Archive for the ‘Opoziţia anticomunistă’ Category

Fuga de răspundere

30 Martie 2008

Bătaia declanşată acum în jurul arhivelor SRI, de indivizi cu o meserie incertă, unii dintre ei evident psihopaţi, care nu vor nimic altceva decât să-i arate pe alţii cu degetul, reprezintă unul din cele mai penibile episoade din ultimii 16 ani de istorie postrevoluţionară ai României. între altele, iată de ce insistăm ca arhivele fostei Securităţi, laolaltă cu părţile rămase acolo din arhivele Serviciului Special de Informaţii din anii războiului şi totalitatea ahivelor Siguranţei de odinioară, să fie predate Arhivelor Statului: pentru a se declanşa, în sfârşit, studiul lor sistematic şi pentru a se pune punct valului de minciuni lansate pe piaţă de istoricii de partid, precum şi de alţi indivizi, care pretind că se trag fie din osul lui Dinu Brătianu, fie din osul lui Iuliu Maniu.

REEDUCAREA, ÎN ALTå VERSIUNE. în anii ’60, înaintea graţierii în masă a foştilor deţinuţi politici, cei ce urmau să fie eliberaţi din penitenciarele ţării au fost supuşi unui program de reeducare special. Mulţi istorici şi ziarişti au văzut în această iniţiativă un nou prilej de schingiuire a victimelor unei istorii nedrepte şi au tratat această reeducare aşa cum tratăm o oroare. în realitate, nu s-a reeditat „fenomenul Piteşti”, noua reeducare a fost altceva, cu totul altceva. Mulţi dintre liderii partidelor istorice scoase de comunişti în afara legii au fost invitaţi să aştearnă detaliat pe hârtie tot ce ştiau despre ceea ce se întâmplase în zbuciumaţii ani ’40. şi au rezultat confesiuni uneori de-a dreptul halucinante, care explică numeroase situaţii şi conjuncturi asupra cărora pluteşte şi astăzi un mister absolut. însă asta nu-l interesează pe Marius Oprea. Pe el îl interesează Ristea Priboi, cu toate că de Ristea Priboi se ocupă persoane ceva mai calificate, din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Scoaterea la lumină a situaţiilor şi conjuncturilor amintite este cu atât mai necesară cu cât se extinde moda nefastă de a rescrie istoria românilor lăsându-se în urmă episoade pe care nimeni nu vrea să le lămurească, fiind tratate uneori după documente provenite din arhive străine, redactate de indivizi incapabili măcar să ne găsească ţara pe hartă. întoarcerea la repriza a doua a reeducării este strict necesară, deoarece, pe parcursul ei, s-au produs mărturii şi confesiuni care răstoarnă numeroase minciuni debitate şi la timpul petrecerii faptelor, şi în zilele noastre. Asemenea confesiuni au fost lăsate posterităţii şi de Nicolae Penescu, fost secretar general al Partidului Naţional ţărănesc. Numai nişte idioţi ar putea să susţină că trecerea lor într-un circuit public ar afecta siguranţa naţională a României. şi, cu toate aceasta, nu ştim nimic despre ce se întâmplă cu confesiunile de genul celor prestate de Nicolae Penescu: au fost predate sau n-au fost predate la CNSAS? şi dacă au fost predate la CNSAS s-a greşit, pentru că acolo nu este vorba despre Ristea Priboi, febleţea lui Marius Oprea. Dezvăluim în această pagină unele momente dintre cele mai interesante din anul premergător declanşării războiului şi din anii procesului de trecere a României sub regim comunist, aşa cum le-a trăit Nicolae Penescu, un personaj care nu era un ins oarecare.
TRANZACŢIA DE LA MOSCOVA. în octombrie 1944, la Moscova, I. V. Stalin şi Winston Churchill îşi împărţeau frăţeşte zonele de influenţă în sud-estul european. Uniunii Sovietice îi reveneau în România 90 de procente, iar aliaţilor occidentali numai 10. Până la urmă, zecimea aceasta s-a redus pentru americani şi britanici doar la dreptul de a întreţine legaţii la Bucureşti şi la favoarea ca personalul lor diplomatic să fie “protejat” îndeaproape, uneori corp la corp, de agenţi ai NKVD-ului şi ai Siguranţei române, infiltrată din ce în ce mai temeinic de comunişti. Sunt lucruri despre care s-a scris, nu o dată. în schimb, nu s-a scris despre ceea ce s-a petrecut ulterior, la nivelul conducerii partidelor care nu agreau comunismul, considerându-l o calamitate care va zdruncina România din temelii.
în săptămânile următoare, consternat de modul în care se comportau ruşii în ţară, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-ţărănesc, a înţeles că ceva nu era în regulă, că o serie de fapte contraveneau previziunilor sale şi a provocat o întâlnire cu John Le Rougetel, reprezentantul politic al Marii Britanii la Bucureşti, solicitându-i să-l întrebe pe Churchill tranşant: cum rămâne cu România? Este sau nu este destinată să intre în sfera sovietică de influenţă? Dacă nu, el, Iuliu Maniu, era “gata să lupte împotriva comunizării ţării până la moarte”. Fireşte, în acel moment, Churchill avea alte treburi, benefice pentru englezi şi total păguboase pentru români. Răspunsul primit de liderul PNţ a fost unul sibilinic şi ceea ce a urmat se ştie. în continuare, vom dezvălui şi unele episoade necunoscute ale relaţiilor lui Iuliu Maniu cu diplomaţii americani şi britanici acreditaţi sau în trecere prin România. în virtutea funcţiei politice care îi revenea, Nicolae Penescu a fost martorul lor şi le-a relatat în declaraţiile pe care a fost obligat să le redacteze în perioada finală a detenţiei sale. în 1962-1963, omul nu mai avea nimic de câştigat şi nimic de pierdut şi se poate considera că a fost pe deplin sincer. Chiar şi atunci când minţea.
ÎNTOARCEREA LA TOAMNA LUI ’40. De fapt, spovedaniile din puşcărie ale lui Nicolae Penescu încep cu toamna anului 1940, când se ştie ce s-a întâmplat. Conform unei înţelegeri perfectate cu Iuliu Maniu în primele zile ale lunii septembrie, la Ploieşti, Ion Antonescu, însoţit de Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu, trebuia să obţină abdicarea Regelui Carol al II-lea, urmând să guverneze cu ţărăniştii şi liberalii. Curajos, generalul a intrat în Palatul Regal, deşi risca să iasă de acolo cu picioarele înainte, şi Carol al II-lea a abdicat. însă Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu nu mai erau de găsit. După bunul lui obicei, situaţia fiind încordată, cel dintâi s-a retras la moşia sa de la Florica, unde era linişte şi răcoare. Iar Iuliu Maniu, evitând să-şi asume vreun risc, a dispărut, pur şi simplu, fără să mai răspundă la telefon. Explicaţiile ulterioare ale liderului ţărănist, elaborate şi construite pe terenul principiilor, sunt date peste cap de mărturiile scrise ale lui Nicolae Penescu.
în realitate, în seara premergătoare debarcării lui Carol al II-lea, Iuliu Maniu şi Nicolae Penescu se aflau pe terasa restaurantului Cina, vis-à-vis de Palatul Regal, curioşi să vadă dacă se întâmplă vreo tevatură dincolo de ferestrele spre care îşi aţintiseră ochii. Neîntâmplându-se mai nimic, spre orele mici ale nopţii au pornit-o spre casă, s-au dat la fund şi, încă o dată, nu au mai răspuns la nici un apel telefonic. Până la moarte, Iuliu Maniu s-a scuzat că Ion Antonescu nu ar fi îndeplinit nu ştim ce condiţii. Minciuna transpare abia din travaliul memorialistic impus de Securitate lui Nicolae Penescu. Acesta mărturisea, în scris şi verbal, că dispariţia lor s-ar fi datorat faptului că, a doua zi, 7 septembrie 1940, ziarele ar fi publicat lista guvernului format de Ion Antonescu, din care ei nu mai făceau parte. Era şi aceasta o minciună umflată cu pompa. Singurul ei merit fiind acela că desfiinţa minciunile lui Iuliu Maniu.
Noul guvern, cum ne învaţă istoria adevărată, nu aceea inventată de naţional-ţărănişti, s-a format abia la 14 septembrie, lista lui fiind publicată în ziarele din 16 septembrie. Deci, la 7 septembrie 1940, liderii ţărănişti nu aveau ce să citească în ziare. Tot ce li s-a întâmplat ţărăniştilor în timpul războiului şi după război trebuie apreciat în funcţie de această minciună, echivalentă cu un stil aparte de viaţă politică. în toate momentele dificile, Iuliu Maniu a ezitat să se implice şi să-şi asume un rol, sau s-a angajat în pertractări nesfârşite, încâlcite şi inutile, până când momentele s-au pierdut. Guvernarea unei ţări ajunsă la grea ananghie pretinde un curaj pe care ţărăniştii nu l-au avut, irosindu-se în schimb în căutarea unor circumstanţe atenuante. Nu le-au găsit nici atunci când au ieşit temporar din istorie şi e cu atât mai dificil să le găsească în zilele noastre. Nu vrem să spunem că Iuliu Maniu a fost un mincinos de profesie, dar a fost un om cu un suflet prea mic pentru o istorie atât agitată şi de complexă.
La fel s-a întâmplat şi la 23 august 1944, eveniment asupra căruia opiniile lui Nicolae Penescu din 1962 coincid cu cele emise de fostul rege Mihai, mai târziu, şi ieri, ca şi astăzi. La 1 şi 3 ianuarie 1988, împlinindu-se patru decenii de la data la care pretinde fostul monarh că ar fi fost obligat să abdice, l-au intervievat din partea secţiei române a postului de radio BBC reporterii Christian Mititelu şi Dinu Zamfirescu. între altele, s-a discutat şi despre absenţa celor doi lideri ai partidelor zise istorice de la arestarea mareşalului Ion Antonescu. „…Nu se mai putea aştepta până la 26 august – a afirmat fostul rege – şi totul a trebuit să fie făcut cu trei zile mai devreme. Acesta este motivul pentru care, poate, şefii diverselor partide nu erau prezenţi, pentru că nu s-a putut da de ei, fiind dispersaţi din cauza bombardamentelor.”
Nimic mai fals. Este adevărat, nu ar fi fost prima dată când, nu neapărat din cauza bombardamentelor, ci mai ales pentru a evita implicarea într-un moment decisiv, Dinu Brătianu ar fi preferat răcoarea şi liniştea din cerdacul de la Florica. Dar la 23 august 1944, întâmplător sau nu, cei doi lideri politici se aflau la Bucureşti, „s-a putut da de ei” şi erau la curent cu ceea ce urma să survină. Dimineaţa, după orele 9, au participat împreună la o consfătuire cu Constantin Titel Petrescu, liderul socialiştilor, chiar la Dinu Brătianu acasă, pe Calea Dorobanţi nr. 16. După această întrevedere, Dinu Brătianu a dispărut de pe scena evenimentelor. Mistuindu-se, evident, spre Florica. Apoi, în jurul orelor 13, Iuliu Maniu s-a întâlnit cu generalul Constantin Sănătescu, într-un automobil parcat lângă blocul Adriatica, după care a dispărut şi el, asemeni unui asin în ceaţă. şi seara, la Palatul Regal, exceptându-i pe comunişti, a fost prezent numai liderul socialiştilor. Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au considerat că nu era cazul să se amestece într-o acţiune periculoasă, care se putea sfârşi prost. Afirmaţia fostului suveran că ar fi fost căutaţi, nefiind găsiţi, este un neadevăr penibil. Pe acelaşi neadevăr au patinat şi confesiunile din detenţie ale lui Nicolae Penescu. Nu ştim ce era atunci în capul lui Dinu Brătianu, dar se cunoaşte că Iuliu Maniu avea o idee fixă: „Mareşalul ne-a vârît în război, mareşalul trebuie să ne scoată din el.”
UN SECRET BINE PăSTRAT. Iuliu Maniu a avut prima revelaţie majoră asupra situaţiei nenorocite în care se afla ţara în toamna anului 1945, cu prilejul unei întrevederi cu diplomaţii americani Burton Berry şi Roy Melbourne. în prezenţa lui Nicolae Penescu, aceştia l-au asigurat că soarta României fusese jucată în octombrie 1944, la Moscova. şi că Statele Unite nu au avut încotro şi au fost nevoite să accepte aranjamentul convenit între Churchill şi Stalin. La rândul său, John Le Rougetel, reprezentantul politic englez de la Bucureşti, i-a spus într-un târziu că înţelegerea dintre Marea Britanie şi Uniunea Sovietică era reală şi că singura şansă de supravieţuire a “partidelor istorice” era aceea de a ajunge la un modus vivendi cu sovieticii şi cu comuniştii aborigeni. “Maniu a fost foarte afectat de existenţa acestei convenţii şi i-a impus lui Penescu să nu mai spună nimănui, fiindcă publicitatea acestei situaţii create ar putea destrăma partidul” – raporta securiştilor de la Jilava un informator de celulă din anii ’60. Nicolae Penescu a mai destăinuit colegilor săi de detenţie că nu divulgase secretul acelor convorbiri cu reprezentanţii aliaţilor occidentali de la Bucureşti nici măcar lui Ion Mihalache, al doilea om din partid. Chestiunea fiind stabilită de ofiţerii Securităţii şi prin intermediul microfoanelor instalate în “saloanele” celebrului penitenciar din marginea Capitalei.
Din moment ce nu avea nici un sens să mai ascundă ceva, Nicolae Penescu şi-a întărit afirmaţiile din celulă şi într-o declaraţie scrisă de 174 pagini, solicitată de temnicerii săi şi încheiată la 26 iunie 1963: exact aşa s-au petrecut lucrurile, nu i-a spus nimic nici lui Ion Mihalache, ca să nu-i inoculeze un sentiment de descurajare. şi fostul secretar general al Partidului Naţional-ţărănesc, în aceeaşi zi, a revenit cu noi amănunte asupra întrevederii cu Burton Berry şi Roy Melbourne, din septembrie 1945. Din pornire, Iuliu Maniu le-a reproşat celor doi diplomaţi că americanii şi britanicii nu ar fi respectat acordul încheiat la Cairo cu opoziţia din România. Din acel moment, interlocutorilor lui le-a sărit muştarul şi au observat pe un ton destul de distant că la Cairo nu se încheiase nici un fel de acord. Acesta fiind adevărul curat. Iuliu Maniu se afla în eroare, era dominat de iluzii lipsite de orice acoperire..
Din păcate, şi în zilele noastre, unii comentatori ai acelor evenimente vorbesc despre “tratativele de la Cairo”. şi ne întrebăm: care tratative? Poate fi vorba de tratative doar atunci când se discută un subiect definit, când o parte plusează, cealaltă cedează sau viceversa, fiecare cu o minimă înţelegere pentru doleanţele celeilalte. însă, din documentele publicate de dl Gheorghe Buzatu, cu mult înainte de decembrie 1989, ca şi din alte referinţe istoriografice, rezultă cât se poate de clar că în capitala Egiptului, în primăvara şi vara anului 1944, n-a fost loc pentru pertractări. Pur şi simplu, prinţul Barbu ştirbey şi, mai târziu, Constantin Vişoianu, emisari ai opoziţiei de la Bucureşti, trecuţi peste graniţă cu voia lui Ion şi Mihai Antonescu şi cu paşapoarte în regulă, eliberate de Ministerul Afacerilor Străine, s-au trezit înaintea unui intratabil ultimatum anglo-american: România trebuia să capituleze în faţa sovieticilor şi abia după asta să se înţeleagă cu ei asupra unei eventuale participări a armatei române la ostilităţile împotriva Germaniei. în aceiaşi termeni au decurs şi discuţiile lor cu N. V. Novikov, ambasadorul sovietic din zona Orientului Apropiat.
De asemenea, partidele istorice din România, reprezentate de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, au fost somate să se înţeleagă cu comuniştii. Ceea ce se şi întâmplase, la 20 iunie 1944, când a luat fiinţă Blocul Naţional Democrat, la care a aderat şi Partidul Social-Democrat al lui Constantin Titel Petrescu. Deci, credinţa că la Cairo, începând din martie 1944, s-ar fi purtat tratative, pe parcursul cărora s-ar fi ajuns şi la un acord cu aliaţii anglo-americani, era o iluzie a lui Iuliu Maniu. în septembrie 1945, această iluzie nu putea decât să stârnească nervozitatea interlocutorilor săi şi Burton Berry şi Roy Melbourne nu s-au sfiit să i-o spulbere. încredinţându-l că orice reproş pentru situaţia din clipa dată a României trebuia adresat britanicilor, deoarece aceştia, nu americanii, îşi împărţiseră sferele de influenţă cu ruşii. în sfârşit, spre a pune punct acestui capitol, trebuie precizat că aşa-zisele tratative de la Cairo au semănat ca două picături de apă cu aşa-zisele tratative de la Moscova, din care a rezultat Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. în aprilie-mai 1944 ni s-a impus să capitulăm şi la 23 august 1944 chiar am capitulat, orice ar zice acum fostul rege Mihai.
O CHESTIUNE DE FILTRE. Desigur, evocarea sustragerii de la orice răspundere a celor doi lideri ai partidelor zise istorice, atât la debarcarea lui Carol al II-lea, cât şi la 23 august 1944, nu poate să convină liberalilor şi ţărăniştilor din zilele noastre, angajaţi să-şi populeze trecutul istoric cu eroi confecţionaţi din tot felul de flenduri. Poate fi şi acesta un motiv al deplasării interesului pentru arhivele SRI de la problematica istorică propriu-zisă la turnarea unor găleţi cu lături în capul lui Ristea Priboi. Chiar din această cauză, arhivele SRI ar trebui să ajungă acolo unde pot fi consultate de toţi, nu la o instituţie în care se bat cap în cap diferite interese politice de moment. Până acum, aceste arhive nu au putut fi consultate decât prin filtrele dispuse de SRI. Nu s-ar consemna nici un fel de progres dacă de acum înainte le vom putea consulta exclusiv prin filtrele aranjate de CNSAS.

Contribuţie hotărîtoare prin fuga la Florica. „…Partidul Naţional-Liberal se simte autorizat şi dator să înfăţişeze şefilor Naţiunilor Unite îndreptăţitele plângeri ale naţiunii româneşti. El constituie, într-adevăr, o organizaţie politică verificată de tot universul (de ce nu de toată Galaxia? – n.n.), care i-a adus succesiv adeziunea majorităţii poporului; el este acela care a luptat cu toată hotărîrea contra regimurilor dictatoriale, instaurate în România sub presiunea puterilor fasciste şi hitleriste, contribuind în mod hotărîtor la actul de la 23 august 1944, sub egida Regelui, pentru a aşeza România alături de aliaţii ei fireşti, pe linii adevărate politice şi naţionale.“
(Dinu Brătianu, 17 august 1945)

„Pentru pregătirea şi desăvârşirea actului de la 23 august 1944, doi factori politici au avut o contribuţie hotărîtoare: Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Naţional-ţărănesc.“
(Dinu Brătianu, 27 septembrie 1945)

Ce ştia Eugen Cristescu, directorul SSI. „…Eu ştiam în mod pozitiv că mareşalul şi cu Mihai Antonescu sunt duşi tocmai ca să aranjeze ei armistiţiul. …ştiam că Maniu şi Dinu Brătianu au stăruit ca mareşalul să fie acela care să facă armistiţiul…“
(Eugen Cristescu, 14 aprilie 1946)

Anunțuri

Asaltul comunist asupra prefecturilor

30 Martie 2008

Nerăbdători să pună mâna cât mai repede pe putere, comuniştii au transformat guvernarea generalului Nicolae Rădescu într-un haos desăvârşit. în numeroase judeţe, reprezentanţii autorităţii de stat în teritoriu au fost înlocuiţi cu forţa, în cadrul unei operaţiuni cunoscute sub denumirea de „asaltul prefecturilor”, declanşată în decembrie 1944 şi încheiată în martie 1945, odată cu instalarea guvernului Petru Groza. De regulă, acţiunile de această factură s-au desfăşurat sub protecţia armatei sovietice de ocupaţie. Au eşuat temporar acolo unde nu existau garnizoane ruseşti. Acest adevăr transpare pregnant mai ales din documentele de poliţie referitoare la instalarea în funcţia de prefect al judeţului Dolj a comunistului Nicolae Celac. Celac! Celac! Parcă ne spune ceva acest nume.

La început, am fost tentaţi să transformăm documentele de mai jos într-o obişnuită naraţiune gazetărească. însă preferăm să le prezentăm integral, în succesiunea lor cronologică, nu numai pentru elocvenţa lor, ci şi datorită faptului că apar pentru prima dată. în cadrul operaţiunii „asaltul prefecturilor” s-au înregistrat şi câteva victime, cum s-a întâmplat de altfel şi la Craiova, unde Prefectura a căzut abia la a doua tentativă de preluare a ei. Totuşi, cine cercetează atent documentele şi mărturiile epocii constată că era vorba de crime în toată regula. Atacate cu o brutalitate neaşteptată, poliţia, jandarmeria şi armata nu au uzat de arme de foc. Respectivele victime au fost împuşcate pe la spate chiar de participanţii la agresiuni, organizatorii acestora dorind să-şi ofere motive de blamare a autorităţilor. Acesta a fost şi cazul nefericitului tipograf craiovean Tomescu, mobilizat cu forţa de comunişti în acte de debandadă pentru care nu resimţise nici o chemare. Istoriografia comunistă l-a acreditat drept erou. De fapt, aşa se întâmplă atunci când istoria se scrie şi cu sânge nevinovat.
1. Craiova 35 147 17 februarie 1945 / Am onoare a raporta că azi, 17 februarie 1945, un grup de 10-12 membri ai Frontului Naţional Democrat au ocupat localul Prefecturii de judeţ. Grupul a intrat fără violenţă, fiind primit de dl inspector general administrativ ştefănescu, care, în dezacord cu hotărîrea luată într-un consiliu de colaborare din seara zilei de 16 februarie 1945, a lăsat liberă intrarea în localul Prefecturii. Ajutorul de primar Celac s-a instalat în calitate de prefect al judeţului, în lipsa dlui prefect, aflat plecat în regiune. Vom raporta de urmare. / Inspector de poliţie, ss C. Dumitrescu / Nr. 11878 din 17 februarie 1945.
2. Craiova 36 165 17 februarie 1945 / Urmare la raportul nostru nr. 11878 din 17 februarie 1945. La orele 17,20, din ordinul dlui colonel Chiciulescu, şeful statului major al Corpului 7 armată, Prefectura locală a fost înconjurată de armată, blocându-se toate intrările. La somaţia făcută de procurorul militar celor ce s-au introdus în localul Prefecturii, s-a răspuns că ei sunt reprezentanţii poporului şi că nu părăsesc localul, decât dacă vor fi legaţi şi scoşi cu forţa. Procurorul militar le-a dat ultimatum până la ora 17,30. Dacă la acea oră nu vor părăsi localul, vor fi arestaţi. Până în prezent nu s-au înregistrat incidente. Vom raporta de urmare. / Inspector de poliţie, ss C. Dumitrescu / Nr. 11884 din 17 februarie 1945.
3. Inspectoratul Regional de Poliţie Craiova / Nr. 12969, 21 februarie 1945 / Direcţiunii Generale a Poliţiei, Direcţiunii Poliţiei de Siguranţă, Bucureşti / Urmare rapoartelor noastre nr. 11878 şi 11884 S din 17 februarie crt., nr. 11898 din 18 ianuarie crt. şi nr. 11972 S din 19 ianuarie a.c., în legătură cu manifestaţiile FND-ului la Craiova şi instalarea cu forţa a inginerului N. Celac ca prefect al judeţului Dolj de către FND-işti, şi apoi înlăturat de armată, avem onoare a raporta următoarele asupra stării de spirit a populaţiei, după acest eveniment: în majoritate, populaţia priveşte cu satisfacţie măsura luată contra celor ce au încercat instalarea cu forţa, ca prefect al judeţului Dolj, a actualului ajutor de primar al municipiului Craiova, dl inginer N. Celac.
în urma măsurilor ce s-au luat pentru înlăturarea sa din postul în care se instalase cu forţa, populaţia îşi exprimă încrederea în dl prim-ministru general Nicolae Rădescu, socotindu-l ca un bun român, care pune stavilă încercărilor de dezordini interne. Comuniştii, care aveau credinţa că în acţiunea ce au întreprins vor fi sprijiniţi de armata sovietică, sunt oarecum descurajaţi. FND-iştii au lansat zvonul că lucrurile nu vor rămâne aşa cum s-au petrecut prin măsurile luate de dl prim-ministru – prin organele competente – şi poporul se va convinge de aceasta, atunci când va vedea urmările măsurilor ce se vor lua contra celor ce au înlăturat din Prefectură pe dl inginer N. Celac şi colaboratorii săi. / Inspector regional, ss C. Dumitrescu / şeful serviciului Siguranţei, Comisar ss Dumitru Neagu.
4. Craiova 44 198 23 februarie 1945 / Am onoare a vă raporta că în ziarul Situaţia cu data de 23 februarie 1945 s-a inserat un articol cu următorul conţinut: Telegrama domnului Teohari Georgescu către prefecţi. Dl ministru Teohari Georgescu a dat ieri următoarea circulară către prefecţi: „Conform hotărîrii Consiliului FND-ului, rămân la postul ce mi s-a încredinţat. Vă atrag atenţiunea în mod categoric de a nu executa ordinele îndreptate contra poporului de către generalul Rădescu, care, prin acţiunea sa dictatorială, este duşmanul poporului nostru. Nu luaţi în consideraţie ordinele venite din partea generalului Rădescu şi continuaţi a lucra în interesul poporului de înfăptuire pe teren a reformei agrare şi de aşezare a elementelor democrate în fruntea treburilor obşteşti.” Ministru subsecretar de stat, Teohari Georgescu. / Inspector de poliţie, ss C. Dumitrescu / Nr. 12224 din 23 februarie 1945.
5. Radiogramă nr. 12276 S, 24 februarie 1945 / Inspectoratul Regional Craiova către Direcţiunea Generală a Poliţiei / Am onoare a vă raporta că manifestaţia FND-ului a început la ora 12, participând 2000 persoane, dintre care 35 de la atelierele CFR Bucureşti; la ora 13,30, manifestanţii s-au îndreptat spre Prefectura judeţului, pe care au înconjurat-o. Din balcon, procurorul militar i-a somat să plece, căci în caz contrar armata va deschide focul. Majoritatea s-au împrăştiat, rămânând circa 150 persoane, care, încercând să intre cu forţa, armata a lansat baloane cu gaze lacrimogene, trăgându-se şi câteva focuri de armă în sus, pentru intimidare. Conducătorii FND-ului au înarmat cu circa 12 carabine pe unii manifestanţi.
Armata, deschizând din nou foc în aer, iar pompierii intervenind cu apă, câţiva manifestanţi, prin spargerea unui geam, au intrat în Prefectură, de unde au fost scoşi de armată. în timpul acesta, au apărut două plutoane de ostaşi sovietici înarmaţi, care au patrulat încontinuu în jurul Prefecturii, iar parte au patrulat pe străzile principale, cu cântece. în apropierea Prefecturii judeţului se afla şi dl colonel Voroşilov, cu alţi ofiţeri sovietici, la care, intervenind statul major al Corpului, colonelul Voroşilov a mers în Prefectura judeţului, unde, după câteva minute, a permis intrarea manifestanţilor, iar la ora 15,45 a avut loc instalarea ca prefect a dlui inginer N. Ciolac, după care statul major român s-a retras. A fost retrasă şi armata. Urmează raport. / Inspector de poliţie, ss C. Dumitrescu.
6. Inspectoratul Regional de Poliţie Craiova / Confidenţial / Nr. 12277 S, 24 februarie 1945 / Către Direcţiunea Generală a Poliţiei, Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă, Bucureşti / Ca urmare raportului nostru nr. 12276 S din 24 februarie a.c., avem onoare a raporta că, la manifestaţia FND-ului, ce a avut loc astăzi la Craiova, au participat circa 2000 persoane, dintre care: 300 lucrători din atelierele şi şantierul naval Turnu Severin, 300 lucrători şi lucrătoare de la fabrica de produse CAM Târgu Jiu, 60 din Râmnicu Vâlcea, 40 lucrători din gara Piatra Olt, peste 35 lucrători din atelierele Griviţa, iar restul din Craiova şi judeţul Dolj. După ce, în Piaţa Teatrului Naţional, s-au ţinut câteva cuvântări, manifestanţii, conform instrucţiunilor primite de la conducători, s-au îndreptat spre Prefectura judeţului, pe care au înconjurat-o, forţând patrulele care blocau intrările şi spărgând două intrări, deşi fuseseră somaţi de dl procuror militar să nu pătrundă în Prefectură. La a doua somaţie a dlui procuror militar, au mai rămas circa 200 manifestanţi, cărora, din interior, li s-a opus rezistenţă cu apă, grenade lacrimogene şi cartuşe oarbe.
în acest timp, un turism cu nr. 14617 B, în care se aflau slt. pandur Bădică, subofiţerul de aviaţie Muscalu şi alt ofiţer pandur, al cărui nume nu se cunoaşte, a intrat în gangul de sub clădirea din str. I. C. Brătianu nr. 2, colţ cu Calea Unirii, şi a împărţit arme la diferiţi tineri dintre manifestanţi, care s-au plasat imediat în jurul intrărilor şi pe la colţurile Prefecturii. Unii din aceşti tineri înarmaţi au fost văzuţi trăgând focuri pe ferestre, în interiorul Prefecturii. Pe la orele 14, unităţi sovietice înarmate au apărut în Piaţa Prefecturii şi pe străzile din împrejur, defilând în cântece, iar alţii patrulând. La orele 14,25, dl procuror militar a apărut din Prefectură în faţa manifestanţilor, somându-i să plece. Ei au continuat însă să forţeze intrările, fără să reuşească să pătrundă în interior. Dl procuror i-a sfătuit să fie liniştiţi, pentru că d-sa nu are nici o putere, şi să formeze o delegaţie, care să ia contact cu dl comandant al Corpului de armată şi să nu forţeze lucrurile, pentru a vărsa sânge românesc.
La aceasta, mai mulţi manifestanţi au susţinut că s-au tras focuri în ei, dl procuror susţinând că nu s-a tras cu cartuşe sau alte arme omorîtoare. La inistenţele manifestanţilor, că s-ar fi tras cu gloanţe şi grenade, d-sa a răspuns că se va ancheta imediat acest caz. în acelaşi timp, pe intrarea principală, care era asediată de manifestanţi, a intrat şi un domn ofiţer sovietic, care a ieşit ceva mai târziu. în timpul acesta, militarii români din interiorul Prefecturii au părăsit localul pe o ieşire opusă şi manifestanţii au putut intra în interiorul Prefecturii, apărând la ferestrele diferitelor birouri. La orele 16, dl inginer N. Celac a ieşit pe balconul Prefecturii şi a vorbit manifestanţilor. Prefectura a rămas înconjurată de manifestanţi înarmaţi, de asemenea şi în interior rămânând mai mulţi manifestanţi, care – după informaţii – s-au înarmat cu armele lăsate de ostaşii care au fost dezarmaţi în interior.
La orele 16,30, manifestanţii au fost anunţaţi să plece şi să revină mâine, 25 februarie a.c., pentru a aclama pe noul prefect instalat, dl inginer N. Celac. Atât în interiorul Prefecturii, cât şi în afară, au rămas elemente de siguranţă, înarmate, dintre manifestanţi. Cei mai activi dintre manifestanţi au fost lucrătorii CFR de la atelierele Griviţa, care au rămas şi ca ocupanţi în interiorul Prefecturii. Printre conducătorii acestei manifestaţii se enumeră: Mihail Roşianu, Marin Popescu, Gheorghe Jianu, Constantin Drăghici, Vasile Vâlcu, Emanoil Bodnăraş, lt. Bădică din Divizia „Tudor Vladimirescu”, ing. Nicolae Celac, avocat Ionel Gârboviceanu, avocat Dianu şi alţii. Alte incidente mai grave nu s-au întâmplat şi nu au avut loc ciocniri din care să rezulte victime omeneşti. / Inspector regional, ss C. Dumitrescu / şeful serviciului Siguranţei, Comisar ss Dumitru Neagu.
7. DGP / 25 februarie 1945 / Notă / Cu ocazia manifestaţiei organizată de membrii Frontului Naţional Democrat, la Craiova, în ziua de 19 februarie a.c., în localul din faţa Prefecturii judeţului au fost instalate elemente din Uniunea Patriotică, înarmate cu arme automate şi grenade, cu consemnul să deschidă foc atunci când manifestanţii se îndreaptă spre Prefectură şi vor fi primiţi de armată cu focuri de armă. Aceste formaţiuni de luptă au stat în acel local până în dimineaţa de 20 februarie a.c., când au fost observaţi că părăsesc clădirea, având sub paltoane arme automate şi buzunarele pline cu grenade, fiecare îndreptându-se spre sectoarele respective ale Apărării Patriotice.
8. Camera de serviciu, 26 februarie 1945, ora 21 / Notă telefonică nr. 12438 / Inspectoratul Regional de Poliţie Craiova / Raportăm că astăzi dl chestor al Poliţiei Craiova a fost chemat la sediul Comisiunii Aliate de Control pentru aplicarea Armistiţiului, de către dl colonel Voroşilov, unde se găsea şi dl Creţu, directorul tipografiei „Ramuri”, dispunând să se procedeze la închiderea menţionatei tipografii, pentru faptul că a tipărit manifeste ale partidului liberal, fără a avea în prealabil aprobarea Comisiei Aliate de Control. Dl chestor a informat pe dl colonel Voroşilov că afişele sunt difuzate de conducerea partidului liberal şi nu cuprind decât extrasul discursului dlui general Rădescu, prim ministru, difuzat la radio, fără nici un fel de provocare. După aceasta, dl colonel Voroşilov a cerut dlui secretar al Chesturii Craiova să dea în judecată pe cei ce au împrăştiat aceste manifeste. Rugăm binevoiţi a dispune. / Inspector regional de poliţie, ss C. Dumitrescu / Comisar de serviciu, ss Indescifrabil / Transmite telefonist Zamfir.
9. Direcţiunii Generale a Poliţiei, Craiova 50 84 26 februarie 1945 / în legătură cu instalarea ca prefect de Dolj a dlui inginer N. Celac, raportăm că populaţia este revoltată şi consideră ca un act de slăbiciune faptul că comandantul Corpului 7 armată a dat ordin trupelor să se retragă, lăsând manifestanţii să ocupe Prefectura judeţului. / Inspector regional de poliţie, ss C. Dumitrescu / Nr. 12329 S din 26 februarie 1945.
10. Direcţiunii Generale a Poliţiei, Craiova 57 140 28 februarie 1945 / Raportăm că preşedinţii sindicatelor de la tipografia „Scrisul românesc” şi atelierele de confecţii ale armatei din Craiova au obligat pe muncitori să meargă la Prefectura judeţului Dolj, pentru a schimba pe cei ce fac de pază în interior. Muncitorii opunându-se, au fost ameninţaţi cu îndepărtarea din serviciu şi chiar cu bătaia, fapt ce îngrijorează pe lucrători, care, trebuind să participe acolo unde sunt trimişi de conducătorii sindicatelor respective, sunt expuşi la tot felul de neplăceri, pe lângă că randamentul muncii lor scade mult. / Inspector regional de poliţie, ss C. Dumitrescu / Nr. 12553 din 28 februarie 1945.
(Arhiva Serviciului Român de Informaţii, fond Documentar, dosar 8158l, vol. 4)
N.B. Constantin Dumitrescu, fost funcţionar al Ministerului de Interne, în epocă inspector regional de poliţie la Craiova, după instalarea deplină a comuniştilor la putere, a fost arestat, anchetat şi trimis în domiciliu obligatoriu la Dumbrăveni, unde a încetat din viaţă în iulie 1952. (M.P.)

ULTIMUL DISCURS
„Sub masca democraţiei, democraţie pe care la fiecare pas o calcă în picioare, aceste hiene fioroase nădăjduiesc să ajungă în stăpânirea ţării. Sunt nenumărate blestematele lor fapte, pe tot cuprinsul ţării. Voi avea în curând prilejul să vă vorbesc de toate. Astă seară voi spicui, în treacăt, numai pe cele, petrecute astăzi, fiindcă vreau să spulber toate infamiile care au şi început să fie aruncate asupra mea şi asupra armatei, în scopul de a ascunde odioasele lor crime. Din informaţiile mele de până acum, în urma celor petrecute în provincie şi în capitală, vă aduc la cunoştinţă următoarele: în Craiova, grupuri armate au atacat puternic prefectura şi au luat-o cu asalt. La Caracal, mica dar viteaza garnizoană a rezistat cu îndârjire atacului dat, asrfel că prefectura a putut fi salvată… în capitală, crimele lor nu vor putea fi cunoscute în întregime decât mâine…“
(General Nicolae Rădescu, 24 februarie 1945)

Un om al trecutului, rătăcit într-o lume brutală

29 Martie 2008

Ţărăniştii purtau războiul împotriva lui Gheorghe Tătărescu deschis, în adunări publice sau prin presă, cât timp partizanii lor s-au mai putut întruni şi în intervalele în care Dreptatea mai putea să apară. în schimb, conflictele dintre cele două aripi adverse ale Partidului Naţional Liberal, între oamenii lui Dinu Brătianu şi cei ai lui Gheorghe Tătărescu, numiţi mai pe scurt dinişti şi guţişti, se consuma în culise, la adăpost de priviri indiscrete. Fiind la fel de tăioase.

Când cercetăm cu atenţie aceste culise, ne izbeşte ceea ce ne-a izbit şi la ţărănişti: clasa politică românească tradiţională nu realiza dimensiunea calamităţii cu care se confruntau cetăţenii ţării. Nu înţelegea aspiraţiile populaţiei, care nici nu putea să-i accepte pe comunişti, dar nici nu găsea un reazem în partidele zise istorice. şi liberalii, ca şi oamenii lui Iuliu Maniu, se consumau în dispute fără sfârşit, unele declanşate încă din epoca interbelică. şi pe liberali îi rodeau orgoliile, exact atunci când România se resimţea profund de lipsa unui front comun şi unit împotriva asaltului comunist. Ca să nu mai vorbim şi de iluziile care uneori ajungeau să le întunece minţile.
O CANTITATE NEGLIJABILå? Ceea ce îl surprinde pe cercetătorul documentelor secrete sau numai discrete ale timpului este că Serviciul Special de Informaţii şi Siguranţa, în primele luni după lovitura de stat de la 23 august 1944, aproape că nici nu-i luau în seamă pe liberalii dinişti, considerându-i cantităţi neglijabile în peisajul politic al ţării. Numai dintr-o notă din 3 octombrie 1944, emisă când primul guvern al generalului Constantin Sănătescu se clătina, apare o referinţă sumară la ceea ce se întâmpla în interstiţiile organizaţiei diniste. „în cercurile liberale – semnala documentul -, se discută că dl Bebe Brătianu a afirmat că Partidul Liberal preferă trecerea în opoziţie unei soluţionări a situaţiei politice în sensul dorit de comunişti. Acest lucru ar fi fost comunicat Suveranului de către dl Dinu Brătianu, care a plecat la Florica în toiul crizei politice, ceea ce se interpretează în sensul că aşa consideră a fi spus ultimul cuvânt în ce priveşte cererea cemuniştilor de a îngloba grupările dlor Ralea şi Tătărescu în guvernul Blocului Democratic. Tot dl Bebe Brătianu a declarat că extrema stângă nu va putea să preia singură răspunderea situaţiei politice şi că, astfel fiind, este de aşteptat ca cererile comuniştilor să fie până la urmă reduse.” şi asta exact atunci când comuniştii premeditau să-i înlăture de la putere pe toţi. Oricum, este de remarcat că diniştii ar fi stat la masă cu comuniştii, cu singura condiţie ca Tătărescu să părăsească sufrageria.
Destul de penibilă era şi revenirea lui Dinu Brătianu la tehnica sterilă pe care o practicase şi înainte de declanşarea războiului: de câte ori se îngroşa gluma la Bucureşti, el arunca o sentinţă mai mult sau mai puţin potrivită momentului şi pleca la Florica, lăsându-şi comilitonii politici într-o totală confuzie. Printre aceştia, totuşi, existau şi oameni care apreciau că numai refacerea unităţii Partidului Naţional Liberal ar fi reprezentat o premisă a unei opoziţii mai consistente la presiunile comuniştilor. şi această idee a început să prindă contur, mai ales atunci când comuniştii au pus pe roate Frontul Naţional Democratic, cu intenţia certă de a acapara ei înşişi sau prin aliaţi de ocazie şi de strânsură toate pârghiile conducerii statului. însă imobilismul consternant al lui Dinu Brătianu, deprinderea lui de a fugi pe tangentă ori de câte ori surveneau situaţii mai complicate, nu aveau cum să favorizeze o asemenea evoluţie. Astfel încât, peste doar două luni, în timp ce Dinu Brătianu, rămas la remorca lui Iuliu Maniu, ieşea din guvern, Frontul Naţional Democratic se întărea cu grupările lui Tătărescu şi Ralea. Iar Mihail Fărcăşanu, unul dintre cei mai activi şi clarvăzători liberali dinişti, conducătorul organizaţiei de tineret a diniştilor, se vedea părăsit de un grup disident supranumit Marna, apărut peste noapte, probabil la sugestii venite din umbră. Chiar documentele Siguranţei confirmă că nu putea fi vorba decât de o lucrătură, pusă la cale în afara partidului. Cu toate că nu-l mai aveau demult sub picioare, pământul părea să fugă din nou de sub liberalii lui Brătianu.
PERSISTENŢA CONFLICTELOR VECHI. Nouă din zece note informative ale Siguranţei şi SSI atestau că liberalii dinişti nu aveau nici o intenţie să intre în noul guvern al lui Petru Groza, că locul lor nu era acolo unde se întâmplase să fie şi Tătărescu, că nu vor intra în nici alt guvern fără ţărănişti, ca şi cum Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu ar fi fost fraţi siamezi, şi că ei nu vor ajuta niciodată pe comunişti să se descurce la conducerea ţării. Or, comuniştii chiar aşa ceva aşteptau. şi n-ar fi exclus ca idila lor temporară cu Tătărescu să fi urmărit tocmai scoaterea diniştilor pe marginea vieţii politice. şi, în plus, jucând la derută, comuniştii le arătau liberalilor când bâta, când zăhărelul. La 13 februarie 1945, în timpul unei manifestaţii împotriva guvernului condus de generalul Nicolae Rădescu, comuniştii scandau: „Cerem arestarea lui ţeţu!”, „Cerem arestarea lui Fărcăşanu!” Pe de altă parte, peste numai o săptămână, conform unei alte note a SSI, într-un cadru relativ intim şi prietenesc, Nicolae Ceauşescu, şeful tineretului comunist, se întâlnea cu Mihail Fărcăşanu, vânturând în discuţii mirajul unui guvern de colaborare. Totul fiind ticluit de o asemenea manieră încât liberalii dinişti să nu mai înţeleagă nimic. Dar în prima decadă a lui martie 1945, vestea că Gheorghe Tătărescu a devenit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor străine i-a năucit, pur şi simplu.
Restul s-a consumat sub semnul speranţei că salvarea democraţiei din România va veni din afara ţării. Buletinele centrelor de radioascultare ale statului ne lasă să înţelegem că formaţiunea diniştilor era considerată şi în străinătate o cantitate absolut neglijabilă. Numele lui Dinu Brătianu nu se mai rostea în emisiunile posturilor de radio Vocea Americii şi BBC. însă nici el şi nici partizanii lui încă nu disperau. La 22 mai 1945, Corpul Detectivilor raporta: „Domnul Dinu Brătianu deţine informaţia precisă după care domnul Titel Petrescu a primit un important mesagiu de la Londra. Mesagiul recomandă… despărţirea de partidul comunist şi începerea unei acţiuni separate…” Mai mult, însuşi Titel Petrescu l-a vizitat acasă pe Dinu Brătianu, „spre a-şi exprima faţă de şeful partidului liberal întregul său optimism în legătură cu dezvoltarea situaţiei politice din România”. Informaţiile erau chiar exacte, dar nu se înţelege ce aştepta Dinu Brătianu de la sprijinul acordat de laburiştii englezi socialiştilor lui Titel Petrescu. Cu atât mai mult cu cât şi acesta va înfunda curând puşcăria şi laburiştii britanici îşi vor mai aminti de el abia prin 1955, când vor face demersuri pe lângă guvernul român pentru eliberarea lui din detenţie. Apoi, încurajat şi de alte zvonuri generatoare de euforie, de data aceasta lansate pe piaţă de colaboratorii Siguranţei infiltrate până în prăsele de comunişti, la 16 iunie 1945, Dinu Brătianu s-a decis să-i scrie lui Petru Groza, după acelaşi tipic utilizat şi în corespondenţa sa cu Ion Antonescu, abordând, într-adevăr, unul din subiectele delicate din epocă.
DINU BRåTIANU VERSUS PETRU GROZA. Era vorba despre ceea ce reprezenta o esenţă a unui stat democratic, în primul rând despre libertatea presei. „în vreme ce se acordă tuturor formaţiunilor politice, ce iau parte la guvern, dreptul de liberă manifestare prin presă, întruniri sau orice alte mijloace, iar în asemenea acţiuni ni se aduc de către adversari cele mai violente atacuri – îi scria Dinu Brătianu primului ministru în funcţie -, întreaga presă a partidului nostru este şi rămâne suprimată, orice manifestare fiindu-ne interzisă şi chiar orice contact cu prietenii noştri, care, contrar tuturor asigurărilor, continuă să fie molestaţi, a devenit imposibil. în atari condiţii, nu putem restabili adevărul în ceea ce priveşte calomniile ce ni se aduc de elemente interesate la destrămarea organizaţiilor noastre politice.” Indiscutabil, avea dreptate. şi iar a plecat la Florica, aşteptând la umbra cerdacului un ecou, însă ecoul nu a venit. Petru Groza, va observa mai târziu Onisifor Ghibu, „s-a pregătit pentru cariera sa cu totul altfel decât Brătianu, Maniu ş. a., care au fost nişte romantici. El lucrează în politică la rece, ca ruşii, fără dorinţa de a se reliefa în istorie Nu importă mizeriile clipei: răsturnări, închisori, evacuări, importantă e singură finalitatea…” însă lucrul acesta nu trebuia să-l ştie numai Onisifor Ghibu. Trebuiau să-l ştie şi adversarii politici ai lui Petru Groza, înaintea lui Onisifor Ghuibu. şi nu l-au ştiut.
La iluziile lui Dinu Brătianu cu privire la consecinţele Conferinţei de la Potsdam, iluzii nutrite solidar cu Iuliu Maniu, am avut ocazia să ne referim. O altă iluzie a liberalilor ţi ţărăniştilor consta în aceea că nici nu-şi imaginau cât de strâns erau urmăriţi de Siguranţă şi SSI, aceste servicii înregistrând cu minuţie toate trăncănelile lor imprudente. Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu, deşi deţinuseră funcţii importante în stat, deşi ştiau cu ce se ocupă structurile informative ale statului, habar nu aveau că adversarii lor, comuniştii, le monitorizau absolut toate mişcările, ca şi cum ar fi privit agitaţia peştişorilor dintr-un acvariu. şi reproducem aici o notă de urmărire în măsură să-i lămurească pe cititorii de azi despre ce era vorba. „La ora 18,30 – se consemna într-un document dintre cele ce se întocmeau zilnic -, vine în str. Sfinţilor nr. 10, la locuinţa dlui Iuliu Maniu, maşina lui Dinu Brătianu, împreună cu dl avocat Nicolau, secretarul acestuia, şi împreună cu dl Iuliu Maniu pleacă în str. Schitu Măgureanu nr. 19, la dl Leucuţia. După 19, pleacă împreună cu dl Mihai Popovici în str. Sofia nr. 10-12. Aici rămâne şi pleacă după 19, cu maşina nr. 13049-B a dlui Aurel Mureşanu, la Palatul Regal din şoseaua Kiseleff, unde se întâlneşte cu dl Dinu Brătianu şi intră în audienţă, timp de 1 oră şi jumătate. Pleacă la orele 21,15 cu aceeaşi maşină, care vine împreună cu dl Mureşanu în str. Sofia nr. 22. De aici pleacă împreună cu un domn străin în str. Vasile Conta nr. 12 – locuinţa lui Virgil Madgearu. între timp, au mai sosit aici unele personalităţi politice naţional-ţărăniste. Printre aceste personalităţi am identificat pe următorii: Zaharia Boilă, Alexandru Nicolau, secretarul lui Dinu Brătianu, Mihai Popovici, Mircea Durma, Aurel Mureşanu, Corneliu Coposu, Ion Hudiţă şi încă trei personalităţi necunoscute. La orele 11,05, vin cu maşina Misiunii Americane cu nr. 9 doi domni care rămân aici timp de 35 minute. Această maşină pleacă apoi împreună cu avocatul Nicolau în Calea Dorobanţi nr. 16, la Dinu Brătianu…” şi aşa mai departe.
ILUZII PENTRU VIITOR ŞI TRECUT. Ceea ce ne apare însă de neînţeles este că Dinu Brătianu nu nutrea doar iluzii cu privire la un viitor mai apropiat sau mai depărtat, ci trăia şi în iluziile unui trecut conceput alături de realitate. Surprinzătoare au fost declaraţiile lui, făcute fruntaşilor din partid, la 27 septembrie 1945. între altele, preşedintele liberalilor şi-a asigurat auditoriul, tranşant: „Pentru pregătirea şi desăvârşirea actului de la 23 august 1944, doi factori politici au avut o contribuţie hotărîtoare: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional ţărănesc.” într-adevăr, cele două partide, reunite împreună cu comuniştii şi socialiştii în Blocul Naţional Democrat, preconizaseră ieşirea României din conflagraţie. însă, la „desăvârşirea” acestui proiect nu au avut nici o contribuţie. Nici Dinu Brătianu, retranşat ca de obicei la Florica, nici Iuliu Maniu n-au fost prezenţi la Palatul Regal nici cu ocazia arestării mareşalului Ion Antonescu şi a principalilor lui colaboratori, nici în noaptea de 23 spre 24 august. şi unul şi altul erau ferm convinşi că regele încheiase un armistiţiu cu ruşii şi nici măcar nu ştiau că cei doi Antoneşti şi oamenii lor de încredere se aflau în mâinile comuniştilor, o situaţie mai penibilă pentru ei nefiind de imaginat. Până aici i-a adus imobilismul politic, patima pentru pertractări subterane întru totul sterile, vicii fundamentale ale găunosului politicianism antebelic. Iar vârsta extrem de înaintată a preşedinţilor celor două partide întărea atmosfera de decrepitudine din propriile rânduri. şi, cu toate acestea, considerau că lor li se cuvenea totul, numai şi numai pentru că erau „partuide istorice”.
Interogatoriile preliminare şi din instanţă, operate cu prilejul aşa-zisului proces al marii trădări naţionale, au scos în evidenţă un adevăr de asemenea puţin convenabil „istoricilor”. în timpul războiului împotriva Rusiei sovietice, nu schiţaseră nici un gest de rezistenţă serioasă faţă de politica generală a mareşalului Ion Antonescu. şi organizatorii procesului nici măcar nu urmăriseră efectul în cauză, însă, din clipa când l-au sesizat, s-au străduit pe toate căile să-l amplifice. Dacă Iuliu Maniu cât de cât se mai agitase sub vechiul regim, Dinu Brătianu se arătase cu precădere îngrijorat nu de destinul ca atare al României, ci de soarta industriilor liberale, lipsite de materiile prime necesare şi de posibilităţi de export, precum şi de declinul principalelor bănci româneşti, aflate tot în mâinile liberalilor. Chestiune tratată de comunişti drept o probă de egoism şi copios speculată din punct de vedere propagandistic. în felul acesta, se dezvăluia şi tactica politică a comuniştilor ajunşi la conducerea ţării cu sprijinul consistent al sovieticilor: înainte de distrugerea lor efectivă, cele două partide istorice trebuiau compromise definitiv. Ceea ce s-a şi întâmplat. ţărăniştii au sfârşit prin a se compromite singuri, prin tentativa de evaziune aeriană de la Tămădău. şi abia ulterior s-a putut constata foarte clar că, fără Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi toţi liberalii lui însemnau mai nimic. Până atunci, va mai curge apă pe Dâmboviţa.
INTRAREA ÎN DEGRINGOLADå. în mai 1946, Direcţia Generală a Poliţiei a redactat o Sinteză referitoare la Partidul Naţional Liberal (Dinu Brătianu), cu toate că poliţia de ordine publică, cel puţin pe hârtie, nu era abilitată să se pronunţe în speţe de ordin politic. Rezulta că liberalii dinişti ar fi fost nişte infractori de rând, implicaţi în acte de violenţă şi în „manifestări şovine şi rasiale”. Mai grav era altceva: „Organizaţia centrală ar fi dat ordin secret către toate organizaţiile, prin dl Magherescu, secretarul dlui Mihail Romniceanu – se preciza în sinteză –, în sensul de a se proceda la organizarea poliţiei secrete permanente, care să participe la toate întrunirile electorale şi la formarea unor puternice organizaţii de agenţi informatori, care să depună rapoarte scrise, săptămânal. şeful serviciului secret este dl Mihail Fărcăşanu. în regiunea judeţului Covurlui şi în special în Galaţi, se duce o vie activitate pentru organizarea poliţiei secrete, sub conducerea fostului comisar Prodea, recrutată mai ales din elemente legionare, iar grupurile de informatori sunt organizate pe regiuni.” Cum adică pe regiuni, de vreme ce era vorba doar de „regiunea judeţului Covurlui”? Oricum, pentru comunişti, drumul de la „ar fi” la „se duce” a fost foarte scurt şi în rândul diniştilor s-a operat o nouă avalanşă de arestări, însuşi Mihail Fărcăşanu fiind nevoit să intre în clandestinitate. Dovedindu-se totodată că şi liberalii, ca şi ţărăniştii, nu ştiau să facă şi să tacă, trăncănind fără rost despre orice fel de iniţiative, înainte de transpunerea lor în practică. Serviciul secret al lui Mihail Fărcăşanu nu exista efectiv. Cum nu exista nici faimosul serviciu secret ţărănist, pe care l-ar fi condus Corneliu Coposu, umbra lui Iuliu Maniu.
în vara aceluiaşi an, au apărut şi primele discordii serioase printre liberalii dinişti. în sânul conducerii centrale a partidului – consemna aceeaşi sinteză, nemaifiind vorba despre simple invenţii -, au loc frâmântări cu privire la cazul Gheorghe Brătianu. Grupul protestarzilor, condus de dr. C. Angelescu, dr. I. Costinescu, V. P. Sassu, C. C. Zamfirescu, agită problema eliminării din partid a lui Gheorghe Brătianu. Grupul condus de Dinu Brătianu, M. Romniceanu şi prof. George Fotino are atitudine contrară. Atitudinea protestarzilor este foarte fermă, fapt ce dezorientează pe Dinu Brătianu, ştiut fiind că aceştia deţin puternice atuuri, majoritatea comitetului central, precum şi un puternic control la Banca Românească. La ameninţarea făcută de Dinu Brătianu că va fi nevoit să aplice aspre sancţiuni împotriva acelora care subminează unitatea partidului, dl dr. Angelescu a ripostat violent şi a cerut imediata convocare a comitetului executiv, spre a decide…” Apoi, la 8 iunie 1946, Brigada I Siguranţă a emis o notă informativă despre care nu ştim nici astăzi dacă se baza pe un simplu zvon sau pe o situaţie reală. „Din sursă liberală – informa nota -, suntem informaţi că dl Gheorghe Brătianu intenţionează să părăsească ţara cu destinaţia Elveţia. Cum nu este sigur că va obţine viza de plecare, se gândeşte şi la posibilităţile clandestine de plecare. Intenţia este să ajungă în Elveţia ca primă haltă, de acolo fiindu-i mai uşor să-şi aranjeze o deplasare în America, unde doreşte să se aranjeze definitiv.” Dorea ca prin gestul său să detensioneze şi să stingă conflictele din partid? Nu mai putea să suporte atmosfera din România? Cine poate să ştie?!
Până la urmă, dintre toţi cei evocaţi în acest episod, nu a părăsit ţara decât Mihail Fărăcăşanu. Ceilalţi au rămas să moară aici, fie în patul lor şi de senectute, când au avut un dram de noroc, fie în închisorile comuniste. Dinu Brătianu la 20 august 1950, la Sighet, Bebe Brătianu la 21 ianuarie 1956, la Spitalul Colţea, după ce a fost externat din detenţie, Gheorghe Brătianu la 24 aprilie 1953, la Sighet, Alexandru Lapedatu la 30 august 1950, la Sighet, Ion Costinescu la 21 noiembrie 1951, tot la Sighet, C. C. Zamfirescu la 12 decembrie 1963, în penitenciarul Botoşani.

AU PREFERAT DEZBINAREA
„în Partidul Liberal, Gheorghe Brătianu, flancat de George Slama, Constantinescu-Bordeni, Alexandru Lapedatu, Vasile Netea, Gheorghe Pleşa, continuă a se opune făţiş unei reîntregiri a Partidului Liberal. Acest grup susţine că singura politică valabilă pentru Partidul Liberal este aceea a continuării colaborării cu Partidul Naţional ţărănesc şi cel social-democrat independent şi că o modificare a atitudinii Partidului Liberal nu poate fi concepută fără o prealabilă consultare între Dinu Brătianu, Iuliu Maniu şi Titel Petrescu, prin respectarea acordului de la 23 noiembrie 1946. Gheorghe Brătianu este partizanul unei atitudini intratabile pentru partid în ceea ce priveşte un eventual compromis“.
(SSI, 11 ianuarie 1947)

Ochii care nu se văd se uită

29 Martie 2008

Chiar înainte de debarcarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu, englezii începuseră să nutrească o convingere nu prea măgulitoare pentru cel ce se considera liderul principalei forţe politice a naţiunii: Iuliu Maniu nu prea ştia ce vrea. în toţi anii războiului de jucase cu ei de-a pisica şi şoarecele. Nu doar o dată, comunicase serviciilor Londrei că era nevoie de el în străinătate, în fruntea unui guvern românesc în exil. însă atunci când englezii îl invitau, în sfârşit, la Cairo, sub diverse pretexte refuza să plece din ţară. Iar intimilor săi le spunea că nu era cazul să lase opoziţia din România fără conducător.

Serviciul Special de Informaţii semnalase şi cazuri când liderul ţărăniştilor îi minţea copios pe cei din stafful de conducere al partidului său, lăsându-i să se îmbete cu apă rece. De pildă, după debarcarea aliaţilor anglo-saxoni în sudul Italiei, şi-a asigurat anturajul că generalul englez Alexander avea misiunea să urce cu corpul său de armată pe cizma peninsulară, s-o taie prin Iugoslavia şi să descindă la Bucureşti, spre a instala la conducerea României un guvern naţional-ţărănesc. şi a fost crezut, de vreme ce toată lumea ştia că Iuliu Maniu se afla în contacte permanente prin radio cu serviciile aliaţilor din Mediterana orientală. Semnalările de această factură nu pot fi eludate, pentru că SSI nu se hrănea din invenţii şi din minciuni, cum o va face Securitatea în anii ’50. Dureros este faptul că, faţă de propriul partid, Iuliu Maniu a practicat şi minciuna prin omisiune. în noiembrie 1944, după ce a aflat de la Misiunea Americană despre înţelegerea perfectată între Churchill şi Stalin la Moscova, privind abandonarea României în zona de influenţă sovietică, l-a somat pe Nicolae Penescu să nu divulge nimănui din partid, nici măcar lui Ion Mihalache, această veste catastrofală, deoarece i-ar fi demoralizat partizanii. şi n-ar fi exclus ca însăşi tranzacţia dintre Churchill şi Stalin să fi avut drept temei un calcul sceptic britanic: de vreme ce agitaţiile comuniştilor nu puteau fi barate de o opoziţie serioasă şi solidară, de ce i-ar mai fi interesat pe englezi România?
SPERANŢE FåRå ACOPERIRE. Din documentele cercetate de noi, rezultă că şi percepţia lui Iuliu Maniu asupra situaţiei geopolitice din momentul postbelic era deficitară şi total depăşită. Imperiul Britanic nu mai era ceea ce fusese odinioară, târându-se acum la remorca americanilor. La rândul ei, România nu se mai putea considera buricul pământului numai pentru că dispunea de petrol şi de controlul asupra gurilor Dunării. Cu toate acestea, liderul ţărănist nu se putea despărţi de iluzia că occidentalii vor salva România, şi englezii înainte de toţi, datorită unei importanţe strategice care nu mai conta. Nimic nu-l descuraja să persiste în această eroare de anvergură. Nici faptul că rapoartele americanului Mark Etheridge, prezent aici în timpul manifestaţiei brutal reprimate din 8 noiembrie 1945, n-au avut nici un efect. Nici lipsa de interes a ambasadorului Averell Harriman pentru prezenţa lui Ion Mihalache în Occident, exprimată deschis lui Iuliu Maniu în ianuarie 1946. Nici măcar faptul că Adrian Holman, şeful Misiunii diplomatice a Marii Britanii la Bucureşti, va refuza sistematic să se întâlnească cu el. Din acest punct de vedere, sub influenţa preşedintelui lor, socotit în continuare un personaj providenţial, ţărăniştii păreau să trăiască în altă lume decât cea reală. Iar uneori erau chiar tentaţi să-şi ofere din proprie iniţiativă motive de calm. La începutul războiului, lansaseră informaţia că soţia lui Cordell Hull, secretarul de stat al Americii, era româncă, aşa că românii puteau dormi liniştiţi. Iar acum, după încheierea războiului, America avea un secretar pentru Apărare cu o influenţă deosebită la Washington, Henry L. Stimson, şi i s-a inventat şi lui o soţie originară din România. însă cine mai putea dormi liniştit în primăvara şi vara lui 1946?
CRIZA DE INFORMAŢII. Este adevărat, orgoliul lui Iuliu Maniu fusese insistent şi gratuit mângâiat şi prin diverse mesaje primite de la diplomaţi de marcă din Occident. La 27 august 1944, Renato Bova Scoppa, ministrul Italiei la Bucureşti, l-a felicitat în scris „pour la bataille qu’en grand capitaine Vous avez menée pour sauver la Roumanie”. Era la mijloc o neînţelegere: Iuliu Maniu, întâmplător sau nu, nu fusese implicat prin nimic în arestarea lui Ion Antonescu, habar nu avea despre ce se întâmplase la Palatul Regal şi chiar la sfârşitul aceleiaşi luni, într-un comunicat făcut public în cadrul unei conferinţe de presă, elogia armistiţiul încheiat de rege cu ruşii. Un armistiţiu inexistent. Nu a fost singura împrejurare în care în care lipsa de informaţii exacte şi sigure plasa ţărăniştii într-un ridicol desăvârşit. în februarie 1945, tot ei lansaseră în eterul zvonisticii bucureştene ideea ciudată că „în cercurile politice de stânga se discută că englezii fac eforturi pentru a-l scoate pe Eugen Cristescu de pe lista criminalilor de război şi a vinovaţilor de dezastrul ţării. Motivul: Eugen Cristescu ar fi jucat şi pe tabloul englezilor şi acum a sosit momentul să i se dea compensaţia cuvenită”. Altfel spus, habar nu aveau că Eugen Cristescu fusese transportat încă din septembrie 1944 la Moscova şi că lista criminalilor de război era la discreţia sovieticilor, nu a la cea a britanicilor. Deconectaţi de la orice sursă de informaţie credibilă ţărăniştii pluteau în sucul unor bănuieli şi idiosincrazii alimentate de propria imaginaţie. Tot ei au lansat pe piaţa liberă a zvonisticii, în aprilie 1945, ideea că „dl Groza, actualul prim-ministru, este foarte nemulţumit de modul cum este tratat de membrii din guvern, reprezentanţi ai partidului comunist”. Simultan, a venit peste ei şi generalul rezervist Gabriel Negrei, cu „informaţiile primite din sursă engleză, prin intermediul legaţiei, că situaţia guvernului este disperată, lucru recunoscut de dl prim-ministru Petru Groza la o masă luată la Hudiţă, urmând ca într-un viitor foarte apropiat, probabil în cele opt zile care urmează, să avem o criză de guvern. Spune că li s-a comunicat prin Legaţia engleză că a intervenit o înţelegere între anglo-americani şi URSS, privitor la formarea unui guvern din care să facă parte Partidul Naţional-ţărănesc şi Partidul Liberal al dlui Brătianu.” Au trecut şi cele opt zile şi nu s-a întâmplat absolut nimic. în cele din urmă, Iuliu Maniu i-a însărcinat pe Corneliu Coposu să pună la punct un serviciu de informaţii cu obiective politice, dar acesta s-a ocupat mai mult cu supravegherea lui Gheorghe Tătărescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
SISTEME DE INTOXICARE. Pe de altă parte, nu numai ţărăniştii, ci şi alţi corifei ai opoziţiei la ilegalităţile comuniştilor erau intoxicaţi cu ştiri fanteziste chiar de reprezentanţi ai Occidentului de la Bucureşti. La 16 mai 1945, într-o notă informativă a SSI, se aprecia că, „într-un cerc intim, ziaristul american Stevens a declarat că discursul premierului Churchill va provoca o accelerare a precizării raporturilor dintre anglo-americani şi ruşi. în 3-4 săptămâni, a declarat acest gazetar, se va şti dacă mai este posibilă colaborarea politică a aliaţilor şi după război. Sunt toate indiciile să se afirme – a mai precizat acest gazetar – că această colaborare cu Rusia este puţin probabilă, pentru că Moscova nu a respectat nici unul din angajamentele pe care şi le-a luat până acum la Yalta.” şi asta când nu ştia nimeni ce se hotărîse la Yalta! Acelaşi occidental intoxicator mai afirma că „se aude că Molotov va fi schimbat cu Litvinov”. Atunci ar fi însemnat că, prin Litvinov, care „are relaţii în cercurile politice şi financiare din Statele Unite”, Moscova ar dori totuşi să aibă relaţii bune cu americanii şi cu britanicii. Cu Molotov la conducerea politicii externe sovietice, aceste relaţii ar fi fost imposibile. Informaţiile erau furnizate de sursa cu numele de cod Kalinderu. Numai că Molotov a rămas în funcţia sa de comisar al afacerilor externe al URSS, Kalinderu era un informator recrutat dintre ţărănişti încă din anii ’30, iar aşa-zisul ziarist Frank Stevens, la rândul lui, era un personaj mai mult decât dubios. Peste doar doi-trei ani, va ajunge la mâna Securităţii, fiind surprins în flagrant de trafic cu valute străine. şi, brusc, într-o regie de zile mari, va declara că renunţă la cetăţenia americană, Washingtonul dovedindu-se un cuib al aţâţătorilor la război,. şi va cere azil politic în România, „o ţară liberă şi cu adevărat democratică”. Atât de liber va fi încât i se va stabili domiciliu obligatoriu în localitatea Tohani, şi va fi recuperat de compatrioţii săi abia în 1956, prin schimb de agenţi.
O altă sursă a Siguranţei infiltrate de comunişti, cu numele de cod Demonstene, recrutată şi ea dintre ţărănişti încă din anii ’30, a pompat printre colegii săi de partid o altă gogomănie. „înainte de a părăsi Capitala, dl Constantin Vişoianu – minţea Demonstene – a avut o întrevedere cu dna Ana Pauker. întrevederea a ţinut o oră. Dl Vişoianu a ţinut să insiste pe lângă dna Ana Pauker pentru realizarea unui guvern de colaborare, în care dl Ion Mihalache să aibă un rol important. într-un asemenea guvern, dl Vişoianu s-ar fi declarat gata să participe ca ministru de externe, asigurând că va fi recunoscut de anglo-americani.” Fiind incredibil cum puteau să creadă adepţii lui Iuliu Maniu asemenea relatări cusute cu aţă albă. Peste numai un an, însuşi Constantin Vişoianu va fi nevoit să fugă din ţară şi peste încă un an însăşi Ana Pauker va deveni titular al Ministerului Afacerilor Străine.
CONFERINŢA DE LA POTSDAM. S-au făcut deseori referinţe şi la demersurile întreprinse pe lângă organizaţiile internaţionale de către Iuliu Maniu, fie singur, fie în colaborare cu Dinu Brătianu. Dacă cercetăm cu atenţie despre ce este vorba, ne apucă melancolia. La 19 iulie 1945, sesizată de informatorul Hubert, Siguranţa ştia că „toată atenţia şi toate speranţele conducerii naţional-ţărăniste sunt concentrate asupra Conferinţei de la Potsdam. în acelaşi timp, această conducere îşi dă seama că nu are motive reale de a-şi face prea mari iluzii. Speră că se va întâmpla ceva în ţară, că va interveni o oarecare schimbare, dar în nici un caz ceea ce ar fi de dorit, adică o schimbare de guvern, în care Partidul Naţional-ţărănesc să aibă primul rol.” Peste alte două săptămâni, „în cursul dimineţii de vineri, 3 august a.c. – revenea în arenă sursa cu numele de cod Kalinderu – Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au avut o întrevedere, în cadrul căreia au discutat comunicatul Conferinţei de la Potsdam. Din primele impresii pe care le-au avut cei doi oameni politici reiese că ei sunt satisfăcuţi de cuprinsul comunicatului, mai ales că el a spulberat impresia care domina în cercurile comuniste, cum că la Potsdam nu se va discuta sub nici o formă problema României”. Adevărul fiind că nici unul din ei habar nu avea despre ce se discutase la Potsdam şi nici nu vor mai trăi ca să afle. Unul dintre supravieţuitorii dezastrului ţărănist de la Tămădău, anume Nicolae Penescu, va afla cum fusese împărţită Europa în sfere de influenţă abia în 1961, de la Vladimir Streinu şi Vasile Netea. înainte de a fi arestaţi şi internaţi la Jilava, aceştia apucaseră să asculte la posturile de radio străine câte ceva despre conţinutul stenogramelor de la Potsdam, nu demult publicate de istoricul german Helmut Dundermann. şi au comunicat ce ştiau şi colegilor lor de celulă.
însă, în epocă, ceva s-a mai întâmplat în jurul reuniunii de la Cecilienhof, şi acest ceva este în măsură să ne încredinţeze că cei doi oameni politici nu mai ştiau pe ce lume trăiesc, nu mai aveau noţiunea spaţiului şi a timpului. La 17 august 1945, Prefectura Poliţiei Capitalei a interceptat un Memoriu adresat şefilor Naţiunilor Unite, la Conferinţa de la Potsdam, de către dl Constantin I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional-Liberal. De ce n-a semnat şi Iuliu Maniu memoriul în speţă nu se prea înţelege, dar este absolut sigur că avea cunoştinţă de el. Din nefericire, Conferinţa de la Potsdam se încheiase în urmă cu fix o jumătate de lună, la 2 august 1945, astfel încât memoriul matusalemicului preşedinte al liberalilor, în care se inventariau cu minuţie toate fărădelegile comuniştilor din România, nu mai avea unde şi cui să-i parvină. Numai vigilenţa Corpului Detectivilor, condus la data aceea de Alexandru Nicolschi, l-a împiedecat să plonjeze în plin neant.
OAMENI LOVIŢI DE ORBUL GăINILOR? în continuare, reproducem şi o notă informativă emisă de Brigada I a Siguranţei, la 3 ianuarie 1946: „în cercurile Partidului Naţional-ţărănesc – consemna documentul -, rezoluţia de la Moscova, privitoare la politica noastră internă, e considerată ca satisfăcătoare, sau mai bine zis ca acceptabilă, afirmând însă că în cercurile comuniste rezoluţia aceasta a provocat o consternare generală. Comuniştii se plâng că au făcut tot spre a da satisfacţie Moscovei, pierzând astfel o foarte importantă masă de membri şi mai ales simpatia pe care în primăvară iznutiseră s-o câştige în cercurile muncitoreşti şi intelectuale, care aşteptau ceva nou de la un partid nou, cum era Partidul Comunist, şi mai ales au pierdut popularitate prin campaniile îndreptate împotriva lui Maniu, numai şi numai spre a da satisfacţie cererilor ruseşti. Acum, însă, când comuniştii din România ar fi avut nevoie de un sprijin efectiv din partea Moscovei, aceasta i-a lăsat.” Evident, şi de data aceasta ţărăniştii erau victimele unei iluzii, luând dorinţele drept realităţi. Cum adică să-i lase Moscova pe comunişti, când aceştia se agitau cu o obedienţă destoinică sub indicaţiile nemijlocite ale Comisiei Aliate (sovietice) de Control? Chiar aşa să fi fost: erau loviţi ţărăniştii de orbul găinilor?
Despre ce era vorba, de fapt? în urma unei înţelegeri ipocrite perfectate la Moscova, sosiseră la Bucureşti Sir Archibald Clark Kerr şi Averell Harriman, ambasadorii Marii Britanii şi Statelor Unite în Uniunea Sovietică, precum şi A. I. Vâşinski, adjunctul lui Molotov. Ruşii acceptaseră ca guvernul lui Petru Groza să fie cârpit cu câteva personaje din opoziţie, spre a se pune capăt faimoasei „greve regale”. Ceea ce s-a şi realizat, fără ca operaţiunea de cosmetizare a puterii acaparate de comunişti să aibă efecte practice. Cu această ocazie, a aflat şi Iuliu Maniu că ideea de a-l trimite pe Ion Mihalache în Occident, spre a conduce un guvern românesc în exil, nu era agreată nici de americani şi nici de britanici. şi, în ciuda acestui fapt, peste numai un an şi ceva, nu va ezita şi îşi va împinge comilitonii politici în sinistra capcană organizată de Siguranţă pe câmpul abandonat de aviaţie de la Tămădău!
MEMORII PESTE MEMORII, TOATE FåRå EFECT. în rest, lupta politică a opoziţiei din România împotriva abuzurilor ruseşti şi ale comuniştilor aborigeni începuse să se reducă, ca şi pe vremea mareşalului Ion Antonescu, la redactarea unor memorii orientate spre toate azimuturile sub care i se părea că va afla înţelegere. „Dl Gheorghe Brătianu – preciza o notă a Siguranţei din 16 februarie 1946 – a depus în ziua de 9 februarie a.c. un memoriu la Misiunea Britanică şi unul la cea Americană, cu privire la chestiunea Basarabiei. D-sa a depus un memoriu documentat, bazat pe date istorice, cu extrase din cronici vechi, documente, zapisuri, în care se dovedeşte că Basarabia este românească şi că Rusia nu are nici un drept de anexare. Se crede că acest memoriu va servi ca bază de discuţie la Conferinţa Păcii ce se va ţine în luna mai la Paris. Memoriul va fi studiat de reprezentanţii politici ai ambelor misiuni, adnotat cu chestiuni luate la faţa locului. Se crede că acest memoriu va face o mare vâlvă propagandistică în America.” Dar n-a produs nici o vâlvă, a fost îngropat în sertarele aliaţilor anglo-saxoni şi nu cunoaştem nici azi conţinutul lui. De extrase din cronici şi zapise le ardea responsabililor politici de la Londra şi Washington, aflaţi în preajma declanşării războiului rece, care va răvăşi omenirea preţ de o jumătate de veac?
Mult mai grav era faptul că şi în Europa, şi peste Ocean se schimbaseră nişte guverne, serviciile secrete aliate erau readaptate la starea de pace de oameni noi, apăruse la suprafaţa structurilor naţionale şi internaţionale o nouă generaţie de oameni politici şi mulţi dintre ei habar nu aveau cine era Dinu Brătianu şi cine era Iuliu Maniu. Proba ne-o oferă un document de o factură destul de rară, descoperit de noi în arhivele Siguranţei de altădată, pe care-l reproducem alăturat. Este vorba despre răspunsul Organizaţiei Naţiunilor Unite oferit unui memoriu semnat de Iuliu Maniu, Dinu Brătianu şi Constantin-Titel Petrescu, în care se dezvăluiau matrapazlâcurile săvârşite de comunişti la alegerile din 19 noiembrie 1948. Memoriul celor trei lideri politici români a ajuns la New York abia la 29 aprilie 1947. şi abia la 1 iulie 1947 registratura Secretariatului General al ONU a catadicsit să-i remită lui Iuliu Maniu, stâlcindu-i şi numele, un răspuns nesemnat şi de complezemţă. Ca şi cum preşedintele ţărăniştilor ar fi fost un particular care înaintase o petiţie la fisc sau la primărie, primind contra ei dovada primirii şi un număr cuvenit de înregistrare. Acest răspuns nu i-a parvenit niciodată lui Iuliu Maniu, fiind interceptat de Siguranţa aflată în plin proces de transformare în Securitate şi păstrat în original în dosarele ei. Oricum, i-ar fi parvenit când era deja arestat.

UN PROIECT RATAT
„Conducerea Partidului Naţional-ţărănesc a însărcinat grupul de ziarişti în frunte cu dr. Constantin Hagea, Gabriel ţepelea etc. cu redactarea unui dosar numit Cartea Neagră, care cuprinde aşa-zisele samavolnicii guvernamentale îndreptate împotriva opoziţiei. Cartea Neagră cuprinde declaraţiile victimelor, ale martorilor, fotografii luate la faţa locului, precum şi concluziile celor însărcinaţi cu redactarea ei. Cartea Neagră, se spune în cercurile naţional-ţărăniste, va fi prezentată aliaţilor, spre a le demonstra felul în care guvernul înţelege să aplice hotărîrile de la Moscova şi să respecte libertăţile cetăţeneşti, avertizându-i totodată că, în asemenea condiţiuni, opoziţia nu va putea participa la alegerile viitoare.”
(Brigada I Siguranţă, 11 aprilie 1946)

Altă istorie peste care se trece ca şi cum n-ar fi fost

29 Martie 2008

O altă chestiune asupra căreia se păstrează o tăcere desăvârşită o reprezintă eroarea lui Iuliu Maniu de a considera şi trata biserica greco-catolică drept biserică de partid. Cu toate că nu toţi înalţii prelaţi şi enoriaşii acestui cult erau ţărănişti fanatici şi acceptau să li se aplice acest tratament. Cert este că imixtiunile politicului în afacerile bisericeşti, în cazul la care ne referim, s-au răsfrânt negativ asupra tuturor cultelor cu statut legal din cuprinderea României. şi asta într-un răstimp dintre cele mai tulburi.

Faptul că şi comuniştii presau să-şi anexeze sufragiile tututor cultelor, fără distincţie şi menajamente, nu se poate constitui într-o scuză pentru acţiunea şi mentalitatea din epocă a maniştilor. Dimpotrivă, procedurile lor au dat apă la moară extremei stângi şi au slăbit rezistenţa întregului front religios şi la abuzurile, dar şi la cântecul de sirenă al sistemului totalitar de guvernământ, în curs de instalare în ţară.
UNIREA IMPOSIBILå. Culmea!, în problema spinoasă a contopirii ortodocşilor cu uniţii, ţărăniştii au fost cei ce i-au alimentat pe comunişti cu idei. Nu mult după 23 august 1944, la 18 decembrie, acelaşi an, Siguranţa constata că „în cercurile interelectuale ale Partidului Naţional ţărănesc se discută unirea ortodocşilor cu greco-catolicii, în cadrul aceleiaşi Patriarhii române, care să-şi păstreze ritualul ei specific, dar să fie pusă sub autoritatea bisericii catolice”. în acelaşi context, se invoca „necesitatea unei protecţii a puterilor occidentale”, precum şi „nevoia de a scăpa de influenţe răsăritene, în special de aceea a bisericii pravoslavnice ortodoxe ruseşti, care se manifestă sub scutul comunismului”. Evident, optica respectivilor intelectuali ţărănişti era profund viciată. Nu influenţele bisericii pravoslavnice ruse îi deranjau pe români, ci intervenţiile brutale ale Comisiei Aliate (sovietice) de Control şi, personal, ale lui A. I. Vâşinski în politica internă a României.
Pe de altă parte, decizia unei eventuale uniri nu era de competenţa unui partid oarecare, fie el naţional-ţărănist, fie el condus de Iuliu Maniu, magul de la Bădăcin, ci privea exclusiv autorităţile religioase implicate şi enoriaşii pe care acestea îi păstoreau. Nu era cazul să se amestece ţărăniştii acolo unde nu le fierbea oala şi să genereze confuzii în plus peste cele ce deja tulburau opinia publică românească. Oricum, comuniştii au prins ideea din zbor, cu mult înainte ca ruşii să-i împingă pe greco-catolicii ucrainieni în sacul ceva mai încăpător al unei ortodoxii obediente politic, prin măsuri administrative de o duritate excepţională. Numai că, la Bucureşti, comuniştii vedeau lucrurile cu totul altfel decât maniştii: nu-i interesa o subordonare faţă de Vatican a greco-catolicismului unit cu ortodoxia, ci desprinderea greco-catolicilor de Vatican. şi aşteptau instrucţiuni de la Moscova, sosite aici ceva mai târziu. Iar romano-catolicii, sub asaltul sugestiilor ţărăniste, înţelepţi ca întotdeauna, au declarat că aşteptau instrucţiuni de la Roma.
PE CINE CONTåM? Serviciul secret al armatei nu se servea de prestaţiile unor informatori, preferând observaţia directă a faptelor. Dintre uniţii recrutaţi de un Serviciu Special de Informaţii remaniat şi de clasica Siguranţă, clerici şi mireni, îi avem în vedere pe delatorii cu numele de cod Romeo 1, Tănase, Mihai, Viator, Marcu şi Saul 5, plus un al şaptelea, al cărui nom de bataille documentele nu-l dezvăluie, dar ştim că-l însoţea ca o umbră pe preotul Ioan Leluţiu, devenit în 1947 şeful Direcţiei afacerilor catolice din Ministerul Cultelor. Din relatările lor, verbale sau scrise, au aflat cele două structuri, una prin excelenţă informativă şi cealaltă mai mult represivă, pe cine conta cu prioritate Iuliu Maniu dintre înalţii prelaţi ai greco-catolicilor şi pe cine conta mai puţin.
Principalul pion ţărănist din ierarhia eclesiastică a uniţilor era Alexandru Rusu, Episcop al Maramureşului, „creaţia şi omul de absolută încredere al PNţ”. însuşi Iuliu Maniu îl ajutase să devină episcop, în vremuri mai bune, mai exact în 1930, când respectiva episcopie fusese înfiinţată. în stilul ei specific din epocă, de un ridicol inconfundabil, Siguranţa aprecia că lui Alexandru Rusu „îi este imposibil să conceapă curentul realei democraţii şi să sprijine acest curent în care proletariatul să aibă drept şi de asumare, şi de voinţă”. în schimb, ţărăniştii vedeau în Episcopul Maramureşului o întruchipare desăvârşită a ideii de ecclesia militans, „adică biserica dinamică, ostentativă, polemică”, însă „conservatoare până la absurd”, după opiniile unor observatori mai puţin entuziaşti. Simpatiile ţărăniştilor se îndreptau şi spre Episcopul Ioan Suciu, locţiitor al lui Valeriu Traian Frenţiu la administrarea diocezei de la Oradea, un excelent manipulator de mulţimi, care va crea comuniştilor mai multe probleme decât toţi ceilalţi prelaţi uniţi la un loc. „O figură interesantă”, îl caracterizau documentele, „cel mai de seamă orator contemporan din Ardeal, mistic, patetic, naţionalist în gen naţional”. în Episcopul Ioan Bălan de la Lugoj nu se investea prea multă încredere, omul fiind şi bătrân, şi nedoritor de a intra în conflict cu autorităţile laice. De asemenea, de la Iuliu Hossu, Episcop unit de Gherla şi Cluj, Iuliu Maniu nu se aşteptase niciodată la o susţinere fără condiţii, ştiindu-l un personaj temperat şi adversar intratabil al amestecului politicii în treburile bisericeşti. Problematică era numai situaţia Episcopului Valeriu Traian Frenţiu, titular al Episcopiei de la Oradea, dar nevoit să preia administraţia apostolică a Mitropoliei unite din Blaj, după moartea lui Alexandru Niculescu. Frenţiu era trup şi suflet alături de Iuliu Hossu, pentru care nutrea o admiraţie vădită, însă nu voia să-l supere nici pe Iuliu Maniu şi nu vedea cum. Dilemă mai mare nici nu era de imaginat.
ALEGERI DE MITROPOLIT. Demn de remarcat este faptul că toţi episcopii greco-catolici erau de acord că politica laică nu trebuia să-i intereseze decât atunci când le afecta interesele şi, mai ales, nu trebuia să-i sustragă de la îndatoririle consacrate. Din acest punct de vedere, în ajunul alegerilor pentru titularul Mitropoliei unite din Blaj, unii s-au ţinut de cuvânt, alţii nu. La rândul lor, comuniştii etalau şi ei o dorinţă absolut previzibilă: „Trebuie împiedecat cu orice chip ca rostirea de la Blaj să ia un caracter de izbândă simbolică şi propagandistică manisto-reacţionară.” însă, fie pentru că nu recrutaseră suficienţi adepţi dintre slujitorii cultului, fie pentru că se mişcau pe un teren căruia nu-i cunoşteau cutumele, teren inflexibil în faţa unor demersuri butucănoase şi nu o dată ilogice, comuniştii au reuşit să piardă partida. Nu s-a ajuns la un rezultat pe care să-l poată considera convenabil. Nu era nici o nenorocire, au pierdut numai o bătălie, nu şi războiul, a cărui soartă se va tranşa mai târziu, peste numai doi ani şi ceva.
în martie 1946, înalţii prelaţi greco-catolici, reuniţi într-un sfat de taină la Blaj, au decis să nu forţeze o desfăşurare prematură a alegerilor pentru demnitatea de mitropolit unit, preferând „menţinerea actualei situaţii până la căderea guvernului Groza”. Numai că guvernul lui Petru Groza nu avea nici o şansă să cadă şi alegerile s-au ţinut, totuşi, pe data de 16 ale aceleiaşi luni. Episcopul Bucureştilor, Vasile Aftenie, a preferat să rămână în capitală. Ioan Suciu nu a intrat în cursă, fiind prea tânăr, încă nu împlinise patru decenii de viaţă. Valeriu Traian Frenţiu, la fel, a evitat competiţia, fiind prea bătrân, prea comod, dacă nu chiar speriat de perspectiva de a continua să conducă corabia greco-catolicilor pe apele tot mai tulburi ale momentului social şi politic din România. şi în ultima rundă s-au prezentat electorilor numai Iuliu Hossu din Cluj şi Alexandru Russu din Baia Mare. Majoritatea prelaţilor implicaţi, în frunte cu Frenţiu, fiind convinşi că Iuliu Hossu va câştiga detaşat. N-a fost să fie aşa.
Alegerile au fost câştigate de Alexandru Rusu şi cauzele acestui rezultat numai în aparenţă paradoxal, desigur, se pot intui printr-o analiză atentă a situaţiei. în primul rând, toţi prelaţii uniţi, profund îngrijoraţi de manipulaţiile nedemne şi contradictorii ale comuniştilor, precum şi de obedienţa acestora la dispoziţiile imperative ale Moscovei, erau ferm convinşi că „biserica catolică unită din Ardeal este pusă pe linie de desfiinţare”, ceea ce era chiar adevărat. în consecinţă, biserica lor trebuia condusă de un mitropolit hotărît şi nedispus să cadă la compromisuri. în al doilea rând, cu numai câteva săptămâni înainte de declanşarea scrutinului, Valeriu Traian Frenţiu declarase deschis: „Nu fac politică şi n-am făcut. Eu fac politică bisericească, după indicaţiile Vaticanului. Dintre episcopi, numai Alexandru Rusu din Baia Mare face politică, este omul lui Maniu.” Cu toate acestea, n-ar fi exclus ca Valeriu Traian Frenţiu, mai puţin pe faţă şi mai mult pe sub mână, să fi manevrat de o asemenea manieră încât să nu îl supere pe preşedintele ţărăniştilor. La urma urmelor, ţărăniştii înşişi au acţionat prin toate mijloacele aflate la dispoziţie, spre a obţine un rezultat favorabil partidului lor, influenţa acestuia în Ardeal fiind mai consistentă decât a oricării alte organizaţii politice. Un singur exemplu ni se pare revelator: cu o săptămână înainte de data alegerilor, apăruse la Blaj Ionel Pop, nepotul lui Iuliu Maniu, şi s-a întrecut cu alţi ţărănişti din localitate în trageri vânjoase şi insistente de sfori. şi au sfârşit prin a-l impune pe Alexandru Rusu în scaunul mitropolitan de la Blaj, dar degeaba. Autorităţile de la Bucureşti nu s-au grăbit să accepte această opţiune, ceea ce a făcut-o inoperabilă.
ASISTENŢå SELECTIVå PENTRU CEI DIN DETENŢIE. Din acest moment, semnalările Siguranţei şi ale altor structuri informative şi represive cu privire la solidaritatea făţişă dintre adepţii lui Iuliu Maniu şi biserica greco-catolică, devenită biserică de partid, s-au înmulţit, însă fără să-i bage pe comunişti în panică. Aceştia aşteptau liniştiţi argumentele prin care puteau parveni la ocazia în care prada urma să le cadă în ghiare. şi credem util să recapitulăm asemenea semnalări din momentul în care s-au declanşat, cu mult înainte de scrutinul bisericesc de la Blaj. Astfel, la 18 august 1945, Corpul Detectivilor raporta: „Atragem atenţiunea în mod foarte serios organelor de Siguranţă ca să supravegheze toate bisericile unite din capitală, unde preoţii uniţi, prin predici, fac o propagandă manistă extraordinară. Cine a ascultat predica protopopului unit Titus Mălai, de acum două săptămâni, în capela Institutului Notre-Dame de Sion, şi-a putut da seama de forţa activă, cât şi de puterea de convingere a predicatorului, care a atacat în termenii vii şi caustici actuala guvernare. Putem cita şi pe părintele dr. Dominic Nicolăeş (în alte documente Nicolăescu – n.n.), călugăr la parohia din str. Batiştei, care, de asemenea, duce o propagandă mai mult prin viu grai contra actualului guvern.” La Baia Mare, în octombrie 1945, Episcopul Alexandru Rusu era acuzat de „atitudine duşmănoasă faţă de regimul democrat” şi de „aţâţări şoviniste”. în martie 1946, o notă a Siguranţei etala şi o observaţie a Episcopului Iuliu Hossu, de regulă menajat în asemenea documente: „Groza a mers prea departe cu favorurile făcute ungurilor.” Iar imediat după alegerile din Blaj, SSI a început să se preocupe de gesticulaţiile asociaţiei greco-catolice Fides din Bucureşti.
Valul de arestări declanşat printre ţărănişti în primăvara lui 1946 a avut o cauză precisă: cu prilejul alegerilor parlamentare desfăşurate recent în Ungaria, comuniştii unguri nu înregistraseră succesul scontat şi comuniştii aborigeni, în perspectiva alegerilor din România, erau interesaţi să-şi timoreze şi să-şi slăbească adversarii politici din timp. Cu această ocazie, s-a ivit şi necesitatea ajutorării deţinuţilor din închisori. Biserica romano-catolică a procedat aşa cum proceda totdeauna: şi-a orientat asistenţa spre toţi deţinuţii, indiferent din ce partid făceau parte şi fără alte discriminări. Mai mult, Nunţiatura din Bucureşti s-a gândit şi la cei ce puteau fi oricând arestaţi, după alegerile din 19 noiembrie 1946. şi în mai puţin de o lună, nunţiul apostoilic Andrea Cassulo, deşi se afla într-un conflict ireductibil cu autorităţile comuniste, nu a ezitat să emită una din ultimele sale adrese către toţi episcopii romano-catolici din România, îndemnându-i „să dea asistenţă tuturor celor urmăriţi pe motive politice şi care cer azil în sânul bisericii noastre”. în timp ce greco-catolicii, din nefericire, s-au preocupat aproape în exclusivitate de deţinuţii naţional-ţărănişti. Nu era vorba doar de o simplă eroare, ci şi de un hiatus moral. „însuşi Episcopul unit Aftenie din Bucureşti, în modul cel mai secret – remarca Siguranţa, la 7 iunie 1946 -, conduce opera de ajutorare a maniştilor închişi, aducând bani şi alimente pentru aceştia.” şi nu a fost singura informaţie de gen vehiculată în documentele epocii.
DECLINUL SISTEMULUI FALIMENTAR. Nu a fost singura împrejurare în care greco-catolicii au produs dificultăţi de imagine catolicismului din România, în general. în ajunul alegerilor parlamentare, preoţi uniţi bântuiau prin Ardeal spre a-i convinge pe cetăţeni să voteze în favoarea partidului lui Iuliu Maniu. Iar după pierderea acelor alegeri şi după depăşirea momentelor de inevitabilă perplexitate, s-au înregistrat şi primele defecţiuni în rândurile uniţilor, dezamăgiţi că mizaseră totul pe ţărănişti. Protopopul unit Petru Suciu din Lugoj s-a înscris peste noapte în Partidul Comunist Român, trăgând după el şi alţi câţiva preoţi greco-catolici. Episcopul Ioan Bălan şi canonicul dr. Nicolae Brânzeu l-au supus la diverse şicane, fără să obţină nimic. „Aceasta este prima spărtură comunistă în unitatea greco-catolică şi prima infiltrare a PCR pe linia vaticană” – s-a comentat printre uniţii din Bucureşti. însă au urmat şi alte spărturi. La Bistriţa, primul preot unit care a aderat la Frontul Plugarilor şi, implicit, la Blocul Partidelor Democratice a fost protopopul Augustin Tătaru, abia scăpat din detenţia îndurată la Gherla. Opţiunea lui fiind şi a familiei sale: fiica protopopului s-a înscris şi ea în Apărarea Patriotică, altă sucursală a comuniştilor. în sfârşit, după afacerea de la Tămădău, când toată conducerea PNţ a fost arestată şi însuşi partidul scos în afara legii, printre greco-catolici s-au exprimat şi aprecieri nu deosebit de măgulitoare la adresa lui Iuliu Maniu şi a politicii sale.
De pildă, la 2 noiembrie 1947, când procesul împotriva naţional-ţărăniştilor era în plină desfăşurare, Siguranţa a reuşit să intercepteze o convorbire a Episcopului Vasile Aftenie cu dr. ştefan Pop, fiul lui ştefan Cicio Pop, unul din protagoniştii unirii Transilvaniei cu România din ’18, convorbire purtată la Capela Floriană din str. Batiştei. Pe de o parte, „Aftenie şi-a manifestat dezgustul pentru cele ce se petrec la procesul Maniu, în sensul că acesta n-a ştiut să-şi aleagă oamenii şi s-a înconjurat de elemente fără caracter”. Pe de altă parte, dr. ştefan Pop i-a răspuns: „Maniu şi-a ales o clică de lichele şi moralmente conducerea PNţ s-a prăbuşit. în opinia publică, Maniu nu mai apare ca o victimă a comunismului, ci mai mult a anturajului său nenorocit”. Până şi un preot romano-catolic, Potenz din Ciacova, l-a acuzat pe Maniu pentru „semnarea tratatului prin care au fost deportaţi germanii”. Bineînţeles, nu existase nici un tratat de această factură şi deportarea germanilor se produsese când Iuliu Maniu nu mai era ministru. Reacţia era totuşi semnificativă şi avea un substrat. în toamna lui ’44 şi primele luni ale lui ’45, Dreptatea şi alte publicaţii naţional-ţărăniste, îi atacaseră violent pe proprietarii germani ai unor industrii textile şi alimentare din Braşov şi Sibiu, numindu-i nazişti, hitlerişti şi ce mai vreţi dumneavoastră. şi mărturisesc aici că nici măcar eu însumi, autorul acestui articol, nu înţelegeam rădăcinile acelor accese de ură de nedescris. „Simplu – mi-a răspuns Octavian Ghibu, fost jurisconsult la fabrica Scherg -, germanii se aflau la ananghie şi ţărăniştii încercau să pună mâna pe proprietăţile lor!”

MANIPULAŢII
Procedurile prin care naţional-ţărăniştii şi-au impus un control permanent asupra bisericii greco-catolice nu au fost totdeauna dintre cele mai onorabile. La un nivel superior, în 1934, guvernul liberal i-au propus lui Iuliu Hossu să candideze la funcţia de titular al Mitropoliei unite din Blaj. Iuliu Maniu a aflat imediat şi, în urma unor trageri de sfori pe lângă înalţii prelaţi de la Vatican, a reuşit să determine alegerea lui Alexandru Niculescu în locul lui Iuliu Hossu. La un nivel inferior, dr. Ioan Vesa, preot greco-catolic, „nu s-a înregistrat în partidul lui Maniu şi nu s-a putut titulariza ani de-a rândul la catedră”, rămânând profesor suplinitor la Academia Teologică unită din Blaj. Se înţelege de ce, nu-i aşa?

SENTINŢå
înainte de a părăsi România, în urma ruperii de către autorităţile de la Bucureşti a Concordatului cu Vaticanul, nunţiul apostolic Gerald O’Hara a comunicat apropiaţilor săi o observaţie strict personală, la a cărei semnificaţie merită să medităm: „Aici nu mai există decât trei categorii de cetăţeni, oameni care au făcut puşcărie, oameni care fac puşcărie şi oameni care vor face puşcărie.” Desigur, nu toţi românii au făcut puşcărie, dar nici nu lipsea foarte mult să se întâmple aşa, dacă vremurile ar fi îngheţat în tiparele nefericiţilor ani ’50.

Procesul Maniu e o înscenare monstră, pusă în practică de Moscova, prin guvernul Groza, pentru a lichida opoziţia, ce reprezenta adevărata democraţie. Numai aşa se poate trece rapid la bolşevizarea României.
Moise Baltă, consul în MAE, 1947

Populaţia greco-catolică trebuie să tacă, să îndure orice sacrificiu, pentru a nu provoca agitaţii inutile, care ar primejdui viitorul ţării. Dar biserica greco-catolică se identifică cu Maniu şi PNŢ
Moise Baltă, consul în MAE, 1947

Un delict, adică mai mult decât o eroare

29 Martie 2008

De prea multe ori, totul se aruncă în spinarea Securităţii. Nu numai diverşi ziarişti neofiţi în ale istoriei, ci şi oameni intraţi într-o senectute adâncă, au imputat instituţiei pusă pe roate la 30 august 1948 fapte întâmplate în 1947, cum ar fi capcana întinsă naţional-ţărăniştilor la Tămădău. Ceea ce frizează ridicolul. Bineînţeles, Securitatea nu s-a născut pe un loc gol şi nici nu a apărut ca o balegă într-un răzor de zambile. O bună parte din personal şi l-a tras din efectivele Serviciului Special de Informaţii şi ale Siguranţei Statului, ultima fiind o structură informativă şi represivă care nu s-a comportat nici ea ca o zână. Din păcate, prea puţini au avut răbdarea să desluşească ce s-a întâmplat în aceste structuri după 23 august 1944 şi cum au ajuns să-i reprime tocmai pe protagoniştii unui regim politic pe care îl apăraseră până atunci.

Poliţia politică se practicase în România şi înainte de declanşarea celui de-al doilea război mondial, mai ales sub domnia regelui Carol al II-lea, dar Siguranţa nu şi-a propus niciodată să terorizeze o întreagă naţiune. Infiltra cu informatori partidele zise istorice, ţinându-le sub control şi încurcându-le toate planurile, şi lovea fără nici o cruţare în curentele subversive, de genul extremei drepte reprezentată de legionari sau al comunismului finanţat de la Moscova. Iar în anii războiului, Serviciul Special de Informaţii şi Siguranţa Statului au ajuns în situaţia paradoxală de a-i apăra, din ordinul lui Ion şi Mihai Antonescu, chiar pe adversarii regimului militar al lui Ion Antonescu, de orice tentativă germană de a-i agresa. O asemenea situaţie era fără echivalent în Europa răvăşită de conflagraţie.
ŢåRåNIŞTI SUB PROTECŢIE. Efectiv, când s-a auzit că germanii intenţionau să-l răpească sau să-l lichideze pe Iuliu Maniu, Siguranţa l-a luat pe preşedintele PNţ sub o protecţie discretă, dar eficientă. Grupul de spioni în favoarea britanicilor, depistat în vara lui ’41, condus de Rică Georgescu şi patronat la vedere de Iuliu Maniu, nu a fost condamnat niciodată. Eugen Cristescu, directorul SSI, a intervenit personal în vederea eliberării din lagărul de la Târgu Jiu a ţărăniştilor care fluieraseră în biserică, cum s-a întâmplat în cazul guralivului Ilie Lazăr. Acesta intrase la zdup după ce răspândise la Capşa extrase din scrisorile adresate de Iuliu Maniu lui Ion Antonescu. Tot Eugen Cristescu l-a ajutat pe Ion Mihalache să avanseze de la gradul de căpitan la cel de maior. Secundul lui Maniu îi ceruse personal lui Ion Antonescu această favoare, dar mareşalul i-a spus că nu-l putea avansa dacă nu efectua un stagiu minim pe front, după care directorul SSI i-a aranjat fruntaşului ţărănist un sejur de două-trei săptămâni pe lângă comandamentul unui corp de armată desfăşurat în Ucraina, unde Ion Mihalache a băut câteva cafeluţe şi de unde s-a întors cu epoleţi de maior. Când Ion Antonescu nu avea timp să acorde audienţe, orice comunicare a lui Iuliu Maniu cu şeful statului se realiza îndeobşte prin Tuliu Goruneanu, ofiţer din direcţia juridică a SSI, care-l vizita pe liderul ţărănist acasă, la orice apel al acestuia şi la orice oră din zi sau din noapte. Corespondenţa lui Iuliu Maniu cu reprezentanţii britanici de la Istanbul şi Ankara era purtată prin intermediul fostului deputat Constantin Bursan, de asemenea agent SSI. în sfârşit, Eugen Cristescu a mers până acolo încât i-a facilitat lui Iuliu Maniu o întrevedere cu Alfred de Chastelain, agent al britanicilor paraşutat în România şi, totodată, a asigurat protecţia comunicaţiilor radio ale magului de la Bădăcin cu britanicii. Cu alte cuvinte, în mod firesc, ţărăniştii nu ar fi avut nimic de reproşat celor două structuri, intrate în dizgraţie după lovitura de stat din august 1944.
PREMONIŢIA LUI EUGEN CRISTESCU. încă din mai 1943, după ce la Bucureşti s-au evaluat consecinţele înfrângerii de la Stalingrad, Ion Antonescu ştia că războiul era pierdut şi că zilele lui la conducerea statului erau numărate. Sosise momentul să se gândească la viitor şi chiar l-a însărcinat pe directorul SSI să-i prezinte un raport încheiat la toţi nasturii despre consistenţa mişcării naţional-ţărăniste şi despre capacitatea lui Iuliu Maniu de a salva România din impasul inevitabil spre care se îndrepta. Răspunsul lui Eugen Cristescu nu s-a lăsat aşteptat. într-un amplu raport, a expus toate bâlbâielile ţărăniştilor din primii doi ani de război şi a încheiat impecabil: „Devotaţii îl numesc în buletinele partidului omul providenţial, spre a crea în jurul numelui său o atmosferă de misticism şi a răspunde, astfel, unor necesităţi propagandistice, dar înşişi fruntaşii partidului ştiu că eventualele succese viitoare ale lui Maniu depind de o serie de factori interni şi externi. Aceşti fruntaşi recunosc că rostul său ar începe numai din ziua în care factorul sovietic n-ar avea să joace vreun rol în România, dar nu văd în ce chip influenţa Rusiei ar putea fi înlăturată la o victorie a Naţiunilor Unite. Cât priveşte influenţa asupra maselor populare, el îşi arogă singur o mare popularuitate, dar e de văzut în ce măsură războiul şi curentele noi la care el va da naştere vor schimba structura politică a ţării.” într-adevăr, scepticismul lui Eugen Cruistescu a fost validat de evenimentele ulterioare.
Nu este o ruşine să pierzi un război, când ai în vedere şi împotriva cui l-ai purtat. Au traversat o asemenea experienţă nefastă şi naţiuni mult mai glorioase şi mai importante decât cea a românilor. Durerea venea dintr-o altă parte. într-o ţară care pierduse un război sângeros, având drept urmare o schimbare din temelii a comportamentelor şi mentalităţilor, Iuliu Maniu continua să gândească şi să acţioneze în termenii găunosului politicianism antebelic. Nu putea înţelege că majoritatea bărbaţilor în măsură să-şi spună cuvântul în vacarmul creat de agitaţiile comuniştilor în societatea acelei epoci, mai ales aceia care făcuseră războiul în Caucaz, în Stepa Calmucă, în Cotul Donului sau în Crimeea, nu puteau să gândească la fel ca şi aceia care, în acelaşi răstimp şi la adăpostul a fel de fel de scutiri de mobilizare, învârtiseră fel de fel de combinaţii politice dubioase sau doar fanteziste în saloanele restaurantului Capşa, la Mon Jardin sau pe terasele restaurantului Cina. Ultimul local fiind preferat de Iuliu Maniu, pentru că, de la mesele lui, se putea vedea cine mai intra şi cine mai ieşea din Palatul Regal. Acolo petrecuse o noapte întreagă, în septembrie 1940, cu inima strânsă, împreună cu Nicolae Penescu, aşteptând să se întâmple ceva când Ion Antonescu solicita abdicarea lui Carol al II-lea. şi nu se întâmplase nimic.
VÅŞINSKI VERSUS IULIU MANIU. Acum, în toamna lui 1944, participând la o agapă la care era prezent şi A. I. Vâşinski, Iuliu Maniu n-a fost băgat în seamă de emisarul sovietic, însă, când reuniunea s-a spart, acesta s-a apropiat de liderul ţărănist, l-a privit fix în ochi şi i-a spus apăsat: „Trebuie să vă democratizaţi!” Martor la toată scena fiind acelaşi Nicolae Penescu. Chestiunea l-a lăsat siderat pe Maniu: adică el trebuia să se democratizeze, nu ruşii şi nici comuniştii români din solda sovieticilor! A fost un moment în care putea să-şi dea seama că împotriva flagelului comunist nu se putea lupta în stilul falit al tradiţionalei politici dâmboviţene. Dar n-a înţeles nimic. Viaţa politică a celor ce se considerau democraţi continua să se consume în pertractări de culise, între inşi care stau şi se certau de decenii în aceeaşi căciulă. La alegerile din noiembrie 1946 se vor prezenta cu acelaşi program cu care partidul participase la alegerile din 1947! Ceea ce însemna că, din punctul lor de vedere, nu se schimbase nimic în lume şi nici în ţară! Dar absolut nimic! Evident depăşiţi de curentele noi prevăzute de directorul SRI, curente reprezentate nu numai de comunişti, ci şi de aripile şi aripioarele care se tot desprindeau din propriile lor înjghebări organizatorice, cele mai multe alunecând imperceptibil sau pe faţă spre stânga, şi Iuliu Maniu, şi companionii săi din partid au păşit din eroare în eroare. Prima dintre aceste erori, asupra căreia nu pluteşte vreun dubiu, dar despre care nimeni nu vrea să vorbească, a fost nu doar profund imorală, ci şi de ordin fatal: Iuliu Maniu şi Ion Mihalache l-au vândut până şi pe Eugen Cristescu, protectorul lor din anii războiului. Despre o asemenea afacere tulbure, bonomul Arturo Bocchini, şeful temutului serviciu secret italian OVRA, ar fi spus ce i-a spus şi lui Mussolini, într-un caz similar: „Este un delict, Excelenţă, adică mai mult decât o eroare!”
OPOZIŢIA ARUNCå LEST. Indirect, vânzarea în speţă a fost confirmată de însuşi fostul director al SSI, în interogatorul la care l-a supus Dumitru Săracu, fost chelner la Capşa, ajuns acuzator public sub noul regim, la 14 aprilie 1946. Era un interogatoriu preliminar „procesului marii trădări naţionale”. Imediat după debarcarea mareşalului Ion Antonescu, de teamă că va fi şi el arestat, Eugen Cristescu se refugiase la un prieten din Bughea, o comună din judeţul Muscel. De acolo, în noaptea de 22 spre 23 septembrie 1944, a coborît la Dobreşti, la conacul lui Ion Mihalache, unde s-a întâlnit cu vicepreşedintele PNţ, solicitând un sprijin şi o mână de ajutor. „I-am spus domnului Mihalache – i-a mărturisit fostul director al SSI chelnerului chemat să facă justiţie – că rostul venirii mele acolo este de a-i cere ajutorul pentru protecţia persoanei mele… Am spus domnului Mihalache că-l rog fie să vină la Bucureşti, fie să vorbească cu cine va crede de cuviinţă, şi în special cu domnul Maniu, care era un membru important al guvernului de atunci. Domnul Mihalache mi-a promis tot sprijinul, dar s-a limitat la a scrie o scrisoare domnului Maniu, pe care a doua zi urma s-o trimitem la Bucureşti, cu secretarul său, Popescu-Mehedinţi… Nici măcar această scrisoare nu era în termeni hotărîtori şi nu cerea o apărare precisă şi pozitivă a soartei mele, ci-l ruga pe domnul Maniu să facă tot ce e posibil.” Iar a doua zi, 23 septembrie 1944, însăşi soţia lui Eugen Cristescu l-a contactat pe Maniu, divulgându-i refugiul soţului ei şi implorându-l să facă ceva în sprijinul lui.
în interogatoriul la care a fost supus de Dumitru Săracu, desigur, Eugen Cristescu nu putea spune mai mult, fără a-şi agrava situaţia, cu atât mai mult cu cât abia fusese adus de la Moscova şi nu prea ştia cum bate vântul la Bucureşti şi cine deţine sau nu deţine puterea reală. Dar ce a găsit de cuviinţă să facă Iuliu Maniu se poate deduce din ce s-a întâmplat ulterior: deoarece Eugen Cristescu îşi divulgase locul refugiului şi lui Ion Mihalache, şi, prin soţie, lui Iuliu Maniu, la 24 septembrie 1944 potera l-a căutat exact unde trebuia să-l găsească şi fostul director al SSI a fost arestat, fiind expediat automat la Biroul Statistic Militar de la Bucureşti şi dat ulterior în mâinile ruşilor. Printre cei ce i-au pus cătuşele şi l-au escortat până în capitală se număra şi maiorul ştefan Tomescu, transferat cândva din armată în SSI şi, după aceea, în Siguranţa Statului. în 1947, ca ofiţer acoperit, va fi introdus în celulele unor arestaţi ţărănişti spre a-i trage de limbă, în scopul obţinerii unor informaţii suplimentare, dar, fie premeditat, fie în consecinţa unui ghinion, va fi uitat în detenţie până în aprilie 1964. Ceea ce ne face să credem că vorba conform căreia Dumnezeu nu bate cu băţul nu e un proverb de pripas. în ceea ce îl privea pe Eugen Cristescu, este mai mult decât limpede că oricum ar fi fost arestat, însă nu era cazul să-şi lege numele de o asemenea murdărie chiar Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.
VÅNZAREA FACE VALURI. Vestea despre modul ignobil în care fusese vândut Eugen Cristescu s-a răspândit ca fulgerul printre ofiţerii de informaţii din toate structurile de resort. Aceştia au înţeles imediat că aşa-zişii „istorici” erau nişte cârpe, că nu se puteau aştepta la nimic bun de la politica lor şi că ei, ofiţerii de informaţii, urmau să plătească pentru toate oalele sparte sub un regim politic măturat de pe scena istoriei. Din nefericire, previziunile lor sumbre s-au împlinit mult mai repede decât şi-ar fi putut închipui cineva. Sub presiunea continuă a Comisiei Aliate (sovietice) de Control, din exterior, conjugată cu aceea a comuniştilor autohtoni reprezentaţi de Teohari Georgescu, din interiorul Ministerului de Interne, „istoricii” s-au decis să arunce o parte din lest, sperând că se vor face ceva mai simpatici la Moscova. Atât ţărănistul Nicolae Penescu, în calitate de ministru plin, cât şi generalul Nicolae Rădescu, girant succesiv al conducerii Ministerului de Interne, au licenţiat din serviciu numeroşi ofiţeri şi agenţi din SSI, Siguranţa Statului şi Poliţia de ordine publică, aşezându-i pe toţi în faţa unui pericol mortal: confruntarea cu tribunalele militare. Nu-i mai aştepta decât deposedarea de drepturi civile şi puşcăria. Cu toate că nu făcuseră nimic altceva decât să se ţină de o datorie, aceeaşi în timp de pace, cât şi în timp de război. Din tagma comuniştilor, orice nenorocit pe care îl alergase un sergent de poliţie pe străzile Bucureştilor, noaptea, când ieşea la lipit afişe, putea să solicite încarcerarea oricui, fără martori şi fără probe.
Printre puţinii „istorici” care au înţeles că achiesarea partidelor democratice la o asemenea practică va genera consecinţe nefaste şi ponoase incalculabile, fiind vorba, în cele mai multe cazuri, despre oameni nevinovaţi, a fost liberalul Mihail Fărcăşanu, un personaj combativ şi cu picioarele pe pământ. Dar şi liberalii, în general, au fost reticenţi în a se implica într-o asemenea malversaţiune, chiar dacă Dinu Brătianu nu putea rezista argumentelor lui Iuliu Maniu. Dacă inerentele confruntări de opinii dintre cele două partide s-ar fi produs la lumina zilei ar fi fost altceva. însă s-au petrecut în culise şi mulţi dintre cei ce studiază fracturile epocii nu pot înţelege nici astăzi de ce ţărăniştii l-au tratat cu o duşmănie perpetuă şi afişată pe Mihail Fărcăşanu, chiar şi în emigraţie. Conflictele lui cu ţărăniştii şi social-democraţii ajunşi peste graniţă, care în 1944 şi primele două luni din 1945, în chestiunea spinoasă a licenţierii din slujbe a ofiţerilor de informaţii, jucaseră în trena ciracilor lui Iuliu Maniu, îşi aveau rădăcinile în discordiile de atunci. Un alt emigrant român căruia nu i-a venit să creadă că „istoricii” au cotizat la o asemenea gest total contraproductiv a fost ziaristul Pamfil şeicaru.
TEOHARI GEORGESCU NU ERA PROSTUL PROŞTILOR. O mare surpriză a survenit imediat după 6 martie 1945, data instalării guvernului Petru Groza, controlat de acum în totalitate de comunişti Devenit ministru plin de Interne, Teohari Georgescu a întors macazul cu 180 de grade: şi-a acuzat cu vehemenţă predecesorii că ar fi îndepărtat din Poliţie, Siguranţă şi SSI loturi numeroase de oameni cu experienţă şi de o certă valoare profesională, pasămite în scopul de a grăbi prăbuşirea ordinii publice şi instalarea haosului în ţară. Mulţi dintre cei împinşi în dizgraţie de Nicolae Penescu şi generalul Nicolae Rădescu au fost primniţi cu mare tam-tam în servicii, fiind salvaţi temporar de o soartă ingrată. Bineînţeles, era un simplu şiretlic comunist, însă şiretlicul a prins. Din acel moment, mai ales Siguranţa s-a întors împotriva partidelor zise istorice, care o vânduseră pur şi simplu în văzul lumii şi nu s-a lăsat până când nu le-a rupt oasele. Le-a vânturat cum se vântură pleava şi bomboana de pe colivă le-a aşezat-o la Tămădău. Apoi a urmat scoaterea lor din legalitate. Când a luat fiinţă Securitatea, ţărăniştii, liberalii şi aliaţii lor de ocazie nu mai existau pe scena politică românească. în deznodământul în speţă, într-adevăr, au jucat un rol important şi infiltrările operate în Siguranţă şi SSI de sovietici şi comunişti autohtoni. Totuşi, nu este cazul să exagerăm efectele infiltrărilor respective. Până în 1947, treaba lichidării oricărui rudiment de democraţie din ţară a fost dusă la capăt tot de ofiţerii cu vechime în activitate, din serviciile la care ne referim.
S-a întâmplat aşa şi nu altfel pentru că mai ales aceştia aveau sursele de informaţii în mână. încă din 1933-1934, când Iuliu Maniu s-a angajat într-o adversitate ireductibilă faţă de regele Carol al II-lea, din ordinul Suveranului, ţărăniştii au fost infiltraţi cu un număr apreciabil de informatori, cei mai mulţi recrutaţi dintre ei. La declanşarea războiului, informatorii în speţă au fost transferaţi de Siguranţă spre SSI. După 23 august 1944, SSI traversând o perioadă de disoluţie, i-a predat din nou Siguranţei. şi, în sfârşit, la 30 august 1948, Siguranţa în agonie i-a predat Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. Dintre aceşti informatori, unii au activat fără nici o eclipsă din 1933-1934 până prin 1961-1962, mulţi exersându-şi dexterităţile chiar şi în puşcării. îi avem în vedere, de pildă, pe cei cu numele de cod Aristarh, Demonstene, Zizi I sau Zizi II. Cum s-ar spune, au fost informatori sub trei dictaturi, cum ar fi spus Lucreţiu Pătrăşcanu, unul din marii dizgraţiaţi ai regimului comunist. Or, relaţia cu această categorie de informatori nu puteau s-o întreţină elementele infiltrate de ruşi şi de comunişti în sistem, ci tot ofiţerii care îi recrutaseră şi în care specimenele în discuţie mai puteau să mai aibă încredere. Nu ne face plăcere să avansăm o asemenea apreciere, dar Partidul Naţional ţărănesc, în anii ’40 şi ’50, când trecuse deja într-o ilegalitate fără nici un fel de speranţe, a fost subminat din interior şi din exterior mai abitir decât orice altă formaţiune politică cu rădăcini antebelice.

ŢAPII ISPåŞITORI
începând de la 23 august 1944, până prin 1955-1956, majoritatea ofiţerilor din Siguranţa Statului şi SSI, acuzaţi pe nedrept de crime imaginare – cea mai frecventă fiind aceea de „activitate împotriva clasei muncitoare” –, au fost judecaţi de tribunalele militare. Li s-au aruncat în spinare tot felul de culpe, însă, într-o primă fază, nu puteau să deschidă şi nu se puteau apăra decât cu riscul de a-şi vedea pedepsele agravate. După ce purtase războiul din răsărit, fiind nemijlocit implicată în evenimentele tragice de talia celor de la Iaşi şi Odessa, armata avea tot interesul ca prin instanţele girate de ea să caute în altă parte ţapii ispăşitori. Iar Securitatea, în anii ’50, nu a avut nimic mai bun de făcut decât să-şi însuşească obedientă toate acele sentinţe nedrepte, adăugându-le şi sentinţele ei, fără să ia în seamă faptul că lovea în oameni de aceeaşi profesie şi fără să se gândească la viitor.

REVERSUL MEDALIEI
Viitorul are un mic defect: ne place sau nu se place, viitorul chiar vine. Printr-o ironie a soartei, la fel s-a întâmplat şi în timpul evenimentelor din 1989, la Timişoara, la Bucureşti şi în alte oraşe. Armata a tras în populaţia ieşită în stradă şi au plătit ofiţerii din fosta Securitate. Fiind vorba aici despre cine a tras şi cine n-a tras, nu despre altceva. Aşa au ajuns şi ei în tribunalele militare, cum se întâmplase pe vremuri cu ofiţerii din Siguranţă şi SSI. şi au fost târâţi în procese interminabile, cu toate că mulţi dintre ei nu erau vinovaţi. Ar fi chiar interesant de ştiut dacă securiştii aflaţi în detenţie în 1990 s-au gândit vreodată la poliţiştii concentraţi în 1948 în penitenciarul Târgşor, sau la ofiţerii din SSI pieriţi rând pe rând în închisoarea din Făgăraş. Dacă nu au făcut-o mai au timp s-o facă şi să înveţe câte ceva din istorie.

Iuliu Maniu împotriva tuturor

29 Martie 2008

Tot mai mulţi comentatori ai istoriei recente a României se arată atraşi de situaţii şi conjuncturi din anii ’60, ’70 şi chiar din anii ’80, de cele mai multe ori rezemându-şi interpretările pe documente „împuşcate” ocazional. Rupte din contextul firesc şi fără legături între ele. şi rămân în urmă, nelămurite, momentele cheie ale istoriei noastre postbelice. La ora de faţă, se află într-o grea suferinţă în special interregnul 1944-1947, perioada instalării traptate în ţară a regimului comunist. Mai ales detaliile acestui răstimp au fost tratate unilateral, partizan şi, în cele din urmă, extrem de superficial.

Dacă cercetăm cu luare aminte ce s-a scris şi ce s-a vorbit despre această etapă – nu de către istoricii de profesie, ci de cei ce-şi imaginează că lumea s-a născut odată cu ei – constatăm că mai toţi îşi scot pălăria în faţa luptei şi jertfei partidelor zise istorice, dar nimeni nu vrea să facă vreo referinţă şi la erorile lor. Deloc insignifiante şi departe de a fi tratate în bagatele. între altele, ca să oferim un singur exemplu, toată lumea consideră că nici un conducător al unui regim comunist, din Europa, călare pe Eurasia sau din Orientul Extrem, nu s-a îndurat să părăsească puterea decât cu picioarele înainte sau cu o ţeavă de revolver bine proptită în ceafă, cum s-a întâmplat şi în cazul lui Nichita Hruşciov. Ceea ce condamna întreaga societate din ţările respective la o incontinentă stagnare şi la o lipsă totală de orizont, cum s-a întâmplat şi în România lui Ceauşescu, Dar nu cumva tot aşa stăteau lucrurile, într-o etapă deosebit de sensibilă a istoriei noastre, şi în Partiduil Naţional ţărănesc, şi în Partidul Naţional Liberal, aripa Brătianu? După 1944, Iuliu Maniu cădea din picioare de bătrâneţe, începuse să dea semne de senilitate încă din timpul războiului, dar tot n-avea chef să-şi desemneze un succesor. Iar Dinu Brătianu, prietenul său, era şi mai avansat la capitolul senectute, se considera şi el un soi de căpitan de marină, decis să se ducă la fund odată cu vaporul aflat sub comanda sa. însă nu mai insistăm asupra acestui aspect al faptelor, pentru că nu e deosebit de plăcut să-ţi sară un neofit sau altul la beregată.
PRIMUL VIZAT: MIHAIL RALEA. Una dintre cele mai nefericite situaţii ale momentului în discuţie a reprezentat-o discordia fără sfârşit dintre partidele ce se considerau democratice, alimentată cu o sârguinţă demnă de cauze mai bune nu numai de ţărănişti, ci şi de alţi parteneri ai conflictelor fratricide. în timp ce comuniştii trăgeau în el din toate poziţiile, discreditându-l cu orice prilej, Iuliu Maniu nu avea nimic mai bun de făcut decât să se certe fără răgaz şi noimă cu Gheorghe Tătărescu. Deocamdată, la 24 septembrie 1944, Dreptatea naţional-ţărănistă l-a luat în colimator pe Mihail Ralea: era adevărat, personajul fusese internat în lagăr în timpul regimului lui Ion Antonescu, dar schimbarea lui la chip democratică să fi fost una definitivă? Să nu aibă şi alţii surpriza – se lamentau ţărăniştii, exact ca în povestea cu drobul de sare de pe cuptor – pe care am avut-o noi în 1938. Când Ralea aderase la Frontul Renaşterii Naţionale al lui Carol al II-lea. Polemica în jurul lui Ralea, purtată între Dreptatea şi Curierul, pe de o parte, şi Dezrobirea, pe de altă parte, s-a prelungit nu mai puţin decât vreo trei săptămâni.
La 15 septembrie 1944, în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri în care s-au discutat prevederile Convenţiei de Armistiţiu, însuşi Iuliu Maniu îl ciupise uşor pe fostul premier Tătărescu, socotindu-l vinovat, alături de acelaşi Carol al II-lea, de cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, din vara lui ’40. între timp, Constantin Argetoianu încerca să medieze o împăcare între Dinu Brătianu şi Tătărescu, spre a-i readuce pe toţi liberalii sub acelaşi drapel. Ceea ce, din nou, nu putea să-i convină lui Iuliu Maniu. Iar când se pregătea reînvierea unui cadavru, Partidul Poporului inventat pe vremuri de mareşalul Alexandru Averescu, cineva nu prea dus la biserică, fie el liberal, fie el ţărănist, se întreba ironic în Fapta: „Va putea dl Petre Papacostea să ţină loc şi de preşedinte, şi de membri?” Curînd, în a doua decadă a lui octombrie, când Constantin-Titel Petrescu s-a alăturat lui Lucreţiu Pătrăşcanu, demisionând din guvern spre a-l împinge în criză, ţărăniştii şi liberalii au început să se uite chiorâş şi la social-democraţi. în sfârşit, o notă a Siguranţei din 30 octombrie 1944, semnala ministrului de resort: „Acordul Dinu Brătianu – Gheorghe Tătărescu poate fi considerat definitiv înlăturat, datorită opiniei naţional-ţărăniste. Domnul Maniu vrea cu orice preţ să dea un exemplu, trimiţându-l în judecată pe fostul prim-ministru Tătărescu, ca autor al instaurării regimului de dictatură în România.”
MANIU VERSUS TåTåRESCU. Cu o lună şi ceva mai devreme, la 23 septembrie 1944, presa bucureşteană a anunţat iminenta înfiinţare a unui tribunal suprem de stat. menit să-i judece pe vinovaţii regimurilor de dictatură. La 8 octombrie, în altă şedinţă a Consiliului de Miniştri, s-a decis arestarea celor vinovaţi de dezastrul ţării. Cu această ocazie ar fi vrut Iuliu Maniu să-l înfunde pe Tătărescu, însă demersurile sale nu puteau avea nici un succes, cât timp formaţiunea sa era parte în Blocul Naţional Democrat. Comuniştii nu vădeau nici un interes să-l aresteze pe Tătărescu. Cât despre cel împotriva cărora ţărăniştii declanşaseră vânătoarea, în ciuda adversităţii cu care era tratat, nu se putea spune decât că s-a limitat la un comportament prudent şi decent. într-o circulară din 1 septembrie 1944, redactată la Târgu Jiu şi transmisă tuturor organizaţiilor Partidului Naţional Liberal – aripa Tătărescu, preşedintele acestei formaţiuni disidente nu i-a atacat nici pe comunişti, nici pe Maniu şi Brătianu. şi preşedintele ţărăniştilor nu comentase în nici un fel gestul politic al adversarului său. însă, vorba lui Pătrăşcanu: „Niciodată nu poţi să ştii ce ascunde gândirea dlui Maniu.”
Spre a înţelege mai bine ce gândeau comuniştii, Maniu l-a trimis să sondeze terenul pe Nicolae Penescu. Pătrăşcanu a fost invitat de acesta la un dejun, la 28 septembrie 1944, numai că la discuţia lor a asistat şi un ţărănist anonim, care s-a grăbit să predea Siguranţei cuvenita notă informativă, chiar în seara aceleiaşi zile. Discuţia asupra răspunderilor, deschisă de Nicolae Penescu, consemna respectivul informator, „trebuia să înceapă de la Gheorghe Tătărescu şi nu cu Ion Antonescu, deoarece dictatura acestuia din urmă nu era posibilă fără aceea introdusă de Tătărescu. De ce se opun comuniştii? Pătrăşcanu răspunde că ei nu se opun, dar că are impresia că prin pedepsirea lui Tătărescu şi Maniu încearcă să scape de mareşalul Antonescu.” în realitate, şi o parte şi alta minţeau copios. în timpul războiului, Maniu îl acuzase pe Tătărescu că renunţase la garanţiile franco-britanice şi acceptase cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord fără luptă, acuzaţii care nu mai rentau în toamna lui ’44. Iar Lucreţiu Pătrăşcanu nu putea recunoaşte că ruşii aveau mai multă încredere în Tătărescu, neimplicat în nici un fel în războiul purtat de români împotriva lor, decât în Iuliu Maniu, care tot mai spera într-o intervenţie a aliaţilor anglo-saxoni în viaţa politică din România.
REACŢIA LUI TåTåRESCU. în ultima decadă a lunii octombrie, Blocul Naţional Democrat s-a spart oficial şi Iuliu Maniu, convins că Tătărescu era alături de comunişti în lupta împotriva lui şi a bătrânului Brătianu, a crezut că are mâinile dezlegate să treacă la ofensivă. Cu atât mai mult cu cât i se adusese la cunoştinţă şi o opinie de ultimă oră a lui Tătărescu cu privire la ţărănişti şi la liberalii dinişti: „ţara va avea grele consecinţe de suportat, iar partidele respective îşi semnează singure decesul politic.” Dar şi Tătărescu aflase că adversarii săi intenţionau să-l linşeze, şi, conform unei note a Siguranţei şi-a radicalizat considerabil poziţia şi discursul politic: „Dl Gh. Tătărescu – semnala documentul – a anunţat că va adresa o scrisoare deschisă dlui Dinu Brătianu, în cuprinsul căreia va examina poziţia în care acesta se situează şi consecinţele presupuse ale acestei atituduni pentru viitorul ţării. Dl Tătărescu va sublinia că dl Dinu Brătianu se opune reîntregirii Partidului Liberal, deşi unii fruntaşi din jurul său, cum sunt dnii Angelescu, dr. Costinescu, Sassu etc., sunt convinşi şi îl îndeamnă să părăsească această atitudine. Consecinţele pentru ţară – va susţine dl Tătărescu – vor fi din cele mai mari, iar dl Dinu Brătianu îşi va lua o mare răspundere. Dl Tătărescu crede că dl Dinu Brătianu se opune dintr-un singur motiv, fiindcă socoteşte că astfel ar fi periclitată succesiunea la şefia partidului pentru familia Brătianu. Totodată, dl Tătărescu arată că este acuzat de a fi fost colaboratorul fostului rege Carol al II-lea, dar că, de pildă, dl Mircea Cancicov, care a fost în guvernul legionar, nu este sancţionat cu ceva. Dl Tătărescu conchide că, în faţa acestei situaţii, vor suferi în primul rând partidele liberal şi naţional-ţărănesc, iar, în al doilea rând, ţara, prin dispariţia lor, pe care o presupune apropiată.” Abia peste aproape doi ani, într-o discuţie cu Richard Franasovici, Dinu Brătianu va recunoaşte că nu se putea apropia de mai tânărul Tătărescu de frica lui Iuliu Maniu.
SPECTRUL DESCOMPUNERII. Scrisoarea promisă de Tătărescu chiar a fost redactată şi producea ravagii la destinaţie, constata Siguranţa, la 10 octombrie 1944. Bătrânului Brătianu i se cerea să iniţieze proiecte de reforme sociale, în acord cu aspiraţiile ţării, şi să adopte o atitudine de „sinceră şi efectivă apropiere de URSS”, România fiind o ţară învinsă, ocupată militar, şi datoare să tragă consecinţele de rigoare. însă pe toţi îi îngrijorau ieşirile ambigue şi oscilante ale lui Gheorghe Brătianu, „socotit un obstacol, atât pe calea reconcilierii, cât şi pentru poziţia sa antisovietică”. între timp, din Partidul Naţional ţărănesc săreau tot felul de ţăndări şi aşchii, precum Partidul Socialist ţărănesc, Partidul Popular ţărănesc al lui N. Săndulescu sau Partidul Naţional ţărănesc Radical, pe cale de a fi reînviat de fanii defunctului Grigore Iunian, toate diluând solidaritatea şi aşa precară a opoziţiei faţă de comunişti. Noile formaţiuni ieşeau rând pe rând la suprafaţa vieţii politice fie prin zelul unor veleitari, fie prin sforăria ocultă a comuniştilor. şi Iuliu Maniu, totuşi, nu sesiza pericolul şi tot conflictul străvechi cu Tătărescu îi împăienjenea minţile. şi nici nu se gândea la o retragere onorabilă, prin cedarea conducerii ţărăniştilor lui Ion Mihalache, redus la un rol de rezervă veşnică pentru şefia partidului. Totodată, pe fondul disoluţiei Blocului Naţional Democrat, Maniu considera că „partidul său şi, în special, domnia sa, nu trebuie să se uzeze, guvernând în orice formă, în situaţia grea de azi”. şi asta în vreme ce comuniştii erau pregătiţi şi gata „să se uzeze”, cu o bucurie dusă până la entuziasm.
ACUZAŢII AJUSTATE DUPå ÎMPREJURåRI. După documentele cercetate de noi, se pare că Iuliu Maniu l-a atacat prima dată public pe Tătărescu în ultimele zile ale lunii octombrie, într-un discurs rostit în sala cinematografului Aro. şi, de data aceasta, s-a prevalat de un argument despre care credea că va face plăcere sovieticilor. „Noi ne amintim cu durere noaptea fatală de la 28 mai 1940 – a spus el, patetic -, când, sub domnia şi împărăţia regelui Carol al II-lea, dnii Tătărescu şi Urdăreanu au semnat procesul verbal în palatul Preşedinţiei, alături de dl Fabricius (ministrul Reichului la Bucureşti – n.n.), în sensul căruia s-au obligat ca să dea un conţinut activ şi mai larg, în toate domeniile, legăturilor noastre cu Germania.” Era evident că liderul ţărănist nu putea înţelege că România apelase la gestul în speţă din disperare, pentru că nu mai avea încotro, şi credea cu tărie că atunci se născuse ideea renunţării la garanţiile franco-britanice. Culpă pe care Iuliu Maniu nu o mai formulase, ca să nu-i deranjeze pe ruşi, şi socotind că cele spuse de el erau suficiente pentru a-l compromite pe Tătărescu din punct de vedere politic.
Din toate acestea nu e de dedus altceva decât faptul că Iuliu Maniu nu putea structural să priceapă că ruşii, prin spionajul lor redutabil, erau la curent cu tot ce se petrecuse în România şi că el, personal, prin delaţiunile de la care nu se putea abţine, nu le comunica nimic nou. şi mai grav, Iuliu Maniu dădea semne certe că habar nu avea ce se întâmplase la 14 decembrie 1939, când britanicii avertizaseră autorităţile de la Bucureşti că nu mai puteau garanta frontiera răsăriteană a României decât în anumite condiţii imposibil de întrunit. Acuzele aduse lui Tătărescu fiind deci întru totul nule şi neavenite. Este adevărat, şi guvernul lui Tătărescu format la 24 noiembrie 1939, şi cele ce-l succedaseră, păstraseră struct secret avertismentul britanicilor, tocmai pentru a nu stimula şi augmenta pretenţiile germanilor şi ale ruşilor. Peste acest adevăr, necunoaşterea acelui fapt capital rămânea şi rămâne şi astăzi inadmisibilă pentru un politician ce dorea să facă şi să desfacă politică în România. şi acest specimen de politician, din nefericire, era însuşi Iuliu Maniu. în schimb, ştiind foarte bine despre ce era vorba, Gheorghe Tătărescu se manifesta şi acţiona ca atare.
TEMENELE ÎN FAŢA LUI STALIN. Din perspectiva zilei de astăzi, ce-i putem reproşa liberalului disident Gheorghe Tătărescu? Că nu juca pe două sau mai multe tablouri, sport politic în care Iuliu Maniu nu s-a sfiit să se exerseze în interregnul acela tulbure? Iată ce scria liderul ţărănist în ziarul Dreptatea din 7 noiembrie 1944: „Marile evenimente ce se petrec din timp în timp în sânul popoarelor – mai ales a celor care au importanţă mondială -, cum este şi revoluţia rusă, a cărei aniversare o sărbătorim, aduc la suprafaţă, totdeauna, personalităţi care devin izvoarele unor nebănuite energii umane. Acesta este îndeosebi cazul revoluţiei ruse, care a ridicat numele lui Stalin la rang de noţiune. Stalin nu a fost numai un produs de valoare spirituală superioară al revoluţiei. El a fost însuşi organizatorul ei. Ba mai mult, el este energia nemaipomenită şi întruchipătorul talentului extraordinar de organizare, care a ştiut să utilizeze, în favorul naţiunii sale, rezultatele revoluţiei. Revoluţia rusă şi grandoarea URSS nu se pot despărţi nici un moment de personalitatea uriaşă a lui Stalin. Salutul nostru se îndreaptă, în acelaşi timp, către măreaţa înfăptuire şi către infăptuitor.” însuşi Stalin îi putea reproşa că-l uitase total pe Lenin. Bineînţeles, fanii de ieri şi de azi ai lui Iuliu Maniu pot afirma că era în discuţie un text circumstanţial, o amabilitate protocolară. Nu le putem opune decât adevărul că, cel puţin în primul an al convieţuirii lui cu ruşii şi comuniştii, Gheorghe Tătărescu nu s-a dedat unor asemenea genuflexiuni, circumstanţiale sau necircumstanţiale.
DIVERGENŢE PE TOATå LINIA. în aceeaşi lună, cu atenţia risipită spre tranşarea unor duşmănii de pe vremuri, Partidul Naţional ţărănesc s-a trezit subminat nu numai de apariţia diverselor formaţiuni mai mult sau mai puţin fantomatice, care se revendicau zgomotos de la aceeaşi matcă, ci şi de profunde discordii interne. „Rezervele observate în atitudinea dlui Mihalache, în ce priveşte politica actuală a dlui Maniu – constata o analiză efectuată de Siguranţă la 23 noiembrie 1944 -, au îndemnat pe dl Mihai Ralea, ale cărui legături cu comuniştii sunt cunoscute, să încerce o apropiere între şeful ţărăniştilor din Vechiul Regat şi grupările de extremă stângă, Aceste încercări n-au dus până astăzi la vreun rezultat, deşi dl Mihalache pare dispus să se rezerve pentru un moment al d-sale. Dl Mihalache, nemulţumit de chipul în care s-a făcut distribuţia portofoliilor aparţinând Partidului Naţional ţărănesc şi de preponderenţa ce şi-au asigurat-o intimii dlui Maniu, se abţine de la orice colaborare şi lasă întreaga răspundere a situaţiei actuale ramurii ardelene.” Era vorba despre portofoliile deţinute în guvernul generalului Nicolae Rădescu. Oricum, în orice împrejurare, Ion Mihalache nu ştia decât să agite sceptrul zdrenţuit al „statului ţărănesc”, formulă detestată de toţi politicienii cu picioarele pe pământ şi întregi la cap. Alţii pronosticau înlocuirea lui Iuliu Maniu la şefia partidului cu dr. Nicolae Lupu, care, după exhibiţii dintre cele mai stranii pe scena politică, va binevoi să dea ochii peste cap şi să treacă într-o lume mai bună. în parohia lui Dinu Brătianu se înregistrau frământări de aceeaşi factură: tinerii liberali nu mai doreau să-l urmeze pe Mihail Fărcăşanu şi erau hotărîţi să se regrupeze sub altă conducere. Divergenţe existau şi între membrii organizaţiilor din provincie, şi la liberali, şi la ţărănişti. Avocatul Roman Stanciu de la Brăila, fruntaş liberal, trecuse brusc la Frontul Plugarilor. Un alt avocat şi tot din Brăila, Iuliu Vârnav, trecuse şi el la social-democraţi.
Iar în ultima lună a anului 1944 a survenit şi o ruptură categorică, dar vremelnică, între ţărănişti şi liberali, pe de o parte, şi social-democraţi, pe de altă parte. „în aceste zile, în cercul partidelor naţional-ţărănesc şi liberal – relata Siguranţa în ajunul Crăciunului şi al Anului Nou –, se preciza că, dacă M. S. Regele nu va trece la o atitudine politică fermă, pentru a forţa pe ruşi să ia o atitudine precisă, nu se va putea ajunge la normalizarea vieţii statului, la asigurarea ordinii şi a producţiei imperios necesare nu numai pentru asigurarea vieţii de stat şi a poporului, dar chiar şi pentru împlinirea condiţiilor armistiţiului. Partidele istorice au ajuns la convingerea că partidul comunist nu este sincer în acţiunea lui şi că social-democraţii, deşi ar urmări o loială colaborare cu partidele burgheze, nu o pot face, din cauză că nu se pot desolidariza de comunişti, din motive de solidaritate de clasă şi pentru a nu indispune Moscova.” Dar nu cumva tocmai politica dilatorie a lui Iuliu Maniu îi îndepărtase pe social-democraţii lui Constantin-Titel Petrescu de la orice gând de colaborare cu ţărăniştii şi liberalii? Trecând peste toate, de la rege nu era de sperat la o atitudine. în vreme ce Iuliu Maniu nu putea gândi şi acţiona şi altfel decât în termenii găunosului politicianism antebelic, de care se sastisiseră şi Carol al II-lea, şi Ion Antonescu. La vremuri noi, era nevoie de oameni noi. însă Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu gândeau exact cum gândesc comuniştii de astăzi, strecuraţi în diverse partide de toate culorile: la vremuri noi, tot noi.

OPINIE BRITANICå
„Vicemareşalul de aviaţie Stevenson a fost foarte corect refuzând să vadă pe dl Maniu şi e păcat că nu a refuzat să vadă şi pe intermediarul dlui Maniu. Maniu pare să fie nimic mai mult decât un bătrân neghiob care face spume la gură (în englezeşte, a drivelling old fool), şi împărtăşesc punctul de vedere al ruşilor dacă încearcă să se descotorosească de el prin mijloace oneste sau necinstite. Un alt punct care m-a izbit este că Maniu a încercat în chip intenţionat ca să scurtcircuiteze pe dl Le Rougetel, poate pentru că acesta nu este receptiv la nonsensurile pe care le debitează“. (3 noiembrie 1944)

EXPLICAŢIILE LUI LE ROUGETEL
„Posibilitatea de formare a unui guvern puternic a fost ratată la sfârşitul lunii octombrie, în mare măsură datorită tacticii dilatorii a dlui Maniu, dar acest fapt nu ne aduce nici o consolare astăzi. Am avertizat foarte serios pe dl Maniu, încă din primul moment, să nu mizeze pe un sprijin anglo-american împotriva ruşilor, deşi în sinea mea tare mă îndoiam că România se poate salva acum numai prin eforturile ei, fără nici un ajutor. Am fost de acord cu dl Maniu că în stadiul de evoluţie în care ne găsim, un guvern de concentrare fără comunişti, sub preşedinţia lui, ar fi putut foarte bine să fie considerat o provocare“. (28 noiembrie 1944)

Mişcarea Naţională de Rezistenţă – o construcţie clădită pe vânt

29 Martie 2008

În jurul unei aşa-zise Mişcări Naţionale de Rezistenţă din România au curs valuri mari de cerneală. S-au scris sute de studii, s-au reprodus documente nenumărate, însă foarte puţini publicişti şi-au pus întrebarea dacă documentele respective chiar reflectau o realitate. Mişcarea Naţională de Rezistenţă sună frumos şi seducător pentru orgoliul naţiunii, însă lucrurile merită a fi cercetate ceva mai îndeaproape şi cu un plus de luciditate.

în urmă cu doi ani şi ceva, CNSAS a editat un volum intitulat Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România şi avem tot temeiul să afirmăm că denumirea este mult mai adecvată realităţilor de atunci. O mişcare naţională fără o componentă politică nu se poate concepe şi nici nu a existat. A fost o invenţie a Siguranţei infiltrată de comunişti, cu scopul de a împinge sub umbrela ficţiunii ei cât mai mulţi cetăţeni pe care noul regim postbelic îi dorea neutralizaţi. Puşi la zid sau sigilaţi într-o detenţie nemeritată. Evident, invenţia a fost preluată cu entuziasm de Securitate, cu consecinţele cunoscute de toţi.
UN GENERAL PENTRU LINIŞTEA NOASTRå. Organizator şi conducător al aşa-zisei Mişcări Naţionale de Rezistenţă din România a fost şi mai e socotit generalul Aurel Aldea. Aşa să fie? Să vedem mai întâi cine a fost şi pe ce traseu a evoluat în ultimul deceniu din viaţa petrecută în libertate. Se născuse la 28 martie 1887, la Slatina, dedicându-se unei cariere normale de militar. între 1935 şi 1940 a comandat diviziile 11 şi 4 infanterie şi Corpul 2 armată. în zilele cedării Basarabiei şi Bucovinei de Nord, a tratat la Odessa cu ruşii chestiunile nevralgice ale retragerii Armatei Române din teritoriul dintre Nistru şi Prut. Nu a fost agreat de generalul Ion Antonescu şi, după o scurtă trecere pe la comanda Corpului 7 armată, a fost trecut în rezervă în 1941, înainte de declanşarea războiului. în anii campaniei din răsărit, eliberat de servituţile militare, s-a apropiat politic de naţional-ţărănişti. în august 1944, opoziţia unită, alcătuită din PNţ, PNL, PSD şi PCR, l-a mandatat să treacă linia frontului la sovietici şi să trateze un armistiţiu, urmat de ieşirea ţării din conflagraţie. Mandatul n-a fost îndeplinit. Grigore Niculescu-Buzeşti, pe atunci director al cifrului în Ministerul Afacerilor Străine, pretindea că tentativa ar fi eşuat din cauza lui Tătărăscu, şeful unei aripi disidente a liberalilor. Acesta înaintase sovieticilor, prin Eduard Beneş, fostul premier al Cehoslovaciei, propriile sale propuneri de armistiţiu şi Moscova n-ar mai fi ştiut pe ce variantă să parieze.
în realitate, propunerile opoziţiei unite, înaintate ambasadoarei sovietice de la Stockholm, Alexandra Kollontai, prin intermediul lui George I. Duca, nu au fost tratate cu un răspuns într-un timp util. Cum nu au beneficiat de răspuns nici propunerile lui Tătărescu. Practic, opoziţia unită a primit răspunsul sovieticilor abia după 19 august 1944, când ofensiva Armatei Roşii de pe Nistrul inferior şi din nordul Moldovei se declanşase. O spune însuşi George I. Duca, în memoriile lui apărute la München, în 1985. „Eram profund dezgustat – scria diplomatul român – de felul în care ruşii s-au purtat, căci era prea limpede că nu au vrut să-şi dea consimţământul decât după începerea ofensivei, spre a iniţia negocierile sub presiunea situaţiunii militare.” Sau poate că sovieticii nu aveau încredere în opoziţia unită, ştiind foarte bine că nici unul din liderii ei nu ştiau pe ce parte a ţevii se încarcă o armă, nefiind capabili să ţină în mână o ţară pe picior de război. Sau poate că Moscova îl vedea tot pe Ion Antonescu în fruntea unei armate române cu armele întoarse spre nemţi. Altfel de ce ar mai fi tratat şi cu el la Stockholm şi de ce îi căzuse lui Stalin pipa din gură când a aflat despre lovitura de stat de la Bucureşti? Este greu de ştiut ce se putea ascunde în enigmaticul suflet slav.
MINISTERIATUL DE CINCI SåPTåMÅNI. Ministru de Interne în primul guvern Sănătescu, Aurel Aldea nu şi-a putut exercita atribuţiile. Ocupaţia militară sovietică nu i-a permis să curme agitaţiile comuniştilor, în presa cărora a fost violent atacat. Celelalte gazete au refuzat să-i publice dreptul firesc la replică şi „au declarat că nu înţeleg să indispună cercurile de stânga”. Pentru versiunea proprie a evenimentelor de la 23 august, expusă de general într-o conferinţă de presă, România liberă a cerut arestarea lui. Ar fi fost o situaţie fără precedent în istorie ca un ministru de Interne să se aresteze pe sine. Alt document din arhivele Siguranţei trimite la o discuţie dintre Lucreţiu Pătrăşcanu şi Aldea, survenită în cabinetul lui Constantin Sănătescu. Liderul comunist i-a reproşat generalului că „ordinea internă este inexistentă şi că măsurile luate de guvern sunt sabotate de la Interne”. Aldea a replicat zgomotos, avea şi de ce, şi discuţia a degenerat. Poate chiar s-au luat la bătaie. Nu întâmplător, deşi fusese îndepărtat din guvern, Aurel Aldea va fi permanent ţinut sub supraveghere de Siguranţa intrată de-acum sub controlul partidului comunist.
O primă notă a Direcţiunii Generale a Poliţiei, din care putem intui ce-i rezerva viitorul, a fost emisă la 27 iulie 1945, calitatea informaţiei fiind apreciată probabilă. „Mişcarea de rezistenţă organizată de partidele reacţionare – consemna documentul – este dirijată de generalul Aurel Aldea, fost ministru de Interne, care are comanda acestei organizaţii. Pentru întărirea rândurilor de sub conducerea sa, acesta a stabilit legături cu comandantul legionar Nistor Chioreanu, venit din Germania odată cu Nicolae Pătraşcu, fost secretar general al Mişcării Legionare, cu scopul de a organiza unităţile de şoc legionaro-fasciste.” De la probabilitate la certitudine s-a ajuns în mod fraudulos. Oricum, informaţiile Siguranţei erau false. La data aceea, Nicolae Pătraşcu, ca şi Nistor Chioreanu, era ţinut sub sechestru de comunişti şi va fi scos de la naftalină abia în decembrie 1945, când lui Teohari Georgescu şi Anei Pauker le va veni frumoasa idee de a se folosi de reziduurile unei mişcări ajunse la asfinţit. Altfel spus, Aurel Aldea nu avea posibilitatea de a intra în contact cu Nicolae Pătraşcu sau Nistor Chioreanu, chiar să fi vrut.
Totuşi, ceva va fi fost la mijloc şi n-ar fi exclus ca şi generalul Aurel Aldea, asemeni altor ofiţeri superiori deblocaţi din armată şi politicieni scoşi pe margine de noul regim, să se fi dedat unui sport care a produs numeroase victime în interregnul politic tulbure dintre 1944 şi 1947. Acest sport, devenit sport naţional, consta din reuniuni restrânse întrunite la cafenea sau în case particulare, unde se puneau la cale acţiuni anticomuniste himerice şi se formau guverne care nu se vor valida niciodată. Poate chiar de aici i s-a tras şi lui Aurel Aldea. Conform mărturiilor unor foşti deţinuţi politici, sportul respectiv a continuat să se practice şi în puşcării.
PE CINE CONTåM? Aurel Aldea a fost arestat la 27 mai 1946, fiind acuzat că ar fi avut în subordine o organizaţie intitulată Graiul sângelui, înfiinţată de Ion Vulcănescu, fost secretar particular al lui Nicolae Rădescu, un aşa-zis Grup înarmat Sinaia, alcătuit din ofiţeri din batalionul de vânători de munte cantonat în localitate, care îndeplinea şi oficiul de gardă regală, şi din rămăşiţele fostelor batalioane de voluntari ardeleni, constituite în organizaţia Haiducii lui Avram Iancu, Divizia Sumanelor Negre, la conducerea căreia se afla Gavrilă Olteanu. Dacă le luăm pe rând şi cercetăm ce au vrut aceste grupări de la lume şi viaţă, constatăm că doar ultima a însemnat o acţiune decisă de rezistenţă împotriva unui regim odios. însă relaţiile ei cu generalul Aurel Aldea au fost pasagere şi precare din toate punctele de vedere. Despre un comandament central al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, constituit de general în timpul „grevei regale” din toamna lui ’45, nu se avea cunoştinţă în munţii din nordul ţării.
Pe Ion Vulcănescu l-am cunoscut personal în primăvara lui 1971. Era un personaj totalmente speriat, privea când înapoi, când în dreapta şi când în stînga de câte ori ne plimbam pe strada Icoanei, şi era dificil să-l captezi la o discuţie cât de cât coerentă. în cele din urmă mi-a spus că organizaţia Graiul sângelui nu existase de fapt, fiind un simplu proiect, descoperit de Siguranţă pe parcursul percheziţiilor efectuate în imobilul de pe strada Clopotarii Vechi nr. 4, după fuga lui Nicolae Rădescu din ţară. Bietul de el nu-şi închipuia nici o clipă că Siguranţa nu se va sfii să descindă şi la domiciliul unui fost prim-ministru. Ion Vulcănescu a făcut puşcărie degeaba. şi tot degeaba au fost acuzaţi de susţinerea lui şi fostul prim-ministru al României, în contumacie, şi fostul titular al Ministerului de Interne, în procesul consecutiv.
Gruparea ofiţerilor amintiţi din Sinaia, botezată ca atare de organele represive, era redusă la câţiva militari care dosiseră nişte arme în nişte ascunzători dibuite în Munţii Bucegi. Despre vreo acţiune concretă a ei nu se poate vorbi, şi în cazul în speţă fiind vorba despre simple intenţii. Legăturile ei cu pretinsul conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă se pot explica exclusiv în virtutea faptului că Aurel Aldea era un general cunoscut în armată, mulţi ofiţeri servind în diverse perioade în subordinea lui. De altfel, toată istoria s-a reconstituit din documentele redactate de Siguranţă, în consecinţa unei anchete întreprinsă sub o presiune continuă, pigmentată şi cu torturi. în astfel de documente nu se poate investi o încredere excesivă. Unii cercetători se lasă totuşi furaţi de val şi ajung să încropească nişte construcţii puţin credibile, uneori chiar fără temei logic. Abia când cercetăm relaţiile Haiducilor lui Avram Iancu, Divizia Sumanele Negre cu diverşi militari şi politicieni de la Bucureşti şi din alte oraşe începem să ne apropiem de adevăr, cât de cât.
POLITICå FåRå DELICATESE. Comandamentul pe care Aurel Aldea l-ar fi înfiinţat în toamna lui 1945 era o simplă ficţiune, un proiect nu departe de proiectul lui Ion Vulcănescu, şi, după cum au decurs lucrurile, n-a existat în spatele lui nici o voinţă politică hotărîtă să salveze naţiunea de la dezastrul spre care o împingeau comuniştii. Fiind evident că atributul de naţional nu îi poate fi anexat. Pentru că nu Aurel Aldea putea să reprezinte naţiunea, ci numai o forţă politică sau un sumum de forţe în măsură să promoveze interesele unei majorităţi cu adevărat reprezentative a populaţiei. Despre rege nu mai putea fi vorba şi o spunem de la bun început, ca să trecem peste un capitol jenant de istorie. Comuniştii l-au amestecat în afacere numai şi numai ca să-l aibă la mână. însă acesta evita ostentativ să mai primească în audienţă pe şefii partidelor democratice, tocmai spre a nu-i supăra pe adevăraţii stăpâni ai ţării, sovieticii. De altfel, într-o convorbire purtată cu Petru Groza, în noiembrie 1947, regele îi va mărturisi premierului că nu dorea să ajungă şi el în Egipt, asemeni lui Vittorio Emanuele al III-lea, suveranul Italiei. în singura convorbire purtată cu Aurel Aldea s-a arătat evaziv.
Despre cum au receptat politicienii încă liberi ai timpului ideea unei rezistenţe naţionale armate împotriva regimului implicat în acţiuni de comunizare a ţării se poate constata dintr-o sinteză redactată de Securitate târziu, la 19 septembrie 1956. Este vorba în ea despre peregrinările lui Dumitru şteanţă prin ţară, în căutarea unor oameni politici şi militari dispuşi să acorde un sprijin concret organizaţiei Haiducii lui Avram Iancu, Divizia Sumanele Negre. „în legătură cu Iuliu Maniu – se consemna în sinteză -, (Dumitru şteanţă) precizează că l-a vizitat în iulie 1945, punându-l la curent cu activitatea batalionului de voluntari, apoi în august 1945, când i-a dus o scrisoare de la Gavrilă Olteanu şi i-a predat planul de luptă nr. 1 din 15 iulie 1945. Iuliu Maniu s-ar fi mirat că i s-a adresat direct, nu s-a pronunţat dacă organizaţia este bună sau rea, i-a spus că personal nu se poate amesteca şi l-a îndrumat la alţi membri ai partidului.” Aceştia au reacţionat aproximativ la fel. Ilie Lazăr a refuzat să-l primească. L-a fentat şi Nicolae Penescu, care nu s-a lăsat abordat, lăsându-l pe mâna soţiei sale, care nu se prea pricepea la politică şi habar nu avea cu cine votează naţional-ţărăniştii.
Nici la liberali n-a avut noroc, recunoscuse Dumitru şteanţă în interogatoriile interminabile la care fusese supus. Cum se întâmpla ori de câte ori era obligat să adopte atitudini tranşante, Dinu Brătianu preferase retragerea la Florica şi Gheorghe Brătianu a fost cel dispus sau însărcinat să-i acorde o audienţă. „Acesta – se mai relata în sinteză – nu s-a pronunţat dacă lupta lor este bună sau rea, i-a spus că Partidul Naţional Liberal este partid legal, nu se amestecă în acţiuni subversive, fiindcă a avut de suferit, şi că duc lupta pe faţă.” Radu Portocală l-a tot amânat, până când a fost clar că-l durea în cot de toată afacerea. Ceva mai multă atenţie i-a acordat Mihail Fărcăşanu, poate singurul om cu adevărat curajos dintre liberalii acelor vremuri.
NICI MILITARII NU COTIZEAZå. Dacă trecem la militarii recomandaţi lui Dumitru şteanţă de generalul Aurel Aldea, se înţelege că adeziunile au fost şi mai anemice şi ghemul minciunii se descâlceşte total. însuşi Aurel Aldea le recomandase rebelilor să-şi limiteze acţiunile la munţii din nord, nicidecum să le extindă pe întreg teritoriul ţării. La Cluj, generalul Gheorghe Mosiu i-a spus itinerantului mesager tranşant: „Nu vei schimba dumneata niciodată ordinea din România.” Iar la Craiova, un alt general, Leonard Mociulschi, l-a lăsat să aştepte câteva zile până când a catadicsit să-l primească. Probabil aşteptase un ordin de undeva, dacă să-l aresteze sau nu. Nu a fost cazul, deoarece Siguranţa avea tot interesul ca Dumitru şteanţă să se plimbe liber prin ţară, spre a i se depista legăturile şi intenţiile. Leonard Mociulschi a primit tot dosarul organizaţiei Haiducii lui Avram Iancu, Divizia Sumanele Negre şi n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să-l predea biroului 2 al Corpului 1 armată. De aici a ajuns la Secţia II informaţii din Marele Stat Major şi de acolo la Siguranţă. Ceea ce era chiar normal, dacă avem în vedere schimbările survenite la nivelul conducerii Armatei Române.
Când tragem o linie şi recapitulăm, rezultă că, în peregrinările sale prin ţară, Dumitru şteanţă s-a confruntat cu următoarele atitudini: Iuliu Maniu n-a avut nici o părere despre Haiducii lui Avram Iancu şi n-a vrut să fie amestecat; Ilie Lazăr şi Nicolae Penescu n-au vrut să-l primească; nici Dinu Brătianu nu l-a primit, iar Gheorghe Brătianu i-a spus că un partid legal nu poate apela la mijloace ilegale de luptă etc. Cu toate acestea, deşi cunoştea adevărul, Siguranţa a implicat cele două partide istorice în activitatea unei organizaţii care a existat mai mult prin zbaterea de zi cu zi a lui Gavrilă Olteanu, Dumitru şteanţă, Nicolae Paleacu şi Ioan Ghezeşan.. Nicidecum prin proiectele fanteziste ale generalului Aurel Aldea, croite la o cafeluţă şi la un coniac, în compania altor militari în rezervă sau în retragere. în sfârşit, mult mai târziu, după decembrie 1989, intrând în conflict cu unii dintre corifeii ţărăniştilor matusalemici, Dumitru şteanţă a fost acuzat în mod nedrept de trădare, când, de fapt, planurile a ceea ce se numeşte astăzi impropriu Mişcarea Naţională de Rezistenţă au fost predate Secţiei II informnaţii a Marelui Stat Major de Leonard Mociulschi, personaj recomandat lui Dumitru şteanţă chiar de generalul Aurel Aldea.
FALSURI DEDUSE DIN ALTE FALSURI. În timp, ficţiunea acestei Mişcări Naţionale de Rezistenţă a afectat destinele a sute de oameni. Oricine dovedea o recalcitranţă la acţiunile comuniste era impins sub acelaşi verdict: face parte din Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Procesul în care au fost implicaţi însuşi generalul Aurel Aldea şi încă vreo sută de militari şi civili, desfăşurat între 11 şi 18 noiembrie 1946, s-a încheiat prin sentinţe draconice. Nu le mai evocăm, fiind cunoscute. Regele nu le-a întins condamnaţilor nici o mână de ajutor şi nu puţini politicieni democraţi s-au derobat de orice răspundere. în săptămânile când scandalul aşa-zisei Mişcări Naţionale de Rezistenţă era în toi, presa de obedienţă şi inspiraţie comunistă a scris repetat despre imense depozite de armament făcute în munţii din nordul Carpaţilor Orientali de organizaţia Haiducii lui Avram Iancu, implicit de Mişcarea Naţională de Rezistenţă, însă aceste depozite de armament nu au fost descoperite nici în zilele noastre.
Nu ne-am fi antrenat în explicaţiile de mai sus dacă nu ne-ar paşte un pericol major. Apreciind drept credibile exagerările Siguranţei şi ale Securităţii, exagerări împinse uneori până la fantasmagorie, mulţi publicişti şi istorici de vreme nouă au început să falsifice imaginea unui trecut care a fost cum a fost mai abitir decât o făceau comuniştii. Nu întâmplător, personaje contaminate de o laşitate probată în timp sunt scoase în prim-plan şi adevăraţii creatori de istorie sunt împinşi cu îndărătnicie în umbră. înainte de a scrie, suntem datori să medităm asupra noianului de documente apărute în ultimul deceniu şi jumătate pe piaţa presei şi să vedem ce se leagă şi ce nu se leagă. Să nu ne minţim noi înşine, prelucrându-ne neputinţele din diverse momente în viziuni eroice fără suport. Cu câteva zile înainte de 17 octombrie 1949, data la care a decedat în infirmeria penitenciarului Aiud, Aurel Aldea s-a spovedit colegului său de celulă, avocatului Petre Bărbulescu. Referindu-se la implicarea sa în lovitura de stat de la 23 august 1944, generalul i-a spus: „Mi-am trădat ţara.” Mulţi poate nici nu-şi dau seama câte construcţii clădite pe vânt dărâmă o asemenea recunoaştere.

MINCIUNI MARCA SSI
„Gravitatea organizaţiei MNR constă în aceea că aici apare, pentru prima oară, preocuparea permanentă de a lărgi, pe întreg teritoriul ţării, acţiunea de rezistenţă, înglobarea partidelor politice la această acţiune, coordonarea şi unificarea de comandament a tuturor organizaţiilor de rezistenţă existente, atragerea MS Regelui în această acţiune, luându-l ca simbol al independenţei României ameninţate şi spionajul împotriva Uniunii Sovietice în favoarea unei puteri străine. Contactul stabilit cu partidele politice este dovedit…“
ASRI, fond D, dosar 1773

MINCIUNI ALE SIGURANŢEI
„Se dovedeşte că generalul de corp de armată (rez.) Aldea Aurel a luat legătura cu organizaţia Haiducii lui Avram Iancu, Divizia Sumanele Negre, conjugând acţiunea acesteia cu mişcarea ce conducea în Capitală şi de aci ideea unei conduceri centrale, pentru distrugerea unităţii Statului.”
ASRI, fond D, dosar 6192