Archive for the ‘Relaţiile regimului comunist cu Iugoslavia’ Category

Uneori, nu prea des, şi Stalin avea dreptate

29 Martie 2008

Drumul spre ruptura brutală cu Iugoslavia din ultimii ani ’40 nu a fost neted, fiind marcat de momente de flux şi de altele de reflux. Ca ţară învinsă în al doilea război mondial, România era datoare să-şi poarte crucea şi nu avea la îndemână prea multe opţiuni. Mofturile sovietice i-au impus iniţial o atitudine de espectativă în raporturile cu autorităţile de la Belgrad, însă, în cele din urmă, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a mai avut încotro şi s-a conformat directivelor de la Moscova.

Ultima intervenţie masivă a partizanilor iugoslavi în treburile interne ale românilor s-a produs cu doar două zile înainte de căderea guvernului prezidat de generalul Nicolae Rădescu.
SåRITURI PESTE CAL. La 26 februarie 1945, sub nr. 1441, Agentura Banat a Serviciului Special de Informaţii a transmis la Bucureşti o notă revelatoare. „Cu ocazia manifestaţiei din 24 şi 25 februarie a.c. – consemna documentul – au fost văzuţi pe străzile oraşului Timişoara numeroase grupuri de partizani sârbi, bine înarmaţi cu arme automate, care urmăreau foarte atenţi modul cum se desfăşoară manifestaţia. Numărul celor observaţi pe străzi era de aproximativ 300. Au fost aduşi în camioane, de armata sovietică, lăsaţi apoi să circule nestingheriţi prin oraş, în grupuri de câte 6-7 partizani. Nimeni nu-i controlează şi nici nu-i supraveghează, nici chiar la frontieră, atât la venire, cât şi la înapoiere, şi nici pe timpul cât se plimbă liberi prin judeţul Timiş-Torontal. De observat că zilnic se văd astfel de partizani sârbi înarmaţi pe străzile Timişoarei.” După debarcarea lui Nicolae Rădescu şi instalarea guvernului Petru Groza, situaţia de la graniţa de sud-vest se va stabiliza cât de cât. La 1 noiembrie 1947, într-un raport referitor la emigrări şi treceri frauduloase de frontieră se preciza: „Spre Iugoslavia semnalările sunt reduse ca număr şi, din totalul lor, cea mai mare parte sunt urmarea firească a legăturilor de rudenie ce obişnuit s-au format în cursul timpului între cetăţenii de o parte şi alta a liniilor de hotar.”
în haosul politic creat în ţară de comunişti, nici partidele zise istorice nu se abţineau de la sărituri peste cal, liderii lor vorbind uneori fără a şti ce vorbesc. La 18 februarie 1945, în ziarul România democrată de la Arad, organ al Partidului Naţional-ţărănesc, a apărut un articol cu un titlu extrem de ciudat: Muncitorii români, victimele ultraşovinismului maghiar, dirijat de teroristul Nedici, în ipostaza de spectator. Ce legătură putea exista între generalul Nedici, şeful comisariatului înfiinţat de germani în Serbia, în anii războiului, şi şovinismul maghiar cred că nu ne pot spune nici ţărăniştii de astăzi. Oricum, a fost suficient pentru ca filiala locală a Comisiei Aliate (sovietice) de Control să suprime şi ziarul şi să-i ţină şi pe ţărănişti sub observaţia ei strictă. Până la urmă, s-a constatat că redactorii ziarului erau foşti legionari, primiţi de ţărănişti la sânul lor generos. Nici sârbii, probabil, nu puteau înţelege nimic: ce fel de spectator mai putea fi Nedici, de vreme ce fusese executat la Belgrad?
APARENŢE, NUMAI APARENŢE. Totuşi, în ciuda ambiguităţilor din presa română, în ciuda incidentelor provocate de partizanii iugoslavi în Banat, relaţiile bune dintre Belgrad şi Bucureşti păreau să se reconstituie. La 24 ianuarie 1945, la nivel de reprezentanţe, raporturile diplomatice dintre cele două state au fost reluate. Trimisul lui Tito la Bucureşti, Nicola Krulovici, sosise aici cu o lună în urmă, pentru a participa la înfiinţarea Asociaţiei culturale a tineretului slav din România. şi tot atunci au început negocierile pentru încheierea unui tratat economic cu Iugoslavia. Acordul comercial şi de plăţi dintre cele două ţări se va încheia abia la 15 decembrie, acelaşi an. Iar la 1 martie 1946 reprezentanţele diplomatice de la Belgrad şi Bucureşti au fost ridicate la rang de ambasade. Iugoslavii erau însă din ce în ce mai prudenţi în contactele cu sovieticii şi sateliţii acestora şi prima lor grijă a fost să scoată unităţile militare ruseşti din propria lor ţară, unde se instalaseră fără a fi invitate. Schisma dintre Belgrad şi Moscova mocnea in nuce încă de la 13 aprilie 1945, când Iosip Broz Tito şi Milovan Djilas au fost trataţi de Stalin cu o predică de neuitat: „Oricine ocupă un teritoriu, impune acolo sistemul său social. Toţi impun sistemul lor, până acolo unde armata lor poate să înainteze. Nici aici nu va fi altfel.” Unde anume? – se putea întreba un naiv. La Bucureşti sau la Belgrad? Nu s-ar spune că Iosip Broz Tito nu agrea comunismul. Nu agrea comunismul acaparator de tip sovietic.
La începutul lui august 1945, s-a convenit ca şcolile româneşti din Iugoslavia să funcţioneze în mod normal. La 26 iunie 1947 se va încheia o convenţie culturală între România şi Iugoslavia. Iar la 22 octombrie 1947 a fost înfiinţată Asociaţia româno-iugoslavă, creatură propagandistică, practic lipsită de obiect de activitate. însă mai exista şi o sumă de alte chestiuni a căror rezolvare nu putea surveni decât prin înţelegeri la cel mai înalt nivel. Ghiaţa a fost spartă de partea română: între 7 şi 9 iunie 1947, o delegaţie guvernamentală de la Bucureşti, în frunte cu Petru Groza, s-a întâlnit la Belgrad cu Iosip Broz Tito şi alţi demnitari iugoslavi. şi unii, şi alţii, cum se va întâmpla mereu între comunişti, nu s-au înghesuit să discute lucruri concrete şi s-au rezumat la promisiuni generale: „o colaborare mai strânsă şi mai adâncă în toate domeniile de activitate”. Iar în toastul ţinut la banchetul final, Iosip Broz Tito a remarcat: „Nu au fost între noi conflicte grave sau discordii, ceea ce justifică să privim cu interes munca voastră de refacere.” Ca şi cum nu Iugoslavia ar fi fost făcută praf, după patru ani şi ceva de război civil şi de partizanat împotriva germanilor.
TITO LA BUCUREŞTI. Din delegaţia română, cel mai nemulţumit a fost ministrul Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu, care nu era comunist. „în linii generale – preciza o notă a Siguranţei din 14 iunie 1947 -, se pare că dl Gheorghe Tătărescu nu a fost deloc satisfăcut de rezultatele obţinute la Belgrad şi purtătorul de cuvânt al d-sale, dl. prof. (C. C.) Giurescu, a declarat într-un cerc de intimi că dl Gheorghe Tătărescu s-a simţit penibil jenat de faptul că la Belgrad, pe primul plan, figurau dl Petru Groza şi Emil Bodnăraş, care au fost de fapt conducătorii reali ai discuţiilor. Faptul că ministrul român al Afacerilor Străine a servit doar ca element decorativ, cu prilejul discuţiilor de la Belgrad, este evident şi a fost relevat de multe posturi de radio anglo-americane.”
La 19 decembrie 1947, în semn de reciprocitate amabilă, a întreprins şi Iosip Broz Tito o vizită în România, unde a semnat un tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între Belgrad şi Bucureşti, valabil o perioadă de 20 de ani. Era primul act internaţional prin care se angaja România, după Tratatul de pace de la Paris, şi va rămâne în picioare doar căteva luni. însă, între timp, se mai întâmplase ceva: în septembrie 1947, se întruniseră la Varşovia reprezentanţii partidelor comuniste din Bulgaria, Franţa, Italia, Iugoslavia. Polonia, România, Ungaria şi URSS şi s-a decis crearea unui Birou Informativ, însărcinat „cu organizarea schimbului de experienţă şi, în caz de nevoie, cu coordonarea activităţii partidelor comuniste pe bază de acord reciproc”. Era primul pas spre crearea unui nou Komintern, mascat sub denumirea de Kominform, şi, spre ironia istoriei, sediul faimosului Birou Informativ a fost stabilit… la Belgrad.
PE ARIPILE SCHISMEI. Ceea ce a urmat putea şi poate să pară şi astăzi inexplicabil. în iunie 1948, la prima reuniune a amintitului Birou Informativ, întrunită la Bucureşti, comuniştii iugoslavi au strălucit prin absenţă şi conducerea politică iugoslavă a fost aspru blamată. Nu pentru lipsa din ring, ci pentru culpe desemnate ca atare de Moscova. Cel ce a susţinut raportul acuzator, nu întâmplător, vom vedea imediat, a fost însuşi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Faimoasa rezoluţie a Kominformului, care enumera „erorile” şi „deviaţiile” lui Tito de la ortodoxia comunistă, nu a fost făcută publică nici de postul de radio Moscova, nici de postul de radio Bucureşti, ci de postul de radio Praga, la 27 iunie 1948. şi asta chiar în timp ce ministrul român de Externe, Ana Pauker, se întâlnea la Varşovia cu omologii ei din Iugoslavia şi alte ţări socialiste, pentru a preciza o poziţie comună faţă de Germania şi problema germană. Apoi, între 30 iulie şi 18 august 1948, un alt diplomat român, specializat în dreptul naval, va fi impasibil prezent la Belgrad, la conferinţa internaţională destinată să stabilească noul regim al navigaţiei pe Dunăre, de la Ulm până la Marea Neagră, prin braţul Sulina. în sfârşit, destul de târziu, abia la 1 octombrie 1949, ceea ce spunea multe, guvernul român a binevoit să denunţe tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu Iugoslavia.
Faptul că ceva nu era în regulă în relaţiile cu Iugoslavia s-a simţit încă din luna noiembrie a anului 1947. şi tot la frontieră surveniseră motivele de fricţiune. în data de 4 a lunii în speţă, serviciilor secrete din România li s-a cerut întocmirea „unei lucrări privitoare la trecerile clandestine de frontieră, la situaţia cetăţenilor iugoslavi de naţionalitate română, refugiaţi din Iugoslavia pe teritoriul ţării noastre şi stabiliţi în Banat, precum şi la activitatea şovină a unor locuitori din comunele sârbeşti din Banat, a unor agenţi iugoslavi de pe teritoriul român”, care agitau spiritele. Cu alte cuvinte, aceste anomalii ale comportamentului iugoslav surveniseră cu mult înainte de schisma politică generală dintre ţările socialiste şi conducerea politică de la Belgrad. şi, existând interese ale statului român valabile sub orice regim, s-a procedat ca atare. Lucrarea solicitată a fost predată guvernului de la Bucureşti la 27 decembrie 1947, a treia zi de Crăciun. Principalul ei autor era Inspectoratul General de Siguranţă de la Timişoara.
CONCLUZII ALARMANTE. Iată ce rezultase din recapitularea faptelor din anii 1945-1947: mulţi cetăţeni iugoslavi de origine română veneau peste graniţă în primul rând datorită politicii discriminatorii a statului iugoslav în relaţiile cu minoritatea lor. Ceea ce li se reproşa, cu prioritate, era că nu luaseră parte la războiul de partizani. Adică fugeau de rău, nu de bine. încă de la 26 martie 1946, Siguranţa din Timişoara raportase că, în urma unor dispoziţii de ultimă oră ale autorităţilor iugoslave, „toţi cei surprinşi în zonele de frontieră sunt împuşcaţi pe loc, după ce, în prealabil, au fost duşi înapoi cu 50 metri”. De asemenea, „între grănicerii români şi partizanii sârbi există o puternică tensiune, care se soldează cu incidente ce merg până schimburi de focuri de armă trase din poziţii camuflate”. Incidentele fiind provocate totdeauna de sârbi, care nu puteau înţelege că războiul se încheiase şi lupta de partizani nu mai putea avea decât un rost criminal. Pe de altă parte, „cu ocazia trecerilor clandestine de frontieră, s-au putut strecura în România şi diferite elemente iredentiste iugoslave, care au luat contact cu populaţia sârbă de pe teritoriul român”. şi aceşti cetăţeni români de origine slavă, atât de cuminţi în timpul războiului, deveniseră peste noapte mai agitaţi ca oricând. La îndemnul elementelor în discuţie, un grup de sârbi din comuna de frontieră Socol ceruse, pur şi simplu, ca localitatea lor să fie anexată Iugoslaviei. Nefiind vorba despre un fapt singular. şi asta se întâmpla în vreme ce Petru Groza şi Iosip Broz Tito îşi zâmbeau cu gura plină de miere, când la Belgrad, când la Bucureşti.
Dacă judecăm întâmplările numai din punct de vedere politic, amestecând în ghiveciul de argumente şi o lopată sau două de anticomunism primitiv, nu vom înţelege prea multe. îndeobşte, s-a spus că Gheorghe Gheorghiu-Dej s-ar fi angajat să susţină raportul acuzator la adresa lui Iosip Broz Tito exclusiv ca urmare a unei comenzi de la Moscova. în parte, este adevărat, însă, în altă parte, avea şi motive strict autohtone să acţioneze aşa cum a acţionat. Nu doar din cauze numite atunci „internaţionaliste”. Din nefericire, într-un viitor apropiat, aceste motive vizând interese pur româneşti s-au estompat de la an la an, întreaga afacere intrând pe mâna Securităţii, care nu dispunea şi de alte metode şi tehnici decât cele utilizate de partizanii retardaţi şi întârziaţi în rele de dincolo de hotar.
Până atunci, la frontiera din sud-vestul ţării a mai pleznit un eveniment: „Pe ziua de 26 iulie 1948, în raza comunei Cenadul Mare, judeţul Timiş-Torontal – informa o notă a Siguranţei -, a fost prins supusul iugoslav Panta Babici, care avea asupra sa un pachet conţinând broşuri în limba română şi sârbă, cu titlul Declaraţia Comitetului Central al P. C. Iugoslav în legătură cu rezoluţia Biroului Informativ al partidelor comuniste asupra situaţiei din P. C. al Iugoslaviei. Din declaraţiile susnumitului, rezultă că broşurile de mai sus au fost primite de la locotenentul Pera Nadalcici din serviciul Oznei (Siguranţa iugoslavă), al cărei informator este. Ofiţerul iugoslav i-a dat misiunea de a trece frontiera româno-iugoslavă, cu acel material de propagandă, şi de a-l răspândi în rândurile populaţiei române şi sârbe din Banat. Cu aceeaşi ocazie, a primit misiunea de a culege informaţiuni de pe teritoriul RPR şi de a procura ziare române scrise în limba sârbă. Panta Babici este supus iugoslav, domiciliat în comuna Bancico Arandielavatz. în Cenad a fost prins la numitul Jiva Jivanov, o rudă de-a sa. Panta Babici se află în prezent reţinut la Inspectoratul Regional de Siguranţă Timişoara.” Curând, Siguranţa a sucombat şi pe ruinele ei a fost înfiinţată Securitatea. De la această dată, din punctul românesc de vedere, conflictul ideologic cu Iugoslavia nu a fost un conflict între două naţiuni. A fost un război între Securitatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care şi el a uitat de unde plecase, şi UDBA lui Iosip Broz Tito.
La 12 septembrie 1948, la numai două săptămâni după ce Securitatea intrase în pâine, în pădurea comunelor Varadia şi Mraconia şi-a făcut apariţia o bandă ititulată Partizanii lui Tito. Apoi, întrucât persoane necunoscute, izolate sau organizate în grupuri, lichidaseră câţiva reprezentanţi ai autorităţilor comuniste din judeţele Caraş şi Severin, Securitatea şi-a pus întrebarea dacă atentatele respective erau comise de răzvrătiţi de cetăţenie şi naţionalitate română sau de indivizi strecuraţi clandestin peste frontieră în România. în ciuda tuturor zvonurilor şi speculaţiilor, precum şi a cercetărilor menite să le verifice, nu s-a putut constata vreo relaţie între nucleele de rezistenţă anticomunstă din România şi eventuali intruşi iugolavi de peste hotar. Cu toate acestea, depopularea satelor româneşti de pe frontieră, prin cunoscutele deportări din epocă, a continuat.
DUPå BANAT ŞI TRIEST, CARINTHIA. Că Iugoslavia lui Iosip Broz Tito nu era angajată în conflicte de frontieră numai în Banat şi în zona Triest s-a vădit în ultima zi a lui august 1949, când ziarul Scânteia a făcut publică Nota guvernului sovietic adresată guvernului iugoslav. Era vorba despre „atitudinea Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte pretenţiile iugoslave faţă de Austria, în legătură cu discutarea proiectului de tratat cu Austria”, mai limpede spus despre pretenţiile Iugoslaviei asupra Carinthiei. De ce interveniseră Moscova şi Stalin personal în această afacere? Pentru că, „pe de o parte, în unele cercuri britanice se urzea planul de a uni Austria, Ungaria şi o parte din Germania de sud într-o monarhie dunăreană. Guvernul sovietic s-a pronunţat hotărît împotriva acestui plan, declarând că aceasta ameninţă Austria cu pierderea independenţei sale de stat… Pe de altă parte, în unele cercuri naţionaliste din statele slave, înclusiv Iugoslavia, se propunea un plan de împărţire a Austriei între statele vecine” şi Uniunea Sovietică declara de asemenea hotărîtă că „Austria trebuie să-şi păstreze întregimea ca stat”. Desigur, toate acestea puteau fi o aparenţă, ruşii având socotelile lor în ceea ce privea Europa Centrală.
în final, vrem să spunem că documentele Securităţii, nu numai în privinţa relaţiilor româno-iugoslave, ci şi în toate cele referitoare la alte domenii, nu pot fi judecate în afara oricărui context istoric. Securitatea avea capul prea mic spre a încape şi contextul internaţional al epocii, ceea ce nu ne scuză dacă, la rândul nostru, îl ignorăm.

PRIGOANå
„Din informaţiuni, rezultă că în Iugoslavia s-ar fi luat unele măsuri de nedreptăţire a elementului românesc, fapt care îi determină pe cei mai mulţi să-şi părăsească averile imobile şi să treacă în România cu familiile lor. Parte din ei vin cu căruţe, animale şi inventar agricol. Trecerea frontierei fiind apreciată ca obligată, autorităţile judecătoreşti absolvă de orice sancţiune pe cei în cauză., fixându-le domiciliul în raza judeţului Timiş, de preferinţă acolo unde au rude sau cunoscuţi. Situaţia refugiaţilor, fiind de notorietate publică, este comentată de întreaga populaţie a judeţului în termeni cu totul nefavorabili“.
Raport SSI, 27 decembrie 1947

Anunțuri

Alertă la graniţa de Sud-Vest

29 Martie 2008

După ocuparea şi dezmembrarea Iugoslaviei de către trupele germane, italiene, ungare şi bulgăreşti, evenimente survenite în aprilie-mai 1941, situaţia sârbilor din România nu s-a resimţit într-un sens negativ. Dimpotrivă. Autorităţile de la Bucureşti nu se implicaseră direct în operaţiunile din ţara vecină şi nu exista vreun motiv plauzibil pentru ostracizarea sârbilor dintre hotarele româneşti. Această minoritate nu era organizată politic, dar beneficia de statutul de comunitate etnică, a cărei conducere funcţiona de mai multă vreme în capitală, într-un sediu din str. Haralambie Botescu nr. 90.

După încheierea ostilităţilor din proximitatea frontierelor noastre, autorităţile româneşti s-au afirmat printr-un gest remarcabil: au cerut germanilor să le fie predaţi toţi prizonierii iugoslavi de origine etnică românească, originari din Banatul sârbesc şi de pe Valea Timocului.
NåVALA PRIZONIERILOR. Germanii nu s-au opus, pentru că, şi aşa, nu aveau cu ce să hrănească masa captivilor unei armate care capitulase în cvasitotalitate. Aceşti prizonieri au fost întremaţi din toate punctele de vedere, atât moral, cât şi fizic, în cantonamente improvizate special în sudul Munteniei, gestionate de Crucea Roşie română. şi au fost repatriaţi exact atunci când se declanşa secerişul şi când familiile rămase acasă aveau nevoie ca de aer de braţele lor de muncă. Fără aceste braţe, românii din Banatul sârbesc şi de pe Valea Timocului s-ar fi confruntat cu o penurie acută de bunuri alimentare. Practic, pe fondul dezorganizării produse de ostilităţile abia încheiate, ar fi traversat o perioadă de foamete inevitabilă.
Bunăvoinţa românilor faţă de sârbi nu s-a manifestat numai faţă de mase compacte de oameni, cum s-a întâmplat în primăvara lui ’41, ci şi în raport cu persoane distincte, care nu erau de origine etnică românească şi nici nu beneficiau de cetăţenia română, şi faţă de care nu aveam nici o obligaţie. Faptele care ne confirmă susţinerile nu sunt puţine. Primul prizonier iugoslav, adus sub escortă în lagărul de la Timişul de Jos, a fost căpitanul activ de artilerie Jordan Evtović. Evadase dintr-un lagăr de prizonieri din Germania şi se îndreptase spre România, întrucât se ştia că mareşalul Ion Antonescu ordonase, încă de la începutul campaniei din răsărit, ca nici un militar străin, de orice naţionalitate ar fi, ajuns în puterea Armatei Române, să nu fie remis autorităţilor Wehrmachtului. La 13 septembrie 1943, Jordan Evtović şi-a încredinţat destinul Biroului Statistic Militar de la Cernăuţi. Din, pornire, a fost tratat conform gradului său, primind solda cuvenită ofiţerilor căzuţi în prizonierat.
Curând, i s-a alăturat un alt compatriot, soldatul Jiva Jivanović, de 27 de ani, originar din comuna Izneste, judeţul Pojarevaţ, care şi el evadase dintr-un lagăr german din vecinătatea Vienei. Călătorind clandestin cu diverse mijloace, a sfârşit prin a ajunge cu un tren militar tocmai în Basarabia. La 11 august 1943, Jiva Jivanović s-a predat plutonierului Constantin Condrache, şeful postului de jandarmi din comuna Bulboca. Timp de câteva săptămâni, a fost reţinut pentru cercetări la Legiunea de jandarmi din Tighina. Adevărul fiind că de cercetat n-a prea fost cercetat, situaţia sa fiind deosebit de limpede. Dar Jiva Jivanović avea un scris elegant, caligrafic, şi jandarmii l-au folosit, cât au putut tărăgăna şi ei lucrurile, în calitate de furier. La 16 septembrie 1943, a fost repartizat ca om de serviciu în lagărul prizonierilor americani şi britanici de la Timişul de Jos, gradul său neîngăduindu-i o altă condiţie.
ODISEEA UNUI ECHIPAJ NOROCOS. Mult mai târziu, la începutul anului următor, a ajuns în cantonamentul din Carpaţii meridionali încă un militar iugoslav: sergentul major activ Voin Sreten Panaitović. Fusese capturat de germani la Visegrad, în Bosnia, la 20 aprilie 1941. Evadase dintr-un lagăr de prizonieri din Germania şi numai el ştia cum a izbutit să ajungă tocmai în comuna Lipnic din judeţul Soroca, deci tot în Basarabia, unde s-a predat autorităţilor româneşti, în ianuarie 1944.
Anterior, la 1 octombrie 1943, au descins la Timişul de Jos încă trei subofiţeri iugoslavi: plutonierii majori Milos Gelitović, Voislav Jivković şi Vladimir Radeţki. Povestea lor se deosebea substanţial de a celorlalţi, fără a fi mai puţin dramatică. Toţi făceau parte din contingentul 1935. Odiseea lor începuse în primăvara lui ’41, când Iugoslavia fusese atacată din aer şi de pe uscat. La 10 aprilie 1941, decolaseră cu acelaşi avion de pe arodromul Ciacik de lângă Belgrad, angajându-se într-o misiune de bombardament în spaţiul aerian al Bulgariei. Nişte istorici de ocazie americani, într-o carte celebră, au pretins că echipajul sârb ar fi dorit să aterizeze în liniile britanice din sudul Greciei, dar ar fi fost capturat de români. însă, în cazul acesta, de ce ar mai fi trecut prin spaţiul aerian românesc? în realitate, o realitate pe care istoriografia puterilor mari o escamotează în mod sistematic, lucrurile s-au derulat în alt chip.
După ce şi-a îndeplinit misiunea, în timp ce se mai afla în aer, echipajul a recepţionat o radiogramă disperată, prin care era anunţat că aerodromul Ciacik fusese ocupat de germani. Alte piste disponibile, la o distanţă calculată în raport cu autonomia de zbor a bombardierului lor, nu mai existau. în virtutea împrejurărilor, cei trei subofiţeri au preferat să-şi dirijeze aparatul spre est, pe o rută paralelă cu Dunărea, în speranţa că vor găsi mai devreme sau mai târziu un teren de aterizare, de preferat pe teritoriul român. Au regăsit pământul abia în Dobrogea, după ce au cerut prin semnale luminoase permisiunea de a ateriza pe aerodromul de la Mamaia. Nu erau numai la limita carburanţilor, ci şi la capătul puterilor. După un scurt rulaj, bombardierul a capotat şi Milos Gelitović, Voislav Jivković şi Vladimir Radeţki, mai mult sau mai puţin grav răniţi, au fost internaţi în spitalul militar din Constanţa.
O PETIŢIE TARDIVå. Când România a intrat în război împotriva Rusiei sovietice, cei trei subofiţeri iugoslavi se aflau în convalescenţă. După ce s-au însănătoşit şi au fost repuşi pe picioare, au ajuns în compania primilor prizonieri sovietici, în lagărul de la Slobozia-Maia. La 30 septembrie 1943, s-a decis transferarea lor în lagărul aviatorilor americani capturaţi în raidul de bombardament de la 1 august 1944, la Timişul de Jos. încă din primele zile ale captivităţii lor, Crucea Roşie română le procurase captivilor iugoslavi cărţi în limbile sârbă şi croată, înzestrându-i în acelaşi timp cu toate efectele şi obiectele de higienă personale strict necesare. şi chiar le erau necesare, pentru că nimeni nu pleacă într-o misiune de bombardament cu rezerve de lenjerie intimă, lame de ras, pastă şi periuţă de dinţi. Au primit şi raţii normale de hrană şi ţigări, însă alte facilităţi nu li s-au acordat, referindu-ne cu precădere la solde. Convenţia de la Geneva nu avea în vedere drepturi de soldă pentru subofiţeri.
Un document militar din epocă menţionează că, într-un târziu, Milos Gelitović, Voislav Jivković şi Vladimir Radeţki au cerut în scris „să fie lăsaţi liberi pe teritoriul ţării româneşti în scopul de a lucra şi a-şi câştiga existenţa”. Petiţia lor a ajuns până la Ion Antonescu, care a fost luat prin surprindere: sau uitase, sau habar nu avea de existenţa lor. I-a ordonat totuşi maiorului Gheorghe Moruzzi, comandantul lagărului de la Timişul de Jos, să înainteze un raport adecvat preşedinţiei Consiliului de Miniştri, mai exact colonelului Radu Davidescu, şeful cabinetului militar. Maiorul s-a conformat şi a certificat în raport că, în timpul captivităţii, comportarea iugoslavilor a fost exemplară. Drept urmare, Antonescu a dispus să se prospecteze posibilitatea angajării lor în activităţi productive. La 2 august 1944, celor trei subofiţeri le-a fost găsit un plasament la Societatea Anonimă forestieră LOMAS, proprietatea unui etnic sârb, cetăţean român. La 20 august 1944, internaţii au înaintat autorităţilor militare o nouă petiţie, prin care cereau să fie eliberaţi sub cuvânt de onoare că nu vor întreprinde nici o acţiune de natură să provoace dezordini în România. Era prea târziu, nu pentru ei, ci pentru Ion Antonescu.
DEMERSUL COLONELULUI LIUBA IOVANOVIĆ. Un fapt deosebit de interesant s-a întâmplat în primăvara aceluiaşi an. La 21 aprilie 1944, din raţiuni pe care nu le cunoaştem, colonelul sârb Liuba Iovanović, comandantul Corpului 65 al cetnicilor generalului Draga Mihailović, a trimis o scrisoare maiorului român Victor Georgescu, subşeful Centrului militar de informaţii nr. 13 din Orşova. în mesajul său, parvenit peste Dunăre prin intermediul unor pescari, colonelul sârb întreba dacă se putea refugia în România împreună cu un pluton de militari subalterni, garantând personal că nu va crea nici un fel de dificultăţi autorităţilor româneşti. înainte de a primi vreun răspuns, Liuba Iovanović, însoţit de alţi 28 de cetnici, chiar s-a refugiat pe teritoriul român, trecând clandestin Dunărea, probabil plasat într-o situaţie limită de partizanii lui Iosip Broz Tito, cu care se afla într-o adversitate ireductibilă.
Nu au fost arestaţi, dimpotrivă. Au fost cazaţi câtva timp într-o vilă din Orşova, părăsită de proprietar. Dar provizoratul acesta nu se putea prelungi infinit, deşi fusese admis de Marele Stat Major de la Bucureşti. în consecinţă, maiorul Victor Georgescu l-a sfătuit pe colonelul sârb să înainteze o petiţie mareşalului Ion Antonescu, prin care să solicite precizarea statutului sub care vor rămâne în România, el şi ostaşii din subordinea sa. Pe memoriul lui Liuba Iovanović, la 5 iunie 1944, şeful statului român a notat următoarea rezoluţie: „Orice om de bună credinţă care se va refugia din cauze politice pe teritoriul român va fi primit şi ţinut sub scutul legilor române, deci la adăpost de orice neplăceri din partea terţilor, oricine ar fi ei.” în cazul în speţă, terţii nu puteau fi decât germanii. Alţi terţi nu mai existau în ţară, cel puţin deocamdată. în aceeaşi zi, generalul Ilie şteflea, şeful Marelui Stat Major, a dispus ca rezoluţia în speţă să fie considerată drept ordin permanent pentru orice organ militar român.
DISPUTE ÎNTRE SÅRBII DIN ROMÅNIA. Nici civilii de origine sârbă din cuprinderea României nu au fost afectaţi de evenimentele belice, cu toate că eram aliaţi cu germanii, Wehrmachtul fiind implicat în ostilităţi cu întreaga populaţie a Iugoslaviei. Comunitatea sârbă din România, amintită mai sus, a continuat să-şi desfăşoare nestânjenită activitatea, sub conducerea lui Alexandru Gavrilovici şi a fiului său. Mai mult, sub paravanul comunităţii s-a structurat o altă organizaţie a sârbilor, intitulată Acţiunea Iugoslavă Liberă, net ostilă nazismului. Serviciul Special de Informaţii român şi Siguranţa statului ştiau absolut totul despre aceste mişcări subterane, însă autorităţile de la Bucureşti nu au intervenit, nici împotriva lor şi nici în favoarea lor. în jurul datei de 23 august 1944, situaţia din cele două organizaţii, legală şi paralegală, era extrem de confuză, dar nu din cauze care se puteau imputa românilor.
„Acţiunea Iugoslavă Liberă a funcţionat în mod clandestin – consemna un document al Corpului Detectivilor din 6 octombrie 1944 -, având drept scop restaurarea regatului iugoslav. Această acţiune a fost condusă după directivele primite de la guvernul iugoslav liber, aflat în refugiu, şi care au fost transmise organizaţiei de la Bucureşti prin intermediul Legaţiei Elveţiei. La această acţiune s-a căutat a se obţine şi colaborarea albanezilor aflaţi pe teritoriul ţării. Atâta timp cât armatele germane înregistrau succese pe frontul de răsărit, în sânul minorităţii sârbe nu se produsese nici un fel de disensiuni, întreaga simpatie îndreptându-se spre acţiunea generalului Mihailović. în urma evenimentelor militare care au schimbat situaţia de pe frontul de răsărit şi odată cu apropierea Armatelor Roşii, în sânul acestei minorităţi s-au observat disensiuni, care au scindat unitatea acţiunii iugoslave în două, şi anume: o parte, în frunte cu preşedintele Alexandru Gavrilovici, care rămâne pe linia constantă a vechiului regim monarhic, iar altă parte, formată în majoritate din muncitori şi meseriaşi, care înclină din ce în ce mai mult spre acţiunea lui Tito. în momentul de faţă, asistăm la o acţiune de propagandă şi de o parte şi de alta, în vederea recrutării de aderenţi, neglijându-se ţelul iniţial, care a determinat înfiinţarea Acţiunii Iugoslave Libere din România, lupta ducându-se mai mult pe plan ideologic, în care predomină preocuparea pentru viitorul regim care va guverna Iugoslavia.” în aceste dispute, autorităţile româneşti nu s-au amestecat.
PACE FåRå LINIŞTE. Din nefericire, după izgonirea definitivă a germanilor din România şi din Iugoslavia, au început să se înregistreze tensiuni nedorite la frontiera dintre cele două naţiuni. Incidentele fiind provocate în exclusivitate de sârbi. Rapoartele poliţiei din zonă şi ale grănicerilor, dezarmaţi şi reduşi de sovietici la rolul de simpli spectatori ai evenimentelor, erau elocvente. Prin punctele de frontieră dinspre Banatul iugoslav, treceau în România cine voia şi cine nu voia dintre sârbi, sub diverse pretexte şi fără a dispune de nici un fel de autorizaţie. Sub protecţia sovieticilor, veneau peste Dunăre grupuri compacte de cetăţeni sârbi, mulţi dintre ei înarmaţi, cu scopul de a efectua rechiziţii de bunuri pe teritoriul român, şi nu se putea lua împotriva lor nici un fel de măsură. „în ziua de 23 noiembrie (1944) – raporta poliţia de reşedinţă din Oraviţa, la 17 decembrie, acelaşi an -, au venit în portul Drencova, judeţul Caraş, un număr de cinci partizani din comuna Dobra, Iugoslavia, şi s-au prezentat la comandamentul rus al portului, cerând să li se dea două vagoane de sare dintr-un şlep SRD aflat în acel port. în ziua de 24 noiembrie a.c., mai multe bărci cu partizani au trecut Dunărea şi au început să încarce sare, după care au trecut pe malul sârbesc al Dunării. Aceşti partizani erau însoţiţi de un militar sovietic. Odată cu aceştia, au mai trecut şi alte persoane, care au plecat spre Turnu Severin… în majoritate, aceste transporturi sunt însoţite de partizani ai preşedintelui Tito, înarmaţi, care imediat ce debarcă se pun sub protecţia militarilor sovietici… Când aceşti partizani au încărcat sare de pe un şlep, comandantul plutonului de grăniceri Berzasca le-a spus să plece, căci în caz contrar va interveni armata, la care soldatul sovietic l-a ameninţat cu împuşcarea dacă nu li se dă voie.” Autorităţile româneşti nici măcar nu erau luate în seamă de aceşti intruşi într-o ţară străină, care nu puteau fi consideraţi decât infractori veritabili.
Mai mult, s-au înregistrat şi furturi de vite, uneori de cirezi întregi, operate de aceiaşi partizani iugoslavi, instalaţi ca la ei acasă în numeroase comune româneşti din zona de frontieră. Devenise frecventă şi reţinerea navelor româneşti care circulau în misiune civilă pe Dunăre, percheziţionarea pasagerilor şi confiscarea unor bunuri ce le aparţineau. şi, încet, încet, s-a ajuns până la imixtiuni în politica internă a României, exact în momentele când aceasta traversa o stare de agitaţie lipsită de precedent. De pildă, în zilele agoniei guvernului prezidat de generalul Nicolae Rădescu, mai ales populaţia din Timişoara s-a arătat deosebit de recalcitrantă faţă de intenţiile comuniştilor de a imprima modificări structurale, de profunzime, regimului politic din ţară. în timpul manifestaţiilor pro-Rădescu din capitala Banatului, străzile Timişoarei erau patrulate de sute de partizani iugoslavi, aflaţi de asemenea sub protecţia sovieticilor. Evident, erau deliberat implicaţi în acţiuni de intimidare a adversarilor partidului comunist din România. Totuşi, trebuie să precizăm că populaţia de origine etnică sârbă din ţară nu s-a asociat la aceste malversaţiuni vizând un scop tulbure.
ASPIRAŢII REFULATE. Astăzi este greu de ştiut dacă ceea ce se întâmpla pe frontiera românească cu Iugoslavia era o diversiune strict provocată şi patronată de ruşi, sau un reflex al intenţiei secrete a noilor autorităţi de la Belgrad de a anexa anumite fracţiuni ale teritoriului românesc, dacă nu chiar întregul Banat. Amestecul rus fiind absolut cert, rămâne să medităm la eventualitatea cealaltă. şi, dacă luăm în consideraţie şi ceea ce se întâmpla la extremitatea vestică a spaţiului iugoslav, această eventualitate nu poate fi eludată şi nici exclusă. Din acest punct de vedere, imixtiunile ruse din zonă au fost, simultan, şi malefice, şi benefice. Poate ne-a salvat tocmai lipsa de dispoziţie a Moscovei de a accepta în zona de influenţă sovietică din Europa anexiuni de la est la vest. Cele de la vest la est fiind preferate, deoarece, la o adică, le-ar fi îngăduit să apuce mai mult dintr-o singură lovitură.
Despre ce era vorba, în fapt? Efectiv, după victoria indiscutabilă împotriva invadatorilor ţării lor, îmbătaţi de succes, partizanii iugoslavi începuseră să depăşească orice măsură, să-şi ia nasul la purtare, cum se zice la noi, şi să tenteze la anexiuni teritoriale nedrepte şi nemeritate. între altele, profitând de situaţia încă tulbure din Italia, au încercat să ocupe Triestul şi hinterlandul acestui străvechi oraş portuar italian. Mii de italieni au dispărut în masacre srârnite ca din senin, situaţie care, din fericire, nu a survenit şi în spaţiul Banatului. Nedreptatea nu a fost evitată prin intervenţia autorităţilor de la Roma, surprinse în totală confuzie, ci printr-o insurecţie generală a italienilor triestini, sprijiniţi la timp şi de contingentul neo-zeelandez dizlocat în sector, insurecţie în urma căreia partizanii iugoslavi au fost nevoiţi să bată în retragere şi să se replieze între hotarele ţării lor. Este vorba de fapte la care istoriografia română, suferind uneori de o pudoare toantă, nu s-a prea referit, evitând stabilirea oricărui paralelism între situaţia de la Triest şi ceea ce se întâmplase la noi, în 1944 şi 1945, pe graniţa de la Dunăre şi din Banat. însă, de vreme ce, în legătură cu evoluţiile României din al doilea război mondial şi cu consecinţele lor, toată lumea ne caută de bube în cap, de ce să nu-i căutăm şi noi de bube reale în cap pe vecinii noştri?

DIN LAC ÎN PUŢ
„Triestini! în această dimineaţă primele unităţi ale glorioasei Armate a Mareşalului Tito au intrat în oraş. Adresăm un salut acelor fraţi ai noştri care au luptat şi au suferit pentru a lichida fascismul şi complicii lui, care şi-au vărsat propriul sânge în scopul, deplin atins astăzi, de a instaura fraternitatea între popoarele sloven şi italian din regiune, care au văzut cum lupta armată, lupta pe viaţă şi pe moarte, nu colaboraţionalismul şi indiferenţa, a fost singurul mijloc de a ne elibera de fascism. Aceşti fraţi ai noştri au obţinut libertatea, adevărata libertate instaurată în Federaţia Democratică Iugoslavia a Mareşalului Tito… Trăiască Armata iugoslavă a Mareşalului Tito! Trăiască Triestul autonom în cadrul Federaţiei Democratice Iugoslavia!”
Apelul adresat de invadatorii iugoslavi italienilor din Trieste. Ce s-ar fi întâmplat dacă apel asemănător ar fi fost adresat şi bănăţenilor?

„Acţiunea Iugoslavă Liberă a funcţionat în mod clandestin având drept scop restaurarea regatului iugoslav. Această acţiune a fost condusă după directivele primite de la guvernul iugoslav liber, aflat în refugiu, şi care au fost transmise organizaţiei de la Bucureşti prin intermediul Legaţiei Elveţiei. La această acţiune s-a căutat a se obţine şi colaborarea albanezilor aflaţi pe teritoriul ţării. Atâta timp cât armatele germane înregistrau succese pe frontul de răsărit, în sânul minorităţii sârbe nu se produsese nici un fel de disensiuni, întreaga simpatie îndreptându-se spre acţiunea generalului Mihailović. în urma evenimentelor militare care au schimbat situaţia de pe frontul de răsărit şi odată cu apropierea Armatelor Roşii, în sânul acestei minorităţi s-au observat disensiuni“.
Fragment dintr-o notă a Corpului Detectivilor din 6 octombrie 1944

Pasageri, navigatori şi securişti în confruntare pe Dunăre

29 Martie 2008

În mai multe numere succesive, Jurnalul naţional s-a referit la destinul ingrat al frontieriştilor, al celor decişi să o rupă cu ororile regimului comunist. În acele reconstituiri, Dunărea apărea ca un leit-motiv, ca o ştachetă peste care era mai mult decât dificil de sărit. În ceea ce urmează, producem informaţii suplimentare despre activitatea Securităţii pe Dunăre, nu numai din sectorul frontierei cu Iugoslavia, ci de pe întregul curs navigabil al fluviului.

Un duşman inventat. Înfiinţarea Securităţii a coincis cu instalarea unui conflict de durată între Belgrad şi restul ţărilor socialiste, comuniştii români, cu sufletul lor de cârpă, oferindu-se ca vârfuri de lance al politicii agresive a Moscovei. Conferinţa la care Iugoslavia a fost anatemizată a avut loc la Bucureşti, Gheorghe Gheorghiu-Dej fiind raportorul blestemelor proferate la adresa lui Iosip Broz Tito. Şi Dunărea, implicit, a devenit o prăpastie între două lumi antagonice. Cine îndrăznea să o sară, risca să se prăbuşească în gol, adică în moarte. Actele de identitate ale tuturor cetăţenilor români din localităţile de pe malul fluviului au fost obliterate cu o ştampilă triunghiulară pe care scria: Locuitor din zona interzisă de frontieră. Sate întregi din zonele frontierei terestre dintre România şi Iugoslavia au fost deportate în Bărăgan şi în loc s-au construit cazemate, folosite în zilele noastre ca toalete de emergenţă pentru agricultori şi păstori. Cei ce nu locuiau pe graniţă, nu aveau acces la rudele lor din Ostrovul Mare, Turnu Severin, Orşova sau Oraviţa decât cu permise speciale, vizate de omniprezenta Securitate. Şi chiar din momentul când dispuneai de o autorizaţie de gen deveneai o persoană suspectă.
În vara lui ’49, responsabililor cu propaganda din Bucureşti le-a trecut ca un glonţ prin cap o idee stupidă, pe care s-au şi grăbit s-o transpună în practică: au instalat la Orşova un panou imens: caricatura lui Iosip Broz Tito apărea cu o secure în mână, pe lama căreia şiroiau picături mari de sânge. Pasămite, sârbii care o priveau peste apele fluviului ar fi trebuit să priceapă că Iosip Broz Tito şi secundul său Rankovici erau călăii poporului iugoslav. Nu-l mai nominalizăm şi pe caricaturistul bucureştean a cărui semnătură a girat „opera” de la Orşova, pentru că, între timp, a trecut într-o lume mai bună. S-a sinucis. Însă atunci, cu o promptitudine exemplară, iugoslavii au avut replică: au instalat şi ei peste fluviu de Orşova, la Cladova, un panou la fel de uriaş pe care caricatura „marelui Stalin” mulgea cu îndârjire o vacă pe ugerul căreia erau înscrise numele tututor ţărilor socialiste, cel al României fiind caligrafiat la un loc de cinste. Din acel moment, toate trenurile care circulau între Turnu Severin şi Băile Herculane au fost împânzite de securişti, care obligau călătorii să coboare toate storurile de la ferestrele dinspre fluviu ale compartimentelor, ca să nu îşi închipuie că ţara lor se afla la cheremul Moscovei. Până la urmă, propagandiştii români au renunţat la panoul din Orşova, pentru că prea se făcuseră de râsul lumii. Panoul din Cladova a mai rămas câţiva ani în picioare.
Destine lovite de nenoroc. Toate astea erau nimic. Şefii Securitatăţii era îngrijoraţi cu prioritate, în materia raporturilor noastre cu Iugoslavia, de defecţiunile propriilor ei subalterni. Un pluton întreg al trupelor de Securitate de la Oraviţa capturase un şlep autopropulsat din port şi trecuse dincolo, la „inamic”, cu comandantul lui în frunte. Stârneau îngrijorarea Securităţii şi dezertările din ce în ce mai frecvente înregistrate în rândurile Corpului grănicerilor. Regimul n-a putut interzice nici circulaţia curselor fluviale curente din zona de frontieră. Ar fi stârnit mânia locuitorilor, care nu dispuneau de alte mijloace de deplasare. De la bordul ambarcaţiunilor care făceau naveta între Calafat şi Turnu Severin, sau dinspre Turnu Severin spre Oraviţa şi Moldova Veche, cu escale în comunele mai răsărite de pe traseu, nu puţini pasageri îndrăzneau să sară în apă şi să înoate spre malul sârbesc. Pentru toate împrejurările, Securitatea ar fi avut soluţii, însă multe au fost respinse de autorităţi superioare, datorită stupidităţii lor.
Mulţi defectori au avut nenorocul să cadă din lac în puţ, pentru că nici UDBA, faimoasa poliţie politică a lui Iosip Broz Tito, nu era mai brează decât Securitatea română şi nu strălucea prin eleganţa manierelor ei. Uneori îi considera pe transfugii români drept agenţi pe care Securitatea lui Dej încerca să-i strecoare în Iugoslavia, ceea ce în unele cazuri se confirma, în cele mai multe nu. Alteori, îi manipula fără scrupule în favoarea propriilor interese. Din acest punct de vedere, interesant a fost cazul soldatului Ion Gligor, grănicer în termen care dezertase în vara lui ’52 de la un pichet din Clisura Dunării. După ce s-a predat autorităţilor iugoslave, a fost îmbrâncit într-o şcoală de spionaj şi, după nişte cursuri sumare, a fost retrimis clandestin peste Dunăre, cu o misiune informativă destul de tulbure. Securitatea l-a capturat pe Ion Gligor la 1 august 1953, l-a anchetat la sânge şi l-a dat pe mâna Justiţiei. La 24 martie 1954, fostul grănicer a fost condamnat la moarte de un tribunal din Braşov şi urma să fie executat. Însă, surpriza surprizelor!, la 14 aprilie, acelaşi an, însuşi Alexandru Drăghici a intervenit în favoarea graţierii lui Ion Gligor, printr-un demers adresat Consiliului de Miniştri. Argumentele ministrului Securităţii statului erau stufoase şi profund ipocrite: „Ion Gligor a avut o poziţie sinceră şi a ajutat organele anchetatoare să depisteze toate elementele care l-au ajutat în misiunea încredinţată de regimul titoist”; „a demascat în instanţă metodele criminale ale regimului titoist” etc. etc. În realitate, Securitatea dorea să-l „întoarcă” pe bietul Ion Gligor, în culise, probabil, chestiunea era deja aranjată, şi să-l retrimită în Iugoslavia, cu sarcini informative elaborate de data aceasta la Bucureşti. Cum s-a încheiat această partidă de ping-pong cu destinul unui om amărât, care nu-şi dorea decât să trăiască mai bine şi mai liber oriunde s-ar fi găsit un loc sub soare şi pentru el, nu se poate afla decât din arhive la care n-avem acces.
Apetisanta propunere a sovieticilor. Şi în problema pasagerilor de pe navele fluviale, care săreau cu sprinteneală în apă ţintind către malul sârbesc, Securitatea avea soluţii, dintre care unele au frizat paranoia. De pildă, după mai multe întâmplări de această factură, s-a dispus ca toate vapoarele care circulau pe Dunăre, în sectorul frontierei cu Iugoslavia, să-şi dubleze copastiile cu un gard înalt de peste doi metri, astfel încât cei dispuşi să ia calea exilului în ţara vecină să aibă dificultăţi la escaladarea lui. Aşa au apărut în peisajul danubian vapoarele înzestrate cu garduri, obiect de batjocură pentru toţi marinarii, de toate naţiile, care navigau între Regensburg şi Sulina. Azi aşa, mâine tot aşa, până când stupizenia pusă la cale de Securitate a ajuns să fie batjocorită şi în ziarele Occidentului. Moment în care autorităţile de la Bucureşti au reuşit, în sfârşit, să înţeleagă penibilul situaţiei şi au dispus demontarea îngrăditurilor în discuţie. Era normal ca securiştii să nu mai înţeleagă nimic: ei doreau siguranţa patriei socialiste, iar activiştii partidului, fără nici un discernământ, le sabotau cele mai radicale iniţiative.
Nu chiar pe toate, spunem noi din perspectiva zilei de azi. Cu aprobarea partidului supravegherea Securităţii pe marele fluviu nu s-a limitat la sectorul de frontieră cu Iugoslavia, a avut în vedere întregul curs navigabil al Dunării, vizând interese care nu erau numai ale regimului comunist de la Bucureşti, ci mai ales ale Uniunii Sovietice. În anii ’50, colaborarea Securităţii române cu KGB-ul se dovedeşte a fi fost foarte strânsă, după cum atestă şi un referat întocmit la 1 august 1955 şi supervizat de colonelul Eugen Szabo. Îl cităm integral: „În scopul compactării muncii pe linia navigaţiei pe Dunăre – aprecia un ofiţer sovietic care ţinea să-şi păstreze anonimatul -, precum şi în scopul luării de măsuri în comun (cu spionajul sovietic, bineînţeles – n.n.), vă rugăm să ne informaţi permanent asupra următoarelor probleme: despre activitatea serviciilor de spionaj străine şi a grupărilor de emigranţi din străinătate dusă împotriva URSS şi a ţărilor de democraţie populară, folosind canalele transportului maritim şi fluvial; despre marinarii străini ce ating porturile RPR şi sunt bănuiţi că au legături cu serviciile de spionaj străine, precum şi despre marinarii care, eventual, ar putea fi atraşi să colaboreze cu organele de Securitate; despre locurile unde se adună emigranţi din URSS şi ţările de democraţie populară, ca: restaurante, cafenele, magazine etc., unde marinarii din ţările de democraţie populară şi URSS sunt prelucraţi de către serviciile de spionaj străine; despre organizaţiile şi institutţiile din porturi folosite de către serviciile de spionaj imperialiste ca acoperire a activităţii subversive împotriva URSS şi a ţărilor de democraţie populară (adresele centrelor de spionaj din porturi); despre folosirea de către serviciilor de spionaj străine a vaselor statelor capitaliste ce ating porturile ţărilor de democraţie populară, pentru strângerea informaţiilor de spionaj din aceste porturi; despre persoanele ce lucrează în porturile şi pe vasele ţărilor de democraţie populară ce ating porturile Uniunii Sovietice şi sunt suspicionaţi de dvs. că ar avea legături cu serviciile de spionaj străine: despre metodele de lucru ale serviciilor de spionaj imperialiste pe linia canalelor transportului maritim şi fluvial (legătura cu agentura, locuri marcante, căsuţe poştale etc.); despre agentura ce lucrează pe vase, este infiltrată în reţeaua informativă a duşmanului şi a primit de la serviciile de spionaj străine instrucţiuni pentru strîngerea materialelor de spionaj despre URSS.” Sarcinile depăşeau în mod evident abilităţile practice şi mentale ale Securităţii.
Nimicuri cu care nu se putea ieşi în lume. La o asemenea sesizare sovietică, Securitatea română nu putea să răspundă decât cu o promptitudine exemplară. Astfel încât colonelul Eugen Szabo a notat referatul sovietic cu o rezoluţie pe măsura slugărniciei comuniştilor de la Bucureşti faţă de Moscova. „Serviciul 1. Urgent să se pregătească materialul. Mi se va prezenta până la data de 15 august 1955” – a ordonat subaltermnilor săi colonelul Eugen Szabo. Numai că securiştii români nu prea aveau ce să raporteze.
În fapt, pe ce putea să conteze Securitatea când îşi închipuia că ar fi fost în măsură să se ridice la altitudinea unor asemenea exigenţe. Pe aproape nimic. La Galaţi, de exemplu, informatorii Securităţii se puteau număra pe degete şi numai ofiţerii ce-i recrutaseră garantau pentru ei. Informatorul cu nume de cod „Leonid” de pe şlepul 12.244, nume real Nicolae Lazăr, furniza instituţiei numai date banale privind contrabanda efectuată de navigatori, cu fel de fel de nimicuri aduse din porturile Europei Centrale. Altul, cu nume de cod „Ion Georgescu”, nume real Ioan Dumitrescu, îmbarcat pe şlepul 4028, care naviga între Sulina şi Viena, călcase de câteva ori alături şi nu mai prezenta suficientă încredere. Unii ofiţeri îl doreau îndepărtat din reţea, însă alţii ţineau cu dinţii de el, neştiind cu cine ar fi putut să-l în locuiască. Perspectiva de a nu avea ce să mai raporteze nu era convenabilă. Este adevărat, fusese punctată o oarecare Sultana I., bucătăreasă pe nişte pontoane din rada portului Giurgiu, şi se studia „posibilitatea încadrării sale informative” în vederea unei proxime recrutări. Ce ar fi recomandat-o pentru un asemenea rol? Relaţiile ei cu marinarul turc Agdum Adem de pe nava Ileri, relaţii de amor pasagere, desigur, de genul ce se leagă în toate porturile din lume.
Suspecţi pe toată linia. În categoria suspecţilor de naţionalitate şi cetăţenie română Securitatea clasa pe te miri cine. Unui anume Pantelimon Chiseliţă, cârmaci pe şlepul 4253, i s-a ridicat avizul de navigaţie până la Viena, întrucât îndrăznise să dea o raită prin zona americană de ocupaţie. Bube în cap i s-au găsit şi lui Alexandru Andriţa, marinar pe şlepul 4028: „a avut legături la Viena, în timp ce naviga pe linia de sus”. Atât şi nimic mai mult. Nici Haralambie Doriza, cârmaci pe şlepul 14110, nu sta prea bine cu dosarul de cadre: avea rude în Grecia. O situaţie imposibil să fie remediată, pentru că rudele ţi le dă Dumnezeu!
Iată şi câteva dintre pretextele pentru care erau ţinuţi sub o strictă supraveghere diverşi marinari străini, obligaţi la escale în porturile înşirate pe Dunăre. Yureddin Yeggiul, comandantul navei turceşti Demir, a acostat-o pe cheiul Sulinei pe numita Mariana Negruţi, solistă a ansamblului de estradă Galaţi. „A încercat să şi-o apropie – specifica o notă informativă -, lăudându-se că este foarte bogat şi promiţându-i că o va lua în Turcia.” Nu era greu de înţeles că turcul tentase să o ademenească la o partidă de dragoste, dar prin capul Securităţii vâjâiau cu totul altfel de gânduri, mult mai prăpăstioase. Francesco Marano, comandantul vasului italian Achille, „a luat legătura cu mai multe persoane din oraşul Galaţi, printre care şi cu Regina M., muncitoare la Întreprinderea Filimon Sârbu”. Numai un idiot putea să conceapă că ar fi practicat spionajul în patul în care se reconfortaseră. Cu toate acestea, informaţia furnizată de sursa cu nume de cod „Silică”, la 16 mai 1955, a fost întoarsă pe toate feţele şi a rămas până în zilele noastre în arhiva Securităţii. În sfârşit, în aceeaşi categorie de culpe s-a înscris şi cea a lui Avnî Hamdi, comandantul navei turceşti Izmir: „a încercat să şi-o apropie pe numita Geta G., de la Teatrul de păpuşi din Galaţi, cu care s-a întâlnit de mai multe ori”.
Merită să cităm şi un fragment dintr-un raport cu un conţinut asemănător, care spune mai totul despre inteligenţa Securităţii din anii ’50. „Din materialele pe care le posedăm – se menţiona într-un document adresat din Galaţi Ministerului Afacerilor Interne, Direcţia a VI-a, Bucureşti -, rezultă că Mircea Sichitiu, radiotelegrafist la regionala Navrom Galaţi, în anul 1950, în timp ce naviga în apele internaţionale, avea legături cu diferite persoane din Viena, iar dintr-o notă prezentată la 1 iunie 1954, o sursă sigură semnalează că, la sfârşitul anului 1951, Victor Colbazi, agent al serviciului de spionaj american din Viena, a afirmat că este în legătură cu numitul Mircea Sichitiu. Asupra numitului Mircea Sichitiu a existat dosar de verificare, deschis de secţia noastră, pentru stabilirea legăturilor pe care susnumitul le avea prin radio cu străinătatea, deoarece, din 1951, nu a mai plecat cu vasele în străinătate şi a lucrat la radiostaţia Navrom Galaţi. Acţiunea de verificare a fost închisă, întrucât nu s-au verificat suspiciunile că ar mai întreţine legături cu străinătatea. Iar obiectivul, fost informator abandonat, s-a prezentat unui lucrător din secţia noastră, cerând să se reia legătura cu el, pentru a lucra în continuare ca informator.” Frumoasă poveste, îţi vine să mori de râs!
Pericolul unei crize de ilaritate. Fireşte, pe temeiul unor nimicuri de această factură nu se putea angaja o colaborare cât de cât fructuoasă cu spionajul sovietic, care acţiona la nivel planetar, fără să se încurce în chestiuni derizorii. Ce se poate înţelege din asta? Nimic altceva decât că şi în materie de activitate informativă, prin ofiţerii lor, românii au fost ruda săracă şi pricăjită a întregului sistem socialist. Asta e situaţia şi nu are sens să vopsim o cioară nenorocită, deghizând-o în papagal. În schimb, în materie de represiune nu ne-a întrecut nimeni, chiar îi puteam concura pe sovietici, chiar dacă n-am avut o Siberie şi nici un Gulag.. Tot aşa se explică, în parte, şi reticenţa Serviciului Român de Informaţii de astăzi de a permite accesul la arhivele premergătorilor lui, un acces negrevat de restricţii stupide. S-ar putea deduce din ele chiar şi scenarii pentru filme cu Stan şi Bran. Ar muri toată ţara de râs, nu numai cei ce au avut nenorocul să ajungă la asemenea documente, şi nimic altceva!

Misiuni peste alte misiuni
„Activitatea internă se exercită de organele Securităţuii pe întreg teritoriul ţării, în rândul tuturor categoriilor sociale, a grupărilor politice, ramurilor profesionale, căutându-se şi culegându-se informaţii despre fapte şi stări de fapt care interesează securitatea statului nostru, cu scopul prevenirii acţiunilor criminale ale duşmanului de clasă. Atenţia organelor ce exercită acţiunea informativă internă se îndreaptă, îndeosebi, în următoarele direcţii: activitatea subversivă a duşmanului de clasă; acţiunea de propagare a naţionalismului şi şovinismului în rândurile naţionalităţilor conlocuitoare;: încercările duşmanului de a lovi regimul nostru democrat-popular, camuflându-se sub masca religiozităţii; manifestările duşmănoase în rândurile diferitelor categorii sociale, urmărindu-se starea de spirit a acestora şi felul cum privesc măsurile revoluţionare luate de regimul nostru pe drumul construirii socialismului.”
(ASRI, fond D, dosar 7892, vol. 4, f. 13)