Archive for the ‘Paza demnitarilor în perioada regimului comunist’ Category

Regimul comunist a trăit şi a murit sub escorta Securităţii

29 Martie 2008

Odată cu instalarea guvernului preponderent comunist de sub preşedinţia lui Petru Groza, moment survenit la 6 martie 1945, la început cu o oarecare timiditate, apoi din ce în ce mai impetuos, s-au insinuat în agenda politică a României evenimente specifice regimului în curs de consolidare: vizitele de lucru ale conducerii de partid şi de stat în diverse regiuni ale ţării. Sub Nicolae Ceaşescu, acest sistem de a tortura populaţia, mobilizând-o împotriva voinţei ei la mitinguri zgomotoase şi la scandări de lozinci paranoice, va ajunge la paroxism. Totuşi, Nicolae Ceauşescu beneficia de circumstanţe atenuante: sistemul nu a fost inventat de el. Acum şi aici ne referim la perioada în care sistemul se afla în faza de perfectare.

Meci politic în deplasare. Din cele ce rezultă din arhivele timpului, se înţelege că Petru Groza nu agrea asemenea spectacole de circăraie politică. Însă, luat la remorcă de liderii partidului comunist şi înghesuit între ei, putea fi văzut în diverse prezidii aplaudate de mase imense de oameni. În campania electorală premergătoare alegerilor din 19 noiembrie 1946, a fost totuşi nevoit să facă şi câţiva paşi prin provincie, în calitate de cap de afiş, alegând îndeobşte locuri în care conta pe prieteni din vremuri mai bune. Astfel, la 7 noiembrie 1946, s-a încumetat să descindă la Lugoj, reşedinţa judeţului Severin, de data aceasta însoţit de un singur corifeu al establishmentului politic al timpului, în speţă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, de miniştrii Aurel Potop, Anton Alexandrescu şi Constantin Vasiliu-Răşcanu şi de alţi demnitari mai de mâna a doua şi chiar a treia.
Comandantul escortei de ofiţeri din Poliţia de Siguranţă, care însoţea vlăstarele preţioase ale noii democraţii, era comisarul şef Mircea Iosif. Trenul în care sosiseră toţi în Banat, alcătuit din vagonul salon aflat la dispoziţia Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, din vagoanele de dormit pentru demnitarii mai mici în rang şi ziariştii români şi străini din cortegiu, plus câteva vagoane de clasă pentru escortă, care nu merita mai mult, a rămas parcat pe o linie secundară din gara Lugoj.
La destinaţie, comisarul şef Mircea Iosif a constatat că era un fel de a cincea roată la căruţa guvernamentabililor ieşiţi la vânătoare de voturi. Acolo aşteptau încă două escorte, una alcătuită din ofiţeri SSI şi alta constituind o aşa-zisă Brigadă Specială, inventată probabil exact pentru a se ţine de coada miniştrilor. Şi, din clipa aceea, Mircea Iosif a înţeles că în capul lui se vor sparge toate neregulile, importanţa sa rânduindu-se pe un palier subaltern. Nu întâmplător, pe tot parcursul vizitei oficiale, a stat cu ochii în patru şi cu ghiaţa în sân, iar la sfârşit, preventiv, a aruncat vina pe alţii.
Ziariştii, nişte răi şi nişte fameni. Cele mai mari necazuri nu i le-au provocat duşmanii reali sau imaginari ai regimului reprezentat de primul ministru, ci mai ales ziariştii, în primul rând consilierul de presă Teodor Iorga. „Acesta a fost pe timpul campaniei 1941-1944 sergent major TR în Batalionul de propagandă al Marelui Stat Major – scria Mircea Iosif în raportul final, după revenirea la Bucureşti -, având misiunea de şef al echipei române de la postul de radio militar german Gustav din zona de operaţii, întâi la Voroşilovgrad, apoi la Rostov, Stalino şi, în cele din urmă, la Dniepropetrovsk. La Lugoj, a încurcat complet planul organizat de Siguranţă pentru securitatea personalităţilor, prin aceea că, în mod samavolnic, a luat maşinile repartizate escortelor şi le-a întrebuinţat exclusiv pentru transportul de agrement al ziariştilor prin oraş, pentru a-şi cumpăra, salam, unt, şuncă sau pentru aventuri amoroase.” În felul acesta, Teodor Iorga „punea în primejdie viaţa primului ministru şi a celorlalţi membri ai guvernului”, obligând totodată organele Siguranţei „să-şi facă datoria în condiţii cu totul speciale, pe scara maşinii primului ministru sau în maşinile altor miniştri”.
Un reacţionar – altfel cum putea fi numit în acele vremuri de luptă cu reacţiunea? – era considerat şi ziaristul Willy Firoiu de la Jurnalul de dimineaţă. Cu îngăduinţa consilierului Teodor Iorga, confiscase şi el o maşină destinată escortelor, plimbând prin Lugoj cu ea două doamne anume, agăţate din zbor de pe un trotuar. Mai mult, „a transpoprtat cele două doamne la vagonul de dormit al trenului special, în ale cărui cabine a rămas, împreună cu aceste doamne şi cu ziaristul Paul, timp de 30 de minute, ţinând maşina la scara trenului”. Or, bravul comisar Mircea Iosif nu venise la Lugoj ca să stea cu cronometrul în mână şi să măsoare minutele de zbenguială erotică ale unor descreieraţi. Nu putea să-şi închipuie că nu numai ziariştii, ci şi toţi cetăţenii din România acelui timp îşi trăiau ultimele zile de libertate aproximativă.
Atenţie! Banchet deschis! Alte nereguli s-au întâmplat la banchetul oferit de oficialităţile locului în onoarea lui Petru Groza şi a însoţitorilor lui. De data aceasta fiind implicate şi alte tagme profesionale. De pildă, „chelnerii care serveau la acest banchet şi-au adus de acasă, printr-o blamabilă complicitate, conştientă sau inconştientă, a poliţiei locale, familiile, aşezându-le la masă în preajma marilor demnitari”. Mult mai grav, „încă înainte de sosirea primului ministru de la Teatrul Comunal la banchet, şeful poliţiei locale, dl Adrian Dumitru, s-a instalat la masă, începând să mănânce”. În sfârşit, „la acest banchet au luat parte oameni neinvitaţi, graţie lipsei de control”, ceea ce, încă o dată, „punea în primejdie viaţa primului ministru şi a celorlalţi membri ai guvernului”. Era cât se putea de limpede că în capul comisarului şef Mircea Iosif se deschideau primii muguri ai mentalităţii viitoarei Securităţi: mania de a răscoli în trecutul oamenilor şi teama de orice mişca viu în jur.
Rocada trenurilor A şi B. O primă ocazie a Securităţii propriu-zise de a se implica în asigurarea integrităţii demnitarilor comunişti, în timpul unei vizite în provincie, a survenit spre sfârşitul lui octombrie 1948, la numai două luni după ce luase fiinţă. O delegaţie masivă de demnitari comunişti şi de invitaţi din străinătate plecau cu un tren special la Lainici, pe Valea Jiului, pentru a participa la inaugurarea liniei de cale ferată Bumbeşti-Livezeni. Vremurile se schimbaseră, România devenise de aproape un an republică populară, şi lucrurile nu mai erau tratate cu lejeritatea din noiembrie 1946. Acum s-au format două trenuri speciale, A şi B, interesant fiind faptul că trenul B, încărcat cu securişti şi cu aplaudaci, a plecat cu o zi înainte la drum. Solemna ceremonie urma să se desfăşoare într-o zonă muntoasă şi puternic împădurită şi munţii, atunci, colcăiau de răzvrătiţi înarmaţi, adversari ai regimului comunist. Aşa că securiştii, înarmaţi şi ei până în dinţi, s-au răspândit pe versanţii din jur, în veghe atentă, iar aplaudacii s-au amestecat printre şantierişti, ca să-i înveţe cum se bate din palme şi cum se strigă lozinci cu energie şi cu vigoare.
Trenul A s-a deplasat spre nordul judeţului Gorj având înaintea lui o locomotivă antemergătoare, urmată de un tren de marfă, destinat să sară cu prioritate în aer în cazul că ar fi trecut peste mine nedepistate de pirotehnişti. În prealabil, au fost verificaţi toţi chelnerii şi bucătarii vagoanelor restaurante, precum şi ceferiştii care însoţeau garnitura. La 24 octombrie 1948, orele 20, trenul a fost luat în primire de o echipă de securişti, care l-a controlat de la cap la coadă. Tot ei au preluat de la gospodăria partidului şi alimentele necesare delegaţiei la drum şi la capătul cursei. Din lista membrilor delegaţiei se înţelege că se considerau toţi tovarăşi, cu excepţia preşedintelui C. I. Parhon, regalat cu titulatuira de domn, şi a prim-ministrului Petru Groza, la numele căruia s-a alăturat numai calificativul abreviat de doctor. Unii beneficiau personal de o escortă de ofiţeri de securitate, al cărui număr reprezenta un indiciu al adevăratului lor loc din ierarhia conducerii statului.
Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Vasile Luca erau flancaţi de câte trei securişti fiecare, iar Petru Groza numai de doi. Câte un singur securist îi însoţea la plimbare pe C. I. Parhon, Marin Fl. Ionescu, Theodor Iordăchescu, Nicolae Profiri, Lothar Rădăceanu, Emil Bodnăraş, Miron Constantinescu, Chivu Stoica şi Gheorghe Apostol. În rest, Serghei Nicolau, Petre Borilă, Leonte Răutu, Mihail Florescu, Alexandru Moghioroş şi invitaţii străini George Cogniot, Giuliano Payeta, Finkelstein, Stela Blagoeva, Voda Pexa şi ungurul Biro circulau fără coadă. Sovieticii Puhlov, Gregorian, Kavtaradze, Kareţkin, Judin, Şumilov şi Baranov aveau propriile lor escorte, în a căror numărătoare şi repartiţie Securitatea nu se amesteca. Peste doar două zile, Scânteia scria că delegaţia a fost întâmpinată la Lainici cu un entuziasm popular debordant. Normal, cine putea să mai sufle?
Mic în rang, dar tare în pază. Au mai trecut câţiva ani şi, în noiembrie 1952, s-a întâmplat să întreprindă şi Chivu Stoica o vizită în capitala Moldovei, spre a se întîlni cu activul regional de partid în aula Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi. Cunoscutului demnitar comunist, care va fi sinucis peste vreo două decenii, pentru că nu a vrut să mănânce ciuperci, i-a fost repartizat drept bodyguard personal sublocotenentul Octav Samoilă. Peste două duzini de ofiţeri de Securitate şi de Miliţie au fost răspândiţi prin clădirea bibliotecii, de la subsol până sub cupolă. Ce era de făcut cu studenţii care doreau să citească? S-a găsit o soluţie şi pentru această chestiune spinoasă, spinoasă deoarece studenţimea obişnuia să facă scandal din nimic. Să dezvăluim aici şi cum a decurs carnavalul, conform caietului de regie al Securităţii.
„În ziua de 4 noiembrie 1952, de la orele 7 dimineaţa – scria în raportul său locotenentul major Emeric Mathe -, localul a fost luat în primire de către tov. lt. Mircea Liteanu şi slt. Alexandru Raţă. Întrucât accesul în sala de citit a studenţilor care frecventează biblioteca a fost permis de comun acord cu organele de partid, pentru supravegherea acestora au fost desemnaţi tov. plt. Ioan Dădănoglu şi slt. Valerian Popa. Se menţioinează faptul că, la orele 7 dimineaţa, au fost controlate toate persoanele care au acces de serviciu în bibliotecă. Toate măsurile arătate mai sus au fost valabile până la orele 14, când accesul oricărei persoane a fost interzis.
Începând de la orele 14, a început verificarea incintei aulei bibliotecii, cât şi a încăperilor din incintă, în scopul stabilirii dacă nu s-au infiltrat elemente străine sau dacă nu s-a introdus material exploziv etc. De această sarcină a răspuns tov. slt. Toma Plumbu, ajutat de slt. Eugen Petrescu, slt. Constantin Şerban, lt. Mircea Liteanu, slt Alexandru Raţă, slt. Valerian Popa, slt Ioan Ionescu, plt. Ştefan Favu şi plt. Ioan Dădănoglu. Tovarăşii mai sus arătaţi au fost împărţiţi în trei echipe, care au avut responsabili pe slt. Toma Plumbu, lt. Mircea Liteanu şi slt. Constantin Şerban. Echipele formate au pătruns în subsol, vestiar şi sala de şedinţe.
De la aceeaşi oră, la uşa principală au fost postaţi tov. slt. Iancu Leibovici şi slt. Sava Canură, cu sarcina de a verifica persoanele care intrau (sic!) în interior, atât pe bază de invitaţii sau cu eventuale sarcini de partid. S-a căutat să se procedeze cu mult tact, pentru evitarea eventualelor conflicte. Tovarăşii notaţi până în prezent, după terminarea controlului, s-au împărţit în sală, sub îndrumarea tov. lt. maj. Emeric Mathe, care a indicat locul de misiune pe tovarăş în parte. Pentru paza exterioară, am solicitat cinci organe miliţieneşti de la Miliţia oraşului, plasaţi din timp. Tovarăşii slt. Mihai Lupu şi slt. Ioan Todirău au avut misiunea ca, începând de la orele 14 şi până la terminarea şedinţei, să circule prin faţa bibliotecii, în scopul depistării anumitor persoane suspecte, care ar încerca să comită acte de sabotaj, şi pentru a stabili starea de spirit. Tovarăşii în misiune au fost îmbrăcaţi civil.” Chivu Stoica a conferenţiat în faţa activului de partid al oraşului şi regiunii Iaşi despre importanţa istorică a recentului Congres al PCUS, ultimul congres prezidat de Stalin. A avut mână bună. Peste exact patru luni, Stalin a binevoit să dea ochii peste cap şi să elibereze ringul istoriei.
Sfârşitul lumii? Din documentele timpului rezultă că moartea lui Stalin a provocat un frison dureros tuturor demnitarilor regimului comunist. În ceea ce îi privea, părea că sosise sfârşitul lumii. Vizitele lor în teritoriu au fost suspendate şi dispozitivul de pază alocat fiecăruia dintre ei a fost considerabil fortificat. Securitatea în primul rând a traversat zile şi săptămâni de alertă maximă, supraveghind populaţia cum nu o făcuse niciodată până atunci. Până şi deţinuţii din puşcării şi din lagărele de muncă au devenit obiectul unei suspiciuni generalizate. Mai întâi s-au emis dispoziţii cu aparenţă de normalitate: „Luaţi măsuri ca în Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă să se treacă imediat la pavoazare. Se va expune portretul tovarăşului Stalin îndoliat. De asemenea, se vor arbora steaguri sovietice şi româneşti îndoliate. Materialul necesar unităţilor din provincie se va procura local, iar pentru unităţile din capitală se va ridica prin Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă, de la Direcţia Administrare şi Gospodărire.” Ordinul era semnat de ministrul adjunct de Interne, generalul maior Mihail Burcă.
Apoi, în aceeaşi zi, 6 martie 1953, conducerea Ministerului Afacerilor Interne a întors placa: „La toate lagărele şi coloniile de muncă – ordona însuşi ministrul plin Ştefan Pavel – se vor lua măsuri pentru întărirea pazei, vigilenţei, ordinii, disciplinei, muncii informative şi controlului. Vorbitorul se suspendă. Pachetele şi scrisorile pentru deţinuţi vor fi atent verificate şi reţinute până la noi ordine. Cadrele vor fi în mijlocul unităţilor, iar în orele de repaos se va asigura o permanenţă. Pentru restul cadrelor, se vor lua măsuri ca, în cel mai scurt timp, în caz de nevoie, să fie la unităţi. Se va asigura controlul asupra executării măsurilor luate. Pichetele de pompieri vor fi organizate şi gata de intervenţie. La Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă se va asigura serviciul cu ofiţeri operativi.” Măsurile fiind valabile şi dincolo de porţile închisorilor, de vreme ce România însăşi devenise un lagăr şi o colonie de muncă. Şi dacă în jurul unor deţinuţi amărâţi se iscase atâta zarvă, putem înţelege cum se pregăteau securiştii să-i apere chiar şi cu pieptul pe demnitarii regimului.
Alerta aceasta s-a prelungit şi în lunile următoare, mai ales în preajma zilei de 1 mai, sărbătorită la Bucureşti şi în toate localităţile importante din ţară prin defilări şi reuniuni de la care liderii de toate categoriile nu se puteau sustrage. O suspendare a ceremoniilor ar fi dat de gândit tuturor cetăţenilor, reprezentând şi un semn al fragilităţii regimului. În aceste împrejurări, comportamentul Securităţii a fost stabilit încă de la 8 aprilie 1953, în cele mai mici detalii. Până la 18 aprilie, toate direcţiile şi serviciile instituţiei erau somate să întocmească planuri de măsuri în trei exemplare, cu „obiectivele muncii informative, precum şi proiectul ordinelor ce se vor da”. Cuvântul de ordine era egal pentru toţi: ochii pe demnitari cât ceapa! Însă, treptat, totul s-a scufundat într-o grandioasă birocraţie, cum se întâmpla cu orice durere şi iniţiativă a regimului comunist, dublată de o represiune oarbă.
Frica păzeşte via. Nu s-ar fi spus că şefii Securităţii nu se gândeau şi la propria lor siguranţă. Un moment semnificativ a survenit la 10 ianuarie 1960, la numai doi ani şi ceva de la moartea liderului social-democrat Constantin-Titel Petrescu: Securitatea a hotărît s-o mute din locuinţă pe soţia defunctului, Sofia Petrescu. Un ofiţer anonim a întocmit un referat de propuneri, din care cităm: „În str. C. Dobrogeanu-Gherea nr. 8, et. 1, ap. 4, locuieşte numita Sofia Petrescu… Susnumita ocupă singură, la această adresă, un apartament compus din două camere, hol, plus dependinţele necesare, spaţiu care, desigur, este foarte mare pentru o singură persoană. Întrucât această locuinţă se află vizavi de ministerul nostru, iar prin poziţia ei poate observa toate intrările din minister, există pericolul de deconspirare a măsurilor ce se iau de către orgamnele noastre asupra unor elemente social-democrate de dreapta, atunci când, în diferite situaţii, sunt aduse pentru anchete informative sau pentru recrutare. Pericol de deconspirare există şi pe linia problemelor PNŢ şi PNL, deoarece soţia lui Constantin-Titel Petrescu cunoaşte foarte multe elemente din aceste probleme, date fiind legăturile care au existat. Pe lângă acestea, Sofia Petrescu este vizitată în mod frecvent de diferite elemente social-democrate de dreapta, prointre care şi Adrian Dimitriu, fost secretar general al PSDI, care, la rândul său, poate să observe cu uşurinţă persoanele care intră în sediul ministerului nostru. Faţă de cele de mai sus, propunem: a se aproba ca Sofia Petrescu să fie mutată de la această adresă în altă locuinţă.” Generalul Pantelei Bodnarenko, alias Gheorghe Pintilie, din conducerea MAI, a ornat referatul cu o rezoluţie dintre cele mai ipocrite: „În principiu, sunt de acord cu propunerea…” Păi cum să nu fi fost de acord, de vreme ce el era cel ce o inspirase? Din apartamentul Sofiei Petrescu se vedea numai intrarea principală a ministerului, prin care intrau şi ieşeau numai el, Alexandru Drăghici şi alţi câţiva aleşi. Cei convocaţi în anchete intrau şi ieşeau prin uşile dosnice. În realitate, Gheorghe Pintilie se temea că, de la ferestrele Sofiei Petrescu, putea fi luat într-o cătare de armă. Acesta era adevărul.

Dintr-un plan de măsuri referitor la poetul Cezar Ivănescu
„Împiedecarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la USLA şi Direcţia a V-a.”
(Arhiva SRI, fond D, dosar 10966, vol. 27, f. 201)

Anunțuri