Archive for the ‘România în al doilea război mondial’ Category

Nedreptatea s-a perpetuat şi după război

30 Martie 2008

în ciuda gestului de o vădită ostilitate al blocării fondurilor româneşti din băncile anglo-saxone, guvernul de la Bucureşti nu a întrerupt relaţiile diplomatice nici cu SUA şi nici cu Marea Britanie. Dimpotrivă, generalul Ion Antonescu s-a străduit să imprime un comportament cât mai civilizat al autorităţilor din subordine faţă de diplomaţii şi cetăţenii americani şi britanici din ţară. De pildă, când poliţia legionară a arestat şi molestat nişte ingineri englezi de pe Valea Prahovei, specialişti în probleme petrolifere, generalul i-a urechiat în termeni severi pe ciracii lui Horia Sima.

însă nu era mai puţin adevărat că englezii preparau cu febrilitate condiţiile necesare destabilizării interne a României, chiar în scopul de a-i determina pe germani să ne transforme în paşalâc ocupat militar. Fapt care ar fi imobilizat aici şi în poarta Balcanilor alte şi alte divizii din Wehrmacht, rărindu-le implicit pe cele ce se confruntau cu trupele britanice şi franceze în extremitatea apuseană a continentului. Totuşi, nici serviciile secrete de la Bucureşti şi Berlin nu dormeau, deşi uneori percutau cu o relativă întârziere.
GLONţUL ERA DESTINAT ALTCUIVA. Implicarea englezilor în rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941 este încă învăluită în ceaţă, limpezirea contextului fiind obstaculată şi de accesul extrem de dificil la arhivele în care gestează şi azi adevărul. Deh, am intrat în NATO, ne pregătim să intrăm şi în Uniunea Europeană şi nu se cuvine să-i deranjăm pe occidentali cu reproşuri referitoare la un trecut scandalos. Oricum, declanşarea rebeliunii în cauză, din prima lună a noului an, a avut drept amorsă asasinarea maiorului german Döring de către un străin pripăşit pe la noi, Demetrios Sarandos, dovedit ca agent al Intelligence Service. Născut în Turcia, grecul era de profesie atlet de circ, rupea lanţuri de carton şi ridica haltere de mucava în spectacole cu public restrâns, avea mintea cuibărită în muşchi, nu acolo unde o ţin muritorii de rând, şi greşise adresa. în loc să-l împuşte pe generalul de cavalerie Erik Hansen, şeful Misiunii Militare Germane din Bucureşti, a lichidat un ofiţer infinit mai redus în rang. însă a fost destul ca furtuna să se dezlănţuie, fără să ajungă la succesul scontat.
Asemeni lui Antonescu, şi britanicii se înşelaseră asupra puterii reale a legionarilor. în loc să trateze Mişcarea Legionară, de la bun început, cu şuturi bine ţintite în posterior, generalul credea că-i va neutraliza pe gardişti strângându-i cu afecţiune în braţe şi înăsprind progresiv acest gen de tandreţe până când li s-ar fi tăiat respiraţia, ieşindu-le şi ochii din cap. Iar englezii erau ferm convinşi că legionarii, contând şi pe sprijin german, ar fi fost mult mai tari decât anturajul loial lui Ion Antonescu şi-l vor da pe general peste cap. Nu au luat în calcul armata şi sentimentele militarilor şi, în afară de asta, informaţiile lor asupra atitudinii reale a conducerii Reichului faţă de disputa din România s-au dovedit a fi total aproximative.
PRIZONIERI îN UGANDA?! O tulburare masivă a apelor din politica românească, urmată de o intervenţie germană energică în vederea restabilirii ordinei, era tot ce ar fi fost de dorit la Londra. Din simpli arbitri ai unui conflict intern, germanii ar fi devenit stăpâni efectivi ai ţării, realizându-se şi joncţiunea deplină a teritoriilor controlate de la Berlin la placa de fricţiune cu Rusia sovietică. Obiectivul nu a fost atins decât parţial, în sensul că Antonescu a devenit şi mai îndatorat germanilor, afluirea diviziilor Wehrmachtului în ţară nemaifiind prin nimic limitată. Deocamdată, mai mult nu s-ar fi putut realiza şi englezii au decis să-şi retragă legaţia şi alte structuri instituţionale din România. Ruperea relaţiilor diplomnatice dintre Londra şi Bucureşti a survenit la 10 februarie 1941, la două săptămâni şi ceva după eşecul lamentabil al rebeliunii gardiştilor. Simultan, agentura Intelligence Service de la Bucureşti, condusă de Archibald Gibson, Tom Masterson şi Alfred Gardyne de Chastelain a fost transferată la Istanbul. Totodată, la 15 februarie 1941, România era inclusă pe lista ţărilor supuse blocadei britanice.
în consecinţă, deşi între România şi Marea Britanie nu exista o stare de război declarat, mai multe cargouri, între care şi Steaua Română, ne-au fost sechestrate pe rutele normale de navigaţie şi escortate spre porturi aflate sub jurisdicţia englezilor. Nu aveau material militar la bord, ci mărfuri destinate consumaţiei curente: coloniale, adică citrice, banane, cafea etc. Tragic a fost destinul echipajelor româneşti de la bordul cargourilor fără noroc: pentru toată perioada războiului, parte din marinari, capturaţi în apele Oceanului Indian, au fost internaţi în lagărul de la Premnagar, lângă Dehra Dun, tocmai în India. Alţii au fost risipiţi prin lagăre din Uganda şi Insula Pinilor, Cuba. Grav şi profund imoral în acelaşi timp a fost gestul britanicilor de a sechestra şi navele româneşti angajate în transportarea evreilor emigraţi spre porturi din Palestina. îndeobşte, echipajele lor au fost internate în cantonamentele Latroun Detention Camp şi Wilhelma Perimeter Center din ţara Sfântă, parte din ele fiind ulterior transferate într-un lagăr din Persia. Nu au fost supuşi la muncă obligatorie, însă vreme de câţiva ani au îndurat o soartă de paria. Fapt constatat şi de inspecţiile Crucii Roşii de la Geneva.
ALTE GARANţII MILITARE BRITANICE. Spre a-l ajuta pe aliatul său Mussolini, încurcat într-un război de uzură cu Grecia, Hitler premeditase o străpungere militară spre extremitatea sudică a Balcanilor. Englezii l-au ajutat să-şi pună planul în aplicare mai repede şi mai complet decât se planificase la OKW. Iniţial, pasajul diviziilor Wehrmachtului spre Tracia şi Peloponez s-a arătat a fi problematic, datorită rezistenţei lui Boris, suveranul Bulgariei. Ameninţaţi şi din nord de cele 12 divizii germane cantonate în aşteptare pe teritoriul român, grecii au cerut asistenţa englezilor, care le garantaseră şi lor frontierele. Discuţiile dintre generalul Wavell şi mareşalul britanic al aerului Longmore, pe de o parte, şi premierul Metaxas, împreună cu generalul Papagos, pe de altă parte, s-au purtat la Atena, la 14 şi 15 ianuarie 1941. Grecii cereau englezilor cel puţin 9 divizii şi un sprijin aerian consistent. Englezii nu le-au promis decât un regiment de artilerie, un regiment înzestrat cu armament anticar şi antiaerian şi 60 blindate, asistenţa aceasta precară fiind mediatizată deliberat prin posturile de radio. în aceste împrejurări, bulgarii şi-au atenuat rezistenţa şi au încheiat un protocol de colaborare cu nemţii, în care era prevăzut şi tranzitul trupelor solicitat de Berlin. Când germanii au atacat Grecia, britanicii şi-au retras în viteză jucăriile militare debarcate pe coastele Mării Egee, abandonându-i pe greci în mâna lui Dumnezeu. încât trupele Wehrmachtului au ajuns în numai câteva zile să-şi spele obielele în apele Capului Matapan şi ale Insulei Creta. Mai rămânea ca englezii să manevreze de o asemenea manieră încât să-i determine pe germani să ocupe şi Iugoslavia.
La 27 martie 1941, un nou guvern iugoslav, rezultat dintr-o lovitură de stat inspirată de Londra, a anunţat retragerea ţării din faimosul Pact Tripartit, la care abia aderase. La 28 martie, a descins la Belgrad mareşalul John Dill, şeful Statului Major Imperial britanic, cu niscaiva promisiuni de sprijin în caz de atac german. La 6 aprilie 1941, Germania şi aliaţii ei, mai puţin România, au invadat Iugoslavia din patru flancuri, dar ajutorul britanic n-a mai sosit şi armata iugoslavă a fost învinsă şi dezarmată în fix două săptămâni. în felul acesta, pentru toată durata războiului, au fost imobilizate în spaţiul balcanic peste 20 de divizii germane, diminuându-se proporţional forţa diviziilor Wehrmachtului desfăşurate pe coasta Canalului Mânecii. De acum înainte, şi România era înconjurată pe o frontieră de ruşi, iar pe toate celelalte numai de ţări incluse în zona de influenţă germană. Desigur, nimeni nu contestă necesitatea luptei împotriva nazismului şi dreptul Marii Britanii de a-şi salgarda fiinţa şi interesele. însă politica Angliei de a evita un dezastru militar de proporţii aruncând sub şenilele nemţilor un lanţ întreg de naţiuni, care nu-şi doreau decât să trăiască în pace, nu se poate considera un lucru moral şi curat.
MINCIUNA DIN VOCAţIE. După intrarea Armatei Române în ostilităţile împotriva Uniunii Sovietice, târziu, la 6 decembrie 1941, Marea Britanie a declarat război României. Pretextul era pueril: ostaşii români trecuseră Nistrul, ocupaseră şi Odessa, şi nu dădeau semne că ar fi avut vreo intenţie să se replieze în limitele teritoriului naţional. Ca şi cum însăşi Marea Britanie numai între limitele teritoriului ei naţional lupta. Sau ca şi cum războiul ar fi o nuntă de la care, după ce te-ai săturat de fripturi şi sarmale, te retragi dintre comeseni, te duci acasă şi tragi pe dreapta. Apoi a declarat şi România război SUA, o eroare impardonabilă a lui Ion Antonescu. După această dată, agresiunile Marii Britanii împotriva guvernului de la Bucureşti şi a României, în general, s-au rezumat la minarea din aer a apelor Dunării, la bombardamentele nocturne efectuate de RAF în vara lui ’44, la o adversitate incontinentă exprimată pe calea undelor radiofonice şi la infestarea teritoriului ţării cu afişe ostile, largate din avioane decolate din Palestina şi din Egipt.
Minele plantate în apele Dunării nu au produs vreo pagubă consemnabilă navigaţiei pe fluviu, iar bombardamentele nu au afectat moralul armatei şi al cetăţenilor. în ceea ce privea duelul prin unde radio, în care au fost implicate toate părţile combatante, sunt de emis unele observaţii. După comunicatele de presă germană din epocă putem reconstitui fără greş întreaga istorie a celui de-al doilea război mondial, pentru că nemţii, fiind nemţi, în ciuda regimului politic sufocant sub care trăiau, nu erau capabili să mintă, oricât s-ar fi străduit. în schimb, emisiunile lansate în eter de antenele de la Londra şi Daventry erau doldora de minciuni ordinare, de şiretlicuri, de stratageme şi de tentative de a arunca adversarii şi întreaga opinie publică a Europei pe piste false. Era şi asta o calitate, însă era mai bine să fie la alţii. Cel desemnat să facă apologia Uniunii Sovietice şi a valorilor morale reprezentate de politica marelui Stalin era Wickham Steed, un gazetar cu talente de cameleon. După război, când noi am rămas sub cizmele celor pe care-i lăudase cu atâta ardoare, Wickham Steed s-a convertit cu dexteritate la condiţia de anticomunist şi antisovietic convins. Oricum, mai multe ştia despre România sergentul britanic Kenneth Metcalf Alamby, matricol militar 1493133 RAF, originar din Middlebronge, Yorkshire, Marea Britanie, căzut în prizonierat românesc după raidul din noaptea de 6 spre 7 mai 1944. într-o discuţie cu un ofiţer din Regimentul 6 Mihai Viteazul acesta spunea: „Este de neînţeles de ce un imperiu întins de la Oceanul Pacific până la Marea Baltică mai avea nevoie de două petice de pământ asemeni Basarabiei şi Bucovinei.”
CIUMA INVENTATă. Iată numai un singur exemplu de emisiune britanică menită să compromită nu numai regimul mareşalului Ion Antonescu, ci şi prestigiul ca atare al României. în vara lui 1942, postul de radio Londra a emis un comunicat despre care pretindea că a fost preluat de la agenţia oficială a Reichului, DNB: la Tecuci ar fi izbucnit o epidemie de ciumă! Ideea de ciumă, în Europa veacului XX, nu putea decît să provoace repulsie şi groază şi toată lumea era în drept să ne aprecieze drept nişte ciumaţi. Inclusiv vameşii din ţările învecinate. Plin de nervi, Mihai Antonescu l-a convocat pe Manfred von Killinger şi i-a reproşat bazaconiile puse în circulaţie de nemţi. Luat prin surprindere, ministrul german de la Bucureşti a telefonat la Berlin şi lucrurile s-au lămurit pe loc: nici o agenţie de presă din Reich nu emisese o asemenea enormitate, totul era o invenţie a Londrei.
în 1943, la postul de radio Londra a survenit un schimb de ştafetă: a apărut în emisie un crainic nou, un evreu din teritoriile poloneze ocupate de ruşi, care se repliase prin România în Palestina şi de acolo în Marea Britanie. şi ăsta îi lăuda cum nu se mai poate pe ruşi, deşi fugise din calea armatelor lor. şi vorbea atât de prost româneşte şi cu un accent atât de grotesc încât reuşise să-i enerveze la culme pe toţi ascultătorii români. Nu era el vinovat, fireşte, ci aceia ce-l destinaseră unui job pentru care nu era potrivit. şi s-a ajuns până acolo încât însuşi Iuliu Maniu, ascultător şi el de picanterii propagandistice englezeşti, prin liberalul Constantin Bursan, care făcea naveta la Istanbul, a ajuns să implore autoritatea britanică de resort să-i scape pe români o adevărată calamitate.
SECRETUL DECONSPIRAT. Ultima porcărie pe care ne-au rezervat-o englezii, în anii în care am luptat împotriva Uniunii Sovietice, s-a derulat în martie 1944, când prinţul Barbu ştirbey a plecat spre Cairo, pentru a tatona posibilitatea ieşirii României din conflagraţie. Acţiunea, care nu trebuia să ajungă sub nici o formă la cunoştinţa Berlinului, fusese aprobată de Ion Antonescu şi prinţul beneficiase de un paşaport oferit de Mihai Antonescu. Ei bine, exact atunci când Barbu ştirbey a ajuns la Ankara, agenţia de presă britanică Reuter a divulgat intenţiile româneşti, ceea ce ne-a expus automat la riscul de a fi ocupaţi militar de germani. şi asta pentru că guvernului de la Londra îi convenea să-i vadă pe nemţi implicaţi într-o dandana de proporţii, chiar în spatele unui front nevralgic, împins de ruşi până pe Nistru şi în nordul Moldovei. Ce s-ar fi întâmplat într-o asemenea situaţie cu România nu prezenta nici un interes.
Luând în consideraţie toate cele expuse mai sus, se poate spune că ceea ce s-a întâmplat la Moscova, la 9 octombrie 1944, când Stalin şi Churchill şi-au împărţit tacticos, pe procente, sferele de influenţă din Europa răsăriteană, nu reprezenta decât un episod dintr-un şir prelung de acte de un cinism inimaginabil. Nici nu se ştie de ce am ajuns să-i acordăm o importanţă deosebită, când el se înscria de la sine în firea lucrurilor. Că această fire a lucrurilor nu ni se pare normală şi în consens cu normele unor relaţii civilizate dintre naţiuni este o altă poveste. însuşi faptul că tranzacţia realizată la Moscova a rămas strict secretă, vreme de aproape patru decenii, spune destule despre moralitatea ei şi a celor ce au pertractat-o. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că şi aşa, nemernică după cum era, înţelegerea nu a fost respectată. Până în decembrie 1989, Marea Britanie nu a beneficiat niciodată de influenţa de 10 la sută pe care şi-o rezervase în România. O ţară de pe care Londra îşi luase demult mâinile.
DATORII PLăTITE DE DOUă ORI. şi acum să ne întoarcem la banii româneşti blocaţi în octombrie 1940 în băncile americane, britanice şi canadiene. Firesc ar fi fost ca, după încheierea războiului, fondurile în speţă să revină proprietarilor lor de drept. Nu s-a întâmplat cum ar fi fost de dorit. La Conferinţa de la Potsdam din iulie-august 1945 ruşii au renunţat la cota parte care le-ar fi revenit din rezerva de 320 de tone de aur german, capturată de aliaţi. în schimb, americanii şi britanicii au renunţat la utilajele şi instalaţiile petrolifere din România, precum şi la despăgubirile pe care intenţionau să ni le pretindă pentru ce fusese distrus chiar de bombardierele lor. Dar schimbul de favoruri de la Potsdam a rămas strict secret timp de peste două decenii, până când documentele conferinţei au fost publicate de istoricul german Helmut Dundermann. şi într-un mod total abuziv, prin articolul 27 al Tratatului de Pace de la Paris, României i s-a impus despăgubirea tuturor cetăţenilor aliaţi păgubiţi pe parcursul războiului. „Printre primii care s-au prevalat de acest text – se consemna într-un memoriu redactat în primii ani ’70 – au fost cetăţenii şi societăţile anglo-saxone, ale căror averi din România fuseseră deja negociate.” Implicit, fondurile antebelice româneşti în devize şi în valută au continuat să rămână blocate. Ce s-a întâmplat cu valorile ce aparţineau statului nu se poate afla decât din arhivele Băncii Naţionale a României. Iar cele depuse de particulari în băncile din Marea Britanie au rămas practic fără stăpân, gestând mult şi bine în conturi la care titularii din România nu mai puteau ajunge şi care au început să devină publice abia în ultimii ani ’90. între timp, titularii la care ne referim au expiat în patul lor sau în puşcăriile comuniste şi prea puţini dintre supravieţuitori şi-au putut recupera banii. Totodată, a intrat şi Securitatea pe fir şi a supt cât putea din acele conturi, fie cu acte false, fie prin substituiri de identităţi.
S-a mers până acolo încât Marea Britanie a publicat textul Acordului de la Potsdam într-o formă falsificată, spre inducerea în eroare a celor ce ar fi încercat să-şi recupereze valorile puse sub sechestru în toamna lui ’40. Astfel, deoarece sovieticii renunţaseră la cota parte de aur german ce le revenea, art. 9 al Acordului de la Potsdam a fost redactat în termenii următori: „Guvernele Regatului Unit şi SUA renunţă la orice revendicări de reparaţiuni privind participări la întreprinderile germane situate în zona orientală de ocupaţie şi chiar la toate averile aflându-se în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria orientală.” Or, în ediţia britanică a aceleiaşi înţelegeri a fost suprimată expresia „şi chiar la toate averile”. Ce se deduce din asta stă la mintea oricui: România a mai plătit o dată ceea ce fusese deja plătit şi transferat în proprietate sovietică. încât nu putem încheia aceste consideraţii decât cu o formulă tradiţională: „God bless England!”

PENTRU CE LUPTăM?
„Marea Britanie ne-a declarat război. Starea de război începe azi la ora 12. Declaraţia de război nu are nici un temei. Regret că atât de puţin s-a înţeles zbuciumul şi tragedia în care de secole se zbate bravul şi necontenit încercatul şi nedrept lovitul popor român, care a luptat şi va lupta întotdeauna pentru a-şi apăra fiinţa şi dreptul său la viaţă, la libertate, la linişte şi la unire, apărând civilizaţia şi împlinind o misiune de jertfă în Carpaţi şi la Dunăre. Marea Britanie nu a mai cunoscut de secole tragedia şi umilinţa ocupaţiei străine. Noi am trecut de două mii de ani, nu numai în cursul veacurilor, dar şi în cursul aceluiaşi veac, din luptă în luptă, din ocupaţie în ocupaţie, din umilinţă în umilinţă, din tragedie în tragedie. Marea Britanie se bate de secole pentru a cuceri, noi ne batem pentru a ne apăra.“
(Ion Antonescu)

Anunțuri

O suită de şiretlicuri şi cacealmale

30 Martie 2008

Au trecut deja 65 de ani de la angajarea Armatei Române în al doilea război mondial şi mai mult de o jumătate de veac de când cine vrem şi cine nu vrem, luând drept temei literatura istorică a învingătorilor, ne tot trage de bretele şi de urechi pentru gestul din vara lui ’41. Însă prea puţini se întreabă dacă pentru români exista şi o altă opţiune. Şi nimeni nu recunoaşte deschis că am fost împinşi în război, împotriva voinţei noastre, tocmai de cei de la care la Bucureşti se conta pe un sprijin.

Plan strategic britanic. De regulă şi simplificând în mod grosolan lucrurile, se spune că România s-a apropiat treptat de Germania, ambele ţări sfârşind-o într-un soi de concubinaj politic şi militar, adică într-o alianţă neperfectată ca atare în acte. Aşa am fost noi, se mai spune, răi şi recalcitranţi, şi neinspiraţi pe deasupra, pentru că nu am ştiut cu cine trebuia să ne punem bine. În realitate, germanii au fost împinşi sistematic şi în etape distincte spre România şi spre Balcani, până când toate ţările din sud-estul european au fost nevoite fie să îndure o ocupaţie militară severă, fie să surâdă Berlinului ca şi cum ar fi avut o sută de dinţi în gură.
Neîndoielnic, a existat un plan strategic britanic, elaborat cu mai multe luni înainte de declanşarea ostilităţilor, mai precis imediat după jenantul compromis de la München, prin care germanii au fost ademeniţi progresiv spre capcana Balcanilor şi spre placa de fricţiune cu Rusia sovietică, în scopul atenuării presiunii pe care diviziile Wehrmachtului ar fi putut s-o exercite asupra trupelor anglo-franceze pe câmpiile Flandrei şi pe litoralul Canalului Mânecii. Altfel nu se explică succesiunea unor evenimente în care britanicii, fie pe faţă, fie în subteran, ne apar mereu ca protagonişti, iniţial şi cu serviciile secrete ale Parisului la remorcă. Despre toate aceste împrejurări vom afla probabil mai multe abia în 2039, când britanicii au promis să permită accesul şi la ultimul lot de arhive referitoare la al doilea război mondial. De ce au fost, mai sunt şi vor fi sub obroc încă multă vreme aceste arhive? Evident, pentru că un plan strategic de natura celui pe care îl intuim în această expunere seamănă întru totul cu scrisoarea pierdută din piesa lui Caragiale: „Mai trebuie s-aldată… La un caz, iar… pac! la Războiul.” Numai că în cele scrise de noi aici nu este vorba despre un ziar care întâmplător se numea Războiul, ci despre un război veritabil, în care am pierdut sute de mii de oameni.
Garanţii neonorate. În virtutea aceleiaşi defecţiuni de optică, românii se lamentează că britanicii i-au vândut la 10 octombrie 1944, la Moscova, unde Churchill şi Stalin şi-au împărţit frăţeşte sferele de influenţă în Europa răsăriteană. Chiar aşa să fie? După opinia noastră, România, şi nu numai ea, ci şi Grecia, a început să fie vândută încă de la 13 aprilie 1939, când autorităţile de la Bucureşti au fost gratulate cu celebrele garanţii militare franco-britanice. Garanţii care nu au funcţionat niciodată şi care ne-au adus mai multe ponoase decât foloase.
În primăvara lui 1939, şi britanicii, şi francezii, pe de o parte, şi germanii, pe de altă parte, ştiau foarte bine că războiul bătea la uşă şi că un conflict militar pe punctul de a se declanşa între liniile Siegfried şi Maginot era pur şi simplu inevitabil. Nu prea pregătiţi să se confrunte cu Wehrmachtul, britanicii s-au gândit să le ofere germanilor motive de îngrijorare profundă pentru ceea ce se întâmpla în spatele lor. Mai fanfaroni şi mai siguri de o victorie, deşi considerau că armata lor era invincibilă pe continent, francezii s-au asociat şi ei la proiectul „perfidului Albion”, constituit dintr-o suită de şiretlicuri şi cacealmale. Aşa s-a ajuns la garanţiile militare oferite autorităţilor de la Bucureşti şi Atena de la Londra şi de la Paris. În momentul dat, Grecia îi interesa mai puţin pe germani, însă în România se aflau principalele lor resurse de aprovizionare cu carburanţi şi mărfuri alimentare, ceea ce i-a făcut să ciulească urechile, intrigaţi. Dacă fluxul acestor produse vitale pentru cel de-al III-lea Reich ar fi fost întrerupt, tot ceea ce plănuise Hitler ar fi rămas fără sens. Nu întâmplător, pentru a pedepsi România, la 23 august 1939, Germania va da mână liberă ruşilor să ocupe în forţă teritoriul dintre Nistru şi Prut.
Când s-a aflat despre garanţiile în discuţie, atât clasa politică din România, cât şi mulţi dintre cetăţenii de rând, s-au lăsat năpădiţi de un entuziasm debordant. Gata, suntem salvaţi! Ne apără frontierele Marea Britanie şi Franţa! Au dat de dracu şi ungurii, şi sovieticii! – cam acestea erau lozincile la ordinea zilei. Numai ziaristul Pamfil Şeicaru şi-a exprimat scepticismul în legătură cu toată tevatura în curs. În Curentul de sâmbătă, 15 aprilie 1939, acesta sfătuia Marea Britanie să se ocupe ceva mai accelerat de propria ei apărare şi să nu mai inducă iluzii periculoase în conştiinţa altor naţiuni.
Cât valorau garanţiile britanice şi franceze s-a văzut la 1 septembrie 1939, când germanii au declanşat un atac zdrobitor împotriva Poloniei. Şi Varşovia beneficia de garanţii oferite de guvernele de la Londra şi de la Paris şi aceste două guverne, într-adevăr, au intrat în război împotriva Germaniei. Însă sprijinul efectiv acordat polonezilor, acolo, pe câmpurile de luptă din sudul apelor Balticii, a fost insignifiant, egal cu un zero dolofan şi blazat. La timpul petrecerii faptelor, României i s-a cerut permisiunea de a se tranzita spre Polonia numai 5 (cinci) tone de material militar britanic! Atât şi nimic mai mult. Ceea ce n-ar fi ajuns nici măcar pentru o măsea de artilerist polonez. Iar atunci când sovieticii au atacat Polonia din spate, întâlnindu-se cu germanii pe cursul râului San, nu putem să nu luăm în consideraţie bucuria secretă a Londrei. De acum înainte, Armata Roşie şi Wehrmachtul se aflau faţă în faţă. Nu mai exista între ele nici un obstacol şi o intrigăraie bine strunită le putea încăiera în orice moment.
Miza petrolului. În împrejurările de atunci, când Statele Unite erau încă departe de ideea de a intra în război, în politica lor internă prevalând izolaţionismul, Marea Britanie nu putea fi convinsă decât că un război între Germania şi Rusia sovietică o va ajuta să reziste presiunii militare a Wehrmachtului şi chiar să conteze pe o eventuală victorie. Dar placa de fricţiune dintre comunism şi nazism, realizată deocamdată prin traversul teritoriului polonez, trebuia prelungită până la Marea Neagră. Aşa că, într-o primă fază, după ce Berlinul a dat mână liberă ruşilor în Basarabia, Marea Britanie s-a angajat într-un gest similar. La 14 decembrie 1939, autorităţile de la Bucureşti au fost anunţate că garanţiile militare oferite în primăvară nu mai erau funcţionale pentru frontiera noastră din est, decât în anumite condiţii imposibil de întrunit: neutralitatea Italiei şi permisiunea acordată de turci pentru trecerea flotei britanice prin Strâmtori. Italia era deja aliată cu Reichul, iar Turcia nu dorea să se lege la cap supărându-i pe ruşi. Practic, Marea Britanie invita Uniunea Sovietică să treacă la fapte. În sfârşit, începând de la această dată, guvernului de la Londra nu-i mai rămânea decât să ţină nervii germanilor la flacăra focului mic. Aveau dreptate cei ce apreciau acest gen de ostilităţi drept un război ciudat.
Încă din vara lui ’39, începuse să se învârtă prin zona petroliferă a României inginerul francez Léon Wenger, însoţit de un asistent englez taciturn. Studiau împreună un plan pentru distrugerea sondelor de pe Valea Prahovei, în caz de război cu Germania. În ziarele româneşti nu s-a putut citi nimic despre prospecţiunile lor, asupra cărora se convenise păstrarea unui secret absolut. În acelaşi timp, presa de la Londra şi de la Paris a etalat în detalii misiunea şi obiectivele celor doi, special pentru a-i morcovi pe germani. În cele din urmă, războiul a izbucnit şi, la 10 şi 11 septembrie 1939, Armand Călinescu a fost invitat de Adrien Thierry şi Reginald Hoare, miniştrii Franţei şi, respectiv, Marii Britanii la Bucureşti, la două runde de convorbiri privind aplicarea planului pe care Léon Wenger îl perfectase deja. Deşi ni s-au propus despăgubiri generoase, planul nu a fost acceptat de prim-ministrul român, deoarece, în felul acesta, România pierdea singura monedă de schimb pentru a-şi negocia supravieţuirea în viitor.
Armata fantomă. La 21 septembrie 1939, Armand Călinescu fusese asasinat de o bandă de legionari. Dintre toate sursele de informare din Europa şi de peste Ocean, numai agenţiile de presă germane Deutsche Nachrichten Büro şi Transocean au afirmat că atentatul a fost pus la cale de Marea Britanie. Ştirea a fost apreciată drept o enormitate, dar poate că nu era o enormitate. Trecem peste faptul că Armand Călinescu refuzase tranşant să distrugă zona petroliferă a României. Însă acelaşi se afirmase drept un adversar inflexibil al intrării României în zona de influenţă a Reichului, ceea ce îi împiedeca pe germani să ajungă la placa de fricţiune cu ruşii şi în sectorul ei sudic, linia de-a lungul căreia se puteau declanşa fel de fel de conflicte prelungindu-se până la Marea Neagră. Altfel spus, la Londra ştiindu-se că România nu putea fi ajutată şi nici nu se putea conta pe ea, de vreme ce-şi declarase solemn neutralitatea, ţara merita să fie sacrificată. Cu toate că n-au realizat deocamdată nimic, englezii aveau răbdare. Aveau şi tutun, mai mult decât aveau nemţii, obligaţi să reducă raţia soldaţilor combatanţi la un sfert de pachet pe zi şi la două pachete pe săptămână.
Curând, rolul primordial revenind şi de data aceasta francezilor, a fost inventată o aşa-zisă “armată a lui Weygand” în Siria. Această armată, s-a spus, ar fi trebuit să treacă prin Turcia şi peste Marea Egee către Balcani şi să deschidă un al doilea front împotriva germanilor în sud-estul european. Însuşi generalul francez Maxime Weygand, pasămite în căutare de cotizanţi la viitoarea lui întreprindere militară, a fost plimbat intens pe la Belgrad, pe la Atena şi pe la Ankara. În ianuarie 1940, indusă deliberat în eroare de Legaţia britanică, însăşi Martha Bibescu era convinsă că Maxime Weygand a fost şi la Bucureşti. Nu a fost el, a fost doar fantoma lui.
Modul în care ziarele de la Londra şi de la Paris umflau însemnătatea unui biet general care abia împlinise 73 de anişori – era născut la 21 ianuarie 1867, la Bruxelles – nu putea decât să le provoace frisoane germanilor. Din nefericire pentru români şi din fericire pentru germani, faimoasa “armată a lui Weygand” se alcătuia numai din două sau trei batalioane. Până şi presa franceză observase un lucru curios: în fiecare zi, la Marsilia şi la Toulon, cu fanfare şi batiste agitate pe chei, erau îmbarcate pe nave trupe despre care se afirma că ar fi fost destinate să întărească armata din Siria. Iar în ziua imediat următoare scenariul se repeta, cu exact aceleaşi vapoare. Or, un drum pe mare spre Siria, dus şi întors, pretindea cel puţin 10 zile, dacă nu 15. Şi s-a dedus că întăririle respective erau numai scoase în larg, plimbate puţin pe mare şi readuse noaptea în port. Acest joc de-a minţitul ochiului – trompe d’oeil cum îi spun francezii – reluându-se dimineaţa cu alte trupe, mai odihnite şi neafectate de răul de mare.
Fals sabotaj pe Dunăre. În prima decadă a lui aprilie 1940, Intelligence Service a izbutit să amorseze în România un nou scandal. Un convoi de ambarcaţiuni britanice autopropulsate – Scotland, Lord Byron, Elisabeth, King George, Shelley, Danubius, Britannia şi Dyonisia -, plecat pe Dunăre în amonte de la Sulina, au acostat la cheiul portului Giurgiu, pasămite pentru reaprovizionarea cu carburanţi. La controlul vamal, s-au găsit în calele navelor mai multe calupuri de dinamită şi o cantitate modică de armament. Nimeni din România nu a catadicsit să-şi pună bruma de logică în mişcare şi tapajul din presa bucureşteană a fost imens. Din ziarele româneşti, acest tapaj s-a mutat în ziarele din străinătate, alertându-i o dată în plus pe germani. Leit-motivul tuturor relatărilor fiind alarmant din toate punctele de vedere: englezii ar fi vrut să arunce în aer versanţii stâncoşi din amonte de Vârciorova şi să obtureze circulaţia navală pe Dunăre.
Pentru Berlin, paguba ar fi fost pur şi simplu catastrofală. Datorită stării precare a infrastructurilor feroviare din Transilvania şi din Ungaria, marea majoritate a cantităţilor de carburanţi exportate de România în Reich erau transportate pe Dunăre, în tancuri petrolifere, şi blocarea Cazanelor ar fi reprezentat un dezastru pentru germanii angajaţi în războiul din vest. Şi asta chiar în momentele când trupele lor planificau invadarea în forţă a Franţei, Olandei şi Belgiei. Însă cine sta strîmb şi judeca drept nu se putea să nu înţeleagă că britanicii nici nu doreau să ajungă până la cataractele Dunării. Dacă asta voiau, puteau încărca din pornire pe navele lor cantităţile necesare de motorină pentru a ajunge la destinaţie dintr-o bucată, evitând totodată orice control vamal.
În afară de asta, Cazanele Dunării reprezentau un moment al naturii, apa atinge acolo o adâncime de 90 m, cu debite de mii de mc pe secundă, iar versanţii de munte din flancuri nu puteau fi năruiţi cu câteva kilograme de explozibil. Mult mai eficient ar fi fost să se scufunde în canalul de la Vârciorova, care evita cataractele, un şlep încărcat cu ciment care face priză sub apă. Dar la bordul ambarcaţiunilor englezeşti nu se afla nici un gram de ciment. Pe englezi îi interesa doar rumoarea creată, menită să-i calce pe nervi pe germani, şi nu întâmplător acostaseră chiar la Giurgiu, unde corespondenţii de presă străini de la Bucureşti puteau ajunge în numai o oră. Se pare că singurul diplomat străin care a înţeles că era în discuţie o cacealma a fost ministrul Italiei în România, Pellegrino Ghigi. Din păcate, alegaţiile lui clarvăzătoare au devenit publice la câţiva ani după încheierea ostilităţilor. Atunci, în aprilie 1940, a intuit şiretlicul englezilor şi ziaristul italian Paolo Monelli, prezent între alţii la faţa locului. Apărute în cotidianul Corriere della Sera de la Milano, consideraţiile lui au trecut neluate în seamă.
Apelul la germani. Curând, procesul de dezmembrare teritorială a României s-a declanşat în trombă. La sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie 1940, România a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. La 1 iulie guvernul român a renunţat la garanţiile anglo-franceze din 13 aprilie 1939, care se dovediseră a fi o păcăleală sinistră. Puterea militară a Franţei era zdrobită, Marea Britanie gâfâia sub ritmul războiului impus de germani şi se comporta cum se comporta, România era ameninţată cu alte cedări teritoriale şi, în aceste condiţii, antinazistul rege Carol al II-lea n-a mai avut încotro şi, la 2 iulie 1940, i-a adresat lui Hitler solicitarea de a trimite în România o misiune militară cu rol de protecţie a ceea ce mai rămăsese intact din ţară. Hitler nu s-a grăbit să răspundă solicitării şi penitenţa impusă românilor nu s-a încheiat decât după pierderea Transilvaniei de Nord-Est, în favoarea Ungariei, şi a Cadrilaterului, în beneficiul Bulgariei. Numai Cadrilaterul a fost cedat de autorităţile româneşti prin tratative directe cu cele de la Sofia. Evident, apelul la o misiune militară germană a fost o moştenire preluată de generalul Ion Antonescu de la fostul regim carlist. Oricum, o neutralitate sabotată permanent de englezi şi suspectată aprig de la Berlin nu mai era sustenabilă.
Interesant de semnalat este faptul că, exact în acele zile, în Camera Comunelor de la Londra, Winston Churchill declara că aliaţii occidentali, după încheierea ostilităţilor din războiul atunci în curs, nu vor lua în consideraţie schimbările teritoriale produse prin forţă şi rapt. Şi ce s-a întâmplat, în realitate? După Conferinţa de Pace de la Paris, Finlandei nu i s-au mai restituit teritoriile răpite de ruşi în cele două războaie din 1939, Polonia a fost pur şi simplu mutată pe harta răsăritului european, împinsă brutal spre vest, Cehoslovacia a rămas cu teritoriile subcarpatice ocupate de ruşi, iar România tânjeşte şi azi după Barasabia, Bucovina şi Herţa, ţinuturi în cuprinderea cărora populaţia de origine românească îndură discriminări incompatibile cu litera şi spiritul documentelor de drept internaţional.
Un blocaj dezinteresat? Primele eşaloane ale Misiunii Militare Germane au intrat pe teritoriul român la 10 octombrie 1940. În aceeaşi zi, Franklin D. Roosevelt, preşedintele SUA, a decis blocarea tuturor depozitelor româneşti de devize şi de valută din băncile americane. Deblocarea lor urma să se producă numai „atunci când se va avea convingerea că executarea plăţilor se va face în interese pur româneşti”. Motivaţie cam trasă de păr, cu atât mai mult cu cât o stare de război între România şi SUA era încă departe de a deveni realitate. Exemplul SUA a fost urmat imediat şi de Marea Britanie, apoi de guvernul canadian, astfel încât rezervele de bani româneşti din străinătate, inclusiv depozitele de metal preţios, au ajuns să fructifice în favoarea unor guverne pentru care România devenise pionul de sacrificiu din deschiderea unei partide macabre de şah. Povestea acestor bani româneşti, complicată şi de faptul că nu erau numai bani ai statului, ci şi bani ai particularilor, asupra cărora nimeni nu putea avea un drept de decizie, se va încheia abia la o jumătate de veac după încheierea ostilităţilor. Fiind vorba, în totul, de vreo 500 milioane dolari, când dolarul era de vreo 30 de ori mai puternic decât cel de azi.
În ciuda acestui gest de vădită ostilitate, guvernul român nu a întrerupt relaţiile diplomatice nici cu SUA şi nici cu Marea Britanie. Dimpotrivă, generalul Ion Antonescu s-a străduit să imprime un comportament cât mai civilizat al autorităţilor din subordine faţă de diplomaţii şi cetăţenii americani şi britanici din ţară. De pildă, când poliţia legionară a arestat şi molestat nişte ingineri englezi de pe Valea Prahovei, specialişti în probleme petrolifere, generalul i-a urechiat în termeni severi pe ciracii lui Horia Sima. Însă nu era mai puţin adevărat că englezii preparau cu febrilitate condiţiile necesare destabilizării interne a României, chiar în scopul de a-i determina pe germani să ne transforme în paşalâc ocupat militar. Fapt care ar fi imobilizat aici şi în poarta Balcanilor alte şi alte divizii din Wehrmacht, rărindu-le implicit pe cele ce se confruntau cu trupele britanice şi franceze în extremitatea apuseană a continentului. Totuşi, nici serviciile secrete de la Bucureşti şi Berlin nu dormeau, deşi uneori percutau cu o relativă întârziere.

“Astăzi, Anglia se risipeşte în atenţii: plimbă priviri agere pe harta Europei, evaluând primejdiile, oferind soluţii împăcuitoare prin scrisori adresate preşedinţilor de consilii, gata de a netezi asperităţile spre a înlesni crearea unei solidarizări în faţa ameninţării germane. Amabilitate, prezenţă sfătuitoare, îndemnuri pentru gesturi simbolice în folosul unei cauze comune: ca în schimb să nu ezite a oferi (cu o emoţionantă grabă) un ajutor – ceva mai mult, o garanţie militară.
Sunt mulţi dintre concetăţenii noştri, care sunt într-adevăr emoţionaţi până la lacrimi, entuziasmaţi până la delir de aceste garanţii militare oferite de Anglia cu o generoasă grabă… Însă forţa terestră a Angliei este, în ultimă analiză, armata franceză… Ce înseamnă o garanţie? Cine poate primi o garanţie de la cineva care nu are solvabilitate? Garanţiile militare ale Angliei vor începe să joace când va ajunge potenţialul din 1918, când englezii vor cere serviciul militar obligatoriu şi se vor înrola cu o impetuoasă voinţă de luptă. Până atunci, totul rămâne o ipotecă asupra viitorului, inoperantă pentru constrângerile tragice ale prezentului.”

Pamfil Şeicaru

Misiunea Margaretei Bourke-White

29 Martie 2008

Celebra revistă ilustrată americană Life a fost lansată la 23 noiembrie 1936. Din pornire, marele ei fotoreporter, care i-a croit fasonul imaginii, a fost Margaret Bourke-White, o vampă voluntară şi cu autoritate asupra bărbaţilor, ceea ce însemna ceva într-o vreme când emanciparea femeilor abia devenea un subiect la modă în SUA. Se născuse la 14 iunie 1904, în cartierul new-yorkez Bronx. În 1939, s-a căsătorit cu Erskine Caldwell, cunoscutul autor al romanului Drumul tutunului, care a abandonat-o în 1942, exasperat de călătoriile ei fără sfârşit, din care el nu se alegea decât cu alte şi alte perechi de coarne.

Fotoreporter de front. În anii celui de-al doilea război mondial, Margaret Bourke-White a fost acreditată pe lângă US Army Air Force. Se afla la Moscova, în 1941, în timpul bombardamentelor aviaţiei germane, şi a fost prima femeie care l-a fotografiat cum a vrut ea pe Stalin, adică altfel decât apărea acesta în fotografiile oficiale, fardat şi ţeapăn, cum va fi şi în 1953, când a fost introdus în mauzoleul din Piaţa Roşie. Spre sfârşitul ostilităţilor din Europa, a captat pe peliculă primele imagini terifiante din lagărul de la Buchenwald. În ceea ce privea viaţa ei intimă, nimeni nu s-ar fi încumetat să-i contabilizeze amanţii, iar atunci când a lucrat pentru armata americană a aerului şi-a creat reputaţia unei veritabile devoratoare de ofiţeri. De la 7 decembrie 1941, când SUA au intrat în al doilea război mondial, şi până la 27 iulie 1953, când s-a semnat armistiţiul din peninsula coreeană, a rupt sute de paturi şi canapele pe toate teatrele de operaţiuni ale trupelor americane.
Ciudat, în primii ani postbelici, deşi avea un asemenea palmares şi servise în mod exemplar propaganda de război aliată, a fost suspectată de activităţi subversive şi FBI i-a deschis un dosar ţinut sub sigla secretului, până prin anii ’80. Probabil ca să-şi spele păcatele, a participat ca fotoreporter şi la ostilităţile din Coreea, dar dosarul ei a rămas deschis. În acest ultim război prin care s-a perindat, soldaţii americani au supranumit-o Maggie Indestructibila. Era însă mult mai vulnerabilă decât se credea. A distrus-o maladia lui Parkinson şi s-a stins din viaţă la 27 august 1971, într-un spital din Connecticut.
Escală în România. Puţini ştiu că Margaret Bourke-White a realizat un fotoreportaj şi în România, lăsând nişte urme prin arhivele româneşti. Pe temeiul unor documente pe care le-am consultat, se poate aprecia că se afla în contact cu anumite servicii discrete ale aviaţiei americane cu mult înainte de intrarea SUA în război. După felul în care a fost primită la Moscova, unde la întâlnirea cu Stalin s-a prezentat cu o fundă roşie în păr şi cu pantofi ecarlaţi, de curvă, ca să-i facă plăcere temutului dictator, nu ar fi fost exclus să fi colaborat şi cu alte servicii secrete decât cele din propria sa ţară, evocate aluziv în dosarul ei de la FBI. Şi de aici înainte nu ne mai rămâne decât să reconstituim contextul şi filmul descinderii Margaretei Bourke-White în România sfârşitului de an 1939, când ţara nu mai avea încotro şi trebuia să procedeze cât de curând la o răsturnare a alianţelor sale tradiţionale.
În primul rând, iată contextul politic: la 3 decembrie 1939, Grigore Gafencu, ministrul Afacerilor străine al României, i-a invitat la reşedinţa sa particulară pe Sir Reginald Hoare şi pe Adrien Thierry, miniştrii Marii Britanii şi Franţei la Bucureşti. Subiectul discuţiilor: distrugerea zonei petrolifere de pe Valea Prahovei, în cazul unui previzibil atac german. Din nefericire, la data aceea, cele două puteri considerate de Grigore Gafencu un reazem strategic pentru integritatea teritorială a ţării nu mai erau dispuse să garanteze frontierele româneşti decât în eventualitatea unei agresiuni dinspre vest. În cazul unui conflict cu Rusia sovietică, devenit şi el iminent, românii ar fi putut miza pe ajutorul Parisului şi al Londrei numai în anumite condiţii, imposibil de întrunit. Dar, într-o asemenea perspectivă, ar mai fi fost interesat guvernul român să distrugă una dintre principalele avuţii ale ţării, numai de dragul securităţii naţionale a englezilor şi francezilor?
La 14 decembrie 1939, Marea Britanie şi Franţa au comunicat oficial guvernului de la Bucureşti că ne-au lăsat de izbelişte. Poate nu întâmplător, cu numai o zi înainte, sosise aici şi celebrul fotoreporter al săptămânalului Life, Margaret Bourke-White, însoţită de un anume Walter Graebner, reporter al revistei americane Time. Şi a solicitat Subsecretariatului de Stat pentru presă şi informaţii, în speţă lui Eugen Titeanu, autorizaţiile necesare pentru a realiza fotoreportaje despre o sumă de obiective prin excelenţă… strategice. Era vorba despre fortificaţiile din Basarabia, paralele cu Nistrul, despre câmpurile de sonde de pe Valea Prahovei, despre marea rafinărie de la Brazi, cel mai important stabiliment de această factură din Europa, despre uzinele aeronautice din Braşov, despre secţiile militarizate ale Malaxei, despre terminalele petrolifere de la Constanţa şi altele. Pentru toate, era nevoie şi de aprobările Ministerului Apărării Naţionale, însă se pare că acestea au fost obţinute fără probleme. Contra unui set de portrete artistice ale generalului Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, s-a aranjat totul, în numai câteva zile.
Între 22 şi 29 decembrie 1939, Margaret Bourke-White şi Walter Graebner, împreună cu ziaristul japonez Kusuyana Yoshitaro, au călătorit în interes profesional prin Bucovina de Nord, prin Basarabia şi Cadrilater. La Cernăuţi nu au poposit decât o singură zi. La Chişinău, au fost luaţi în primire de căpitanul Grigore Bobocea, delegat al Diviziei 15 infanterie, care i-a plimbat prin zonele nevralgice de pe Nistru, mai ales pe la podul dintre Tighina şi Tiraspol. Pentru a-i face plăcere căpitanului român, fotoreportera a luat în obiectiv şi un monument de la Varniţa, unde fusese rănit regele suedez Carol al XII-lea, în urmă cu peste două sute de ani. Era limpede, totuşi, că altceva o interesa.
Primele semne de întrebare. În vremea aceea, nu toţi românii cădeau pe spate de extaz şi de admiraţie înaintea unor străini. Aşa se explică faptul că, în ultima zi a periplului ziariştilor de peste Ocean, un alt ofiţer dintre cei ce i-au însoţit a înaintat superiorilor săi o primă dare de seamă, în care Walter Graebner era descris drept “un spirit confuz, foarte limitat, care nu pricepe nimic din ceea ce i se explică”. Sau poate nu voia să priceapă nimic. Până atunci, şi în Time, şi în Life, România fusese sistematic batjocorită şi acelaşi ofiţer era foarte sceptic în ceea ce privea tendinţa reportajelor în pregătire: “Mai bine ne-ar lăsa în pace…” Înainte de sfârşitul anului, Margaret Bourke-White a mai realizat un fotoreportaj la uzinele IAR din Braşov, după care, reîntoarsă la Bucureşti, l-a imortalizat încă o dată pe generalul Florea Ţenescu, împreună cu întregul său stat major. Iar după Revelion a surprins pe peliculă şi imagini ale terenurilor petrolifere din Prahova, şi moderna rafinărie a Creditului Minier de la Brazi, despre care se înţelege că o interesa cu prioritate. În sfârşit, la 18 ianuarie 1940, Margaret Bourke-White şi Walter Graebner se aflau la Constanţa, unde au fotografiat în detalii şi portul, şi terminalele amintite mai sus. Apoi au plecat cu vaporul spre Istanbul.
Întreaga afacere i-a pus pe gânduri pe ofiţerii români implicaţi în însoţirea şi facilitarea misiunii din România a cuplului american. La 17 ianuarie 1940, unul dintre ei raporta: “Impresia produsă în tot timpul acestui reportaj este că sunt interesaţi numai de actualitatea militară a anumitor puncte din ţară, asupra cărora au informaţii precise.” Şi, pentru că România traversa atunci o perioadă în care armata ei nu-şi îngăduia să glumească în relaţiile cu intruşii străini, la plecarea din ţară, Margaretei Bourke-White i-au fost reţinute toate clişeele realizate, spre a fi verificate de specialiştii din Marele Stat Major. Sau aproape toate, deoarece, la data aceea, ofiţerii români încă nu-şi permiteau să percheziţioneze o doamnă, până la os. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că multe clişee puteau să fi fost scoase din ţară prin valizele diplomatice ale Legaţiei americane din Bucureşti.
Suspiciunile se confirmă. Cert este că, la 26 ianuarie 1940, Margaret Bourke-White şi Walter Graebner încă mai erau instalaţi la Park Oteli din Istanbul, aşteptând să le parvină prin poştă clişeele despre care militarii români nu considerau că ar fi afectat siguranţa statului. În aceeaşi zi, un referat al Secţiei a II-a informaţii din Marele Stat Major preciza: “Sunt necesare măsuri generale ca asemenea vizite să nu mai fie admise.” Alt document, din 9 februarie 1940, referindu-se la Margaret Bourke-White, remarca: “Pe măsură ce stătea în ţară, dorea să-şi extindă sfera de cercetări şi documentare.” În aceeaşi zi, totuşi, i-au fost trimise la Consulatul american de la Istanbul numai 30 de clişee dintre cele pe care le realizase în România. Restul, i s-a comunicat, au fost distruse prin ardere la Marele Stat Major. În realitate, au fost păstrate în arhivele militare. La 14 februarie 1940, Frederick P. Latimer Jr., consulul garant al SUA de la Istanbul, a trimis clişeele respective la Ankara, unde Margaret Bourke-White şi Walter Graebner migraseră între timp. Şi unde foiau agenţi din toate serviciile importante de spionaj din Europa şi nu numai din Europa. Şi unde toţi ieşeau pe tarabe cu ce aveau mai interesant, trocul de informaţii fiind la ordinea zilei. În ciuda cenzurii operate de militarii români, răul fusese făcut. Există probe indubitabile că fotografiile în discuţie au ajuns unde se preconiza să ajungă.
În vara lui 1940, după invazia sovietică din Basarabia şi Bucovina de Nord, câteva dintre fotografiile fortificaţiilor de pe Nistru, fără a se indica autorul, au apărut în ziarele de la Moscova. Ca să vadă cetăţeanul sovietic cu ce zid de oţel şi beton se confruntase viteaza Armată Roşie. Fortificaţiile erau fotografiate dinspre teritoriul român, în timpul edificării lor, şi soldaţii români angajaţi în lucrările de construcţie zâmbeau spre obiectiv. Pe parcursul bombardamentului american de la 1 august 1943, efectuat asupra Câmpinei şi Ploieştilor, avioanele decolate de la Benghazi au ţintit cu precădere rafinăria Creditului Minier de la Brazi, fotografiată din toate unghiurile de Margaret Bourke-White. Americanii nu au reuşit s-o distrugă atunci, dar o vor spulbera în campania de bombardamente declanşată la 4 aprilie 1944. Tot în această campanie au fost lovite precis şi alte obiective fotografiate de Margaret Bourke-White, pasămite, pentru revista Life: uzinele IAR din Braşov, unde se va fabrica o versiune de ultimă oră a redutabilului avion de vânătoare Messerschmitt 109, secţiile militarizate ale Malaxei, specializate în blindate şi tunuri anticar grele, precum şi terminalele petrolifere de la Constanţa.

România, o ţară ajunsă pe taraba tranzacţiilor dintre Marile Puteri

29 Martie 2008

Primele eşaloane ale Misiunii Militare Germane au intrat pe teritoriul român la 10 octombrie 1940. în aceeaşi zi, Franklin D. Roosevelt, preşedintele SUA, a decis blocarea tuturor depozitelor româneşti de devize şi de valută din băncile americane. Deblocarea lor urma să se facă numai „atunci când se va avea convingerea că executarea plăţilor se va face în interese pur româneşti”. Motivaţie cam trasă de păr, cu atât mai mult cu cât o stare de război între România şi SUA era încă departe de a deveni realitate.

Exemplul SUA a fost urmat imediat şi de Marea Britanie, apoi de guvernul canadian, astfel încât rezervele de bani româneşti din străinătate, inclusiv depozitele de metal preţios, au ajuns să fructifice în favoarea unor guverne pentru care România devenise pionul de sacrificiu din deschiderea unei partide macabre de şah. Povestea acestor bani româneşti, complicată şi de faptul că nu erau numai bani ai statului, ci şi bani ai particularilor, asupra cărora nimeni nu putea avea un drept de decizie, se va încheia abia la o jumătate de veac după încheierea ostilităţilor. Fiind vorba, în totul, de vreo 500 milioane dolari, când dolarul era de vreo 30 de ori mai puternic decât cel de azi.
ABUZUL PROLIFEREAZå. În ciuda acestui gest de vădită ostilitate, guvernul român nu a întrerupt relaţiile diplomatice nici cu SUA şi nici cu Marea Britanie. Dimpotrivă, generalul Ion Antonescu s-a străduit să imprime un comportament cât mai civilizat al autorităţilor din subordine faţă de diplomaţii şi cetăţenii americani şi britanici din ţară. De pildă, când poliţia legionară a arestat şi molestat nişte ingineri englezi de pe Valea Prahovei, specialişti în probleme petrolifere, generalul i-a urechiat în termeni severi pe ciracii lui Horia Sima. însă nu era mai puţin adevărat că englezii preparau cu febrilitate condiţiile necesare destabilizării interne a României, chiar în scopul de a-i determina pe germani să ne transforme în paşalâc ocupat militar. Fapt care ar fi imobilizat aici şi în poarta Balcanilor alte şi alte divizii din Wehrmacht, rărindu-le implicit pe cele ce se confruntau cu trupele britanice şi franceze în extremitatea apuseană a continentului. Totuşi, nici serviciile secrete de la Bucureşti şi Berlin nu dormeau, deşi uneori percutau cu o relativă întârziere.
REBELIUNEA EŞUATå. Implicarea englezilor în rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941 este încă învăluită în ceaţă, limpezirea contextului fiind obstaculată şi de accesul extrem de dificil la arhivele în care gestează şi azi adevărul. Deh, am intrat în NATO, ne pregătim să intrăm şi în Uniunea Europeană şi nu se cuvine să-i deranjăm pe occidentali cu reproşuri referitoare la un trecut scandalos. Oricum, declanşarea rebeliunii în cauză, din prima lună a noului an, a avut drept amorsă asasinarea maiorului german Döring de către un străin pripăşit pe la noi, Demetrios Sarandos, dovedit ca agent al Intelligence Service. Născut în Turcia, grecul era de profesie atlet de circ, rupea lanţuri de carton şi ridica haltere de mucava în spectacole cu public restrâns, avea mintea cuibărită în muşchi, nu acolo unde o ţin muritorii de rând, şi greşise adresa. în loc să-l împuşte pe generalul de cavalerie Erik Hansen, şeful Misiunii Militare Germane din Bucureşti, a lichidat un ofiţer infinit mai redus în rang. însă a fost destul ca furtuna să se dezlănţuie, fără să ajungă la succesul scontat.
Asemeni lui Antonescu, şi britanicii se înşelaseră asupra puterii reale a legionarilor. în loc să trateze Mişcarea Legionară, de la bun început, cu şuturi bine ţintite în posterior, generalul credea că-i va neutraliza pe gardişti strângându-i cu afecţiune în braţe şi înăsprind progresiv acest gen de tandreţe până când li s-ar fi tăiat respiraţia, ieşindu-le şi ochii din cap. Iar englezii erau ferm convinşi că legionarii, contând şi pe sprijin german, ar fi fost mult mai tari decât anturajul loial lui Ion Antonescu şi-l vor da pe general peste cap. Nu au luat în calcul armata şi sentimentele militarilor şi, în afară de asta, informaţiile lor asupra atitudinii reale a conducerii Reichului faţă de disputa din România s-au dovedit a fi total aproximative.
O tulburare masivă a apelor din politica românească, urmată de o intervenţie germană energică în vederea restabilirii ordinei, era tot ce ar fi fost de dorit la Londra. Din simpli arbitri ai unui conflict intern, germanii ar fi devenit stăpâni efectivi ai ţării, realizându-se şi joncţiunea deplină a teritoriilor controlate de la Berlin la placa de fricţiune cu Rusia sovietică. Obiectivul nu a fost atins decât parţial, în sensul că Antonescu a devenit şi mai îndatorat germanilor, afluirea diviziilor Wehrmachtului în ţară nemaifiind prin nimic limitată. Deocamdată, mai mult nu s-ar fi putut realiza şi englezii au decis să-şi retragă legaţia şi alte structuri instituţionale din România. Ruperea relaţiilor diplomnatice dintre Londra şi Bucureşti a survenit la 10 februarie 1941, la două săptămâni după eşecul lamentabil al rebeliunii gardiştilor. Simultan, agentura Intelligence Service de la Bucureşti, condusă de Archibald Gibson, Tom Masterson şi Alfred Gardyne de Chastelain a fost transferată la Istanbul. Totodată, la 15 februarie 1941, România era inclusă pe lista ţărilor supuse blocadei britanice.
SACRIFICAREA GRECIEI ŞI IUGOSLAVIEI. în consecinţă, deşi între România şi Marea Britanie nu exista o stare de război declarat, mai multe cargouri, între care şi Steaua Română, ne-au fost sechestrate pe rutele normale de navigaţie şi escortate spre porturi aflate sub jurisdicţia englezilor. Nu aveau material militar la bord, ci mărfuri destinate consumaţiei curente: coloniale, adică citrice, cafea etc. Tragic a fost destinul echipajelor româneşti de la bordul cargourilor fără noroc: pentru toată perioada războiului, parte din marinari, capturaţi în apele Oceanului Indian, au fost internaţi în lagărul de la Premnagar, lângă Dehra Dun, tocmai în India. Alţii au fost risipiţi prin lagăre din Uganda şi Insula Pinilor, Cuba. Grav şi profund imoral în acelaşi timp a fost gestul britanicilor de a sechestra şi navele româneşti angajate în transportarea evreilor emigraţi spre porturi din Palestina. îndeobşte, echipajele lor au fost internate în cantonamentele Latroun Detention Camp şi Wilhelma Perimeter Center din ţara Sfântă, parte din ele fiind ulterior transferate într-un lagăr din Persia. Nu au fost supuşi la muncă obligatorie, însă vreme de câţiva ani au îndurat o soartă de paria. Fapt constatat şi de inspecţiile Crucii Roşii de la Geneva.
Spre a-l ajuta pe aliatul său Mussolini, încurcat într-un război de uzură cu Grecia, Hitler premeditase o străpungere militară spre extremitatea sudică a Balcanilor. Englezii l-au ajutat să-şi pună planul în aplicare mai repede şi mai complet. Iniţial, pasajul diviziilor Wehrmachtului spre Tracia şi Peloponez s-a arătat a fi problematic, datorită rezistenţei lui Boris, suveranul Bulgariei. Ameninţaţi şi din nord de cele 12 divizii germane cantonate în aşteptare pe teritoriul român, grecii au cerut asistenţa englezilor, care le garantaseră frontierele. Discuţiile dintre generalul Wavell şi mareşalul britanic al aerului Longmore, pe de o parte, şi premierul Metaxas, împreună cu generalul Papagos, pe de altă parte, s-au purtat la Atena, la 14 şi 15 ianuarie 1941. Grecii cereau englezilor cel puţin 9 divizii şi un sprijin aerian consistent. Englezii nu le-au promis decât un regiment de artilerie, un regiment înzestrat cu armament anticar şi antiaerian şi 60 blindate, asistenţa aceasta precară fiind mediatizată deliberat prin posturile de radio. în aceste împrejurări, bulgarii şi-au atenuat rezistenţa şi au încheiat un protocol de colaborare cu nemţii, în care era prevăzut şi tranzitul trupelor solicitat de Berlin. Când germanii au atacat Grecia, britanicii şi-au retras în viteză jucăriile militare debarcate pe coastele Mării Egee, abandonându-i pe greci în mâna lui Dumnezeu. încât trupele Wehrmachtului au ajuns în numai câteva zile să-şi spele obielele în apele Capului Matapan şi ale Insulei Creta. Mai rămânea ca englezii să manevreze de o asemenea manieră încât să-i determine pe germani să ocupe şi Iugoslavia.
La 27 martie 1941, un nou guvern iugoslav, rezultat dintr-o lovitură de stat inspirată de Londra, a anunţat retragerea ţării din faimosul Pact Tripartit, la care abia aderase. La 28 martie, a descins la Belgrad mareşalul John Dill, şeful Statului Major Imperial britanic, cu niscaiva promisiuni de sprijin în caz de atac german. La 6 aprilie 1941, Germania şi aliaţii ei, mai puţin România, au invadat Iugoslavia din patru flancuri, dar ajutorul britanic n-a mai sosit şi armata iugoslavă a fost învinsă şi dezarmată în fix două săptămâni. în felul acesta, pentru toată durata războiului, au fost imobilizate în spaţiul balcanic peste 20 de divizii germane, diminuându-se proporţional forţa diviziilor Wehrmachtului desfăşurate pe coasta Canalului Mânecii. De acum înainte, şi România era înconjurată pe o frontieră de ruşi, iar pe toate celelalte numai de ţări incluse în zona de influenţă germană. Desigur, nimeni nu contestă necesitatea luptei împotriva nazismului şi dreptul Marii Britanii de a-şi salgarda fiinţa şi interesele. însă politica Angliei de a evita un dezastru militar de proporţii aruncând sub şenilele nemţilor un lanţ întreg de naţiuni, care nu-şi doreau decât să trăiască în pace, nu se poate considera un lucru moral şi curat.
LA RåZBOI CA LA RåZBOI. După intrarea Armatei Române în ostilităţile împotriva Uniunii Sovietice, târziu, la 6 decembrie 1941, Marea Britanie a declarat război României. Pretextul era pueril: ostaşii români trecuseră Nistrul, ocupaseră şi Odessa, şi nu dădeau semne că ar fi avut vreo intenţie să se replieze în limitele teritoriului naţional. Ca şi cum însăşi Marea Britanie numai între limitele teritoriului ei naţional lupta. Sau ca şi cum războiul ar fi o nuntă de la care, după ce te-ai săturat de fripturi şi sarmale, te retragi dintre comeseni, te duci acasă şi tragi pe dreapta. Apoi a declarat şi România război SUA, o eroare impardonabilă a lui Ion Antonescu. După această dată, agresiunile Marii Britanii împotriva guvernului de la Bucureşti şi a României, în general, s-au rezumat la minarea din aer a apelor Dunării, la bombardamentele nocturne efectuate de RAF în vara lui ’44, la o adversitate incontinentă exprimată pe calea undelor radiofonice şi la infestarea teritoriului ţării cu afişe ostile, largate din avioane decolate din Palestina şi din Egipt.
Minele plantate în apele Dunării nu au produs vreo pagubă consemnabilă navigaţiei pe fluviu, iar bombardamentele nu au afectat moralul armatei. în ceea ce privea duelul prin unde radio, în care au fost implicate toate părţile combatante, sunt de emis unele observaţii. După comunicatele de presă germană din epocă putem reconstitui fără greş întreaga istorie a celui de-al doilea război mondial, pentru că nemţii, fiind nemţi, în ciuda regimului politic sufocant sub care trăiau, nu erau capabili să mintă, oricât s-ar fi străduit. în schimb, emisiunile lansate în eter de antenele de la Londra şi Daventry erau doldora de minciuni ordinare, de şiretlicuri, de stratageme şi de tentative de a arunca adversarii şi întreaga opinie publică a Europei pe piste false. Era şi asta o calitate, însă era mai bine să fie la alţii. Cel desemnat să facă apologia Uniunii Sovietice şi a valorilor morale reprezentate de politica marelui Stalin era Wickham Steed, un gazetar cu talente de cameleon. După război, când noi am rămas sub cizmele celor pe care-i lăudase cu atâta ardoare, Wickham Steed s-a convertit cu dexteritate la condiţia de anticomunist şi antisovietic convins. Oricum, mai multe ştia despre România sergentul britanic Kenneth Metcalf Alamby, matricol militar 1493133 RAF, originar din Middlebronge, Yorkshire, Marea Britanie, căzut în prizonierat românesc după raidul din noaptea de 6 spre 7 mai 1944. într-o discuţie cu un ofiţer din Regimentul 6 Mihai Viteazul acesta spunea: „Este de neînţeles de ce un imperiu întins de la Oceanul Pacific până la Marea Baltică mai avea nevoie de două petice de pământ asemeni Basarabiei şi Bucovinei.”
Iată numai un singur exemplu de emisiune britanică menită să compromită nu numai regimul mareşalului Ion Antonescu, ci şi prestigiul ca atare al României. în vara lui 1942, postul de radio Londra a emis un comunicat despre care pretindea că a fost preluat de la agenţia oficială a Reichului, DNB: la Tecuci ar fi izbucnit o epidemie de ciumă! Ideea de ciumă, în Europa veacului XX, nu putea decît să provoace repulsie şi groază şi toată lumea era în drept să ne aprecieze drept nişte ciumaţi. Inclusiv vameşii din ţările învecinate. Plin de nervi, Mihai Antonescu l-a convocat pe Manfred von Killinger şi i-a reproşat bazaconiile puse în circulaţie de nemţi. Luat prin surprindere, ministrul german de la Bucureşti a telefonat la Berlin şi lucrurile s-au lămurit pe loc: nici o agenţie de presă din Reich nu emisese o asemenea enormitate, totul era o invenţie a Londrei.
în 1943, la postul de radio Londra a survenit un schimb de ştafetă: a apărut în emisie un crainic nou, un evreu din teritoriile poloneze ocupate de ruşi, care se repliase prin România în Palestina şi de acolo în Marea Britanie. şi ăsta îi lăuda cum nu se mai poate pe ruşi, deşi fugise din calea armatelor lor. şi vorbea atât de prost româneşte şi cu un accent atât de grotesc încât îi reuşise să-i enerveze la culme pe toţi ascultătorii români. Nu era el vinovat, fireşte, ci aceia ce-l destinaseră unui job pentru care nu era potrivit. şi s-a ajuns până acolo încât însuşi Iuliu Maniu, ascultător şi el de picanterii propagandistice englezeşti, prin liberalul Constantin Bursan, care făcea naveta la Istanbul, a ajuns să implore autoritatea britanică de resort să-i scape pe români o adevărată calamitate.
UN FINAL PRELUNGIT ÎN TIMP. Ultima porcărie pe care ne-au rezervat-o englezii, în anii în care am luptat împotriva Uniunii Sovietice, s-a derulat în martie 1944, când prinţul Barbu ştirbey a plecat spre Cairo, pentru a tatona posibilitatea ieşirii României din conflagraţie. Acţiunea, care nu trebuia să ajungă sub nici o formă la cunoştinţa Berlinului, fusese aprobată de Ion Antonescu şi prinţul beneficiase de un paşaport oferit de Mihai Antonescu. Ei bine, exact atunci când Barbu ştirbey a ajuns la Ankara, agenţia de presă britanică Reuter a divulgat intenţiile româneşti, ceea ce ne-a expus automat la riscul de a fi ocupaţi militar de germani. şi asta pentru că guvernului de la Londra îi convenea să-i vadă pe nemţi implicaţi într-o dandana de proporţii, chiar în spatele unui front nevralgic, împins de ruşi până pe Nistru şi în nordul Moldovei. Ce s-ar fi întâmplat într-o asemenea situaţie cu România nu prezenta nici un interes.
Luând în consideraţie toate cele expuse mai sus, se poate spune că ceea ce s-a întâmplat la Moscova, la 9 octombrie 1944, când Stalin şi Churchill şi-au împărţit tacticos, pe procente, sferele de influenţă din Europa răsăriteană, nu reprezenta decât un episod dintr-un şir prelung de acte de un cinism inimaginabil. Nici nu se ştie de ce am ajuns să-i acordăm o importanţă deosebită, când el se înscria de la sine în firea lucrurilor. Că această fire a lucrurilor nu ni se pare normală şi în consens cu normele unor relaţii civilizate dintre naţiuni este o altă poveste. însuşi faptul că tranzacţia realizată la Moscova a rămas strict secretă, vreme de aproape patru decenii, spune destule despre moralitatea ei şi a celor ce au pertractat-o. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că şi aşa, nemernică după cum era, înţelegerea nu a fost respectată. Până în decembrie 1989, Marea Britanie nu a beneficiat niciodată de influenţa de 10 la sută pe care şi-o rezervase în România. O ţară de pe care Londra îşi luase demult mâinile.
şi acum să ne întoarcem la banii româneşti blocaţi în octombrie 1940 în băncile americane, britanice şi canadiene. Firesc ar fi fost ca, după încheierea războiului, fondurile în speţă să revină proprietarilor lor de drept. Nu s-a întâmplat cum ar fi fost de dorit. La Conferinţa de la Potsdam din iulie-august 1945 ruşii au renunţat la cota parte care le-ar fi revenit din rezerva de 300 de tone de aur german, capturată de aliaţi. în schimb, americanii şi britanicii au renunţat la utilajele şi instalaţiile petrolifere din România, precum şi la despăgubirile pe care intenţionau să ni le pretindă pentru ce fusese distrus chiar de bombardierele lor. Dar schimbul de favoruri de la Potsdam a rămas strict secret timp de peste două decenii, până când documentele conferinţei au fost publicate de istoricul german Felix Dundermann. şi într-un mod total abuziv, prin articolul 27 al Tratatului de Pace de la Paris, României i s-a impus despăgubirea tuturor cetăţenilor aliaţi păgubiţi pe parcursul războiului. „Printre primii care s-au prevalat de acest text – se consemna într-un memoriu redactat în primii ani ’70 – au fost cetăţenii şi societăţile anglo-saxone, ale căror averi din România fuseseră deja negociate.” Implicit, fondurile antebelice româneşti în devize şi în valută au continuat să rămână blocate. Ce s-a întâmplat cu valorile ce aparţineau statului nu se poate afla decât din arhivele Băncii Naţionale a României. Iar cele depuse de particulari în băncile din Marea Britanie au rămas practic fără stăpân, gestând mult şi bine în conturi la care titularii din România nu mai puteau ajunge şi care au început să devină publice abia în ultimii ani ’90. între timp, titularii la care ne referim au expiat în patul lor sau în puşcăriile comuniste şi prea puţini dintre supravieţuitori şi-au putut recupera banii. Totodată, a intrat şi Securitatea pe fir şi a supt cât putea din acele conturi, fie cu acte false, fie prin substituiri de persoane.

RåZBOI CU ENGLEZII
“Marea Britanie ne-a declarat război. Starea de război începe azi la ora 12. Declaraţia de război nu are nici un temei. Regret că atât de puţin s-a înţeles zbuciumul şi tragedia în care de secole se zbate bravul şi necontenit încercatul şi nedrept lovitul popor român, care a luptat şi va lupta întotdeauna pentru a-şi apăra fiinţa şi dreptul său la viaţă, la libertate, la linişte şi la unire, apărând civilizaţia şi împlinind o misiune de jertfă în Carpaţi şi la Dunăre. Marea Britanie nu a mai cunoscut de secole tragedia şi umilinţa ocupaţiei străine. Noi am trecut de două mii de ani, nu numai în cursul veacurilor, dar şi în cursul aceluiaşi veac, din luptă în luptă, din ocupaţie în ocupaţie,. din umilinţă în umilinţă, din tragedie în tragedie. Marea Britanie se bate de secole pentru a cuceri, noi ne batem pentru a ne apăra.”
Ion Antonescu

România nu a fost vândută la 10 octombrie 1944, ci începând din aprilie 1939

29 Martie 2008

La 22 iunie a.c. se împlinesc 64 de ani de la angajarea Armatei Române în al doilea război mondial şi mai mult de o jumătate de veac de când cine vrem şi cine nu vrem, luând drept temei literatura istorică a învingătorilor, ne tot trag de bretele şi de urechi pentru gestul din vara lui ’41.

Prea puţini se mai întreabă astăzi dacă pentru români exista şi o altă opţiune decât intrarea în al doilea război mondial. Nimeni nu recunoaşte deschis că am fost împinşi în război, împotriva voinţei noastre, tocmai de cei de la care la Bucureşti se conta pe un sprijin.
O EROARE DE OPTICå. De regulă şi simplificând în mod grosolan lucrurile, se spune că România s-a apropiat treptat de Germania, ambele ţări sfârşind-o într-un soi de concubinaj politic şi militar, adică într-o alianţă neperfectată ca atare în acte. Aşa am fost noi, se mai spune, răi şi recalcitranţi, şi neinspiraţi pe deasupra, pentru că nu am ştiut cu cine trebuia să ne punem bine. în realitate, germanii au fost împinşi sistematic şi în etape distincte spre România şi spre Balcani, până când toate ţările din sud-estul european au fost nevoite fie să îndure o ocupaţie militară severă, fie să surâdă Berlinului ca şi cum ar fi avut o sută de dinţi în gură. Neîndoielnic, a existat un plan strategic britanic, elaborat cu mai multe luni înainte de declanşarea ostilităţilor, mai precis imediat după München, prin care germanii au fost ademeniţi progresiv spre capcana Balcanilor şi spre placa de fricţiune cu Rusia sovietică, în scopul atenuării presiunii pe care diviziile Wehrmachtului ar fi putut s-o exercite asupra trupelor anglo-franceze pe câmpiile Flandrei şi pe litoralul Canalului Mânecii. Altfel nu se explică succesiunea unor evenimente în care britanicii, fie pe faţă, fie în subteran, ne apar mereu ca protagonişti, iniţial şi cu serviciile secrete ale Parisului la remorcă. Despre toate aceste împrejurări vom afla probabil mai multe abia în 2039, când britanicii au promis să permită accesul şi la ultimul lot de arhive referitoare la al doilea război mondial. De ce au fost, mai sunt şi vor fi sub obroc încă multă vreme aceste arhive? Evident, pentru că un plan strategic de natura celui pe care îl intuim în această expunere seamănă întru totul cu scrisoarea pierdută din piesa lui Caragiale: „Mai trebuie s-aldată… La un caz, iar… pac! la Războiul.” Numai că în cele scrise de noi aici nu este vorba despre un ziar care întâmplător se numea Războiul, ci despre un război veritabil, în care am pierdut sute de mii de oameni.
în virtutea aceleiaşi defecţiuni de optică, românii se lamentează că britanicii i-au vândut la 10 octombrie 1944, la Moscova, unde Churchill şi Stalin şi-au împărţit frăţeşte sferele de influenţă în Europa răsăriteană. Chiar aşa să fie? După opinia noastră, România, şi nu numai ea, a început să fie vândută încă de la 13 aprilie 1939, când autorităţile de la Bucureşti au fost gratulate cu celebrele garanţii militare franco-britanice. Garanţii care nu au funcţionat niciodată şi care ne-au adus mai multe ponoase decât foloase.
GARANŢII PESTE GARANŢII. în primăvara lui 1939, şi britanicii, şi francezii, pe de o parte, şi germanii, pe de altă parte, ştiau foarte bine că războiul bătea la uşă şi că un conflict militar pe punctul de a se declanşa între liniile Siegfried şi Maginot era pur şi simplu inevitabil. Nu prea pregătiţi să se confrunte cu Wehrmachtul, britanicii s-au gândit să le ofere germanilor motive de îngrijorare profundă pentru ceea ce se întâmpla în spatele lor. Mai fanfaroni şi mai siguri de o victorie, deşi considerau că armata lor era invincibilă pe continent, francezii s-au asociat şi ei la proiectul „perfidului Albion”, constituit dintr-o suită de şiretlicuri şi cacealmale. Aşa s-a ajuns la garanţiile militare oferite autorităţilor de la Bucureşti şi Atena de la Londra şi de la Paris. în momentul dat, Grecia îi interesa mai puţin pe germani, însă în România se aflau principalele lor resurse de aprovizionare cu carburanţi şi mărfuri alimentare, ceea ce i-a făcut să ciulească urechile, intrigaţi. Dacă fluxul acestor produse vitale pentru cel de-al III-lea Reich ar fi fost întrerupt, tot ceea ce plănuise Hitler ar fi rămas fără sens. Nu întâmplător, pentru a pedepsi România, la 23 august 1939, Germania va da mână liberă ruşilor să ocupe în forţă teritoriul dintre Nistru şi Prut.
Când s-a aflat despre garanţiile în discuţie, atât clasa politică din România, cât şi mulţi dintre cetăţenii de rând, s-au lăsat năpădiţi de un entuziasm debordant. Gata, suntem salvaţi! Ne apără frontierele Marea Britanie şi Franţa! Au dat de dracu şi ungurii, şi sovieticii! – cam acestea erau lozincile la ordinea zilei. Numai ziaristul Pamfil şeicaru şi-a exprimat scepticismul în legătură cu toată tevatura în curs. în Curentul de sâmbătă, 15 aprilie 1939, acesta sfătuia Marea Britanie să se ocupe ceva mai accelerat de propria ei apărare şi să nu mai inducă iluzii periculoase în conştiinţa altor naţiuni.
SFÅRŞITUL ILUZIILOR. Cât valorau garanţiile britanice şi franceze s-a văzut la 1 septembrie 1939, când germanii au declanşat un atac zdrobitor împotriva Poloniei. şi Varşovia beneficia de garanţii oferite de guvernele de la Londra şi de la Paris şi aceste două guverne, într-adevăr, au intrat în război împotriva Germaniei. însă sprijinul efectiv acordat polonezilor, acolo, pe câmpurile de luptă din sudul apelor Balticii, a fost insignifiant, egal cu un zero dolofan şi blazat. La timpul petrecerii faptelor, României i s-a cerut permisiunea de a se tranzita spre Polonia numai 5 (cinci) tone de material militar britanic! Atât şi nimic mai mult. Ceea ce n-ar fi ajuns nici măcar pentru o măsea de artilerist polonez. Iar atunci când sovieticii au atacat Polonia din spate, întâlnindu-se cu germanii pe cursul râului San, nu putem să nu luăm în consideraţie bucuria secretă a Londrei. De acum înainte, Armata Roşie şi Wehrmachtul se aflau faţă în faţă. Nu mai exista între ele nici un obstacol şi o intrigăraie bine strunită le putea încăiera în orice moment.
în împrejurările de atunci, când Statele Unite erau încă departe de ideea de a intra în război, în politica lor internă prevalând izolaţioniştii, Marea Britanie nu putea fi convinsă decât că un război între Germania şi Rusia sovietică o va ajuta să reziste presiunii militare a Wehrmachtului şi chiar să conteze pe o eventuală victorie. Dar placa de fricţiune dintre comunism şi nazism, realizată deocamdată prin traversul teritoriului polonez, trebuia prelungită până la Marea Neagră. Aşa că, într-o primă fază, după ce Berlinul a dat mână liberă ruşilor în Basarabia, Marea Britanie s-a angajat într-un gest similar. La 14 decembrie 1939, autorităţile de la Bucureşti au fost anunţate că garanţiile militare oferite în primăvară nu mai erau funcţionale pentru frontiera noastră din est, decât în anumite condiţii imposibil de întrunit: neutralitatea Italiei şi permisiunea acordată de turci pentru trecerea prin Strâmtori. Italia era deja aliată cu Reichul, iar Turcia nu dorea să se lege la cap supărându-i pe ruşi. Practic, Marea Britanie invita Uniunea Sovietică să treacă la fapte. în sfârşit, începând de la această dată, guvernului de la Londra nu-i mai rămânea decât să ţină nervii germanilor la flacăra focului mic. Aveau dreptate cei ce apreciau acest gen de ostilităţi drept un război ciudat.
RåBDARE ŞI TUTUN. încă din vara lui ’39, începuse să se învârtă prin zona petroliferă a României inginerul francez Léon Wenger, însoţit de un asistent englez taciturn. Studiau împreună un plan pentru distrugerea sondelor de pe Valea Prahovei, în caz de război cu Germania. în ziarele româneşti nu s-a putut citi nimic despre prospecţiunile lor, asupra cărora se convenise păstrarea unui secret absolut. în acelaşi timp, presa de la Londra şi de la Paris a etalat în detalii misiunea şi obiectivele celor doi, special pentru a-i morcovi pe germani. în cele din urmă, războiul a izbucnit şi, la 10 şi 11 septembrie 1939, Armand Călinescu a fost invitat de Adrien Thierry şi Reginald Hoare, miniştrii Franţei şi, respectiv, Marii Britanii la Bucureşti, la două runde de convorbiri privind aplicarea planului pe care Léon Wenger îl perfectase deja. Deşi ni s-au propus despăgubiri generoase, planul nu a fost acceptat de prim-ministrul român, deoarece, în felul acesta, România pierdea singura monedă de schimb pentru a-şi negocia supravieţuirea în viitor.
La 21 septembrie 1939, Armand Călinescu fusese asasinat de o bandă de legionari. Dintre toate sursele de informare din Europa şi de peste Ocean, numai agenţiile de presă germane Deutsche Nachrichten Büro şi Transocean au afirmat că atentatul a fost pus la cale de Marea Britanie. ştirea a fost apreciată drept o enormitate, dar poate că nu era o enormitate. Trecem peste faptul că Armand Călinescu refuzase tranşant să distrugă zona petroliferă a României. însă acelaşi se afirmase drept un adversar inflexibil al intrării României în zona de influenţă a Reichului, ceea ce îi împiedeca pe germani să ajungă la placa de fricţiune cu ruşii şi în sectorul ei sudic, linia de-a lungul căreia se puteau declanşa fel de fel de conflicte prelungindu-se până la Marea Neagră. Altfel spus, la Londra ştiindu-se că România nu putea fi ajutată şi nici nu se putea conta pe ea, de vreme ce-şi declarase solemn neutralitatea, ţara merita să fie sacrificată. Cu toate că n-au realizat deocamdată nimic, englezii aveau răbdare. Aveau şi tutun, mai mult decât aveau nemţii, obligaţi să reducă raţia soldaţilor combatanţi la un sfert de pachet pe zi şi la două pachete pe săptămână.
Curând, rolul primordial revenind şi de data aceasta francezilor, a fost inventată o aşa-zisă “armată a lui Weygand” în Siria. Această armată, s-a spus, ar fi trebuit să treacă prin Turcia şi peste Marea Egee către Balcani şi să deschidă un al doilea front împotriva germanilor în sud-estul european. însuşi generalul francez Maxime Weygand, pasămite în căutare de cotizanţi la viitoarea lui întreprindere militară, a fost plimbat intens pe la Belgrad, pe la Atena şi pe la Ankara. în ianuarie 1940, indusă deliberat în eroare de Legaţia britanică, însăşi Martha Bibescu era convinsă că Maxime Weygand a fost şi la Bucureşti. Nu a fost el, a fost doar fantoma lui.
Modul în care ziarele de la Londra şi de la Paris umflau însemnătatea unui biet general care abia împlinise 73 de anişori – era născut la 21 ianuarie 1867, la Bruxelles – nu putea decât să le provoace frisoane germanilor. Din nefericire pentru români şi din fericire pentru germani, faimoasa “armată a lui Weygand” se alcătuia numai din două sau trei batalioane. Până şi presa franceză observase un lucru curios: în fiecare zi, la Marsilia şi la Toulon, cu fanfare şi batiste agitate pe chei, erau îmbarcate pe nave trupe despre care se afirma că ar fi fost destinate să întărească armata din Siria. Iar în ziua imediat următoare scenariul se repeta, cu exact aceleaşi vapoare. Or, un drum pe mare spre Siria, dus şi întors, pretindea cel puţin 10 zile, dacă nu 15. şi s-a dedus că întăririle respective erau numai scoase în larg, plimbate puţin pe mare şi readuse noaptea în port. Acest joc de-a minţitul ochiului – trompe d’oeil cum îi spun francezii – reluându-se dimineaţa cu alte trupe, mai odihnite şi neafectate de răul de mare.
CACEALMAUA DE LA GIURGIU. în prima decadă a lui aprilie 1940, Intelligence Service a izbutit să amorseze în România un nou scandal. Un convoi de ambarcaţiuni britanice autopropulsate – Scotland, Lord Byron, Elisabeth, King George, Shelley, Danubius, Britannia şi Dyonisia -, plecat pe Dunăre în amonte de la Sulina, au acostat la cheiul portului Giurgiu, pasămite pentru reaprovizionarea cu carburanţi. La controlul vamal, s-au găsit în calele navelor mai multe calupuri de dinamită şi o cantitate modică de armament. Nimeni din România nu a catadicsit să-şi pună bruma de logică în mişcare şi tapajul din presa bucureşteană a fost imens. Din ziarele româneşti, acest tapaj s-a mutat în ziarele din străinătate, alertându-i o dată în plus pe germani. Leit-motivul tuturor relatărilor fiind alarmant din toate punctele de vedere: englezii ar fi vrut să arunce în aer versanţii stâncoşi din amonte de Vârciorova şi să obtureze circulaţia navală pe Dunăre.
Pentru Berlin, paguba ar fi fost pur şi simplu catastrofală. Datorită stării precare a infrastructurilor feroviare din Transilvania şi din Ungaria, marea majoritate a cantităţilor de carburanţi exportate de România în Reich erau transportate pe Dunăre, în tancuri petrolifere, şi blocarea Cazanelor ar fi reprezentat un dezastru pentru germanii angajaţi în războiul din vest. şi asta chiar în momentele când trupele lor planificau invadarea în forţă a Franţei, Olandei şi Belgiei. însă cine sta strîmb şi judeca drept nu se putea să nu înţeleagă că britanicii nici nu doreau să ajungă până la cataractele Dunării. Dacă asta voiau, puteau încărca din pornire pe navele lor cantităţile necesare de motorină pentru a ajunge la destinaţie dintr-o bucată, evitând totodată orice control vamal. în afară de asta, Cazanele Dunării reprezentau un moment al naturii, apa atinge acolo o adâncime de 90 m, cu debite de mii de mc pe secundă, iar versanţii de munte din flancuri nu puteau fi năruiţi cu câteva kilograme de explozibil. Mult mai eficient ar fi fost să se scufunde în canalul de la Vârciorova, care evita cataractele, un şlep încărcat cu ciment. Dar la bordul ambarcaţiunilor lor nu se afla nici un gram de ciment. Pe englezi îi interesa doar rumoarea creată, menită să-i calce pe nervi pe germani, şi nu întâmplător acostaseră chiar la Giurgiu, unde corespondenţii de presă străini de la Bucureşti puteau ajunge în numai o oră. Se pare că singurul diplomat străin care a înţeles că era în discuţie o cacealma a fost ministrul Italiei în România, Pellegrino Ghigi. Din păcate, alegaţiile lui clarvăzătoare au devenit publice la câţiva ani după încheierea ostilităţilor. Atunci, în aprilie 1940, a intuit şiretlicul englezilor şi ziaristul italian Paolo Monelli, prezent între alţii la faţa locului. Apărute în cotidianul Corriere della Sera de la Milano, consideraţiile lui au trecut neluate în seamă.
FINAL DE REPRIZå. Curând, procesul de dezmembrare teritorială a României s-a declanşat în trombă. La sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie 1940, România a pierdut Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. La 1 iulie guvernul român a renunţat la garanţiile anglo-franceze din 13 aprilie 1939, care se dovediseră a fi o păcăleală sinistră. Puterea militară a Franţei era zdrobită, Marea Britanie gâfâia sub ritmul războiului impus de germani şi se comporta cum se comporta, România era ameninţată cu alte cedări teritoriale şi, în aceste condiţii, antinazistul rege Carol al II-lea n-a mai avut încotro şi, la 2 iulie 1940, i-a adresat lui Hitler solicitarea de a trimite în România o misiune militară cu rol de protecţie a ceea ce mai rămăsese intact din ţară. Hitler nu s-a grăbit să răspundă solicitării şi penitenţa impusă românilor nu s-a încheiat decât după pierderea Transilvaniei de Nord-Est, în favoarea Ungariei, şi a Cadrilaterului, în beneficiul Bulgariei. Numai Cadrilaterul a fost cedat de autorităţile româneşti prin tratative directe cu cele de la Sofia. Evident, apelul la o misiune militară germană a fost o moştenire preluată de generalul Ion Antonescu de la fostul regim carlist. Oricum, o neutralitate sabotată permanent de englezi şi suspectată aprig de la Berlin nu mai era sustenabilă.
Interesant de semnalat este faptul că, exact în acele zile, în Camera Comunelor de la Londra, Winston Churchill declara că aliaţii occidentali, după încheierea ostilităţilor din războiul atunci în curs, nu vor lua în consideraţie schimbările teritoriale produse prin forţă şi rapt. şi ce s-a întâmplat, în realitate? După Conferinţa de Pace de la Paris, Finlandei nu i s-au mai restituit teritoriile răpite de ruşi în cele două războaie din 1939, Polonia a fost pur şi simplu mutată pe harta răsăritului european, împinsă brutal spre vest, Cehoslovacia a rămas cu teritoriile subcarpatice ocupate de ruşi, iar România tânjeşte şi azi după Barasabia, Bucovina şi Herţa, ţinuturi în cuprinderea cărora populaţia de origine românească îndură discriminări incompatibile cu litera şi spiritul documentelor de drept internaţional.
Despre ceea ce s-a întâmplat în materia relaţiilor dintre România şi Marea Britanie, după abdicarea regelui Carol al II-lea şi preluarea conducerii statului de către generalul Ion Antonescu, vom referi în numărul viitor. Când vom pune şi punct acestui capitol contorsionat de istorie.

UN ZIARIST VIZIONAR
„Ce înseamnă o garanţie? Este obligaţia de a fi prezent pentru acoperire la scadenţă, în caz de strâmtorare a celui garantat! Cine poate primi o garanţie de la cineva care nu are solvabilitate? Garanţie militară, adică acoperirea în caz de nevoie a insuficienţelor militare ale statului faţă de care te-ai obligat?… Sistemul tratatelor mutuale de ajutor între Anglia şi ţările mici poate să le îmbrâncească în antagonisme strivitoare pentru micile state… Totul rămâne o ipotecă asupra viitorului, inoperantă pentru constrângerile tragice ale prezentului“.
Pamfil Şeicaru

RåSPUNS LUI DINU BRåTIANU
„În sectorul politic, ce ne interesează, avem de ales între Anglia, Rusia şi puterile Axei. Pe sprijinul Angliei nu putem conta în conjunctura politică actuală, fapt pe care îl afirmaţi şi dv. O politică alături de Anglia nu numai că nu ne-ar fi adus nici un sprijin real, dar ne-ar fi expus la primejdia prăbuşirii totale. Politica alături de Rusia era o imposibilitate şi morală, şi de fapt. Neputând conta pe Anglia şi neputând merge alături de Soviete, Germania era singura forţă pe care ne puteam rezema…“
Ion Antonescu