Archive for the ‘Reporteri-spioni în România interbelică’ Category

Jilava nu a fost numai pentru români

30 Martie 2008

Între 23 august 1944 şi 6 martie 1945, pentru ziariştii occidentali acreditaţi în România, ca şi pentru românii care reprezentau diverse ziare şi agenţii de presă occidentale la Bucureşti, au fost momente de relativă euforie. După instalarea la conducerea ţării a guvernului Petru Groza, pe măsură ce represaliile, restricţiile şi cenzura deveneau lege, aceştia au început să se retragă pe rând, spre un liman în care aerul era cât de cât respirabil.

Printre ultimii care au reuşit să părăsească România intact s-a numărat şi ziaristul american Reuben H. Markham. Se împrietenise cu Nicolae Carandino şi l-a sfătuit, deoarece în răsăritul european, curând, se va îngroşa gluma, să plece împreună peste Ocean. Putea aranja asta, prin relaţiile sale de la Legaţia americană din Bucureşti. însă ziaristul român a respins oferta, convins că, în cazul când ruşii vor încerca să instaureze un regim comunist dur în România, Occidentul va interveni să-i descurajeze. Iar Reuben H. Markham i-a spus: Nicule, în timpul războiului, propaganda americană i-a creat lui Stalin o asemenea statură eroică încât va trece cel puţin un deceniu până când compatrioţilor mei le va fi scoasă din cap această imagine. şi, până atunci, veţi muri în puşcăriile comuniste şi tu, şi Iuliu Maniu, şi toţi ai voştri. Nicolae Carandino nu l-a ascultat, cum nu l-a ascultat nici pe Pamfil şeicaru, la 10 august 1944. Nicule, i-a spus patronul Curentului, vin ruşii grămadă, hai cu mine în Spania! însă interlocutorul său s-a încăpăţânat să rămână în ţară, considerându-se om de stânga, căruia ruşii nu aveau să-i reproşeze nimic. Cât eşti tu de stânga, au fost ultimele cuvinte ale lui şeicaru, de cravata pe care o porţi te vor spânzura. Ceea ce aproape că s-a şi întâmplat.
SPIONUL NIMåNUI. Dintre ziariştii străini de la Bucureşti, cu o soartă ambiguă şi ingrată s-a confruntat Charles Philippe Gyr, născut în 1890, la Lucerna, în Elveţia. După absolvirea studiilor universitare, lucrase ca inginer în Austria, la Osterreichische Dynamo Werke, în Linz. în 1924, a descins la Bucureşti, recomandându-se drept ziarist şi colaborând iniţial la Bukarester Tagespost. împreună cu profesorul Alfred Müncke, a reuşit să sustragă această gazetă din patrimoniul comunităţii apolitice germane din ţară şi s-o pună la dispoziţia organizaţiilor naziste în ascensiune, sub noua titulatură de Bukarester Tageblatt. De atunci înainte, ziarul a fost subvenţionat de Legaţia germană din Bucureşti.
în anii ’30, Charles Gyr era acreditat în România de următoarele publicaţii şi agenţii elveţiene de presă: Schweizer Presse Korrespondenz, Neue Berner Zeitung, St. Gallen Tagblatt, Geneva Presse Service, Schweizerische Mittelpresse şi Agenţia Telegrafică Elveţiană. Pe acest temei, a fost admis în conducerea Asociaţiei Presei Străine din România şi s-a introdus în numeroase cercuri diplomatice şi guvernamentale ale timpului. Una dintre cele mai durabile relaţii le-a stabilit cu diplomatul german Herman von Ritgen, în beneficiul căruia a prestat servicii de informator. După instalarea Misiunii Militare Germane în România, a devenit informator al lui Kurt Peter Geissler, Kriminalrat SS. De asemenea, a servit ca translator între diverşi vectori informativi germani şi legionarii români, fiind un iniţiat în complicatele lor combinaţii. între altele, după înfrângerea rebeliunii legionare, a fost martor ocular al plecării clandestine a lui Horia Sima din ţară.
O legătură mult mai discretă s-a stabilit între Charles Gyr şi locotenent-colonelul Roman Loos, fost consilier la direcţia de poliţie din Viena, cu care se va reîntâlni la Atena, când acesta era şeful poliţiei militare germane a trupelor de sub comanda generalului feldmareşal Wilhelm List. Apoi, Kurt Peter Geissler fiind expulzat din România, atenţia lui Gyr s-a concentrat cu prioritate asupra captării prieteniei noului ataşat de poliţie al Legaţiei germane, Gustav Richter. în scurt timp, a devenit şi informatorul acestuia, mai ales în ceea ce privea problemele evreieşti. în anii războiului, călătorind frecvent în Bulgaria, Grecia şi Turcia, pasămite ca ziarist, a acceptat să intermedieze corespondenţa sioniştilor din România cu comitetul de salvare de la Istanbul, în speţă cu Charles Haim Barlas. Comitetul asigura securitatea emigrărilor evreieşti legale şi ilegale din România spre Palestina. Bineînţeles, fotocopiile acestei corespondenţe, efectuate la atelierul Julieta de pe Calea Victoriei, ajungeau sistematic la Gustav Richter. Aceeaşi soartă a avut-o şi corespondenţa transmisă de dr. Wilhelm Filderman la Istanbul, prin aceeaşi filieră.
în schimb, Charles Gyr nu i-a mai raportat lui Gustav Richter un mesaj al lui Charles Barlas pentru Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri de la Bucureşti. Un mesaj similar i l-a încredinţat şi lui Radu Lecca, comisar al guvernului pentru relaţiile cu evreii. Merită a fi semnalat şi faptul că, aflându-se în acel moment în Turcia, Charles Gyr a fost primul ziarist occidental care a publicat în presa elveţiană un reportaj coerent despre tragedia emigranţilor de pe vasul Struma. Acest reportaj fiind preluat în majoritatea cotidienelor de mare tiraj din ţările coaliţiei antinaziste.
VREMEA DIZGRAŢIEI. Probabil nu se va şti niciodată pentru ce serviciu de spionaj a lucrat cu adevărat. Poate nici nu a avut un stăpân veritabil în această meserie periculoasă. însă, în mod cert, era grav atins de mania trocului de informaţii. Recepta de la toată lumea şi vindea tuturor celor interesaţi, de la Istanbul, Atena, Sofia şi Bucureşti, iar beneficiile le investea în obiecte de preţ. După 23 august 1944, deşi din Karl Gyr redevenise Charles Gyr, a fost exclus din Asociaţia Presei Străine, fiind considerat un colaborator al naziştilor. în Elveţia nu îndrăznea să plece, deoarece prietenul său Hans Welthi, tot zierist, ajuns la St. Gallen, fusese condamnat la doi ani închisoare, pentru aceeaşi culpă de a fi divulgat lui Gustav Richter corespondenţa secretă a sioniştilor. La Legaţia elveţiană din Bucureşti nu mai era bine primit.
Urmărit îndeaproape de Siguranţă, s-a ascuns o vreme pe la diverse amante, trăind din vânzarea unor bijuterii acumulate în timp. într-un târziu, a reuşit să intre în contact cu un comisar de poliţie, Vintilă Weiss, care i-a promis că-l va scoate din ţară, contra unui comision corespunzător, fireşte. însă Vintilă Weiss a fost curând arestat şi, prin interogarea lui, s-a ajuns şi la Charles Gyr. Acesta a fost reţinut la 23 mai 1950, la aproape doi ani după transformarea Siguranţei în Securitate. Cei ce l-au arestat nu au ştiut cum să-l claseze, cazul fiind totalmente atipic, şi l-au introdus în lotul sioniştilor pe care-i trădase cândva, ajunşi şi ei în detenţie. La 31 ianuarie 1952, sub o nouă anchetă, a încheiat redactarea întregii poveşti a carierei lui de spion pe cont propriu, într-o depoziţie autografă care numără peste o sută de file, scrise de mână, mărunt. A fost eliberat abia în 1955, cu obligaţia de a se repatria în Elveţia. Depoziţia la care ne referim acoperă un capitol întreg de istorie secretă, incitant pentru publicul larg şi puţin cunoscut istoricilor.
O VICTIMå A CUPIDITåŢII. După 23 august 1944, ziaristul Frank Edward Stevens a revenit în România, în cadrul Misiunii Militare Americane, fiind instruit corespunzător de serviciile OSS, precursoare ale CIA de astăzi. Din 1945 până în 1949, şi-a reluat activitatea de îndrumare a filialei organizaţiei YMCA din România, supranumită şi ACT (Asociaţia Creştină a Tinerilor). în acelaşi timp, a îndeplinit şi sarcini politice şi informative, atât în cadrul Misiunii Militare Americane, cât şi, mai târziu, în beneficiul Legaţiei americane de la Bucureşti. în această perioadă, asupra evoluţiilor sale din România plutesc anumite dubii, în sensul că mulţi cetăţeni români dintre cei ce au fost arestaţi au avut în prealabil relaţii cu el, confesându-i sentimentele lor anticomuniste.
Există motive temeinice să apreciem că a fãcut un joc dublu, lucrând nu numai pentru americani, ci şi pentru organele autohtone ale Siguranţei. „într-un cerc intim – consemna o notă a Siguranţei din 16 mai 1945 -, ziaristul american Stevens a declarat că discursul premierului Churchill va provoca o accelerare a precizării raporturilor dintre anglo-americani şi ruşi. în trei-patru săptămâni, a declarat acest gazetar, se va şti dacă mai este posibilă colaborarea politică a aliaţilor şi după război. Sunt toate indiciile să se afirme – a mai precizat acest gazetar – că această colaborare cu Rusia este puţin probabilă, pentru că Moscova nu a respectat nici unul din angajamentele pe care şi le-a luat până acum la Yalta.” S-ar mai fi auzit că Molotov va fi schimbat cu Litvinov. Atunci ar însemna că, prin Litvinov, care „are relaţii în cercurile politice şi financiare din Statele Unite”, Moscova ar dori totuşi să întreţină relaţii bune cu americanii şi britanicii. Cu Molotov asemenea relaţii erau imposibile. Fireşte, în bună parte, tot ceea ce afirma Frank Edward Stevens era valid, însă toţi cei ce s-a întâmplat să-i asculte tiradele au ajuns la Jilava, în timpul primului val de arestări operate după criterii politice sub guvernarea lui Petru Groza.
DE-ALE SIGURANŢEI. La 27 noiembrie 1945, din nou, Direcţiunea Generală a Poliţiei semnala că societatea YMCA desfăşura o intensă activitate „antidemocratică” şi ca nucleu de spionaj totodată. „Toate manifestările acestei asociaţii sunt regizate de către Constantin Zahirnic şi Frank Stevens, fiind îndreptate împotriva regimului.” Ziaristul american era acuzat de trafic de aur şi devize, iar bursa clandestină a medicamentelor era condusă tot de Frank Stevens, care avea şi un birou de presă la sediul YMCA, fiind ajutat de Mircea Poenaru-Bordea, un anume Marinescu şi Ana Filipescu Vatriceanu. Conducerea asociaţiei primea lunar un fond special de spionaj, prin maiorul Paul Gloud, membru al Misiunii Militare Americane de la Bucureşti. între altele, la 2 februarie 1946, se ştia că Frank Stevens ar fi spus că Nunţiatura papală i-a promis o subvenţie pentru YMCA. „S-ar putea întâmpla însă – aprecia Siguranţa -, datorită celei de-a doua ocupaţiuni a dlui Stevens, ca subvenţia în chestiune să fie doar un fond de informaţii, cunoscându-se mai ales colaborarea din urmă dintre Vatican şi guvernul american.”
în sfârşit, la 3 iulie 1946, aceeaşi structură contrainformativă semnala: „La sediul societăţii YMCA funcţionează o importantă agentură a Misiunii Americane. Din sursa Misiunii Americane suntem informaţi că ziaristul Frank Stevens, care a revenit din nou în Capitală, a început o intensă activitate informativă în birourile societăţii YMCA din str. Progresului nr. 8. Este vizitat zilnic de numeroase persoane printre care notăm pe Sebastian şerbescu, directorul ziarului Semnalul, Jenică Protopopescu din Intrarea Armaşului 4, cunoscut escroc, Saşa Roman-Zilb din Aleea Mitropoliei, dr. Emil Belizarie, membru PNţ, Tanţi Budişteanu din str. I. L. Caragiale nr. 1, Vasile Soica, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, Otto Gagel, mare industriaş, Constantin Fournaracki, din str. Orlando nr. 6 bis, general Socrate Mardare de la secţia culturală a MStM, Rodolfo Gliez, supus bolivian, cunoscut traficant, Magdalena Samitca din str. Sfinţii Apostoli nr. 59. Rapoartele sale informative le prezintă direct lui Burton Berry, fiind colaboratorul său cel mai apropiat în ce priveşte chestiunile politice.” Sursa care furniza informaţiile era considerată serioasă. Acesta a fost contextul în care Siguranţa l-a „întors” pe Frank Edward Stevens, ulterior furnizându-l Securităţii.
FINAL FåRå GLORIE. Asupra a ceea ce s-a întâmplat mai târziu, documentele din arhivele româneşti au un aspect sibilinic. în vara anului 1950, la Bucureşti, Frank Edward Stevens a organizat o conferinţă de presă şi a făcut declaraţii publice, în care a recunoscut activitatea sa de spionaj, desfăşurată în România, în favoarea serviciilor speciale americane. însă realitatea românească a timpului l-ar fi determinat să-şi revizuiască opţiunile. în aceste declaraţii, apărute atât în presa internă, cât şi în cea internaţională, Frank Edward Stevens se legitima drept un partizan al regimului comunist din România şi un înfocat „luptător pentru pace“. Probabil, având în vedere faptul că practica pe o scară largă traficul clandestin de valută, a fost surprins în flagrant şi a devenit obiectul unui şantaj, dar asta însemna că era pretabil la a fi şantajat.
Iată ce declara Frank Edward Stevens într-o amplă scrisoare adresată Scânteii, apărută la 8 iulie 1950, sub titlul “Simt că este de datoria mea să spun poporului american adevărul despre România”: “Cunosc România bine. Mai mult de 25 de ani din cei mai frumoşi ani ai mei i-am trăit în mijlocul poporului vostru. Realităţile din ţara voastră nu mă mai pot înşela. Toate eforturile din partea oricărei clici, oricărui grup, oricăror alianţe de aţâţători la război nu vor opri lupta poporului român pentru o viaţă mai bună.” Iar Scânteia considera asemenea declaraţii drept “o nouă şi puternică demascare a aţâţătorilor la război”.
Până în 1957, după ce solicitase pasămite azil politic în România, Frank Edward Stevens a trăit retras, împreună cu familia sa, la o proprietate din localitatea Tohani, pe care o achiziţionase înainte de al doilea război mondial. De fapt, era vorba despre un veritabil domiciliu forţat. Se înţelege din documente că situaţia lui financiară era tot mai precară. în cele din urmă, autorităţile româneşti i-au îngăduit să se repatrieze în SUA, unde nedumeririle stârnite de atitudinea sa se estompaseră între timp.
PRIZONIER AL JUSTIŢIEI ROŞII. Născut la 5 septembrie 1908, la Brăila, Leonard Kirschen, fiul lui Peter-Eduard şi al Minei, studiase la Clifton College din Marea Britanie. Licenţiat în drept, se dedicase gazetăriei încă din anii anteriori intrării României în al doilea rãzboi mondial. Era unul dintre cei mai activi corespondenţi din România ai presei anglo-saxone. între 1941 şi 1944 s-a repliat în Turcia şi există documente care atestă că, în acea perioadă, a colaborat cu serviciile de informaţii ale Marii Britanii. într-o declaraţie a lui Constantin Bursan, anchetat de Securitate la 13 februarie 1952, citim: „Sosit la Ankara, m-am adresat lui Leonard Kirschen, pe atunci corespondent al unor ziare englezeşti în capitala Turciei, cu rugămintea să-mi indice persoana competentă din partea Agenţiei Evreieşti, cu care să pot sta de vorbă şi căreia să-i predau corespondenţa ce-mi fusese încredinţată în acest scop de dr. W. Filderman, înainte de plecarea mea din Bucureşti. După două zile, cred, Kirschen mi-a indicat pe Barlas, care se gãsea la Pera Palace, la Istanbul. ţinând seama de legăturile lui Leonard Kirschen cu colonelul Archibald Gibson, şeful Intelligence Service-ului (filiala din Istanbul – n.n.), am înţeles că prin acesta a descoperit pe Barlas, care, pe cât îmi amintesc, avea paşaport englezesc.“ într-adevăr, cum am mai spus, Charles Haim Barlas era în vremea aceea şeful Comitetului de Salvare din Istanbul, care organiza securitatea emigrărilor evreieşti din România spre Palestina.
După 23 august 1944, Leonard Kirschen a revenit la Bucureşti, în calitate de corespondent al agenţiei Associated Press. A fost arestat la 24 aprilie 1950 şi, prin sentinţa nr.160 din 23 ianuarie 1951, a fost condamnat la 25 ani muncă silnică, pentru înaltă trădare. Bineînţeles, i s-au imputat şi relaţiile cu filialele Intelligence Service de la Ankara şi Istanbul, din anii războiului, ceea ce era o absurditate curentă în epocă, deoarece Leonard Kirschen acţionase atunci în folosul aliaţilor, deci şi al Uniunii Sovietice. A fost eliberat din detenţie la 4 martie 1960, în baza Decretului nr. 83 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, emis în urma unor intervenţii oficiale ale guvernului Marii Britanii. După ce i s-a permis să plece din ţară, şi-a reluat activitatea la agenţia Associated Press, apoi s-a stabilit în Elveţia. în 1963, a publicat cartea memorialistică Prisoner of Red Justice (An Account of Ten Year’s Captivity in Communist Rumania). A încetat din viaţă la 30 aprilie 1983, la Londra.
UNEORI S-A ŞI MURIT. Nu putem să nu-l amintim aici şi pe Liviu Popescu-Nasta, născut la 1 aprilie 1891, la Braşov. Fiul lui Victor Popescu şi al Luizei Nasta, ziarist din momentul când a ieşit din adolescenţă, era corespondentul din România al unor influente cotidiene anglo-saxone. Este adevărat, fie că a ştiut, fie că n-a ştiut despre ce era vorba, a intrat în relaţii suspecte cu unele agenţii de presă fantomă, care, de fapt, se ocupau cu altceva decât cu gazetăria. însă, cu siguranţă, pentru serviciile aduse ţării până atunci, merita altă soartă. A fost arestat arestat la 25 iulie 1949 şi a decedat la 6 decembrie 1956, în spitalul penitenciarului Văcăreşti. Din alte mărturii şi documente, cum ar fi memoriile lui Ion Ioanid, rezultă că ar fi expiat în penitenciarul Piteşti.

DECLARAŢIE SUB DICTARE
„În cadrul OSS, am urmat diferite şcoli de spionaj şi anume la şcoala denumită The Farm de lângă Washington, care era o şcoală superioară pentru instruirea în materie de spionaj; a doua şcoală la care am fost trimis a fost cea de lângă Baltimore, denumită The Pennsylvania School, care era pentru începători în materie de spionaj; iar a treia şcoală era cunoscută sub numele de Virginia School şi făcea pregătirea fizică a elevilor. Astfel, am cunoscut pe şefii spionajului american, caracterul acestui spionaj şi metodele lui de lucru.”
(Frank Edward Stevens, 8 iulie 1950)

EXCEPŢIE SAU REGULå?
„În cercurile ziariştilor anglo-americani, manifestări ca aceea a dlui Stevens se produc din ce în ce mai des. Aceşti oameni au prilejul să cunoască îndeaproape metodele gangstereşti cu care trusturile apusene de presă lansează tot felul de minciuni şi calomnii împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor de democraţie populară, pentru a spori încordarea internaţională şi a hrăni în chip artificial isteria de război.”
(Scânteia, 9 iulie 1950)

Falanga anglo-saxonă

30 Martie 2008

După încheierea primului război mondial, cel dintâi gazetar acreditat de un ziar britanic la Bucureşti, a fost Dimitri Buhatov Rostowski. Nu era englez ca atare, o spune şi numele lui, se născuse în 1906, în Rusia ţaristă, într-o familie pe care revoluţia din 1917 o afectase profund. După ce luptase împotriva regimului bolşevic în calitate de voluntar, în armata generalului Wranghel, în timpul războiului civil din primii ani ’20, fusese nevoit să emigreze din ţara natală, stabilindu-se iniţial în Marea Britanie. Societatea engleză nu numai că l-a adoptat, dar i-a oferit şi un rost, destul de ambiguu, după cum vom vedea.

Dimitri Buhatov Rostowski a descins în România sub acoperirea unui paşaport Nansen, acordat de Societatea Naţiunilor apatrizilor ruşi, şi reprezenta ziarul Daily Mail, începând din 22 ianuarie 1925, când i s-a eliberat şi primul bilet de liberă petrecere în România, de către serviciul Controlul Străinilor al Poliţiei bucureştene.
SPIONAJ SUB ACOPERIRE. Cum îl reprezenta e o altă poveste, el însuşi mirându-se de inepţiile publicate despre români, uneori sub numele lui, de cunoscutul cotidian londonez. şi la 15 februarie 1929 chiar i-a scris lui Douglas Crawford, redactorul pentru străinătate al respectivului ziar, că ştirile referitoare la România erau scoase din pălărie de indivizi cu o fantezie excesiv de bogată. întrebând, totodată, cine erau aceştia. Uşor iritat, Douglas Crawford i-a răspuns că, de vreme ce însuşi Rostowski nu-şi alimenta gazeta cu informaţii verificate, redacţia nu avea încotro şi era nevoită să apeleze la surse ocazionale. Normal. Dedicat cu precădere activităţilor de spionaj în beneficiul Intelligence Service, Rostowski acorda mai multă atenţie rapoartelor pentru structurile britanice de resort decât corespondenţelor lui de acoperire. Fapt care se resimţea în paginile din Daily Mail. Destinul l-a scăpat în cele din urmă de povara unei dedublări stânjenitoare, care începuse să bată la ochi, Atins de o maladie tratabilă numai chirurgical, Rostowski a refuzat să se opereze la Bucureşti şi a plecat la Geneva, ca să moară sub bisturiu elveţian.
în anii ce au urmat, în poziţia de lider al grupului britanic de presă din România s-a insinuat Archibald Gibson, corespondentul cutodianului The Times. Cel puţin acesta nu s-a disimulat, practica spionajul pe faţă, fapt despre care aveau cunoştinţă şi protipendada bucureşteană, şi autorităţile româneşti. Se pare chiar că se încheiase un soi de pact confidenţial între el şi serviciile autohtone de aceeaşi factură, conduse de faimosul Mihail Moruzov. Interesant, şi Archibald Gibson se născuse la Moscova, la 3 martie 1904, şi s-a integrat în mediul social românesc până acolo încât s-a căsătorit cu o româncă sadea, despre care avem toate motivele să fim convinşi că-i fusese strecurată în pat de serviciul secret român. în februarie 1941, când Marea Britanie a rupt relaţiile diplomatice cu România, aceasta a lăsat de izbelişte o căsătorie care nu-i mai pria şi a refuzat să-şi urmeze soţul la Istanbul, unde se repliase mai toată reţeaua britanică de spionaj din spaţiul balcanic.
Totuşi, relaţiile lui Archibald Gibson cu Bucureştii nu s-au întrerupt nici o clipă. în calitate de reprezentant oficial al SOE în Turcia, a fost permanent la curent cu tot ce se întâmpla remarcabil în viaţa politică, socială şi economică a României. Printre cei ce îi furnizau informaţiile de rigoare, toate de primă mână, s-au numărat ziaristul elveţian Karl Gyr – Charles Gyr după ieşirea României din alianţa cu Reichul nazist – şi fostul deputat liberal Constantin Bursan. Naveta acestora între Bucureşti şi Istanbul, practicată cu voia Serviciului Special de Informaţii român, condus de data aceasta de Eugen Cristescu, a rămas consemnată documentar şi, mult mai târziu, şi unul, şi celălalt au fost luaţi la întrebări de Securitate. Nu s-a mai ţinut cont de faptul că ambii colaboraseră cu un aliat al Uniunii Sovietice. Karl Gyr a fost reţinut aproape cinci ani în anchetă, dar n-a compărut în faţa vreunei instanţe din lipsă de probe valide, fiind apoi expulzat. în schimb, Constantin Bursan a decedat în detenţie, în spitalul penitenciarului Văcăreşti, la 18 ianuarie 1952.
TURTIT DE VINUL DE MURFATLAR. Dintre ziariştii britanici în trecere prin România, unii au fost trataţi cu consideraţie, iar alţii nu. în ciuda faptului că Marea Britanie, împreună cu Franţa, garantase frontierele româneşti şi se putea presupune că funcţiona între Londra şi Bucureşti o alianţă militară de facto. Astfel, în august 1939, cu numai cu câteva zile înainte de declanşarea celui de-al doilea război mondial, s-a întâmplat să descindă în România aşa-zisul ziarist englez Ralph F. Hoddinott, acreditat de o publicaţie obscură din Oxford, de care Direcţia Presei de la Bucureşti nu avea cunoştinţă. Funcţionarul superior Ion Dragu, care gestiona relaţiile ziariştilor străini cu Ministerul Afacerilor Străine şi, apoi, cu Ministerul Propagandei Naţionale, a şi comunicat această nedumerire Direcţiunii Poliţiei de Siguranţă. Hoddinott venea din Polonia, însă reşedinţa lui permanentă se afla la Atena. Curios, în ţara cu care aveam frontieră directă atunci îl interesase centura de fortificaţii dintre Stanislawow şi Lwow, care ar fi trebuit să bareze un atac declanşat de sovietici. în România, sub pretextul cercetării antichităţilor din Dobrogea, a încercat să ajungă în Cadrilater, pe linia fortificaţiilor dintre Turtucaia şi şabla. şi se ridica întrebarea: ce voiau să ştie englezii, de fapt? Dacă Polonia va putea să reziste unui război purtat pe două fronturi, cu germanii în vest şi cu ruşii în est? Dacă bulgarii ar fi putut să străpungă fortificaţiile româneşti din Cadrilater? în toamna lui 1940, nu se poate uita, Londra a salutat revenirea Cadrilaterului în componenţa Bulgariei.
Luat în primire de comisarul A. Gheorghiu, şeful poliţiilor din Eforie, Carmen Sylva şi Techirghiol, Ralph Hoddinott a sfârşit prin a da totul din el. După ce l-a împins într-o cârciumă şi l-a îmbătat tun, comisarul Gheorghiu l-a interogat cum a vrut şi a aflat că englezul, departe de a fi ziarist, era agent al Intelligence Service şi a obţinut de la el chiar şi adresele celor două cutii poştale de la Atena, spre care erau îndrumate rapoartele lui şi ale altor britanici din sud-estul european, cu o îndeletnicire identică. Una era plasată pe str. Homer nr. 17, iar cealaltă pe str. Sira nr. 60. în cele din urmă, Ralph Hoddinott a fost transportat sub escortă la Bucureşti, peripeţiile lui ulterioare învăluindu-se în clarobscur.
JOCUL TELEGRAMELOR INVENTATE. Nici M. H. Lovell, corespondent temporar al agenţiei Reuter la Bucureşti, nu a avut aici un trai liniştit. A fost expulzat în martie 1940, pentru tentativa de a produce zâzanie între România şi Reich, într-un moment când diplomaţiei bucureştene numai asta îi mai lipsea. Totul a plecat de la o telegramă interceptată de Siguranţă, în care acuzase Germania că ar fi adresat României un ultimatum. Scenariu identic cu cel montat de englezi şi în primăvara lui 1939. Presa bucureşteană n-a făcut publică ştirea şi nici presa britanică nu a găsit de cuviinţă să dea incidentului vreo amploare. După ştiinţa noastră, numai ziarul în limba ebraică din Palestina, Haboker, a încercat să explice cele întâmplate la Bucureşti: „Dl. M. H. Lovell, ziarist englez şi corespondent al agenţiei Reuter – preciza această gazetă -, a fost arestat pe neaşteptate de poliţia din Bucureşti şi ţinut în arest patru ore, după care a fost expulzat peste frontiera ungară. Sir Reginald Hoare, ministrul Marii Britanii în Bucureşti, a prezentat o notă de protestare ministrului de externe Gafencu. Se crede că această expulzare a fost provocată de intrigi naziste, care aveau drept scop înlăturarea influenţei engleze şi franceze în România. Iată cum s-au petrecut faptele: ataşatul comercial al Germaniei la Bucureşti, Arthur Konradi, a comunicat lui Luvil că dr. Clodius, delegatul economic nazist în România, ar fi înaintat guvernului român un ultimatum. Luvil s-a grăbit să trimită această ştire secretă la Londra. îndată ce aceasta a fost dată publicităţii, Legaţia Germaniei de la Bucureşti a protestat telefonic pe lângă guvernul român. Luvil a fost invitat la Ministerul Propagandei Naţionale. în timp ce aştepta pe coridor, a venit şi corespondentul agenţiei germane DNB, care a înaintat un nou protest. După aceasta, Lovell a trimis la Londra o dezminţire oficială din partea guvernului român, crezând că afacerea s-a terminat. A doua zi, Luvil a fost din nou chemat la MPN, de unde a fost arestat şi expulzat. El a fost învinuit că ar fi trimis o altă telegramă asupra speranţelor Germaniei de a răsturna guvernul Tătărescu şi de a aduce în loc, ca şef al guvernului, pe Vaida-Voievod. Lovell susţinea că nu a trimis niciodată o astfel de telegramă. între timp, autorităţile române nu au permis nimănui din partea Legaţiei Angliei de a da ochii cu el. Enigma celei de-a doua telegrame nu a fost încă dezlegată. Un singur lucru este cert: Lovell nu a trimis-o. Astfel, naziştii nu se dau în lături de la nici o falsificare sau înşelăciune pentru a compromite pe englezi în ţările neutre.” într-adevăr, nu era prima dată când propaganda britanică fabrica ultimatumuri germane inexistente. A doua telegramă, totuşi, putea fi un rod al intoxicărilor elaborate în anturajul lui Arthur Konradi, despre care mult mai târziu s-a aflat că dirija întreaga reţea germană de spionaj din spaţiul român. Cu toate că o paralizie contactată cu vreo doi ani în urmă îl ţintuise pe toată viaţa într-un fotoliu rulant.
Mai mult noroc a avut Cedric Salter, luat în colimator de poliţia legionară, în toamna lui 1940, fără o motivaţie precisă. Acesta dorea să se căsătorească cu Ana Ciorescu, zisă Nelly, pe care o angajase ca secretară, şi cu care trăia de aproape un an în concubinaj. Poliţia o considera o „demimondenă”, fără şanse de a se cupla legal cu englezul, deoarece acesta era căsătorit şi în Anglia şi se afla într-un proces de divorţ a cărui sentinţă nu se mai pronunţa. Era prea puţin spre a fi agăţat de ciracii lui Horia Sima şi cei rămaşi în Direcţia Presei şi după abdicarea lui Carol al II-lea, mai păstrrând în ei un rudiment de civilitate, au intervenit cu promptituduine în favoarea lui Salter: nu ne amestecăm în viaţa particulară a individului. Fără dificultăţi notabile au pătruns pe teritoriul român şi l-au părăsit ziariştii britanici Patrick Francis Maitland (The Times) şi Serge Nabokoff (Daily Mirroir). Sau americanii Daniel Luce, corespondent pentru Europa Centrală şi de Est al publicaţiilor Life, Fortune şi Time, şi Reuben H. Markham, reprezentantul de la Bucureşti al agenţiei Associated Press.
VINOVAŢI SAU NEVINOVAŢI? De altfel, ziariştii americani călcau pe aceste meleaguri îndepărtate mai rar, însă, în unele cazuri, nu au scăpat nici ei de dizgraţia autorităţilor româneşti. Semnificativ a fost cazul lui Walter Duranty, corespondentul itinerant al lui The New York Times. Accentuând asupra frecventelor lui călătorii la Moscova, în calitate de emisar al preşedintelui Roosevelt, Direcţia Presei de la Bucureşti îl caracterizase succint, într-o notă de uz intern: „Refuză întotdeauna să aibă contacte oficiale şi se documentează după cum îi place.” Sistemul nu a plăcut, dimpotrivă, a stârnit suspiciuni şi nu i-a priit. în mai 1939, într-o corespondenţă preluată de NANA – Asociaţia agenţiilor de presă din New York – şi apărută în mai multe ziare de peste Ocean, afirmase că „armata română nu este pregătită de război”, relatarea conţinând şi unele date din categoria secretelor militare. Când războiul bătea la uşă, o asemenea afirmaţie nu putea decât să aducă prejudicii majore autorităţilor de la Bucureşti. Nu întâmplător, Walter Duranty a fost invitat să plece din România.
De asemenea, sub efemerul regim legionar, a fost determinat să plece din ţară şi ziaristul american Winston Burdett. La Bucureşti, se cuplase cu italianca Lea Schiavi, corespondenta cotidianului milanez L’Ambrosiano. în ianuarie 1940, aceasta primise autorizaţia Marelui Stat Major să viziteze fortificaţiile de pe Nistru, în rest petrecându-şi timpul la Hotelul Esplanade din Bucureşti, în octombrie 1940, a plecat împreună cu Winston Burdett la Ankara, unde a fost asasinată de un comando al Gestapoului. Asta însemna că oriunde s-ar fi mişcat târa după ea şi o coadă, ferm hotărîtă să-i facă de petrecanie. Despre amantul ei de peste Ocean nu a mai ajuns nici o veste în România
URMA SCAPå TURMA. După instalarea regimului legionar şi preluarea frânelor statului de către generalul Ion Antonescu, circulaţia ziariştilor anglo-saxoni pe la Bucureşti s-a diminuat considerabil, în locul acestora insinuându-se germanii şi italienii. Ultimul rămas pe poziţii a fost ghinionistul Frank Edward Stevens, intrat şi el pe mâna Securităţii, însă mult mai târziu. Se născuse la 28 februarie 1883, la Moulton, Alabama, SUA, ca al patrulea fiu al lui James şi al Eupheniei. După o copilărie marcată de privaţiuni, se înrolase în 1908 în armata americană, urmând în paralel cursuri liceale şi universitare. Totodată, a intrat în contact cu organizaţia YMCA, fiind trimis ca reprezentant al ei în Franţa, după încheierea primului război mondial. în 1922, a descins în România, unde a fost angajat ca instructor de educaţie fizică la ONEF, iar peste doar câţiva ani a cumulat şi funcţia de secretar general al filialei YMCA din ţară. Din 1927 până în 1941, în calitate de corespondent acreditat la Bucureşti, a colaborat la importante cotidiene şi agenţii de presă americane şi britanice, între care amintim International News Service, Reuter, The Consolidated Press of America şi United Press. Publicaţia la care a colaborat cu prioritate a fost Christian Science Monitor, ediţia din Boston. în primăvara lui 1940 era preşedintele Asociaţiei Presei Străine din Bucureşti, bucurându-se de o consideraţie deosebită şi din partea colegilor, şi din partea autorităţilor. Practic, era singurul ziarist străin care putea să-şi transmită corespondenţele fără a fi cenzurat.
Necazurile lui au început în toamna aceluiaşi an 1940, mai exact la 3 septembrie, când a transmis pentru United Press o ştire evident falsă: “Antonescu a acceptat mandatul de prim-ministru şi a dat ordin să se tragă asupra Palatului Regal!” Astăzi cunoaştem destulă istorie ca să ştim că rocada puterii a decurs altfel. Drept urmare, legătura prin telefon cu străinătatea i-a fost tăiată. Avea prieteni la Societatea de Telefoane, care nu-i deturnau apelurile prin circuitele Siguranţei, dar, la 7 septembrie 1940 s-a decis să fie supus şi el unei cenzuri drastice. în continuare, s-a întâmplat ceva extrem de ciudat: deşi nu mai expedia în străinătate nici un fel de corespondenţă, presa americană îi atribuia diverse articole saturate de fantezii. Nici el nu înţelegea mai nimic din tot ce se întâmpla. în martie 1941 serviciul Controlul Străinilor a refuzat să-i mai prelungească termenul de şedere în ţară, însă Direcţia Presei a apreciat că nu era cazul să se procedeze necugetat cu singurul ziarist american care mai exista la data aceea în România. Totuşi, Direcţia Generală a Poliţiei nu a cedat. în aceeaşi primăvară, după plecarea englezilor din Bucureşti, Asociaţia Presei Străine a fost desfiinţată şi înlocuiită cu Uniunea Presei Străine, condusă de acum de germani.
SFÂRŞIT DE ETAPå. Frank Edward Stevens a refuzat să se înscrie în noua structură profesională. La 31 iulie 1041, prin Petre Ilcuş, Direcţia Presei a reuşit să-l scutească de expulzare şi a recomandat iar poliţiei să-i acorde posibilitatea de a rămâne în ţară, însă “fără dreptul de a exercita o profesiune”. în felul acesta, a putut să-şi prelungească şederea în România până în decembrie 1941, când şi relaţiile diplomatice cu SUA au fost întrerupte. La începutul anului 1942, împreună cu întregul personal al Legaţiei americane de la Bucureşti, Frank Edward Stevens a plecat mai întâi la Istanbul, apoi peste Ocean, unde a fost contactat de Biroul de Servicii Strategice (OSS), ca specialist în problemele româneşti. Iar după 23 august 1944 va reveni în România, în cadrul Misiunii Militare Americane. Nu-şi închipuia ce-l aşteaptă.

ÎNTÂLNIRI DE TAINå.
Marţi seara, 30 octombrie, a avut loc în casele lui Alexe Gheorghiu, din str. Dianei 5, o masă politică intimă, la care au participat generalul Ilie şteflea, fostul şef de stat major al lui Antonescu, Frank Stevens, Bălan, secretar general la Ministerul de Finanţe, şi dna Popescu, fiica lui Stelian Popescu. După un lung expozeu de politică externă al dlui Stevens, cei prezenţi – care de fapt sunt toţi agenţi în solda anglo-americanilor – au discutat îndelung evenimentele şi mai ales situaţia internă. Dl Bălan a comunicat – după datele avute asupra sa – stadiul în care s-a ajuns cu aplicarea Armistiţiului şi la cât se ridică zilnic ridicările sovietice din România, indiferent sub ce formă se produc. Dl general şteflea a dat lămuriri şi a comentat situaţia din armata română sau din resturile armatei române, aşa cum zic americanii, dezvăluind felul în care se face democratizarea oştirii.
(SSI, 7 noiembrie 1945)

SPIONAJ
La sediul societăţii YMCA funcţionează o importantă agentură a Misiunii Americane. Din sursa Misiunii Americane suntem informaţi că ziaristul Frank Stevens, care a revenit din nou în Capitală, a început o intensă activitate informativă în birourile societăţii YMCA din str. Progresului nr. 8. Este vizitat zilnic de numeroase persoane printre care notăm pe Sebastian şerbescu, directorul ziarului Semnalul, Jenică Protopopescu din Intrarea Armaşului 4, cunoscut escroc, Saşa Roman-Zilb din Aleea Mitropoliei, dr. Emil Belizarie, membru PNţ, Tanţi Budişteanu din str. I. L. Caragiale nr. 1, Vasile Stoica, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, Otto Gagel, mare industriaş, Constantin Fournaracki, din str. Orlando nr. 6 bis, general Socrate Mardare de la secţia culturală a MStM, Rodolfo Gliez, supus bolivian, cunoscut traficant, Magdalena Samitca din str. Sfinţii Apostoli nr. 59. Rapoartele sale informative le prezintă direct lui Burton Berry, fiind colaboratorul său cel mai apropiat în ce priveşte chestiunile politice. Sursa: serioasă.
(DGP, 3 iulie 1946)

Expulzaţi din România

30 Martie 2008

în perioada interbelică, reîntregită, lansată într-un progres cultural şi economic constant, beneficiind şi de o poziţie strategică de neignorat, România devenise un punct de atracţie pentru numeroşi gazetari străini, sigur mai numeroşi decât cei acreditaţi în zilele noastre la Bucureşti. Explozia mijloacelor de informare din epocă, dezvoltarea radiodifuziunii, multiplicarea şi specializarea publicaţiilor tipărite erau susţinute de un număr apreciabil de slujitori ai condeiului şi microfonului, numai că printre ei au început să se insinueze şi impostori de duzină, dar şi indivizi pentru care gazetăria nu era o ocupaţie de bază, ci una de acoperire.

LA VREMURI NOI, PROBLEME NOI. în jurul redacţiilor şi a agenţiilor de presă, impostorii roiau ca fluturii de noapte în jurul surselor de lumină, seduşi de mirajul unei îndeletniciri despre care, pentru cei ce o priveau din afara ei, se crease impresia că era şi uşoară, şi bine remunerată, ca să nu mai vorbim şi de faptul că le furniza tuturor plăcerea de a călători în ţinuturi exotice. Pe de altă parte, serviciile secrete de pretutindeni nu se mulţumeau să culeagă informaţii din ziare şi din emisiunile radiofonice. Mai mult, recrutau numeroşi agenţi dintre ziarişti, sau strecurau în mediile acestora agenţii lor proprii, gata formaţi. Printre toţi, ponderea o deţineau nu cei ce culegeau informaţii, ci aceia care le denaturau, provocând unor ţări neagreate de altele prejudicii de imagine sau chiar implicându-le în scandaluri puse la cale cu o minuţie şi dexteritate de ceasornicari. Prin forţa împrejurărilor, poliţia şi serviciile secrete din România s-au trezit în situaţia de a face faţă unor situaţii nemaiîntâlnite până atunci.
Uneori, eforturile lor de a contracara pericole potenţiale se consumau în gol. Semnificativ a fost cazul lui Hermann Schneider, colaborator la ACS Revue (Automobil Club Suisse Revue), care a solicitat Consulatului român de la Zürich, în august 1932, viza de intrare în România. Consulatul a comunicat legaţiei din Berna că numitul ar fi fost „un prieten al ruşilor”, iar Lucian Blaga, ataşatul nostru de presă, a transmis informaţia nu prea verificată la Bucureşti. Intriga şi faptul că Hermann Schneider era cetăţean german, dar prefera să lucreze pentru publicaţiile elveţiene. în realitate, numitul se săturase până în gât de nazism şi căuta în Elveţia un climat nestresat de constrângerile din Reich. Mai călătorise o dată în România, în calitate de trimis special al cotidianului Neue Züricher Zeitung, învârtindu-se mai ales prin Basarabia şi Bucovina, teritorii pe care a fost pus şi de data aceasta sub o strictă supraveghere. însă rapoartele de poliţie din octombrie 1932 nu au semnalat nimic ieşit din cale afară. Personajul chiar era ziarist şi încă unul versat în profesie, şi, curând, reportajele lui apărute în serie în ACS Revue au confirmat acest adevăr.
UN AVENTURIER PåGUBOS. Un caz aparte îl reprezinta pretinsul ziarist italian Mario Beni Arditi, născut la Milano, la 16 august 1898, fiul lui Beni Arditi, domiciliat la Viena, şi al Venicei, decedată. înainte de a descinde la Bucureşti, dându-se drept corespondent al ziarului Mir de la Sofia, traversase nişte experienţe de viaţă care îl recomandau, volens-nolens, drept un escroc păgubos, lipsit de noroc. în timpul primului război mondial se afla în Elveţia şi este de presupus că s-a sustras serviciului militar din propria ţară, fapt care putea să-l coste după încheierea ostilităţilor. într-adevăr, revenind în ţara natală, după ce a publicat câteva articole în cotidianul Il Secolo, a fost nevoit s-o părăsească urgent, ca să nu fie judecat pentru dezertare, şi, ajuns la Paris, şi-a croit repitaţia de persecutat al fascismului. Aici l-a cunoscut pe primul ministru bulgar Aleksandr Stambolinski, i-a intrat cu abilitate sub piele, publicând nişte articole despre bulgari în Il Secolo şi Le Petit Parisien, şi au plecat împreună la Sofia. Deoarece numitul Arditi afirma că era licenţiat în filosofie la Universitatea din Paris, Stambolinski i-a aranjat un post de profesor la Universitatea din Sofia. însă, după moartea lui Stambolinski, urmând în Bulgaria o perioadă de instabilitate, Artidi a căzut în eroarea de a se amesteca în viaţa politică, combătând partida macedonenilor, care nu l-au uitat.
între timp, lui Arditi îi expirase paşaportul eliberat în Italia şi, pentru a evita condiţia ingrată de apatrid, s-a prevalat de o lege prin care cei trăiseră în Bulgaria vreme de cinci ani încheiaţi primeau automat cetăţenia acestei ţări. şi ar fi rămas mult şi bine la Sofia, dacă nu l-ar fi ameninţat macedonenii cu moartea. Aşa s-a făcut că, în ianuarie 1930, Arditi s-a refugiat la Istanbul, de unde a fost izgonit oficial, tot datorită conflictelor sale cu macedonenii, pe care le transferase în presa din Turcia. şi a pornit-o spre România, limanul tuturor nefericiţilor din Europa. S-a prezentat lui Eugen Filotti, şeful Direcţiei Presei şi Informaţiilor, acesta i-a înghiţit cu răbdare toate minciunile, convins că stă de vorbă cu un om de bună credinţă, şi l-a dat în grija adjunctului său, Alexandru Busuioceanu. Necazurile lui Arditi s-au reaprins atunci când Busuioceanu a încercat să-i obţină o legitimaţie de acces la tribuna presei de la Adunarea Deputaţilor. Din nefericire, cutuma cerea ca orice petent la acces în legislativ să fie verificat de poliţie. şi poliţia a constatat: „în Capitală, nu are nici o ocupaţie şi nici mijloace de întreţinere. A locuit la hotelul Britannia, unde, rămânând dator pentru chirie, i s-au reţinut în gaj bagajele. Nu prezintă nici un carnet de identitate din care să reiasă că a fost corespondent de ziar şi nici diplomă că a fost profesor la Facultatea de Filosofie din Sofia.” Alexandru Busuioceanu a încercat să-i sară în ajutor, afirmând că Arditi ar fi fost refugiat politic. însă a fost prea târziu. La 22 august 1930, Direcţia Generală a Poliţiei comunica Direcţiei Presei: „în urma cererii Marelui Stat Major, a fost trecut peste frontieră, ca indezirabil.”
ACTE ÎN NEREGULå. în schimb, un escroc veritabil, calificat ca atare, s-a dovedit a fi numitul Ludwig Stern, sosit în România sub titlul de ziarist olandez. însă antenele din străinătate ale Direcţiunii Poliţiei de Siguranţă au semnalat că numitul publica în ziarele de la Budapesta, sub pseudonimul Stella, tot felul de articole ostile românilor, cu un conţinut revizionist evident. în cele din urmă, a fost percheziţionat chiar în camera de hotel în care se stabilise. „într-o scrisoare găsită asupra lui, adresată redactorului şef Eugen von Iriniy de la agenţia Universal Korrespondenz din Viena – consemnau agenţii plasaţi pe urmele lui -, numitul cere acestuia să-i procure o legitimaţie de ziarist, prin intermediul Asociaţiei Presei din Viena, arătând că lucrează la un expozeu de 50 de pagini, asupra situaţiei din România. în alte patru scrisori trimise de un anume Thomson din Haga, i se comunică respingerea articolelor sale cu privire la România, trimise ziarelor olandeze Haagsche Post, De Telegraf şi Het Vaderland, prin intermediul aceluiaşi Thomson. Or, este ştiut că Stern a afirmat că este corespondentul ziarului olandez Haagsche Post.” Nu era vina lui că aterizase la Bucureşti fără acte în regulă, încercând să-şi rezolve situaţia din mers. Era vina serviciilor de propagandă şi spionaj de la Budapesta.
în sfârşit, au urmat concluziile: „S-a constatat că el, din proprie iniţiativă şi nu în calitate de ziarist, a venit în ţară, reuşind, graţie mai multor recomandări de la persoane marcante, să adune un considerabil material statistic şi informativ asupra unor industrii care privesc apărarea naţională şi care nu trebuiau să fie cunoscute în străinătate.” Au fost remarcate şi numeroasele lui întâlniri cu comunistul Mihail Cruceanu, din care s-a dedus posibilitatea că ar fi lucrat sub steag străin pentru ruşi. Aceştia fiind obişnuiţi să scoată castane din foc cu mâinile altora. Iar la 31 martie 1934, cu tot regretul, Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă a îndrumat spre Eugen Filotti următoarea adresă: „Avem onoare a vă aduce la cunoştinţă că, în ziua de 24 martie a.c., în urma invitaţiunii noastre, a părăsit ţara, cu destinaţia Budapesta-Viena, supusul austriac Ludwig Stern, pretins ziarist olandez.” Documentul era semnat de Eugen Cristescu, faimoasa figură care va deveni, în noiembrie 1940, directorul general al Serviciului Special de Informaţii român. Cu alte cuvinte, în asemenea cazuri, Siguranţa proceda cu o eleganţă desăvârşită: pe cei dubioşi, nu-i scotea peste frontieră cu şuturi în posterior, ci îi invita politicos să lase România în pace şi să tragă aer în piept şi dincolo de hotare.
EŞUAT LA ISTANBUL. Situaţia lui Karl von Kletschkowski, la care ziaristul elveţian Charles Gyr se va referi într-o lungă declaraţie solicitată în 1950 de Securitate, era substanţial diferită. A început să se vorbească mai mult despre el în 1937, după ce a fost expulzat pentru fapte incompatibile cu condiţia unui corespondent de presă. A fost trecut peste frontieră „într-o formă nemaiauzită”, după opinia autorităţilor Reichului. La Bucureşti, se stabilise pe str. Plantelor nr. 16 A, a cerut o singură dată prelungirea şederii sale în ţară, la 11 martie 1937, şi a mai apucat să întreprindă o călătorie de studii în Transilvania. La Budapesta, unde a eşuat după expulzare, Völkischer Beobachter a renunţat la serviciile lui şi probabil acesta a fost motivul distanţării sale de regimul nazist. în România, se căsătorise cu o evreică din Cernăuţi şi naziştii n-au înghiţit un asemenea act de frondă la adresa politicii lor rasiale. Totuşi, un timp a continuat să publice în presa germană, alta decât cea patronată de NSADP, în Berliner Tageblatt mai ales, debitând diferite enormităţi despre situaţia de la Dunăre şi Carpaţi. La 3 şi 5 august 1937 s-a referit la alegerile municipale de la Braşov, afirmând că germanii din localitate ar fi fost împiedecaţi să voteze. Ceea ce era contrazis chiar de rezultatele votului. Apoi, la 18 august, acelaşi an, scriind despre explozia unui depozit de muniţii din sudul Ardealului, pretindea că „soldaţii români ar fi fost siliţi cu rafale de mitralieră să stingă incendiul”. Cine putea să creadă o prostie de un asemenea calibru, cusută cu aţă albă?
Culmea, fabulaţiile lui Karl von Kletschkowski nu au fost sesizate de Direcţia Presei, unde veneau mai toate ziarele europene, ci de Direcţia Generală a Poliţiei, la 27 august 1937, care a reproşat Ministerului Afacerilor Străine că ediţiile indicate ale cotidianului berlinez nu au fost cenzurate la intrarea în ţară. Prudentă, Direcţia Presei a răspuns că ziarul nu va fi interzis, deoarece „un asemenea gest ne-ar aduce inconveniente mult mai masive decât articolele în speţă”. Cert este că ziaristul german nu a fost agreat nici la Budapesta, şi Berliner Tageblatt s-a dispensat de serviciile lui, personajul eşuând în cele din urmă la Istanbul, unde l-a întâlnit Charles Gyr, în anii războiului, mai exact în vara lui 1943. Karl Gyr era acreditat să reprezinte la Bucureşti agenţia Schweizerische Presse Korrespondenz, precum şi cotidianele Neue Berner Zeitung şi St. Gallen Tagblatt, venise la Istanbul cu o corespondenţă confidenţială a sioniştilor din România, iar Karl von Kletschkowski l-a rugat să-l recomande ziariştilor britanici din Turcia, spre a fi ajutat de aceştia să câştige o pâine. Combinaţia, se pare, n-a reuşit.
La expulzarea lui Karl von Kletschkowski, înainte ca relaţiile lui cu regimul nazist să se altereze, autorităţile Reichului au răspuns prin expulzarea lui Iancu Chitzes, acreditat la Berlin din partea ziarului Dimineaţa. Nu se implicase în nici o neregulă, pur şi simplu era evreu. Oricum, de atunci, Völkischer Beobachter, atât în versiunea de la Berlin, cât şi în cea de la München, a manifestat nu doar o dată o ostilitate făţişă faţă de România. în aprilie 1939, autorităţile româneşti au fost nevoite să interzică intrarea în ţară a tuturor ediţiilor în care erau elogiaţi legionarii. Chiar şi după intrarea României în sfera de influenţă a Reichului, agresiunile publicistice ale aceluiaşi cotidian au continuat. Astfel, în ediţia din 20 septembrie 1940, sub titlul Ungaria după arbitraj, Völkischer Beobachter nu a pierdut ocazia să-şi arate colţii spre Bucureşti. Chestiunea fiind semnalată generalului Ion Antonescu, acesta a reacţionat reticent, printr-o rezoluţie adresată Subsecretariatului de Stat pentru Propagandă de pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri: „Se va trimite domnului Constant, care va dispune să se trimită imediat gazetei germane un obiectiv articol, în care să arate adevărul pe toate feţele – etnic, economic, bisericesc, cultural şi istoric. Chestiunea trebuie tratată serios şi continuu, atât în presa noastră, cât şi în cea mondială. Acesta este rostul propagandei.” Era adevărat, acesta era rostul propagandei, şi Al. Constant s-a conformat dispoziţiei, rezultatul fiind însă egal cu zero.
SISTEMUL LUI KÖVER. şi corespondentul economic al cotidianului austriac Neue Freie Presse, Julius Köver, a descins la Bucureşti cu acte în regulă. în paralel, mai colabora şi la ziarele ungureşti Pester Lloyd şi Budapesti Hirlap, precum şi la publicaţiile cehoslovace Prager Tageblatt şi Die Wirtschaft. Din 1933 a fost înregistrat la Direcţia Presei şi drept corespondent al agenţiei United Press of America, la cererea căreia i s-a permis să viziteze închisoarea Văcăreşti, în februarie 1934. Soţia sa, Maria Köver, ca să-şi scoată cheltuielile pe parfumuri şi rujuri, culegea informaţii pentru ziaristul german Gerhard Christof. Julius Köver a început să fie luat la ochi din februarie 1935, când United Press a lansat pe fluxul de ştiri informaţia că prinţul Nicolae era aşteptat în ţară, unde Garda de Fier pregătea o răscoală. Era de presupus că va curge sânge la Bucureşti, ceea ce reprezenta un rod al unei fantezii de persoană surescitată. O altă aberaţie transmisă de Köver peste Ocean pretindea că ministrul Afacerilor străine român, Nicolae Titulescu, ar fi încheiat cu Moscova o înţelegere prin care trupelor sovietice li se acorda drept de tranzit prin România. Spre unde? Spre nicăieri? Chemat la ordine de Direcţia Presei, Köver i-a explicat lui Eugen Filotti că agenţia United Press nu preluase informaţiile de la el, ci de la o sursă din Viena. Efectiv, personajul perfectase sistemul ingenios de a-şi transmite elucubraţiile la diferite adrese sau filiale din Europa ale agenţiei americane, de unde erau retransmise peste Ocean. în felul acesta, de fiecare dată, putea arăta cu degetul spre altcineva, iar în faţa americanilor se justifica prin cenzura existentă la Bucureşti.
Azi aşa, mâine tot aşa, până când Siguranţa a izbutit să-i demonteze sistemul, invitându-l apoi să se întoarcă de unde a venit. Julius Köver nu a părăsit România înainte de a oferi un banchet colegilor săi din Asociaţia Presei Străine, la 16 iunie 1938, cu ocazia aniversării zilei sale de naştere. Interesant este faptul că ataşaţii de presă german şi italian nu au participat la festin. Apoi, Julius Köver a plecat la Budapesta, unde a zăbovit numai şase săptămâni, stabilindu-se ulterior la Paris. Conform documentelor timpului, “a continuat să coloreze telegramele de presă în mod defavorabil pentru România” Peste încă un an, rezidentul lui Mihail Moruzov de la Londra semnala centralei din Bucureşti că indezirabilul individ se afla de mai multă vreme în Marea Britanie, era secretar al Asociaţiei ungare pentru protecţia minorităţilor şi se angaja în turnee de conferinţe în care deplângea soarta tragică a maghiarilor, din Transilvania. Nimic nou sub soare, la fel se întâmplă şi astăzi, în vreme ce oamenii plătiţi să apere prestigiul şi interesele României dorm în cizme.
AMENDAREA CORECTITUDINII. Soarta ziaristului francez Léon Thévenin s-a tranşat în altfel de împrejurări şi din alte cauze. Sosise prima dată în România la 8 iulie 1929, împreună cu soţia, pentru a vizita mînăstirile din nordul Moldovei. I-a plăcut ţara şi s-a stabilit la Bucureşti, pe str. Paris nr. 50, în calitate de corespondent al cotidianului Le Temps din Paris şi al mai multor publicaţii de limbă franceză din Orientul Apropiat. Din când în când publica şi în Le Petit Parisien. A fost un ziarist respectat şi de autorităţile româneşti, şi de colegii săi acreditaţi în România de diverse publicaţii şi agenţii din străinătate. Nu întâmplător, la 5 decembrie 1937 a devenit membru al juriului de onoare al Asociaţiei Presei Străine. Articolele publicate de el, mai ales în cotidianul La Reforme din Cairo, erau “în general favorabile României”, conform semnalărilor ataşatului de presă din Egipt, George şeinescu, simultan şi ofiţer în Serviciul Secret de Informaţii român. Dimpotrivă, un serial de articole despre acordul economic româno-german din aprilie 1939 a deranjat cum nu se mai putea autorităţile Reichului. şi acestea nu l-au uitat. La 26 aprilie 1941, la aproape un an de la prăbuşirea militară a Franţei, Léon Thévenin a fost expulzat din România, la cererea Legaţiei germane de la Bucureşti. Autorităţile româneşti au acceptat această sugestie, deşi au acţionat contre coeur. S-a recunoscut că, în calitate de gazetar, francezul a avut o atitudine “corectă şi obiectivă”. însuşi Léon Thévenin a cerut Direcţiei Presei să nu se consemneze în acte că a fost expulzat, ceea ce ar fi reprezentat pentru el un stigmat, angajându-se să plece din România din proprie iniţiativă. şi nu a mai fost escortat până la frontieră.

UN CONTEXT TULBURE
„Când am venit eu în 1924 la Bucureşti, am început să fac cunoştinţe în lumea de presă şi de politică şi de diplomaţie. Apoi era timpul în care chestiunea cu Ardealul şi cu Dobrogea devenea actuală şi unde veneau foarte mulţi ziarişti străini la Bucureşti. Cei care nu era membri la asociaţie, fiind numai în treacăt pe aici, veneau regulat la adunările pe care asociaţia le făcea în fiecare săptămână şi se întâlneau regulat, în fiecare zi şi, după masă, la conferinţa presei străine, care se ţinea la Ministerul Propagandei. Pe directorul de la Rador l-am cunoscut de mulţi ani şi, de la Rador, în calitate de corespondent al agenţiei elveţiene, am primit zilnic buletinele lor telegrafice.“
(Karl Gyr)