitate. din aprilie până în septembrie 1951, precum şi după aceea, Eraldo Pintori ştia prea multe şi, mai ales, era la curent cu unele lucruri despre care n-ar fi trebuit să ştie nimic. Şi eroarea de a-i fi încredinţat prea multe secrete nu aparţinea numai lui Michele Scammacca, ci şi altor diplomaţi italieni.
Erori peste alte erori. A doua eroare aparţinea lui Eraldo Pintori şi l-a afectat personal. Din cupiditate, după ce primise misiunea de a organiza transferul unor valori ale conaţionalilor săi în Italia. Pintori a început să perceapă comisioane mai mult sau mai puţin trezonabile de la cei cărora le aranja facilităţile respective. Şi este greu de ştiut dacă Michele Scamnmacca sau Giuseppe Puri Purini aveau cunoştinţă despre această potlogărie. Cert este că, de la un anume moment, Eraldo Pintori a început să fie tratat cu un oarecare dispreţ, atât de colegii săi din legaţie, cât şi de cei ce se repatriau şi care nu înţelegeau de ce erau vămuiţi şi de un conaţional, după jaful în toată regula la care erau supuşi de regimul comunist de la Bucureşti, Treptat, în jurul lui Eraldo Pintori se crease o atmosferă greu suportabilă şi această atmosferă l-a însoţit şi în puşcărie, unde l-a copleşit sentimentul că era abandonat şi uitat de compatrioţii săi. Această stare de spirit i-a marcat tot comportasmentul de pe parcursul anchetei.
În ceea ce îl priveşte strict pe Eraldo Pintori, totul s-a năruit în martie 1951, “când un fost coleg de ştoală al meu, actualiemente căpitan de Securitate – va recunoaşte el însuşi ., mi-a spus că era bine să plec din ţară, deoarece văzuse doasarul meu şi ştia că activitatea mea era cunoscută”. Panicat, Eraldo Pintori l-a abordat pe Giuseppe Puri Purini şi i-a cerut să-l transfere la Beirut. Puri Purini a fost de accord, însă era prea târziu. Primul interogatoriu la care a fost supus Eraldo Pintori s-a desfăşurat chiar în ziua reţinerii sale, la 27 aprilie 1951.
Un nou ministru al Italiei. Noul ministru al Italiei la Bucureşti, Alberto Calisse, avea în jur de 55 de ani. Anterior, reprezentase ţara lui la Kabul, în Afganistan, iar mai înainte îndeplinise misiunea de consul general în câteva ţări mai mult sau mai puţin importante. Studiase în Italia şi era licenţiat în drept, tatăl său fiind, de asemenea, un reputat profesor de drept internaţional. Alberto Calisse era căsătorit şi avea trei copii: o fată căsătorită şi ea, care trăia în Venezuela, şi doi băieţi unul de 12 şi altul de 16 ani. La 15 zile după ce descinsese la Bucureşti şi-a prezentat scrisorile de acreditare, consumând încă o săptămână sau două în vizite de curtoazie la diverse legaţii prietene şi în primirea unor vizite de răspuns.
Sosind în România după arestarea parohului Pietro Ernesto Clemente Gatti şi înainte de arestarea lui Eraldo Pintori, era evident pentru Alberto Calisse că îl aştepta o misiune complicată şi grea, cu multe capcane. Ca şi alţi diplomaţi occidentali acreditaţi în această ţară, nici el nu avea experienţă în materia mizeriilor inerente ce surveneau în relaţiile cu autorităţile unui stat comunist. Şi primul lui gest a fost unul strict defensiv. A convocat întregul personal al legaţiei şi l-a avertizat: “Băgaţi bine de seamă ce faceţi şi nu umblaţi după prostii, că vedeţi ce a păţit Pintori. Suntem în ţara romînească şi trebuie să respectăm legile ei.” Informaţia provenind de la agentul sau agenta cu nzumele de cod H. It. 11, recrutat sau recrutată de Securitatea română chiar din interiorul legaţiei. Numai că nu se ştia ce legi încălcaseră parohul Clemente Gatti şi funcţionarul diplomatic Eraldo Pintori. În România acelui timp, nu existau legi care să interzică personalului unei legaţii străine să se informeze în legătură cu situaţia politică, socială sau economică din ţara în care îl acreditase autoritatea upremă a statului său. De asemenea, România nu dispunea de o legislaţie conform căreia rezidenţii străini în curs de repatriere trebuiau deposedaţi de orice avere înainte de a trece peste frontierele ţării. Jaful de această factură nu putea fi legalizat oficial fără a stârni proteste în toată lumea civilizată şi fără a implica România în complicaţii internaţionale de neprevăzut. În sfârşit, nici un paragraf de lege emisă la Bucureşti nu explica de ce unor rezidenţi străini li se permitea să plece din ţară şi altora nu. În toate cazurile expuse, legea era făcută de Securitatea română, o lege paralelă şi contradictorie în raport cu legile în vigoare, absconsă şi necunoscută cetăţenilor ţării. Numai relaţiile neinspirate ale lui Eraldo Pintori cu reprezentanţii fictivului Partid Social Creştin erau problematice, putând fi interpretate oricând ca un amestec flagrant în afacerile interne ale României acelui timp.
Tentativele repetate ale lui Alberto Calisse de a stabili un contact cu cei doi italieni arestaţi s-au dovedit a fi inutile. Cât timp se aflau în anchetă, mai exact până când nu erau condamnaţi, aceştia nu puteau să primească vizite sau, în limbaj specific, nu avea dreptul la vorbitor. Legaţia nu ştia nici măcar că parohul Clemente Gatti şi Eraldo Pintori erau anchetaţi în cadrul a ceea ce se numea pe vremea aceea “lot de învinuiţi”, cercetat solidar pentru o culpă comună. Iar sentimental personalului Legaţiei Italiei că era implicat într-un joc de-a baba-oarba era intărit şi de faptul că sesiza filajul pe faţă la care era supus de agenţii Securităţii. Aceluiaşi filaj ostentativ şi fără menajamente fiind supuşi şi cei ce îndrăzneau să viziteze legaţia, oficial, neoficial sau din simplă curtoazie.

“Primele informaţii privind relaţiile sale cu Bruno Manzone au fost furnizate de Eraldo Pintori la 28 aprilie 1951 şi anchetatorii au consemnat în procesul verbal respectiv că acesta fusese atras “într-o acţiune de spionaj”.. Ce îi ceruse Bruno Manzone, de fapt, începând din 1937? Date statistice desşpre situaţia învăţământului romănesc, observaţii asupra stării de spirit a populaţiei şi,m mai târziu, informaţii despre numirile de ultimă oră la Ministerul Afacerilor Străine, despre cine a mai fost arestat, despre cum au decurs alegerile din noiembrie 1946 etc. etc.”

Anticomunismul de mantuiala

30 Martie 2008

Dupa ce am vazut in episodul trecut ce a spus despre sine parohul Clemente Gatti, merita sa stim ce au declarat despre el si alte persoane dintre cele anchetate de Securitate, in stare de arest sau in stare de libertate precara. Ratiunea datorita careia ne ocupam in detalii de aceste imprejurari consta in faptul ca parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti, anul acesta, va fi sanctificat de Vatican, ca o victima a comunismului romanesc. Si, inainte de a se consuma aceasta ceremonie, e onorabil sa ne recunoastem greselile, daca altceva nu mai e de facut. Eraldo Pintori, conform unei declaratii din 30 mai 1951, il cunoscuse pe Gatti in 1943, la o inmormantare. Din ianuarie 1950, cand Gatti descinsese la Bucuresti, i-a furnizat lui Pintori informatii asupra noului status catolic impus de autoritatile romanesti si despre arestarile de preoti si calugari catolici survenite in Banat, in Ardeal si la Iasi.Aceste informatii ajungeau la biserica italiana prin preotii Tataru, Pascal, Dumitras, Mihoc, Matei, Rotaru si Andronico. Dupa lichidarea Nuntiaturii papale, Gatti a sustinut cu fonduri primite de la legatie „activitatea ilegala a preotilor catolici”, primind in schimb de la ei date relative la starea de spirit din eparhiile cultului aflat sub prigoana. Aprecierea ca acele activitati ar fi fost ilegale nu apartinea lui Pintori, ci Securitatii. De la o data anume, dupa ce Anna Siewerth fusese scoasa din joc, Eraldo Pintori incepuse sa preia de la Gatti plicurile destinate legatiei. In ultima parte a declaratiei sale, Pintori s-a mai referit si la unele fonduri primite de Gatti de la franciscanii din Franta, tot pentru asistenta preotilor catolici din Romania, ajunsi la o mare ananghie. La 21 iulie 1951, anchetata, calugarita Cristina Dewald a recunoscut ca ii inmanase lui Gatti mai multe scrisori pentru Vatican, dupa plecarea Nuntiaturii papale din Romania. O alta calugarita catolica, Ecaterina Gerda Kernweiss, stia de la Iosif Schuster ca parohul Clemente Gatti media corespondenta cu Sfantul Scaun, insa nu-l cunostea personal. Eraldo Pintori va intari afirmatiile lui initiale, intr-un nou interogatoriu, din 15 august 1951. Interogat la 21 august 1951, preotul Stefan Tataru, nascut la 5 ianuarie 1917, in comuna Traian din judetul Bacau, a declarat ca l-a cunoscut mai demult pe Clemente Gatti si, dupa lichidarea Nuntiaturii papale, i-a inmanat cinci rapoarte personale destinate sa ajunga la Vatican. Un al saselea raport apartinea lui Alexandru Todea, hirotonisit clandestin episcop greco-catolic dupa octombrie 1948, cand comunistii au scos acest cult in afara legii, inscenand o reintoarcere a lui la ortodoxie. Stefan Tataru i-a trimis lui Gatti rapoartele respective prin preotii Mihai Rotaru si Martin Mihoc. La randul sau, la 23 august 1951, Iosif Schubert a confirmat imprejurarile in care Gerald OHara si Guido Del Mestri il recomandasera pe Clemente Gatti drept veriga intermediara de legatura epistolara cu Vaticanul. Toate scrisorile trimise de el la biserica italiana prin Cristina Dewald si Hildegard Reissner erau redactate in limba germana si contineau si informatii primite de el de la Alba-Iulia si Timisoara, prin calugaritele Eva Stritt si Ecaterina Gerda Kernweiss. Intr-un sens similar s-au exprimat in ancheta Hildegard Reissner, la 29 august, Mihai Rotaru, la 30 august, si Cristina Dewald, la 31 august 1951.
Catolicii, sub regimul comunist
In fond, ce contineau acele mesaje trimise la Vatican? In mare majoritate, informatiile priveau situatia catolicilor sub regimul totalitar comunist. Datele economice erau evocate doar in masura in care afectau nivelul de viata al populatiei si, implicit, veniturile parohiilor ca atare. In rest, era evaluata si starea de spirit din tara, in relatie directa cu evolutiile politice, sociale si economice impuse de comunisti. In cateva declaratii, anchetatorii Securitatii au incercat sa strecoare ideea ca Vaticanul ar fi fost interesat sa primeasca si informatii cu profil militar, insa argumentele la care puteau apela erau extrem de subtiri si, in cele din urma, au renuntat sa transpuna in practica aceasta malversatiune. Toti anchetatii au recunoscut cu seninatate tot ceea ce savarsisera, fara a-si inchipui nici o clipa ca ar fi fost implicati in acte delictuoase. Catolicii din Romania corespondasera cu Vaticanul si inainte de declansarea razboiului, si in timpul razboiului, fara ca autoritatile romanesti sa se simta lezate. Insa, sub noul regim politic din tara, contextul politic si social romanesc se modificase fundamental: anchetatorii Securitatii insistau incapatanati ca ar fi fost in discutie acte de spionaj. De fapt, regimul comunist dorea sa se recomande strainatatii exclusiv prin serviciile sale de propaganda, juguland orice alte scurgeri de informatii in exteriorul tarii, despre situatia reala din Romania.

Un anturaj pestrit si periculos
Spre deosebire de parohul Clemente Gatti, ale carui relatii se limitasera la cele cu mediile catolice si ale conationalilor sai, functionarul diplomatic Eraldo Pintori contactase si unele cercuri romanesti destul de suspecte, tinute sub o stricta supraveghere de Siguranta si, apoi, de Securitate. Era vorba despre opozanti veleitari si ineficienti ai regimului comunist, fara nici o audienta la populatie, fondatori de organizatii fictive, care mai mult au compromis efortul antitotalitar decat sa-l consolideze. In plus, apeland la sprijinul unor diversi diplomati straini, care chiar au crezut ca aveau de-a face cu niste oameni seriosi, veleitarii in speta au reusit sa implice mai multe legatii occidentale din Bucuresti, printre care si pe cea italiana, in incurcaturi si conflicte cu autoritatile romanesti de care acestea n-aveau nevoie. Intre asemenea indivizi s-a amestecat si Eraldo Pintori, ceea ce l-a facut de doua ori vulnerabil in fata structurilor informative si represive ale regimului comunist. In primul rand, Eraldo Pintori a cazut in eroarea de a intretine relatii cu varfurile unui asa-zis Partid Social-Crestin, organizatie declarata anticomunista, dar care, de fapt, nu reprezenta pe nimeni si nu exista decat prin acele varfuri. Mai mult, avem suficiente motive sa fim convinsi ca acest Partid Social-Crestin era, in realitate, o inventie a Sigurantei, preluata apoi de Securitate, in scopuri diversioniste. Era un fel de hartie de turnesol, plimbata de serviciile specializate prin diverse medii sociale, pentru a constata atitudinea acestora fata de noul regim politic din Romania. Istoria aparitiei si a tribulatiilor acestei injghebari suspecte ne spune totul despre rolul Partidului Social-Crestin intr-o epoca tulbure, rol in acelasi timp derizoriu, dar si nefast. Asa ca merita sa-i acordam intreaga noastra atentie. Dupa stiinta Directiei Generale a Politiei, primele discutii privind infiintarea unui Partid Social-Crestin s-au purtat la 22 septembrie 1945, in cercurile clericilor catolici francezi de la Bucuresti. Conform informatorilor cu numele de cod Romeo 1 si Tanase, considerati surse serioase si sigure, initiatorul proiectului era juristul I.V. Gruia, profesor la Facultatea de Drept din Bucuresti, si fost ministru al Justitiei in guvernul Octavian Goga A.C. Cuza. Acelasi jurist participa regulat la reuniunile Institutului Augustinum din Calea Stirbey Voda nr. 174, condus de prelatul Louis Barral, in acelasi timp si functionar al Arhiepiscopiei romano-catolice din Bucuresti. Si I.V. Gruia chiar a conferentiat in cadrul acestui asezamant, despre „influenta nefasta a comunismului asupra lumii catolice”. Pentru proiectatul Partid Social-Crestin, modelul in functie dupa care se orienta I.V. Gruia il reprezenta Grupul socialist catolic francez, constituit la 6 octombrie 1945 la Capela Saint Vincent de Paul de pe Str. Sofia nr. 1. Totusi, la 19 octombrie, acelasi an, Corpul Detectivilor raporta ca gruparea lui I.V. Gruia „se afla intr-o stare embrionara, lipsita de seriozitate si de aderenti seriosi”. Iar la 12 decembrie 1945, tot Corpul Detectivilor constata ca proiectul lui I.V. Gruia era „utopic”, semnaland, in acelasi timp, ca acesta colabora cu industriasul Nicolae Malaxa, cu legionarul Radu Budisteanu, fost ministru al Cultelor si Artelor in guvernul lui Ion Gigurtu, cu medicul Victor Gomoiu, ministru al Sanatatii si Ocrotirilor Sociale din acelasi guvern, si cu Ion Gigurtu, fost prim-ministru, in perioada cedarii catre Ungaria a Transilvaniei de Nord. La 11 ianuarie 1946, I.V. Gruia a reusit sa discute problema nefericitului Partid Social-Crestin si cu nuntiul apostolic Andrea Cassulo. Din nou, a fost dezbatuta aceeasi problema la 13 februarie 1946, la sanatoriul medicului Victor Gomoiu din Calea Vergului nr. 21, participand la un schimb de opinii, in afara de gazda, Andrea Cassulo, I.V. Gruia si istoricul de arta I.D. stefanescu, director al scolii de pictura bisericeasca si consilier al Patriarhului ortodox Nicodim. El insusi a fost exclus din invatamantul universitar, datorita participarii la elaborarea legislatiei antisemite din ajunul declansarii razboiului. Apoi va fi arestat si va deceda in penitenciarul din Sighet, la 12 noiembrie 1953. Si medicul Victor Gomoiu va fi arestat si va muri in penitenciarul Aiud, la 6 februarie 1960. Dupa moartea Patriarhului ortodox Nicodim, va suporta represaliile regimului comunist si profesorul I.D. Stefanescu. In timp ce industriasul Nicolae Malaxa va reusi sa se refugieze la un moment oportun in strainatatea occidentala, fara sa-l mai intereseze ce se intampla in urma lui. Implicit, problema Partidului Social-Crestin a disparut din notele informative ale Serviciului Special de Informatii, ale Sigurantei si ale Corpului Detectivilor.
Capcana
Dupa aproape doi ani, la 15 ianuarie 1948, Inspectoratul regional de Siguranta Sibiu a raportat Directiei Generale a Sigurantei Statului o suma de date referitoare la un anume Gheorghe Sandulescu, fost legionar, inspector scolar in judetul in cauza. Personajul era acuzat ca, in calitate de membru al Partidului Social-Democrat Independent, grupare politica detestata de comunisti, „incerca sa dezbine clasa muncitoare”, orientand-o spre alte obiective decat cele proprii regimului comunist. Era considerat un element distructiv, implicat si in malversatiuni financiare si, drept urmare, i s-a trimis dosarul la Bucuresti. La 2 august 1948, Siguranta a emis si o nota despre un anume Lazar Stefanescu, fost inspector scolar la Cernauti, in anii razboiului. Intre altele, nota specifica: „A violat o copila de curs complementar, care din aceasta cauza s-a sinucis”. In sfarsit, la 12 mai 1950, convocat la Ministerul Invatamantului, Gheorghe Sandulescu a fost ridicat de Securitate chiar de pe peronul Garii de Nord. Ciudat, dupa o ancheta extrem de sumara, Gheorghe Sandulescu a redevenit un om liber si s-a intors la Sibiu. Si este de presupus ca de acum inainte a fost supus de Securitate la verificarea unor misiuni ce i se incredintasera in timpul scurtei sale retineri, cand i-a fost asezat in brate proiectul Partidului Social-Crestin, destinat sa fie plimbat prin mediile inamicilor regimului comunist, in scopul de a-i atrage in cursa pe cei mai recalcitranti. Era o tehnica noua, imprumutata de la sovietici, cu care romanii abia urmau sa se obisnuiasca si despre care occidentalii habar nu aveau: tehnica manipularii unor organizatii-capcana, strict controlate de serviciile informative si represive. Cert este ca, in legatura cu geneza Partidului Social-Crestin si evolutiile lui ulterioare, in anchetele declansate in mai 1951, Gheorghe Sandulescu va minti si se va contrazice inconstinent. Poate nici nu stia in ce capcana cazuse el insusi, deoarece, in ceea ce il privea, lucrurile se vor incheia foarte prost. La 7 mai 1951 va declara ca Partidul Social-Crestin ar fi fost infiintat in aprilie 1946, ceea ce era plauzibil. In februarie 1946, I.V. Gruia purtase ultima lui discutie referitoare la proiectatul partid, nu reusise sa-l transpuna in practica si proiectul a fost preluat de Siguranta din zbor, fiind incredintat prin intermediari unui veleitar destul de inconstient ca sa atraga niste oameni nevinovati in jurul unei himere. Primul presedinte al partidului ar fi fost generalul Gheorghe Stavrescu, minciuna fiind de acum stravezie: la data aceea, generalul era cercetat de justitie pentru rolul jucat in masacrarea evreimii din Iasi, in iunie 1941. Si este greu de crezut ca fostul comandant al Diviziei 14 infanterie, in conditiile de atunci, era dispus sa conduca o organizatie ostila regimului. Apoi, Sandulescu va incepe sa se incurce in propriile declaratii. O alta declaratie a lui Sandulescu, din 2 iunie 1951, ne va trimite la un anume Ioan Aburel, avocat, care l-a vizitat la Sibiu in 1946 si 1947, impreuna cu generalul Valerian Padure. Or, un general cu numele respectiv nu a existat niciodata in armata romana. Acestia i-au inmanat lui Gheorghe Sandulescu un plic cu programe si manifeste, precum si proiectul Partidului Social-Crestin, spre a-l duce mai departe, servind fara stirea sa interesele tulburi ale Securitatii. Tot ceea ce s-a intamplat ulterior confirma o asemenea suspiciune, mai tare decat o simpla ipoteza. In saptamanile urmatoare, presupusul general Valerian Padure a disparut fara urme, iar despre asa-zisul avocat Ioan Aburel s-a spus ca ar fi fugit in Austria, spre a scapa de atentiile Securitatii. In realitate, in arhivele defunctei institutii informative si represive exista suficiente repere din care se poate deduce ca erau amandoi ofiteri de Securitate, destinati sa-l incarce pe un fanatic inconstient cu un proiect exploziv. Nici „generalul” n-a disparut fara urme si nici „avocatul” n-a fugit in Austria. Pur si simplu, dupa indeplinirea misiunii, cei doi au fost transferati in alte servicii si poate chiar in alte localitati ale tarii, unde n-ar mai fi avut ocazia sa se intretaie cu Sandulescu. Iar Gheorghe Sandulescu a ramas cu proiectul Partidului Social-Crestin in brate, spre nenorocirea lui si a altora.
Doi inadaptabili
In ianuarie 1949, dupa ce Securitatea, prin atentia pe care i-a acordat-o, l-a obligat sa fuga la Bucuresti, de data aceasta definitiv, Gheorghe Sandulescu s-a hotarit sa transpuna proiectul in practica. In primul rand, a instituit un Comitet Central Executiv al partidului sau, alcatuit din dr. Bartolomeu Muresanu, generalii Adrian Moldovanu si Cicerone Dumbrava, colonelul Traian Abrudeanu, prof. Nicolae Radovici, inginerii Ioan Vultureanu-Munte si Damian Tarnaveanu, muncitorul Voicu Marinescu-Leu, invatatorul Marin Jianu, preotul Petre Dunareanu-Lupu, functionara Alexandra Petrovan-Demonstene si taranul Vasile Olteanu. In felul acesta fiind reprezentate mai toate categoriile sociale din Romania. Insa toate, cum s-a dovedit ulterior, fiind nume fictive ale unor persoane care nu existau. Partidul din mintea lui Sandulescu avea si un Comitet Politic Permanent, de asemenea inventat. Totusi, dupa fuga de la Sibiu, Gheorghe Sandulescu reusise sa recruteze si un membru de partid in carne si oase, cu nume si prenume reale, in persoana amintitului Lazar Stefanescu, un alt inconstient exaltat si fanatizat. Biografiile lor confirma ca erau ahtiati sa faca politica, sa li se dea importanta si sa se bucure de o notorietate la care nu avusesera niciodata acces, dar toate tentativele lor de a se lipi de o forta politica inzestrata cu o oarecare autoritate si pondere in mediul social esuasera lamentabil. Gheorghe Sandulescu se nascuse la 23 martie 1907, in comuna Comani, din judetul Olt, fiind fiul lui Ioan si al Niculinei. In 1932 era profesor la Cetatea Alba, in Basarabia. Apoi, dupa cedarile teritoriale din 1940 si mai ales dupa ce Romania pierduse razboiul cu Rusia sovietica, se stabilise la Sibiu, pe Str. George Cosbuc nr. 26, migrand in imprejurarile relatate, in ianuarie 1949, la Bucuresti. Pana in 1938 facuse parte din Partidul National-Liberal, aripa Dinu Bratianu, regasindu-se apoi in Frontul Renasterii Nationale, partidul unic al Regelui Carol al II-lea, lichidat si acesta sub guvernarea generalului Ion Antonescu. In 1945 se inscrisese in Partidul Social-Democrat, insa divergentele repetate cu unii din membrii acestuia au sfarsit prin a-l scoate pe marginea vietii politice. Cand o parte din Partidul Social-Democrat a decis sa fuzioneze cu comunistii, oamenii Moscovei nu l-au acceptat printre ei decat pana la verificarile din 1948, cand Sandulescu a fost din nou scos pe margine, din cauza trecutului sau dubios. Pe scurt vorbind, repetatele bulversari politice din ultimul deceniu al Romaniei il transformasera intr-un inadaptabil, tocmai bun sa se dea in mana unor himere. Numai ca in momentul dat si aici, langa Dunare si Carpati, a conta pe himere era extrem de periculos.

Translatii politice
La randul sau, Lazar Stefanescu se nascuse la 1 august 1904, in comuna Nucet din judetul Dambovita, ca fiu al lui Scarlat si al Ioanei. In 1930 era invatator in comuna Tuzla, judetul Cetatea Alba, unde il si cunoscuse pe Gheorghe Sandulescu, de fapt. In acelasi an s-a inscris in Partidul National-Taranesc aflat la putere, „cu scopul de a ocupa posturi importante”, dupa aprecierea Securitatii. In 1937, cand taranistii n-au avut succesul scontat in alegeri, Lazar Stefanescu i-a lasat de izbeliste si, in 1938, a aderat si el la Frontul Renasterii Nationale, asemeni tuturor celor asimilati cu functionarii publici. In anii 1942-1944 a fost transferat intr-un post de inspector scolar, la Cernauti, iar dupa lovitura de stat prin care Ion Antonescu a fost debarcat de la conducerea Romaniei, nu s-a mai alaturat taranistilor, „deoarece dupa propriile sale marturisiri prevedeam ca partidele istorice nu mai aveau perspectivele politice din trecut”. In schimb, s-a inscris in Partidul Socialist-Taranesc, care, in decembrie 1944, a fuzionat cu Frontul Plugarilor, formatiunea politica a lui Petru Groza, viitor prim-ministru al Romaniei in perioada tranzitiei spre comunism. Ajunsese chiar membru in Comitetul Central al Frontului Plugarilor, fiind ales deputat si la scrutinul electoral din 19 noiembrie 1946, si la cel din 1948, organizat dupa expedierea regelui in exil. Si in plan profesional izbutise ceea ce nu se intamplase sub taranisti: devenise inspector general si subdirector al invatamantului primar in Ministerul Educatiei Nationale, iar in plan politic avansase la functia de presedinte al organizatiei din Dambovita.

Dilemele parohului Gatti

30 Martie 2008

Represaliile Securităţii asupra comunităţii din România au început cu prigoana împotriva preotului Pietro Ernesto Clemente Gatti. Astfel se dorea o demonstraţie de forţă vizibilă, mai ales că biserica italiană, totodată şi capelă frecventată de membrii legaţiei, se afla chiar în inima Bucureştilor.

Ultima notă de filaj referitoare la mişcarea diurnă a preotului fusese emisă de agentul de securitate Toncescu, la 27 decembrie 1950. Preotul plecase de la biserică spre legaţie însoţit de o femeie şi cu o geantă voluminoasă în mână. Ochiul ager al lui Toncescu a observat că femeia, la o traversare peste bulevardul Nicolae Bălcescu, a vrut să preia din mâinile lui greutatea genţii, însă Gatti s-a eschivat. şi, inteligent cum era, Toncescu a dedus imediat că în geantă se aflau materiale deosebite, de spionaj, fireşte, de vreme ce preotul nu voia s-o lase din mână.
Arestarea parohului Gatti. Agentului Securităţii nu i-a trecut nici o clipă prin cap ideea că franciscanul, dintr-o politeţe elementară, nu putea admite ca o femeie să-i care bagajul. Aceasta era mentalitatea troglodită a indivizilor de care ajunsese să depindă soarta românilor de atunci şi nu doar a lor. Un alt moment în relaţie directă cu parohul bisericii italiene a survenit la 30 ianuarie 1951, când Legaţia Italiei a protestat împotriva iniţiativei Direcţiei pentru controlul străinilor de a-i cere lui Gatti să plece din ţară. Cererea de revocare a acestei decizii nu a primit nici un fel de răspuns şi în raporturile dintre italieni şi autorităţile româneşti s-a instalat o linişte desăvârşită. Mulţi au crezut că afacerea nu va mai avea vreo urmare, însă s-au înşelat. în realitate, Securitatea solicitase avizul autorităţii politice de la conducerea statului pentru a proceda la pasul ei următor şi acest aviz întârzia să-i parvină. A primit mână liberă peste mai mult de o lună, la 8 martie 1951, ziua în care viceconsulul italian Amerigo Rosa părăsea definitiv România. Pentru Clemente Gatti ar fi fost o nimica toată să plece împreună cu el, însă, probabil, avea o altă structură de om.
Preotul Pietro Ernesto Clemente Gatti a fost arestat în noaptea de 8 spre 9 martie 1951 şi Legaţia Italiei, deşi se afla sub o conducere provizorie, a protestat cu o promptitudine exemplară. „Azi noapte – se consemna în demersul ei -, părintele Pietro Ernesto Clemente Gatti, rectorul capelei acestei legaţii, a fost arestat şi ridicat din casa parohială a capelei de către organele militare, fără a-i fi prezentat, aşa cum prevede Constituţia Republicii Populare Române, cuvenitul mandat de arestare. De asemenea, locuinţa rectorului a fost percheziţionată timp de mai multe ore, şi toată casa parohială, precum şi sacristia şi capela au fost ocupate de organele militare, care şi în dimineaţa aceasta staţionează în acest imobil, proprietate a statului italian, oprind de fapt accesul personalului legaţiei. Legaţia Italiei se vede deci constrânsă să atragă atenţia Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Populare Române asupra gravităţii măsurilor luate faţă de capelanul ei, titular al unui paşaport de serviciu italian, şi faţă de un imobil ce se află sub protecţia acestei legaţii şi ar trebui să fie scutit de ocupare şi percheziţie. Legaţia Italiei roagă Ministerul Afacerilor Externe să intervină cu toată urgenţa cerută de caz, pe lângă autorităţile competente, în scopul de a pune capăt acestei situaţii. în acelaşi timp, această legaţie are onoarea de a interesa Ministerul Afacerilor Externe în scopul unei urgente clarificări a situaţiei părintelui Gatti, pentru ca domnia sa să poată să revină cât mai repede la domiciliul său.” O singură observaţie fiind de făcut pe marginea acestui protest: nu „organele militare” îl ridicaseră pe Clemente Gatti şi ocupaseră casa parohială din b-dul Nicolae Bălcescu nr. 48, ci ofiţerii Securităţii române. Noile lor uniforme erau identice cu cele ale armatei, deosebindu-se numai prin culoarea petliţelor şi a banderolei de la caschetă, şi orice confuzie era posibilă. Mai exact spus, trebuie precizat că Armata română nu a fost prin nimic implicată în această afacere strident de murdară.
Al doilea protest. Deoarece Ministerul român al Afacerilor Externe nu a binevoit să răspundă demersului reprodus de noi, în ziua imediat următoare, la 10 martie 1951, Legaţia Italiei i-a înaintat un al doilea protest: „Casa parohială a capelei Legaţiei Italiei este şi acum ocupată de forţele poliţieneşti ale Republicii Populare Române, care reţin acolo persoane, printre care cetăţeana italiană dna Teresa Puditti. Legaţia Italiei îşi exprimă surprinderea pentru faptul că autorităţile româneşti menţin în mod arbitrar ocuparea unui imobil proprietate a statului italian, care se află sub protecţia acestei legaţii, atrage din nou atenţia Ministerului Afacerilor Externe asupra anomaliei unei astfel de proceduri şi insistă ca imobilul în chestiune să fie imediat repus la dispoziţia acestei legaţii. Legaţia Italiei rămâne în aşteptarea cunoaşterii locului unde se află părintele Pietro Ernesto Clemente Gatti şi care sunt motivele care au determinat arestarea sa. Legaţia Italiei roagă, în fine, Ministerul Afacerilor Externe să intervină pentru imediata eliberare a cetăţeanului italian susmenţionat, care, din cauza vârstei sale înaintate, se găseşte într-o situaţie cât se poate de dăunătoare.” Numai că Ministerul român al Afacerilor Externe nu dispunea de nici o independenţă în tratarea relaţiilor diplomatice bulversate de Securitate şi al doilea protest al Legaţiei Italiei a ajuns… tot la Securitate. La 13 martie 1951, documentul a fost notat cu o rezoluţie a colonelului Petre Petrescu, care ordona ca informatorii din interiorul reprezentanţei diplomatice italiene să culeagă comentariile personalului pe marginea evenimentelor. Coordonarea acestei operaţiuni a fost încredinţată unui anume căpitan Niculescu.
în aceeaşi zi, 10 martie 1951, a început şi anchetarea parohului Clemente Gatti, deţinut la numai două-trei sute de metri de biserica italiană, în subsolurile Ministerului Afacerilor Interne, vis-à-vis de fostul Palat Regal. întrucât arestatul nu stăpânea suficient de bine limba română, s-a apelat la serviciile unui translator, în persoana unui anume Virgil Gheorghiu, de 34 de ani, domiciliat în Bucureşti, b-dul 1 mai nr. 18. Acesta a depus un jurământ de rigoare, că va reda întocmai toate cele spuse de o parte sau alta şi că nu va divulga unor terţi nimic din ceea ce se trata în anchetă. Prima declaraţie a parohului Gatti s-a referit la identitatea şi originea sa şi la motivele prezenţei sale în România. Mai trebuie spus că fusese arestat fără mandat, un asemenea document neexistând în dosarele cazului său. în consecinţă, în lunile următoare, nici nu s-a mai cerut, cum ar fi fost legal, prelungirea unui mandat care nu exista.
între timp, la biserica italiană, rămasă fără paroh, Securitatea a instalat un post-capcană, care îi reţinea şi îi interoga pe toţi italienii în trecerea lor pe acolo şi neavizaţi asupra evenimentelor survenite. Tuturor li s-a spus că preotul Gatti a fost arestat pentru activităţi subversive. Iar dincolo de b-dul Nicolae Bălcescu, în subsolurile la care ne-am referit, anchetarea parohului Gatti s-a prelungit peste primăvară şi vară, fără ca vreun membru al Legaţiei Italiei să aibă acces la cel arestat, pentru a-i oferi asistenţă juridică sau măcar un pachet cu rufărie de schimb. O situaţie asupra căreia nu va avea nici o influenţă nici noul trimis extraordinar şi minuistru plenipotenţiar al Italiei în România, Alberto Calisse, sosit la Bucureşti la 15 martie 1951, cu o zi înainte de plecarea definitivă din ţară a funcţionarului diplomatic Antonio Zapala.
Ancheta. Parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti, spre deosebire de alţii, după cum vom vedea, a fost interogat şi obligat să presteze un număr restrâns de declaraţii, în legătură cu diverse aspecte indicate de anchetatori, primele două fiind datate la 12 şi 14 martie 1951. Gatti fiind apoi lăsat să respire, deoarece fusese arestat şi Eraldo Pintori, cu care Securitatea avea mai multe socoteli de reglat. Supliciul lui a reînceput la 18 iulie 1951, prelungindu-se şi la 10 august, acelaşi an. Din această zi datează şi cea mai completă şi lungă depoziţie a sa dintre cele ce i s-au cerut. şi, în legătură cu această specie de documente din arhivele Securităţii, sunt necesare unele precizări. Mai ales în ceea ce priveşte condiţiile în care aceste declaraţii se preluau de la arestaţi. De regulă, ele erau doar semnate de arestat, redactarea lor asumându-şi-o ofiţerul anchetator. Cel anchetat răspundea întrebărilor şi anchetatorul aşternea pe hârtie ce-i trecea lui prin cap, astfel încât declaraţia să vină în întâmpinarea obiectivelor vizate de cei ce declanşaseră mascarada.
în cazul special al lui Clemente Gatti, nefamiliarizat cu limba română, lucrurile se agravau. în calitate de preot, credea neclintit în buna credinţă a fiilor lui Dumnezeu şi semna în neştire declaraţii redactate de o asemenea manieră ca să se întoarcă oricând împotriva lui. Aşa cum s-a şi întâmplat. Recunoscând că a făcut să parvină în străinătate, adică la Vatican, după lichidarea Nunţiaturii papale de la Bucureşti, mai multe scrisori şi rapoarte ale unor preoţi romano şi greco-catolici români, Clemente Gatti va fi calificat drept spion, deşi nu a fost. şi primele probe cu care va fi confruntat în proces le vor furniza chiar declaraţiile sale, fraudulos redactate de anchetator şi semnate de Gatti în necunoştinţă de cauză, sub o presiune psihologică de neignorat. De pildă, parohul declara verbal că Michele Scammacca i-a spus să-i aducă orice corespondenţă destinată să ajungă la Vatican şi din declaraţia scrisă rezulta că Michele Scammacca „l-a recrutat în organizaţia de spionaj coordonată de Legaţia Italiei de la Bucureşti”.
Astfel încât, înainte de a relata conţinutul declaraţiilor lui epurate de divagaţiile unor anchetatori necinstiţi, vom reproduce aici ce a declarat franciscanul la procesul în care va fi implicat, această mărturie fiind sigur scrisă de mâna lui, în italiană. Era vorba despre somaţia de a părăsi ţara spre a nu fi arestat, pe care i-a adresat-o Giuseppe Puri Purini la 2 martie 1951. „Io – va recunoaşte Clemente Gatti -, dopo un serio pensiero, lo deto: non mi ne vado della Romania, io rimango qui. La mia missione non e una missione politica, la mia missione e missione franciscana, io sono democrato e rimango con il popolo povero.” La care Giuseppe Puri Purini l-a întrebat: „Si saresti arestato e condanato, cosa fai per i poveri?” „Io ho risposto: ho fudicia. Rimango qui e ho rifiutato di partire” – a mai declarat Clemente Gatti, în scris, în singura sa mărturie pe care o putem considera strict autentică. Precizând că mărturia a fost prestată la cererea generalului Alexandru Petrescu, preşedintele Tribunalului Militar Bucureşti. Sub regimul militar al mareşalului Iom Antonescu, Alexandru Petrescu deţinuse aceeaşi funcţie, condamnând la ani grei de demniţă şi numeroşi militanţi comunişti. Printr-o ironie a soartei, aceştia nu au renunţat la serviciile lui, contând pe cruzimea şi lipsa sa de scrupule.
Culpa lui Gatti. Din ce a spus parohul Pietro Ernesto Clemente Gatti despre sine şi din ce au spus alţii despre el nu rezulta nici o faptă în contradicţie cu Constituţia ţării şi nici o culpă prevăzută în Codul Penal românesc al acelui timp. Desigur, avem în vedere legile publicate, teoretic cunoscute de toţi cetăţenii români sau străini rezidenţi pe aceste meleaguri. însă ce nu ştiau nici Clemente Gatti şi nici alţi italieni stabiliţi aici era că autorităţile comuniste din România începuseră să emită şi legi, decrete, ordonanţe şi hotărîri care nu se mai publicau în ediţiile Monitorului Oficial şi despre care cetăţeanul lua cunoştinţă abia după ce era arestat şi împins într-un tribunal. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că diverse dispoziţii cu circulaţie retrânsă sau cvasisecretă, fără să fie trecute prin Parlament şi fără avizul Ministerului Justiţiei, erau mai tari decât Constituţia şi legea comună. şi acum expunem şi faptele celui arestat şi interogat în subsolul Ministerului de Interne, la câteva minute de mers pe jos de biserica în care slujise.
în septembrie 1950, Clemente Gatti fusese căutat de preotul greco-catolic Mihai Rotaru, spre a fi avizat că Guido Del Mestri, al doilea om din fosta Nunţiatură papală, cu puţin timp înainte de a părăsi România, i-a spus ca nu numai el, ci şi alţi prelaţi romano şi greco-catolici urmau de acum înainte să depună corespondenţa cu Vaticanul la parohul bisericii italiene, care va şti cum s-o facă să ajungă la Roma, prin intermediul Legaţiei Italiei la Bucureşti. Este de presupus că Guido Del Mestri discutase chestiunea şi cu Michele Scammacca, însă, având în vedere viteza cu care a fost expulzat personalul Nunţiaturii papale, n-a mai avut timp să discute spinoasa chestiune şi cu Clemente Gatti. Surprins de ceea ce îi spusese Mihai Rotaru, Gatti s-a consultat cu Scammacca şi acesta i-a confirmat soluţia la care se parvenise pentru menţinerea legăturilor dintre catolicii din România şi Sfântul Scaun. Era o soluţie de emergenţă, însă alta mai bună nu era de imaginat.
Din octombrie 1950 şi până la începutul lui februarie 1951, Gatti a primit un set de scrisori adresate de Rotaru cardinalului Eugenio Tisserand şi lui Guido Del Mestri, trei scrisori de la Alba Iulia, de la preotul Imre Sandor – referitoare la organizarea Seminarului teologic din localitate, la profesorii numiţi acolo de Ministerul Cultelor, în mod arbitrar, şi la noua împărţire administrativ-teritorială a României, prin instituirea a 16 regiuni în locul judeţelor tradiţionale -, precum şi rapoarte curente adresate Vaticanului de Iosif Schubert, uns clandestin episcop romano-catolic de Bucureşti. Numai scrisorile lui Imre Sandor şi Iosif Schubert au primit răspuns de la Roma, tot prin circuitele diplomatice italiene. în aceeaşi perioadă, Mihai Rotaru i-a recomandat lui Clemente Gatti trei călugăriţe destinate să-i aducă scrisori de la episcopiile romano-catolice din Alba Iulia şi Timişoara. Singurul italian ajutat de Clemente Gatti să-şi transfere o parte din bunuri din ţară, după ce le transformase în valori cu volum mic, a fost amintitul Giuseppe Vignati, corespondentul consular de la Timişoara. în iunie 1950, parohul fusese căutat de acesta şi, după ce i-a ascultat doleanţa, l-a condus la consulul Alfio Beltrani. Consulul nu l-a întrebat pe Vignati decât dacă bunurile care trebuiau să ajungă în Italia erau ale lui. şi Giuseppe Vignati a răspuns: Da.
Proceduri de emergenţă. în declaraţia sa din 14 aprilie 1951, Clemente Gatti a recunoscut că între el şi Michele Scammacca au survenit unele controverse referitoare la temeiul intermedierii corespondenţei dintre catolicii din România şi Vatican. şi Scammacca îl asigurase că avea confirmarea misiunii lor, constând dintr-o scrisoare primită de la Biroul pentru afaceri bisericeşti extraordinare al Vaticanului. Iar în declaraţia din 10 august 1951, parohul a furnizat anchetatorului său alte detalii în legătură cu discuţiile lui cu Scammacca, privind tot temeiul misiunii sale. A explicat şi cum a ajuns să descindă la Bucureşti: în ianuarie 1950 se întâlnise la Nunţiatura papală cu nunţiul Patrick O’Hara şi Michele Scammacca, acceptând să-l înlocuiască pe Antonio Mantica la parohia bisericii italiene. Apoi, la sfârşitul lui iulie sau începutul lui august 1950, Scammacca i-a spus să primească scrisorile adresate de preoţii catolici Sfântului Scaun, însă, în radactarea frauduloasă a anchetatorului, afirmaţia parohului a primit o altă interpretare: „Să transmit scrisori cu conţinut secret, provenite de la preoţii care desfăşoară activitate antidemocratică împotriva Republicii Populare Române”. Erau cuvinte pe care Clemente Gatti nu le rostise. Nici conţinutul scrisorilor nu avea un caracter secret. Acestea tratau subiecte care nu prezentau interes pentru mireni.
Parohul ar fi întrebat dacă exista vreo dezlegare pentru a se implica în acele operaţiuni. Martor ar fi fost şi Giuseppe Puri Purini atunci când Scammacca „mi-a răspuns în chip misterios şi enigmatic că indicaţia provine de la autorităţi superioare şi a adăugat că, în curând, va veni de la Vatican o scrisoare oficială de confirmare a misiunii mele”. Nu trebuia decât să aducă scrisorile la Legaţia Italiei. şi abia în septembrie 1950 Scammacca i-a arătat o scrisoare sosită într-adevăr de la Vatican, semnată Santangelo, parohul a citit-o pe loc şi, după aceea, ministrul a ars-o în faţa lui. Ulterior, Gatti a mediat corespondenţele preoţilor Mihai Rotaru, ştefan Tătaru şi Martin Mihoc, ale episcopului hirotonisit clandestin Iosif Schubert şi ale lui Imre Sandor, reprezentant al Ordianariatului episcopal catolic de la Alba Iulia. Scrisorile erau aduse la parohia din b-dul Nicolae Bălcescu nr. 28 de călugăriţele Hildegard Frederika Reissner, Maria Iudith Fenyvesi şi Cristina Dewald. Iar parohul Clemente Gatti le preda la legaţie fie personal, fie prin femeia lui de serviciu, Anna Siewerth. Din motive necunoscute, la un anume moment, Scammacca l-a sfătuit pe Gatti să nu mai uzeze de servicile ei. Să fi fost Anna Siewerth informatoarea cu numele de cod WA 70?
între altele, Scammacca i-a mai spus lui Gatti să fie anunţat ori de câte ori preoţii catolici intraţi în dizgraţia regimului comunist aveau nevoie de bani, spre a supravieţui restricţiilor prin care erau blocate veniturile parohiilor lor. înainte de a fi nevoită să-şi sisteze activitatea în România, Nunţiatura papală, ştia parohul Clemente Gatti, îşi transferase fondurile lichide şi conturile în custodia legaţiilor italiană şi elveţiană. Dacă fondurile încredinţate Legaţiei Italiei erau disponibile, cum se putea ajunge şi la cele de la Legaţia Elveţiei? „Nu te osteni cu aceasta – i-a spus Scammacca lui Gatti -, voi aranja eu totul la Legaţia elveţiană.” şi sistemul de ajutorare a preoţilor catolici, în cele din urmă, a devenit funcţional. Prin Clemente Gatti, Mihai Rotaru a primit o dată 100.000 lei, în octombrie 1950, şi încă o dată un milion lei, în noiembrie, acelaşi an. în ianuarie 1951, din aceeaşi sursă, Martin Mihoc a primit 500.000 lei. în paralel, veneau fonduri şi de la Roma, destinate aceluiaşi scop. De pildă, în septembrie 1950, 500.000 lei sosiţi de la Vatican, pentru ajutoare sociale, au ajuns de la Amerigo Rosa, cancelarul Consulatului italian, la parohul Clemente Gatti şi, de la acesta, la călugăriţa Hildegard Reissner, pentru a fi distribuiţi acolo unde era nevoie de ei.

TRIBULAţIILE LUI SCAMMACCA
Gatti şi-a amintit că, în noiembrie 1947, Michele Scammacca le spusese conaţionalilor săi „să nu se repatrieze, pentru că în Italia lipsesc locuinţele şi posibilităţile de muncă”. Apoi, pe măsură ce situaţia din România se înăsprea, ministrul a lăsat-o mai moale cu sfaturile de această factură, convins că nu mai era de trăit aici pentru italieni şi că nu va putea să blocheze un exod declanşat din cauze obiective. şi parohul Clemente Gatti, ajutându-i pe cei în curs de repatriere aşa cum l-a ajutat şi pe Giuseppe Vignati, nu a făcut altceva decât să se conformeze unui curs al evenimentelor căruia nu i se mai putea opune nici ministrul Italiei la Bucureşti.

Operaţiunea „Infiltrarea“

30 Martie 2008

La începutul anilor ’50, diplomaţii italieni de la Bucureşti plecau de-a valma, până şi funcţionari ai legaţiei, angajaţi dintre italienii stabiliţi de mai multă vreme aici.

Unul dintre ei era Antonio Zapalla, care a părăsit România la 22 martie 1951. La 27 martie, acelaşi an, a cerut să fie transferat în Liban, la Beirut, şi funcţionarul Eraldo Pintori, dar n-a apucat să plece din ţară, fiind arestat pe neaşteptate. La 5 iulie 1951, va părăsi România şi un alt funcţionar al legaţiei, Leo Giacomello. şi despre el, ca şi despre alţii, se spunea că ar fi plecat în concediu, dar nu va mai reveni niciodată la Bucureşti. însă, dacă aceştia, în virtutea poziţiei lor, puteau miza pe valiza diplomatică a legaţiei pentru a-şi repatria cel puţin o parte din bunuri, era îndoielnic că toţi italienii care doreau să plece din România puteau beneficia de un avantaj similar.
Transferul de valori. Totuşi, Michele Scammacca a dat mână liberă subalternilor săi din legaţie să procedeze oricum îi tăia capul în vederea repatrierii a cât mai multe averi ale italienilor. Averi transformate de-acum în aur, bijuterii şi valută forte, achiziţionată la bursa neagră. La fel s-a manifestat şi însărcinatul cu afaceri Giuseppe Puri Purini, care l-a secondat. Unul dintre campionii acestor operaţiuni, desfăşurate în favoarea compatrioţilor săi, a fost amintitul Eraldo Pintori. „Am primit însărcinări din partea lui Puri Purini – va declara acesta, la 16 iulie 1951, sub ancheta Securităţii – să primesc valorile ce se trimeteau de către supuşii italieni şi cei ce părăseau ţara, să le împachetez şi să le sigilez. Legaţia primea valori de la toţi cetăţenii italieni care părăseau ţara, cu condiţia să nu aibă un volum prea mare. Pachetele cu bijuterii sau alte obiecte se restituiau depunătorilor la Roma, iar în cazul când aceştia plecau în alte oraşe decât Roma le puteau ridica de la Legaţia Italiei din Viena. în ceea ce priveşte valuta, aceasta se depunea de către posesor la serviciul comercial al legaţiei şi primea contravaloarea în lire în Italia, prin Banca Italiei.” şi despre un alt angajat al legaţiei, Gaetano Squisito, Securitatea nota: „Transferă prin curier diplomatic diferite obiecte pentru cetăţenii italieni care se repatriază, cu învoirea şefilor.” Numai că unii funcţionari ai legaţiei încasau comisioane de la cei cărora le întindeau o mână de ajutor, iar alţii nu. Eraldo Pintori încasa comisioane şi asta l-a făcut vulnerabil chiar şi în faţa compatrioţilor săi, ajunşi la o mare ananghie.
Italienii lipsiţi de şansa de a beneficia de aceste facilităţi apelau la tot felul de subterfugii, care au funcţionat cât au funcţionau, până când Securitatea izbutea să le descifreze. Iată un exemplu revelator: pe str. Cuza Vodă din Bucureşti exista un atelier al unui tâmplar cu nume comun, Gheorghe. „Face lăzi pentru evreii care emigrează în Palestina – a reuşit să afle Securitatea – şi, după indicaţiile emigranţilor, despică una din părţile laterale ale lăzii, introducând acolo monedă hârtie, valută străină în dolari, franci elveţieni etc., şi apoi încleiază această scândură despicată, ataşând-o la restul părţilor lăzii. Operaţiunea introducerii valutei în scândură se face în faţa clientului, care-şi ridică imediat lada.” Bineînţeles, au năvălit şi numeroşi italieni peste bietul tâmplar Gheorghe, dar era prea târziu: de la 16 iulie 1951, Securitatea era deja la curent cu trucul. şi ce a urmat se poate imagina.
Români în trena italienilor. Ceea ce deranja în mod deosebit autorităţile de la Bucureşti era faptul că, împreună cu italienii sau cu sprijinul nemijlocit al unor membri ai Legaţiei Italiei reuşeau să plece din ţară numeroşi cetăţeni români. Despre italieni se ştia că nu vor putea fi reţinuţi infinit aici, dar cu unii cetăţeni autohtoni regimul avea de reglat unele socoteli şi era scandalizat că aceştia îi scăpau printre degete. Aici ne vom referi numai la câteva cazuri din câteva sute. De pildă, la scurt timp după 23 august 1944, sosise de la Roma la Bucureşti Mihai Cârciog, ataşat comercial în Italia în ultimii ani ai războiului. Pur şi simplu, voia să afle de la noile autorităţi ale ţării ce ar fi fost de făcut, în împrejurările de atunci, în materia relaţiilor economice reciproce. Dincolo de faptul că la ministerul de resort de la Bucureşti a găsit un haos perfect, neavând cu cine să stea de vorbă, nu i s-a mai permis să plece din România, fiind considerat demnitar al regimului abia expiat al mareşalului Ion Antonescu şi pasibil de a fi judecat de tribunalele militare. Nu a fost arestat, dar Siguranţa l-a pus sub supraveghere şi, în octombrie 1948, încă se mai afla sub filaj, domiciliul şi semnalmentele lui fiind transmise din nou serviciilor interesate. La data aceea era administrator unic la firma ROIT (Româno-Italica) şi, în cele din urmă, a putut părăsi România cu un paşaport eliberat pe un nume fals de Consulatul italian de la Bucureşti.
Un alt expatriat clandestin a fost actorul Constantin Tănăsescu, născut la 9 martie 1922, la Cahul, Basarabia, trecut peste frontieră de un grup de marinari italieni, care veneau de la Odessa, unde predaseră ruşilor una din navele cedate acestora prin Convenţia italo-aliată de Armistiţiu. „L-au introdus într-un sac în compartimentul vagonului de tren cu care călătoreau – consemna o notă a Securităţii – şi aşa a ajuns în Italia.” La rândul lui, Andrei Fenyo, născut la 14 noiembrie 1918, la Timişoara, a părăsit România într-un vagon încărcat cu mobilă pentru export, dirijat spre Italia, între 10 şi 20 februarie 1951. Se avansa presupunerea că, anterior, şi-ar fi trimis valorile peste graniţă prin curier diplomatic, ceea ce putea fi îndoielnic. De ce mari valori putea să dispună un tânăr abia trecut de 30 de ani, din care şapte erau trăiţi într-o Românie agonică? însă e cert că de la Milano i-a scris lui Giuseppe Puri Purini cum a ajuns cu bine la destinaţie. Ceea ce era de-a dreptul o imprudenţă, fiind fatal ca mesajul său să fie interceptat. Iar Emil Ghilezan, un fruntaş al Partidului Naţional-ţărănesc, a fost scos peste graniţa cu Ungaria prin diligenţele lui Bruno Manzone. Dincolo, tot pe filieră italienească, un preot catolic l-a trecut pe Emil Ghilezan în Austria. Tot prin diligenţele lui Bruno Manzone a părăsit clandestrin România şi generalul Petre Ionescu, de data aceasta prin Iugoslavia.
Alte trei cazuri de evaziune asistată de italieni au fost al comandorului Chirilă, al unui anume Popescu-Jianu şi al copilului inginerului Alexandru Cosmovici. Comandorul Chirilă doborîse cam multe avioane sovietice în campania din răsărit şi, conform mentalităţii postbelice a autorităţilor româneşti, trebuia pedepsit. Despre Demetrios Popescu-Jianu se ştia că fusese director al biroului de transporturi al societăţilor de asigurări Generala, Dacia, Agricola şi Naţionala, la care lucrase şi Eraldo Pintori, înainte de declanşarea războiului. şi unul, şi celălalt părăsiseră ţara amestecaţi în efectivele altor loturi de marinari italieni. Iar cazul lui Alexandru Cosmovici era ceva mai complex. Acesta era fostul soţ al pictoriţei Nina Batalli, care reuşise să plece peste hotare cu sprijinul demnitarului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, aflat acum în arest. Simpatizantă activă a Mişcării Legionare, pictoriţa îşi abandonase soţul şi copilul în ţară, cu speranţa că se vor regăsi mai devreme sau mai târziu în Italia. însă Alexandru Cosmovici fusese legionar în toată puterea cuvântului, nu un simplu simpatizant, se afla sub supraveghere şi ştia că într-o zi sau în alta ar fi fost arestat, în timp ce copilul ar fi rămas de izbelişte. Aşa că a făcut tot ce era posibil pentru ca fiul său să ajungă alături de mamă, acolo unde el nu mai avea nici o şansă să mai ajungă. şi a izbutit. Copilul a fost trecut peste frontieră, din dispoziţia lui Michele Scammacca, de o familie de funcţionari italieni care l-au declarat drept copilul lor.
După plecarea lui Michele Scammacca, primul secretar Giuseppe Puri Purini ar fi vrut s-o scoată din ţară şi pe Alexandra Dozzi, şi tot într-un vagon încărcat cu mobilă, cum se procedase şi în cazul lui Andrei Fenyo. Sarcina de a organiza evaziunea a fost încredinţată lui Eraldo Pintori. Româncă, arhitectă, Alexandra Dozzi nu putuse părăsi România împreună cu soţul ei, Filippo Dozzi, despre care Siguranţa era convinsă că „se află în Italia, în slujba serviciului de spionaj italian”. Despre ce fel de serviciu de spionaj era vorba s-a văzut din capitolul anterior. Din nefericire, Eraldo Pintori era un om păscut de ghinion şi tentativa trecerii peste graniţă a arhitectei a eşuat.
Informatori infiltraţi în legaţie. O realitate din toate punctele de vedere dezagreabilă, despre care Michele Scammacca poate nu şi-a dat seama, dar cu care succesorii săi vor trebui să se obişnuiască, consta în faptul că Securitatea română utiliza o pleiadă întreagă de informatori, recrutaţi atât din interiorul Legaţiei Italiei, cât şi din anturajele personalului ei. Pe vremea lui Renato Bova Scoppa asemenea malversaţiuni erau de neconceput. Acum, sentimentul de demnitate al oamenilor decăzuse în mod sensibil şi, în interiorul legaţiei, contra unor remuneraţii mizere, acţionau informatorii cu numele de cod H. It. 11, H. It. 12, H. It. 13 şi H. It. 14. De pildă, H. It. 12 furniza Securităţii informaţii despre relaţiile unor diplomaţi italieni cu Ministerul de Interne de la Roma. Informatoarea care lucra sub indicativul codificat W. A. 70 era plantată pe lângă parohul Clemente Gatti, atentă mai ales la sprijinul acordat de preotul franciscan italienilor care doreau să plece din România.
La un an şi ceva după ieşirea României din alianţa cu Reichul german, funcţionarul diplomatic Leo Giacomello, conform documentelor cercetate de noi, „a fost recrutat de către organele Siguranţei, fiind utilizat ca informator pe linia italiană”. Era născut la 9 octombrie 1910, la Berlin, se stabilise în România în 1930 şi era căsătorit cu Alda Zara, locuind împreună cu ea pe str. Luminii nr. 2. în primii ani ai războiului, Leo Giacomello lucrase la ziarul de front Il Soldato şi ca şpicher al emisiunilor radio transmise din România pentru Corpul Expediţionar Italian în Rusia, faimosul CSIR, devenit ulterior ARMIR. în iulie-septembrie 1943, se alăturase lui Renato Bova Scoppa în repudierea regimului fascist al lui Mussolini, iar după lovitura de stat de la Bucureşti devenise responsabil al biroului de presă al Legaţiei Italiei. Funcţie din care, treptat, constatase că nu mai avea cu cine dialoga, presa din România fiind supusă unui regim de cenzură drastică, şi din partea autorităţilor româneşti, şi din partea Comisiei Aliate (sovietice) de Control. La sfârşitul lui 1945, în urma unui conflict cu Pietro Gerbore, a fost îndepărtat din legaţie şi tot atunci l-a acroşat şi Siguranţa română infiltrată de comunişti şi agenţi ruşi, convinsă că resentimentele lui împotriva unui personaj important din Legaţia Italiei s-ar fi pretat la a fi exploatate.
N-a fost să fie aşa, calculul Siguranţei s-a dovedit a fi eronat. „Această colaborare a fost de scurtă durată – recunoştea Siguranţa -, deoarece atunci s-a considerat că materialele informative furnizate de Giacomello nu prezentau importanţă, fapt ce a determinat ruperea contactului cu el.” însă, în 1947, Manlio Castronuovo l-a reîncadrat pe Leo Giacomello în vechea lui funcţie, iar la sfârşitul lui 1948 acesta a fost din nou acroşat, de data aceasta de către Securitate, în scopul de a fi recooptat la colaborare şi, în funcţie de rezultate, să fie predat Serviciului Special de Informaţii român, spre a fi folosit eventual şi dincolo de hotare. Cu această ocazie, Giacomello a afirmat că „el nu s-a considerat niciodată agent al Siguranţei şi nu înţelege să colaboreze cu regimul nostru decât pe un plan superior”. Cu toate acestea – mai preciza un raport al Securităţii -, „s-a persistat în acţiunea de recooptare a lui Giacomello, acţiune ce a fost abandonată în vara anului 1950, deoarece au început să apară indicii că depune o activitate informativă şi că întreţine relaţii suspecte cu persoane duşmănoase regimului nostru, iar pe de altă parte se bănuia că urmărea un scop diversionist.” Asta însemna că Leo Giacomello, totuşi, reuşise să ţină Securitatea pe jar şi captivă a unor speranţe deşarte timp de aproape doi ani întregi, fără nici un folos pentru ea.
în viesparul informatorilor. Activitatea informatorilor recrutaţi de Securitate, şi din Legaţia Italiei şi din anturajele dependente de ea, va continua şi după arestarea şi condamnarea parohului Pietro Ernesto Clemente Gatti şi a funcţionarului Eraldo Pintori, evenimente la care ne vom referi în secvenţele următoare. Iată o ispravă din epocă a informatorului cu nr. 12 din seria H. It., consumată la 18 septembrie 1951, ziua apariţiei în presă a sentinţelor din procesul în care cei doi au fost implicaţi: dintr-un coş de hârtii de la Cancelaria consulară italiană din Bucureşti a reuşit să sustragă fragmentele unui document rupt şi aruncat la gunoi, reprezentând un demers avansat de mai mulţi funcţionari ai legaţiei lui Alberto Calisse, noul trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Italiei în România. Respectivii cereau ca Alberto Calisse, după explozia cazului lui Eraldo Pintori, să intervină la Ministerul român al Afacerilor Externe, „eventual de comun acord cu alte legaţii din Bucureşti”, ca autorităţile româneşti să respecte libertatea funcţionarilor cu paşaport de serviciu, garantându-le totodată imunitatea. în cazul când aceştia ar fi fost surprinşi într-o ilegalitate flagrantă, ar fi fost de dorit să fie expulzaţi, nicidecum arestaţi. Ajunsă în posesia documentului în discuţie, reconstituit din rupturi, Securitatea putea dormi liniştită. Dacă însuşi Alberto Calisse îl rupsese în opt şi-l aruncase la coş, s-ar fi putut presupune că nu ar fi avut nici un fel de urmare. în ciuda aparenţelor, a avut.
La 16 octombrie 1951, acelaşi informator H. It. 12 a sustras din arhiva Cancelariei consulare italiene din Bucureşti un dosar care conţinea diverse rapoarte informative din perioada 1942-1948, provenite de la consulii italieni din Timişoara şi din Constanţa, între care se numărau rapoarte semnate de viceconsulii Cornelio Polizzari şi Federico Cortese. Interesant era faptul că rapoartele lui Federico Cortese conţineau puternice accente antifasciste. Alte rapoarte proveneau de la Bibio Luigi Sbrana şi Andrea Rainaldi, foşti consuli la Bucureşti în 1942-1943. Luigi Dominici, fost consul la Bucureşti în 1945, semna un raport despre agitaţiile comuniştilor, referitor nu numai la ale celor români, ci mai ales la activităţile conaţionalilor săi comunişti în cadrul Uniunii Patrioţilor Italieni. Din toate, Securitatea a dedus că sub aripa ocrotitoare a Legaţiei Italiei, prin consulatele ei, se desfăşura „o acţiune de spionaj sistematică” şi va decide, curând: „Persoanele care apar în conţinutul rapoartelor informative şi se mai află încă în Republica Populară Română urmează a fi luate în lucru de câtre unităţile noastre.” Dar alerta era de-a dreptul stupidă, deoarece nu erau în discuţie decât rapoarte curente, relative prioritar la problemele rezidenţilor italieni din diverse localităţi ale ţării. Nici vorbă de spionaj sau de alte activităţi care ar fi putut să prejudicieze statul român.
Chiar în ultima fază a procesului în care vor fi condamnaţi Clemente Gatti şi Eraldo Pintori, Consulatul italian din Bucureşti a fost mutat de pe str. Luigi Cazzavillan nr. 28 la sediul legaţiei. „Arhiva – se jubila într-un alt document al Securităţii, din 16 septembrie 1951 – a rămas la vechiul sediu şi au acces la ea şi informatorii noştri Beraru şi Zaharia”. în termeni nu deosebit de limpezi, era vorba şi despre un alt colaborator al Securităţii, anume Natale Zoldan, uşierul legaţiei. Cam la nivelul acesta lucrau atunci ofiţerii de informaţii români. Abia la 1 aprilie 1953 vom afla, dintr-un nou document al Securităţii, despre felul în care au fost recrutaţi informatorii cu nume de cod Beraru şi Zaharia. Spre deosebire de alţi colaboratori ai respectivei instituţii informative şi represive, recrutaţi prin şantaj, Beraru fusese recrutat prin convingere, „pe baza unui studiu amănunţit”. Iată şi cum: „Organele noastre – se preciza – au mers la domiciliul său şi a fost atras de partea noastră prin felul deschis cum i s-a vorbit, solicitându-i-se aportul la lupta pentru pace, fiind un partizan al păcii.” Nici în asemenea momente sensibile, Securitatea nu putea renunţa la lozincile lansate în epocă de oficina de propagandă a Moscovei. Momentul fiind în acelaşi timp şi solemn, şi ridicol: ca şi cum Legaţia Italiei era pregătită să declare război României! Precizăm că Beraru era funcţionar al legaţiei, posesor de paşaport simplu, deci nu dintre cei cât de cât importanţi.
în schimb, recrutarea informatorului cu nume de cod Zaharia a pretins o procedură mult mai laborioasă. şi Zaharia a fost cooptat la colaborare prin aşa-zisă convingere, în înţelesul pe care-l acorda Securitatea acestei noţiuni. „Organul nostru – raporta un ofiţer implicat în afacere unui eşalon superior – s-a prezentat drept fiul unui prieten mai vechi al lui Zaharia, pe care acesta nu-l mai văzuse de multă vreme. Organul nostru s-a împrietenit cu Zaharia, cu care ocazie s-a aprofundat şi studiul său. Lui Zaharia i s-a făcut cunoştinţă cu un alt tovarăş, tot ofiţer de securitate, cu care a mers împreună într-o casă conspirativă, prezentată drept locuinţă a tovarăşului, pentru a servi un vin bun, cu care ocazie s-a efectuat şi recrutarea. Prin Zaharia s-a creat o combinaţie pentru sustragerea manuscriselor din coşurile de hârtii ale funcţionarilor Cancelariei consulare şi unele documente din arhiva Cancelariei consulare.” în urma acestor sustrageri s-ar fi identificat un grup de cinci persoane care desfăşurau „o activitate de afaceri”. Bine, bine, ne putem întreba, dar ce legătură putea exista între spionaj şi afaceri şi despre ce fel de afaceri era vorba?! Era evident că Securitatea nu renunţase la scopul ei iniţial, preluat de la Siguranţă, de a-i deposeda de orice avere pe italienii în curs de repatriere din România. Trimiterea la aşa-zise afaceri se referea exclusiv la efortul acestora de a-şi salva atât cât era posibil din bunurile agonisite într-o viaţă de om.

îNTRE EFICIENţă şI INEFICIENţă
A fost Zaharia cât de cât eficient în postura sa de colaborator al Securităţii? „Documentele din arhiva Cancelariei consulare italiene – am mai aflat din arhivele Securităţii – au fost obţinute şi prin informatorii Beraru şi Zaharia.” Care din ei să fi fost misteriosul H. It. 12, glorios scotocitor prin recipientele cu deşeuri ale legaţiei? în rest, „prin informatorul Zaharia s-au procurat cheile de la intrarea şi uşile interioare ale Cancelariei consulare. Tot prin Zaharia s-a organizat pătrunderea organului nostru în Cancelaria consulară italiană, pentru sustragerea de documente din arhivă.” în sfârşit, Securitatea mai avea un motiv de mândrie: „Prin informatoarele Silvia şi Mimi – se mai etalau nişte nume de cod – au fost procurate cheile de la casa de bani din legaţie a noului cancelar Corrado Corrao, în vederea sustragerii de documente.” Asta ca să se înţeleagă că şi sexul slab cotiza la malversaţiuni. Din nefericire pentru atotprezenta structură, „în urma unor schimbări survenite în rândurile personalului din cadrul legaţiei, cheile nu au putut fi verificate”. Probabil, într-un târziu, se dezmeticiseră şi diplomaţii peninsulari şi întăriseră paza şi siguranţa sediului lor.

Desfiinţarea consulatelor peninsulare

30 Martie 2008

Din ianuarie 1949 a început să apară la Roma revista greco-catolică Sufletul românesc, cu un conţinut virulent anticomunist. în cele din urmă, treptat, excitată şi de alte manifestări ale emigranţilor români din Italia şi ale italienilor repatriaţi, Securitatea s-a avântat să alcătuiască şi ea o sinteză, intitulată Centre de spionaj cunoscute şi canalele lor de legătură.

În sinteză erau nominalizate mai multe organizaţii de pe teritoriul peninsular, care nu ar fi avut nimic altceva de făcut decât de a plănui zi şi noapte distrugerea regimului comunist de la Bucureşti, prin devoalarea tuturor secretelor lui.
Lista neagră. Le vom trece şi noi în revistă, într-un episod ulterior, în ordinea în care însăşi Securitatea le-a luat în consideraţie, cu comentariile de rigoare. Era vorba, în primul rând, despre Asociaţia italienilor refugiaţi din România, în conducerea căreia se aflau Antonio Dozzi, Giovanni Forgiarini, Pietro Buffa, Vincenzio Giotta şi Umberto Beltrani. Prin ziarele italiene şi prin posturile de radio peninsulare, asociaţia difuza informaţii despre situaţia reală din România, departe de a fi convenabile şi măgulitoare pentru autorităţile de la Bucureşti. Ceea ce era şi normal. Mulţi dintre membrii ei mai aveau încă rude şi prieteni în România, cărora nu li se permitea să revină în ţara natală, ca să nu mai vorbim şi de faptul că mulţi fuseseră nevoiţi să abandoneze aici, fără să fie despăgubiţi, imobile, terenuri şi bunuri mobile, care le aparţinuseră de fapt şi de drept. Evident, pentru ei, un regim care restricţiona posibilitatea de circulaţie a oamenilor şi nu respecta proprietatea privată nu putea fi decât un regim odios. şi îşi permiteau s-o spună deschis.
în lista neagră alcătuită de Securitate, într-o poziţie secundă se înscria Mişcarea română pentru unitatea Europei, înfiinţată şi finanţată de omul de afaceri de origine română J. C. Drăgan, la Roma, la 5 noiembrie 1949. Judecând lucrurile superficial, Securitatea aprecia că această organizaţie ar fi fost iniţiată de legionarii fugiţi din ţară şi că ideologia promovată de ea ar fi fost extremistă. întregul raţionament se baza pe faptul că preşedintele ei, Josif Constantin Drăgan, şi secretarul ei general, Octavian Roşu, ar fi fost adepţi ai Gărzii de Fier. Chestiunea nu corespundea adevărului. J. C. Drăgan nu a fost legionar niciodată, plecase din ţară din iarna 1939/1940, pentru a studia la Roma, deci cu mult înainte ca legionarii să acceadă la putere în România. De altfel, chiar ei îl vor porecli mai târziu Găzarul roşu, deoarece, prin anii ’70 şi ’80, va avea câteva întrevederi cu Nicolae Ceauşescu. într-adevăr, Octavian Roşu fusese prefect legionar al judeţului Severin, din septembrie 1940 până la rebeliunea din ianuarie 1941. La Lugoj, familia sa se aflase în relaţii de prietenie cu familia lui J. C. Drăgan. şi când Octavian Roşu a ajuns în Italia, în postură de refugiat politic, J. C. Drăgan n-a făcut nimic altceva decât să-i ofere o slujbă şi, implicit, o pâine. Pe teritoriul Italiei, Octavian Roşu nu s-a asociat la nici un fel de activităţi extremiste sau nostalgice ale foştilor legionari. Iar Mişcarea română pentru unitatea Europei nu era decât un reflex al unor idei ce se vor materializa ulterior în Piaţa Comună şi Uniunea Europeană. Nu era interesată decât episodic şi colateral de situaţia din România.
Teama de un serviciu secret desfiinţat. A treia poziţie era rezervată de Securitate Fondului greco-catolic, înfiinţat tot în 1949, la Roma, cu încuviinţarea Sfântului Scaun. Constituindu-se din danii întâmplătoare şi chete, fondul încerca să-i ajute pe preoţii greco-catolici prigoniţi de regimul comunist de la Bucureşti, dar sumele mobilizate erau destul de anemice şi, peste asta, posibilităţile transferului lor la destinatarii din ţară erau tot mai reduse. De asemenea, Comitetul de asistenţă pentru fugarii români din Italia se confrunta cu sărăcia propriilor membri şi nu se înţelege de ce Securitatea îi considera un pericol. Cum nu se înţelegea de ce figura pe aceeaşi listă neagră Colegiul catolic De Propaganda Fide, instituţiile de gen mobilizându-se împotriva abuzurilor săvârşite de comunişti nu dintr-un principiu ideologic, ci, de regulă, atunci când le erau încălcate drepturile şi interesele. Iar Asociaţia Italo-Română, definită şi ea ca extrem de periculoasă, era ca şi moartă din clipa desfiinţării Institutului italian de cultură de la Bucureşti.
Trei entităţi mai speriau pe ofiţerii Securităţii române: lagărele Organizaţiei Internaţionale pentru Refugiaţi de la Triest, Como şi Napoli, serviciul secret OVRA, şi serviciul de informaţii al marinei italiene, SIFAR. în lagărele indicate de refugiaţi nu se puteau întâlni decât nişte nefericiţi, care aşteptau să fie admişi într-o ţară sau alta pentru care îşi exprimaseră opţiunea, şi numai la spionaj nu le sta gândul. în plus, lagărele în speţă nici măcar nu se aflau sub jurisdicţia efectivă a guvernului italian, IRO fiind dependentă de Organizaţia Naţiunilor Unite. Iar în relaţie cu celelalte două motive ale spaimelor ei, Securitatea română îşi demonstra incompetenţa din plin. Serviciul secret OVRA, mai puţin abilitat în spionaj şi mai mult în contraspionaj şi represiune internă, încetase să mai funcţioneze imediat după căderea lui Mussolini, dizolvarea sa fiind guvernată chiar de ultimul ei director, Carmine Senise. în timp ce SIFAR nu era deloc un serviciu de informaţii exclusiv al marinei, chiar dacă pe la conducerea sa se perindaseră şi amirali, titulatura lui exactă fiind Servizio informazioni forze armate. Probabil, întrucât SIFAR preluase atribuţiile fostului SIM, Securitatea era convinsă că majuscula M din siglă semnifica marina Italiei. Culmea este că cel ce redactase toate aceste aiureli, vecine cu inepţia, locotenentul Ilie Mihai, va avansa în timp până la gradul de general.
Schimbări în legaţie. Ce se putea deduce din toate aceste aproximaţii, alarme false, presupuneri lipsite de fundament şi invenţii? Nimic altceva decât că Securitatea, încă de la începuturile ei, era mai puţin un serviciu secret conştient de consecinţele iniţiativelor şi verdictelor sale şi mai mult un pericol public. Cu acest pericol public nu s-au confruntat numai cetăţenii români, timp de peste patru decenii, ci şi Legaţia Italiei de la Bucureşti.
şi sub conducerea lui Michele Scammacca, personalul Legaţiei Italiei a continuat să se reînnoiască. La 7 august 1948, a sosit aici de la Roma Enrico Paris, cu statutul de funcţionar diplomatic. în ianuarie 1949, a ajuns la Bucureşti şi Alvaro Vito Beltrani, devenind al doilea secretar al legaţiei. La 31 ianuarie 1950, descins în aceeaşi zi de la Roma, Giuseppe Puri Purini l-a înlocuit în funcţia de prim secretar al legaţiei pe Cesare Regard, care s-a şi grăbit să plece din România, la 2 februarie, acelaşi an. Cei rămaşi aici, împreună, au fost nevoiţi să facă faţă unor presiuni de o duritate lipsită de precedent şi necunoscută de alte legaţii acreditate la Bucureşti. şi dacă avem în vedere tensiunile acumulate în epocă, toate provocate de politica obtuză şi abuzivă a autorităţilor româneşti, subordonată intereselor Moscovei, încheierea unui acord economic între Italia şi România, la 24 decembrie 1948, poate să ne apară ca o certă curiozitate.
în anii aceia, în România trăiau şi munceau în jur de 5000 de rezidenţi italieni, exceptându-i pe cei ce aici se născuseră, în familii stabilite mai demult în această ţară. şi regimul comunist a început prin a lovi consulatele prin care aceştia îşi reglau relaţiile cu legaţia, desfiinţându-le rând pe rând. Ultimele au fost desfiinţate, din dispoziţia imperativă a autorităţilor, consulatele de la Timişoara şi de la Galaţi, la 6 octombrie 1949. în consecinţă, pentru a putea întreţine relaţii normale cu coloniile italiene din ţară, legaţia a uzat de serviciile unor agenţi şi corespondenţi consulari, unii aleşi chiar dintre foştii consuli. Manevra nu a convenit autorităţilor româneşti, al căror scop se contura tot mai clar: să izoleze coloniile italiene şi să le obtureze legăturile cu legaţia, astfel încât informaţiile despre abuzurile cărora trebuiau să le facă faţă să ajungă mai greu de la una la alta şi de la fiecare din ele la Bucureşti. şi toţi agenţii şi coirespondenţii consulari italieni au fost puşi sub o strictă supraveghere, la această operaţiune participând mai multe servicii centrale şi regionale ale Securităţii române.
Inventarul acestor funcţionari consulari, mulţi dintre ei implicaţi voluntar în misiunile lor, alcătuit la 20 ianuarie 1950, lua iniţial în consideraţie 14 identităţi, alături de care vor mai fi evocate şi altele. Fostul consul de la Galaţi, Camillo Carnielli, domiciliat pe str. Republicii nr. 20, sosise aici în 1936, în locul lui Valentino Sorani, transferat în funcţia de şef al biroului pentru Moldova al Cancelariei consulare italiene, în care a mai lucrat câţiva ani buni. Ajutor al lui Carnielli fusese Ezio Alessandro Bellemo şi locuia de asemenea la Galaţi, pe str. Florilor nr. 60. Un caz mai special îl reprezenta Salvatore Sbrana, fostul consul de la Constanţa, cu domiciliul pe str. V. I. Lenin nr. 42. Era comunist declarat şi părăsise Italia datorită conflictelor cu fasciştii, însă faptul că reuşise să găsească o slujbă tot sub egida unei autorităţi italiene nu putea avea o altă semnificaţie decât aceea că Legaţia Italiei de la Bucureşti era considerabil mai tolerantă în raport cu opţiunile politice ale membrilor ei. Deşi fusese desfiinţat oficial în 1948, consulatul de sub conducerea lui continuase să funcţioneze până la 6 octombrie 1949, în ultima fază Sbrana fiind înlocuit cu un anume Solari.
Consuli luaţi în colimator. La Craiova, din 1945, îşi asumase misiunea de agent consular Umberto Bartolomeo Capetti, stabilit aici din 1931, cu sediul pe str. Unirii nr. 99. în octombrie 1949, n-a mai avut încotro şi a fost nevoit să predea arhivele fostului consulat în custodia legaţiei de la Bucureşti. La Iaşi, pe str. Berthelot nr. 20, funcţionase un consulat italian girat de Giuseppe Forgearini. şi acesta fusese dezafectat. Ido Coradini era agent consular la Sinaia, cu sediul pe str. Vasile Ureche nr. 11, iar la pasagera activitate de consul la Cluj a preotului franciscan Pietro Ernesto Clemente Gatti am mai avut ocazia să ne referim. Câte ceva ar mai fi de spus şi despre Domenico Vescia, agent consular la Brăila, pe str. Nicolae Bălcescu nr. 50. Se născuse la Kerci, în Crimeea, se refugiase în România de sub regimul sovietic şi practicase aici o meserie de înaltă calificare şi de răspunderi majore: pilot naval la Direcţia Maritimă de la Constanţa şi la Comisiunea Europeană a Dunării. Securitatea îl considera un „reacţionar notoriu”, din motive neenunţate, cum era şi va fi obiceiul ei, până când va dispărea din istorie.
Alţi agenţi şi corespondenţi consulari intraţi în atenţia Securităţii erau Giuseppe Galidangelo din Ploieşti, str. Nicolae Filipescu nr. 40, care avea în răspundere şi Azuga; Ugo Mecchia, un ceasornicar din Brezoi, judeţul Vâlcea; Arturo Darin din Turnu Severin, str. Traian nr. 9 şi Giulio Fedriani din Târgovişte, str. Nicolae Bălcescu nr. 163, toţi fiind trataţi în documentele emise pe seama lor cu o relativă indiferenţă. Lui Giulio Bertolotti din Sibiu, str. Andrei şaguna nr. 8, i se reproşa că ar fi fost şeful organizaţiei fasciste a italienilor din localitate. Dar dacă la Sibiu locuiau atunci 11 sau 12 conaţionali de-ai săi, putem înţelege cam ce fel de forţă avea organizaţia în speţă. Un dinte special avea Securitatea împotriva lui Giuseppe Vignati, domiciliat la Timişoara, pe str. Bucureşti nr. 6. Era născut la 28 ianuarie 1898, la Legnano, Lombardia, şi sosise în România în 1923, ca secretar al comisiei de stabilire a frontierei cu Iugoslavia. şi aici a rămas, căsătorindu-se cu Aurelia Balint, de naţionalitate şi cetăţenie română, născută la 22 februarie 1897, la Blaj.
Culpe superflue. Din ce se hrănea adversitatea împotriva persoanei sale? între 1925 şi 1944 fusese secretar şi agent consular la Timişoara, funcţii pe care le-a îndeplinit cu intermitenţe. O anume perioadă a fost subalternul consulului Dino Fossati. în 1943, după căderea lui Mussolini, ar fi refuzat să se asocieze cu Renato Bova Scoppa, titularul legaţiei de la Bucureşti, ar fi continuat să se declare adept al dictatorului italian, situându-se pe o poziţie net fascistă, şi ar fi preluat cu forţa conducerea Consulatului italian de la Timişoara, până la 23 august 1944. Oricum ar fi fost, era vorba de culpe pe care nu Securitatea română era în drept să le judece, numai autorităţile italiene având latitudinea să aprecieze realitatea şi gravitatea lor şi în ce măsură erau sancţionabile. Iar autorităţile italiene, culmea ironiei!, au decis reprimirea în sistem a lui Giuseppe Vignati, ca funcţionar al aceluiaşi consulat, unde a lucrat şi după plecarea lui Dino Fossati din ţară, până, la 6 octombrie 1949. După această dată, atribuţiile i-au fost limitate la funcţia de corespondent consular.
Se exprimau şi alte reproşuri la adresa lui Giuseppe Vignati care vizau alte şi alte aspecte ale activităţilor lui. Timp de zece ani fusese procurist al societăţii Romitex, naţionalizată în 1948 de autorităţile comuniste de la Bucureşti. Această societate avea capital italian, principalul ei acţionar fiind amintitul Dino Fossati, şeful său de la consulat. Nu se înţelegea ce mare nenorocire vedea Securitatea în faptul că Giuseppe Vignati, ajutat de Dino Fossati, întemeiase o fabrică proprie de chimicale. Asta însemna nişte locuri de muncă în plus, precum şi impozite profitabile pentru statul român. Din păcate, Securitatea nu era alături de logică şi realitate numai în această chestiune. Lui Giuseppe Vignati i se mai reproşa că ar fi românizat, împreună cu un avocat Secoşanu, fabrica de textile Auscher din Timişoara, câştigând o însemnată avere. însă un asemenea punct de vedere merită unele corecturi. în anii războiului, nu italienii din România îi spoliau pe evrei de proprietăţile lor, ci autorităţile româneşti, prin aşa-zisul Comitet Naţional de Românizare. Iar Giuseppe Vignati nu făcuse nimic altceva decât să preia de la autorităţile româneşti, contra cost, o proprietate în relaţie cu confiscarea căreia nu era prin nimic responsabil. în sfârşit, era acuzat de faptul că, tot în anii războiului, s-ar fi aflat în relaţii strânse cu căpitanul Krüg, şeful serviciului de informaţii german din Timişoara şi din Banat. Normal, erau aliaţi. Exact după cum fuseseră aliaţi şi românii cu nemţii.
Faza expulzărilor. Nici după 6 octombrie 1949, Legaţia Italiei nu renunţase la serviciile agenţilor şi corespondenţilor consulari, ceea ce Securitatea aprecia că ar fi reprezentat o ilegalitate flagrantă. Un ordin de expulzare a lui Giuseppe Vignati, emis în 1948, n-a fost executat, deoarece respectivului nu i se permitea să-şi scoată soţia din ţară. Un nume nou asupra căruia Securitatea îşi fixase atenţia era cel al lui Donato Dragone, fost consul la Constanţa, acum responsabil în cadrul legaţiei cu problemele consulare din Transilvania şi din Banat. I se imputa că ar fi lucrat în strânsă relaţie cu Ministerul italian de Interne, ceea ce era chiar ridicol. Toţi consulii se aflau în relaţii cu ministerele de Interne din ţările lor, inclusiv consulii României, răspândiţi prin străinătate. Cu acelaşi prilej, Securitatea a cerut Ministerului român de Externe să pună în vedere Legaţiei Italiei să desfiinţeze total instituţia corespondenţilor consulari, apreciată drept clandestină. însă Michele Scammacca nu s-a grăbit să se subordoneze acestui aviz, până la 5 aprilie 1950, când s-a prezentat la legaţie un preot romano-catolic, cetăţean italian din Galaţi, să-l anunţe că agentul consular Camillo Carnielli fusese recent arestat. Era limpede că represiunile se dezlănţuiseră. De altfel, cu numai câteva săptămâni în urmă, în documentele Securităţii se consemna: „Avem unele bănuieli în legătură cu Carnielli, dar nimic concret. Propunem să se desfacă corespondenţa consulară.” şi s-a aprobat. Să fie violată, mai neted spus.
în mare viteză, Michele Scammacca a reuşit să-i scoată din ţară pe Domenico Vescia, Giuseppe Forgearini, Dino Fossati, Valentino Sorani şi Donato Dragone, despre care credea că erau mai ameninţaţi decât alţii. Unii agenţi şi corespondenţi consulari, care n-au avut timp să-şi facă bagajele în aprilie şi mai, au fost expulzaţi în august 1950. Din motive neexprimate, era candidat la un tratament similar şi unul dintre telefoniştii legaţiei, Vicenzo De Martini. şi nici al doilea telefonist, Mario Bottazzi, nu sta pe roze în relaţiile lui cu autorităţile româneşti. La 7 august 1950 a venit de la Timişoara la Bucureşti Aurora Balint, soţia lui Giuseppe Vignati, spre a-i anunţa pe oficialii italieni că şi soţul ei era arestat. A descins mai întâi la parohul bisericii italiene, Clemente Gatti, iar acesta a însoţit-o la Legaţia Italiei, în septembrie 1950, fostul consul, agent şi corespondent consular de la Timişoara a fost eliberat din detenţie şi expulzat, sub pretextul că ar fi desfăşurat o activitate neprecizată de spionaj. şi Securitatea, abia acum, putea considera că scopul manipulaţiilor ei fusese atins. „Cancelaria consulară, prin plecarea funcţionarilor Valentino Sorani şi Donato Dragone, cât şi prin expulzarea corespondenţilor consulari – se preciza într-unul din rapoartele instituţiei -, va suferi o dezorganizare şi o îngreunare a muncii ei, în ce priveşte legăturile cu cetăţenii italieni din provincie.” Era exact ce se urmărise.
La 31 august 1931 plecase din România şi Alvaro Vito Beltrani, al doilea secretar al Legaţiei Italiei, oficial în concediu, dar mulţi ştiau că nu se va mai întoarce la post. Era şi el bănuit de dublă subordonare faţă de ministerele italiene de Externe şi de Interne. Iar la 16 decembrie 1950 a părăsit România însuşi Michele Scammacca, probabil la cererea sa. Era greu de spus că mandatul i-ar fi expirat, de vreme ce abia trecuse al treilea an de când sosise la Bucureşti. Din toate câte s-au petrecut ulterior, se poate deduce că ministrul Italiei se temea să nu fie somat el însuşi să plece din România. Oricum, motivul real şi exact al rechemării lui de la post nu se poate afla decât din arhivele Ministerului italian de Externe. în documentele Securităţii române, cu privire la această chestiune, nu întâlnim decât aluzii mai mult sau mai puţin sibilinice.

Opţiunea exodului.
„Cert este că, în momentul plecării lui Michele Scammacca la Roma, afacerile curente ale Legaţiei Italiei erau încurcate ca dracul, şi datorită angajamentelor multiple asumate de fostul ministru faţă de Nunţiatura papală, în momentul când aceasta a fost expulzată, dar mai ales datorită amestecului Securităţii române în chestiunile diplomatice. şi cea mai ardentă problemă cu care se confrunta reprezentanţa diplomatică peninsulară, rămasă sub o conducere provizorie, era aceea a rezidenţilor italieni care doreau cu orice preţ şi pe orice cale să plece pentru totdeauna din România. Mai ales după naţionalizările operate de autorităţile româneşti în iunie 1948, mulţi dintre ei s-au trezit în situaţia ingrată de a nu mai beneficia de nici un venit, rămânând muritori de foame. şi opţiunea pentru exodul spre propia lor patrie a atins paroxismul. Această conjunctură nenorocită l-a determinat pe parohul Clemente Gatti să proclame, la 12 mai 1950, într-una din predicile de la biserica italiană din Bucureşti: „Noi trebuie să ne rugăm astăzi pentru călătoria şi reuşita compatrioţilor noştri, care, după ani şi ani petrecuţi aici, sunt obligaţi, din cauza vieţii imposibile pe care o duceau în ultima vreme aici, să se repatrieze, spre a găsi în patrie liniştea de care au atâta nevoie.”