Archive for the ‘Serviciile secrete interbelice’ Category

Situaţia din Reich sub lupa spionajului românesc

30 Martie 2008

Comuniştii erau convinşi că istoria de face lipind manifeste pe garduri, la miez de noapte. Mai nou, pentru unii istorici contează numai gesticulaţiile fostului rege Mihai, ale mareşalului Ion Antonescu şi ale lui Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu. Sute de oameni şi zeci de instituţii pe umerii cărora statul român a stat de fapt nu mai contează, toţi şi toate fiind trecute voios în uitare. în cele ce urmează, vom trece în revistă un anume aspect al prestaţiilor Serviciului Special de Informaţii şi a altor structuri de aceeaşi factură din epocă, spre a dovedi că acestea nu erau capabile să debiteze minciuni şi nici să imprime realităţii culori convenabile celor ce aliaseră România cu Reichul nazist. Sunt lucruri peste care s-a trecut şi se trece ca şi cum n-ar fi fost.

îndoielile cu privire la viitor au început să se exprime încă din primăvara lui 1942. în buletinul informativ referitor la perioada 15 martie – 15 aprilie, generalul Ion Gheorghe, ataşat militar la Berlin, raporta autorităţilor militare din ţară: „încrederea în revoluţia naţional-socialistă nu mai este uniformă. Credinţa în realizarea idealurilor create prin succesele acestei revoluţii a început să diminueze. Lipsa de sinceritate a anumitor reprezentanţi au partidului faţă cu ideile naţional-socialiste ar constitui izvorul tuturor forţelor care macină temelia mişcării naziste… Acum, prea puţini mai cred în sinceritatea acestor devoţi, care, în majoritatea lor, s-au transformat în adevăraţi bonzi. Aranjamentele personale, afacerismul, crearea de situaţii materiale considerabile sunt la ordinea zilei.” Situaţia răsfrângându-se în starea de spirit a populaţiei: „Toată lumea bombăne. Toţi sunt cu nervii obosiţi, toţi sunt extrem de iritabili. Lumea este veşnic pe drumuri, pentru tot felul de formalităţi, ştampile, declaraţii şi paradeclaraţii.”
Moralul germanilor era la pământ. Mai ales investirea Führerului cu puteri discreţionare îi îngrijora pe germani: „Fiecare crede că ar fi lucruri prea grave care se ascund poporului. Fiecare crede că este ceva care nu merge. De aici, zvonuri, şoapte, fel de fel de idei fanteziste, care măresc îngrijorarea şi neîncrederea.” şi nu mai puţin evoluţiile de pe fronturile de luptă: „Prelungirea campaniei din est a obligat Germania la păstrarea şi organizarea unei defensive în vest, care a necesitat şi necesită din ce în ce mai multe forţe umane şi, mai ales, mijloace de luptă şi de lucru imense. Această defensivă din vest slăbeşte, cum e şi natural, încrederea tuturor popoarelor de aici în victoria germană… Pe tot acest front, din Norvegia şi până în Spania, lumea nu aşteaptă cu convingerea necesară ceasul înfăptuirii noii aşezărui europene, ci ceasul debarcării anglo-americane pe continent.” Simultan, informaţii la fel de sumbre transmitea la Bucureşti şi căpitanul comandor Nicolae Antonescu, ataşatul naval din Reich: „Raţiile alimentare au fost micşorate. Comerţul negru este în plină creştere. Viaţa în oraşe e aproape paralizată. Formalismul excesiv, impus de autorităţi, provoacă murmure.”
Degringolada din teritoriile ocupate. Interesul serviciilor româneşti se orienta şi spre spaţiile europene ocupate de Wehrmacht, spre a se constata reacţiile populaţiilor contropite la abuzurile germanilor. „Oameni din SS şi din armata germană – consemna o notă a SSI din 27 iulie 1943 – se plâng că dacă ies din Bratislava riscă să rămână nemâncaţi, numai pentru faptul că vorbesc nemţeşte.” Dinspre acelaşi orizont, instituţia captase şi informaţia că în Protectoratul Boemiei şi al Moraviei se înfiinţase o aşa-zisă Ligă împotriva bolşevismului, „sentimentele antigermane sunt însă prea puternice şi teama de expansiunea Reichului prea mare, astfel că ideea unei combinaţii panslaviste, în frunte cu Rusia şi înglobând pe cehi, pare mai acceptabilă pentru majoritatea populaţiei.” în schimb, la combinaţia pusă la cale de Josef Goebbels „adeziunile sunt slabe, cu toată propaganda ce se face”.
Situaţia era relativ identică şi în Guvernământul General al Poloniei şi, în special, în Galiţia., „unde populaţia este foarte nemulţumită de ridicarea bărbaţilor, iar mişcarea naţionalistă ucraineană, îndreptată contra autorităţii germane, capătă tot mai mulţi aderenţi şi devine tot mai activă”. Raportul era întocmit de Centrul informativ militar A la 24 noiembrie 1943 şi era urmarea unei note din 28 septembrie, acelaşi an, ajunsă la Bucureşti de la acelaşi centru. în septembrie se constata că la frontiera dintre România şi respectivul Guvernământ General se înfiinţaseră birouri informative germane – Kundschaft und Nachrichtenstelle fur Rumänien – de documentare asupra situaţiei interne din România. „Fiecare soldat german, când se întoarce din România în Guvernământul General, este interogat şi asupra stării de spirit a populaţiei din ţara noastră.” în noiembrie, Centrul informativ militar A nu a rămas dator serviciilor similare germane.
Motivul pentru care germanii stau cu ochii pe România s-a developase şi în notele SSI, începând de la 21 octombrie 1943, când un agent al structurii conduse de Eugen Cristescu l-a contactat pe reporterul de război Hans Krauss, la Cluj. Acesta îi declarase: „în urma capitulării necondiţionate a Italiei, la Berlin, unde mă găseam atunci, impresia a fost teribilă şi se conta şi pe ieşirea Ungariei din Axă. Germanii erau pregătiţi să ocupe Ungaria şi să satisfacă pretenţiile teritoriale ale României. Eliberarea lui Mussolini a răsturnat aceste planuri şi în Ungaria s-a creat un reviriment politic, sperându-se în ajutorul Italiei fasciste.” Cu toate acestea, „mai multe cercuri germane sunt convinse să România va urma în curând exemplul Italiei”. în sfârşit, şi în ţările europene neutre simpatiile faţă de Reich intraseră într-un iremediabil declin: „Atât în Portugalia, cât şi în Spania – raporta SSI – Germania n-a reuşit să câştige masa populaţiei.”
Place, nu place, asta e situaţia. Un alt agent al spionajului militar român, la 23 septembrie 1943, a prezentat superiorilor lui raportul intitulat Aspecte şi impresii din Germania. şi el constatase o profundă îngrijorare, nu numai în teritoriile ocupate de Wehrmacht, ci şi în Reich. Predomina o intensă frământare sufletească în legătură cu viitorul Germaniei. Cetăţenii, dacă se mai puteau numi cetăţeni, protestau „împotriva excesului de severitate din partea organelor partidului, cât şi contra anumitor practici de îmbogăţire ale celor influenţi din partid”. în special în Ostmark, „resentimentele anti-naţional-socialiste sunt abia stăpânite şi toţi aşteaptă eliberarea Austrei”. însuşi salutul Heil Hitler! a căzut în desuetudine, „corupţia şi depravarea morală între sexe au atins proporţii neobişnuite”, iar corifeii partidului nazist nu mai urmăreau decât acumularea de bunuri, „prin orice mijloace şi pe orice căi”.
La o concluzie identică parvenise şi SSI, la 30 august 1943, prin oamenii lui plasaţi în Germania: „Situaţia internă este grea şi continuă să devină şi mai grea. Situaţia fronturilor, lipsa hranei şi a grăsimilor mai ales, precum şi efectele bombardamentelor au creat o nervozitate care nu mai poate fi uşor stăpânită. Cârtirea împotriva conducerii şi autorităţilor, necunoscută până aici, a început să se răspândească. Heil Hitler! se aude tot mai rar, chiar între membrii autorităţilor. Antipatia dintre membrii partidului hitlerist şi restul populaţiei germane continuă să crească.” Dintre cei aflaţi în anturajul imediat al lui Hitler, „Himmler este cu totul nepopular şi se prevăd reacţii care vor zdruncina şi mai mult frontul intern, care şi-a pierdut recunoscuta-i soliditate”.
Spre miezul lucrurilor. Totuşi, să nu ne închipuim că spionajul românesc capta din Germania numai generalităţi. De cele mai multe ori, analizele lui pătrundeau în esenţa lucrurilor, cum s-a întâmplat şi la 3 iunie 1944, când SSI a emis nota intitulată Germania / Producţia de război, pe care o reproducem aici integral, ca un model al genului: „Investigaţiile făcute pentru a verifica întrucât răspund adevărului informaţiile anglo-americane, după care producţia de război germană ar fi suferit o scădere de 40 la sută în urma bombardamentelor aeriene, arată că această cotă nu corespunde realităţii. Din coordonarea informaţiilor din mai multe surse, rezultă că producţia de război germană a suferit din cauza atacurilor aeriene anglo-americane o scădere ce se ridică, până în prezent, la maximum 10 la sută şi aceasta numai în anumite ramuri de fabricaţie. Se constată, în primul rând, că materialele prime stocate şi cele aflate pe teritoriile controlate de Germania ar fi suficiente pentru satisfacerea exigenţelor militare pentru un interval lung de timp. în schimb, mâna de lucru nu corespunde nevoilor industriei de război, cu tot importul continuu de lucrători străini. Femeia a fost introdusă, în mare măsură, ca înlocuitoare a bărbaţilor de vârstă mijlocie, astfel că, în prezent – numai în domeniul înarmărilor –, lucrează aproximativ 30 la sută femei, faţă de 8 la sută în timp de pace. Or, valoarea muncii feminine este numai de 75 la sută din aceea a unui bărbat. Astăzi se găsesc în fabricile şi şantierele Reichului 8 milioane de femei muncitoare, furnizând 64 milioane ore de travaliu pe zi. Această cifră înseamnă, de fapt, numai 48 milioane ore de lucru normale, ţinând seama de coeficientul stabilit mai sus (munca femeii – 75 la sută din acea a bărbatului).
Bineînţeles, faţă de sporul mâinii de lucru şi a utilajului, producţia a sporit mult faţă de aceea dinainte de război. Se afirmă chiar în datele oficiale ale statisticilor germane că producţia de oţel a crescut cu 45 la sută faţă de 1939. Totuşi, nevoile înarmării sunt de 200 la sută în raport cu primul an de război, ceea ce înseamnă că, în aceeaşi direcţie, ar exista de fapt un deficit important. Acest minus se resimte mai ales în producţia de care blindate, unde diminuarea, faţă de necesar, ar fi de 35 la sută, ţinând seama de toţi factorii care influenţează desfăşurarea normală a activităţii (pierderile de pe front, repercusiunile atacurilor aeriene etc.). Producţia de care de luptă (tancuri, tunuri de asalt, autoblindate de recunoaştere etc.) se cifrează la aproximativ 6000 de vehicole pe lună. Se afirmă, de asemenea, că şi fabricile de avioane ar fi suferit o scădere remarcabilă. Astfel, construcţia tipurilor Stukas a fost redusă, pentru a se spori, în schimb, modelele de vânătoare şi luptă. Spre a se putea opune anglo-americanilor un bombardier corespunzător, s-a început fabricaţia în serie a avioanelor de bombardament cu mare rază de acţiune de tip Condor. Această măsură, cu modificările adecvate, a redus, după cum se pare, producţia lunară de avioane la circa 2000 aparate de toate categoriile. Criza este însă trecătoare: se insistă că peste puţin timp vor intra în funcţiune noi uzine şi instalaţii subterane, iar atelierele de reparaţii s-au transformat în veritabile fabrici de montaj. Avioanele de vânătoare şi vânătoare de noapte se construiesc acum în mare serie şi producţia lor e în progres. S-au deschis noi câmpuri de instrucţie chiar în vecinătatea fabricilor, pentru ca avioanele să poată intra cât mai repede în serviciu.
O pierdere simţitoare, pe care germanii nu ar fi reuşit încă s-o învingă, ar fi în domeniul instrumentelor optice şi de precizie şi în fabricaţia maşinilor şi a uneltelor. Numeroase fabrici, care se găsesc în vestul Germaniei, între Rin şi Main, au fost distruse, iar noile instalaţii din răsărit şi Protectorat nu au fost puse încă la punct. O problemă importantă o constituie şi adaptarea mijloacelor de comunicaţie şi transporturi la noua aşezare a centrelor industriale. Pentru a se evita anumite întârzieri în livrarea materiilor prime şi spre a se urgenta unele comenzi esenţiale, s-a recurs la aviaţia de transport Gigant, chiar pentru cursele din interiorul ţării. în acest fel se evită, de multe ori, stagnarea în producţia de război, datorită lipsei unor articole de primă necesitate. Se relevă totuşi că atacurile aeriene au consecinţe extraordinare, când reuşesc să distrugă fabrici rare de anumite piese, care servesc la montarea unui avion sau a unui car de luptă. Aşa, de exemplu, se ştie că uzinele Junkers au fost serios stânjenite, timp de două luni, din cauza desfiinţării altor stabilimente ce produceau piese componente pentru motoare. Deplasarea industriilor grele spre est şi Protectorat a produs o ameliorare sensibilă, însă nu a rezolvat întreaga problemă a producţiei de război şi nu a compensat toate pierderile anterior suferite. S-a mai constatat că se produc oarecari pierderi şi întârzieri în activitatea industrială din cauza neînţelegerilor de limbaj, datorită originii etnice variate a mâinii de lucru. Acest deficit e calculat la 3-4 la sută şi tinde să se diminueze, mulţumită măsurilor luate ca toţi lucrătorii să înveţe un minimum de cuvinte tehnice şi comenzi.
Importanţa decisivă a producţiei de armament germană o deţine cărbunele. El reprezintă materia primă de bază pentru fabricarea benzinei sintetice, a cauciucului Buna, a preparatelor chimice, electrozilor şi chiar a grăsimilor alimentare. în acelaşi timp, cărbunele serveşte pentru animarea transporturilor, fabricarea oţelului, producerea curentului electric şi sub formă de combustibili. Volumul total de cărbune necesar pentru satisfacerea tuturor cerinţelor industriei şi economiei se ridică la un minimum de 450 milioane tone pe an. însă, din cauza lipsei mâinii de lucru (în această branşă ar mai fi nevoie de încă un milion de lucrători), nu se pot exploata şi livra decât 370 milioane tone.”
Dependenţa de petrolul românesc. „Prima şi cea mai importantă întrebuinţare a cărbunelui – mai preciza sinteza alcătuită de SSI – rămâne tot benzina sintetică. Se afirmă, după date verificate, că aviaţia germană ar fi cerut, pentru anul 1944, o cotă de 9 milioane tone benzină. Livrările de produse petrolifere din România şi regiunea galiţiană ating numai 5 milioane tone, din care trebuie să se scadă un milion, plus păcura necesară diferitelor uzine şi mijloace de transport şi de război terestre şi navale. în consecinţă, rămân pentru nevoile motoarelor de avion 4 milioane tone. Teoretic, instalaţiile existente ar putea să producă 9 milioane tone benzină sintetică, dacă li s-ar pune la dispoziţie cele 270 milioane tone cărbune necesare (pentru fiecare tonă de benzină se transformă 30 tone cărbune). După cum s-a arătat mai sus, lipsa mâinii de lucru nu permite să se extragă o cantitate suficientă de cărbune, aşa că mai lipsesc 80 milioane tone. Acest deficit e repartizat astfel: 60 milioane tone se retrag din necesităţile de producţie ale benzinei sintetice, iar 20 milioane tone de la alte destinaţii. Consecinţa naturală este că se fabrică cu 2 milioane tone benzină mai puţin.
Reiese din experienţa şi datele de mai sus că, pe lângă atacurile aviaţiei aliate, capacitatea actuală a producţiei de război germane este diminuată datorită: întrebuinţării mâinii de lucru feminine, de o valoare mai redusă decât cea bărbătească (25 la sută); sabotajului, rezistenţei pasive şi confuziei de limbaj a lucrătorilor străini (3-4 la sută); reducerii capacităţii de transport a căilor ferate (4-5 la sută); insuficienţei maşinilor, instrumentelor speciale, uneltelor etc. (2-3 la sută). La aceste cauze, trebuie să adăugăm scăderea standardului de viaţă al lucrătorilor, care se hrănesc mai slab, dar muncesc mai mult decât în timpurile normale (2-3 la sută). însumând toţi aceşti factori, precum şi efectul bombardamentelor aeriene (10 la sută), ar însemna că industria germană suferă o pierdere de circa 44-48 la sută în raport cu posibilităţile ei reale, faţă de utilajul şi numărul lucrătorilor utilizaţi.
S-au luat măsuri severe pentru sporirea producţiei prin: amplificarea mâinii de lucru, importul de bărbaţi şi femei din ţările ocupate; descentralizarea uzinelor şi deplasarea lor în ţinuturile mai ferite de atacurile aeriene; înfiinţarea poliţiei speciale însărcinate cu controlul activităţii şi conduitei lucrătorilor; construirea a noi fabrici de maşini, instrumente şi unelte; precum şi prin intensificarea transporturilor. Numai deschiderea unui nou front aliat, în vestul Europei, având drept consecinţă un consum mult mai ridicat de muniţii, armament şi mijloace de luptă, ar complica situaţia producţiei de război germane şi ar pune noi probleme de soluţionat.” Sursele care furnizaseră informaţiile erau apreciate drept de încredere. Nu are rost să le căutăm în arhive. şefii SSI au murit cu secretele instituţiei în dinţi.
în loc de concluzii. Din toate, se poate deduce că spionajul român din epocă nu era la remorca serviciilor similare din Reich, nu minţea, nu trecea sub tăcere chestiunile neconvenabile şi sintezele lui nu începeau cu trei-patru pagini de laude la adresa conducătorului statului, cum se va întâmpla mai târziu, sub Securitate, instituţie din pornire subordonată consilierilor ruşi. Iar obiectivele spionajului românesc de atunci vizau exclusiv interesele naţionale. Toate rapoartele lui ajungeau pe masa mareşalului Ion Antonescu, iar faptul că acesta, nu doar o dată, nu le-a luat în consideraţie rămâne şi azi în răspunderea lui. Directorul SSI, Eugen Cristescu, şi şefii succesivi ai Secţiei II informaţii din Marele Stat Major, coloneii Constantin Ionescu şi Aurel Runceanu, nu s-au comportat ca nişte marionete şi nici subalternii lor nu au acţionat sub teroarea ideii că informaţiile furnizate de ei s-ar putea să nu placă, cu consecinţele de rigoare. Cu foarte puţine excepţii, toţi aceşti subalterni au fost personaje de evidentă elită şi faptul că cei mai mulţi dintre ei au rămas şi în zilele noastre necunoscuţi se datorează caracterului strict conspirativ al serviciului în numele căruia acţionau. Prin antiteză, Securitatea nu a ştiut sau pur şi simplu n-a vrut să-şi conspire toţi ofiţerii şi toţi colaboratorii, livrându-i pe tavă posterităţii, cu toată garnitura de minciuni caracteristică rapoartelor ei destinate să placă. Nu întâmplător, Securitatea nu a murit şi, sub birocraţia pe care ea însăşi a generat-o, agonia ei va continua mult şi bine

LEGEA E LEGE
„Serviciul Special de Informaţii funcţionează pe baza unei legi de organizare, lege pe care am găsit-o la intrarea mea în serviciu şi am perfectat-o mai târziu, întocmind şi regulamentul ei. Conform legii, SSI se găsea sub ordinele şi directivele conducătorului statului. Activitatea serviciului, în cea mai mare parte, se referea la culegerea informaţiilor externe – politice şi în special militare, cerute de MStM, Ministerul de Externe, Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi alte ministere, iar în interior se ocupa cu problemele contrainformative, contraspionaj, contrasabotaj şi, în genere, cu acţiunile care prin natura lor atingeau fiinţa statului.”
(Eugen Cristescu, 5 octombrie 1944)

RELAŢIA CU GERMANII
„Este cazul să stabilim în mod exact rolul Serviciului Special de Informaţii. El n-a fost o sucursală a Gestapo-ului, cu care nu a avut absolut nici o legătură. SSI nu a avut legături nici directe, nici indirecte cu Gestapo-ul, ci numai cu serviciul de informaţii militar al Armatei germane. Serviciul n-a participat, sub nici o formă, la atrocităţi, crime, constrângeri, ci, dimpotrivă, le-a denunţat şi a cerut măsuri de sancţionare şi pentru a evita altele. A fost un serviciu de informaţii al statului, public, nu clandestin, condus de lege şi norme regulamentare precise”
(Eugen Cristescu, 6 octombrie 1944)

Structurile de poliţie şi informative

29 Martie 2008

Şi înainte de 30 decembrie 1947, data proclamării României drept republică populară şi a instaurării depline în ţară a regimului comunist, Poliţia de ordine publică, Jandarmeria, Siguranţa Statului şi cele două servicii secrete, cel al armatei şi cel destinat să apere interesele statului, în general, au fost supuse la represiuni inimaginabile. Era suficient să fi fost detaşat cu serviciul, în timpul războoiului, în Transnistria şi erai sigur că vei ajunge într-o boxă a acuzaţilor, arătat cu degetul şi huiduit de nişte oameni pe care nu i-ai văzut niciodată la faţă. Efectiv, se formaseră echipe volante care treceau dintr-o sală de judecată în alta, cei din compunerea lor pestriţă declarându-se drept nedreptăţiţi de oamenii unui regim expiat. şi toate sentinţele se pronunţau sub presiunea lor, într-un vacarm foarte greu de descris.

SUB ZODIA INCERTITUDINII. Mulţi poliţişti şi agenţi din toate categoriile căzuseră victime ale elanului delator al ilegaliştilor comunişti, care pretindeau că din cauza acestora eşuaseră faimoasele lor sabotaje la adresa „maşinii de război hitleriste”. Nu puţini au fost cei împinşi în malaxorul unei justiţii lovite de cecitate chiar de ilegaliştii ce le serviseră drept informatori şi doreau să evite deconspirarea lor, sigilându-i în închisori pe ofiţerii cu care colaboraseră. în sfârşit, rândurile tuturor fuseseră epurate drastic şi de agenţii NKVD, care acţionau fără a fi stânjeniţi pe întreg teritoriul ţării, urmărind obiective precise: de regulă, atenţia lor era concentrată asupra celor ce le neutralizaseră reţelele de spionaj.
Cine i-a înlocuit pe cei arestaţi sau îndepărtaţi brutal din diverse servicii se ştie: nişte analfabeţi, al căror comportament nu se putea deosebi de acela al unor criminali înnăscuţi, demni să figureze în albumul lui Cesare Lombroso. Erau cei ce vor constitui mai târziu eşaloanele de comandă ale Miliţiei şi Securităţii. însă până atunci va mai curge apă pe Dâmboviţa. Deocamdată, Poliţia, Siguranţa şi Serviciul Special de Informaţii mai existau, cu efectivele risipite în trei ambianţe distincte: o parte în puşcării, o parte în libertate supraveghiată şi ultima parte, de bine, de rău, se mai afla în serviciu, dar cu viitorul drastic ameninţat. Grav era faptul că nimeni dintre cei ajunşi la ananghie, în aceste ipostaze ingrate, nu mai avea nici unde să solicite sprijin sau ajutor. Sau un dram de dreptate. Dinspre partidele zise istorice nu se puteau aştepta la nimic bun, de vreme ce înşişi Iuliu Maniu şi Ion Mihalache îl vânduseră pe Eugen Cristescu, fostul director general al SSI, după ce aflaseră unde se refugiase. Pe de altă parte, ca să nu-i deranjeze pe ruşi şi pe comunişti, regele Mihai refuza să mai primească în audienţă vreun şef de partid dintre cele ce se pretindeau democratice. Practic nu mai primea în audienţă pe nimeni. Iar legaţiile anglo-saxone de la Bucureşti, singurele care contau, de când fuseseră arestaţi ţărăniştii implicaţi în afacerea Tămădău, se fixaseră într-o poziţie identică. Nici măcar nu au trimis observatori la procesele din toamna adâncă a anului ’47.
ESCALA PENITENCIARå DE LA TÅRGŞOR. încă din primele săptămâni ale noului an 1948, arestările foştilor poliţişti şi ale ofiţerilor din servicii secrete s-au înteţit într-un mod paroxistic, continuând cu o intensitate sporită şi după înfiinţarea Securităţii. Conform unui document din arhivele instituţiei aflate atunci la mâna lui Pantelei Bodnarenko, alias Gheorghe Pintilie, zis şi Pantiuşa, şi a românului neaoş Teohari Georgescu, „la data de 10 septembrie 1949, în penitenciarul Târgşor, se afla un număr de de circa 720 foşti poliţişti şi circa 150 foşti funcţionari ai serviciului Secretariat şi ai Direcţiei Penitenciarelor”. Cu moralul căzut, se prăbuşeau rând pe rând în psihoze care nu-i bântuiseră altădată. Unii, de pildă, traversau nişte crize atroce de misticism. Alţii se dedau unor anoste şedinţe de hipnoză şi spiritism. Iar cei mai mulţi dintre ei nu făceau nimic altceva decât să-şi considere dorinţele drept realităţi şi să se agaţe cu ghiarele şi cu dinţii de nişte himere. „După ce se citeau diferite articole din ziare – mai consemna documentul citat -, se comentau şi, apoi, se difuzau, bineînţeles, eronat. Astfel, în primăvară, s-au difuzat următoarele fapte: războiul dintre anglo-americani şi ruşi este inevitabil şi iminent; blocarea strâmtorilor Dardanele; formarea de noi baze aeriene în jurul URSS; în România, unii oameni politici de la conducere se pregătesc de plecare în URSS. Aceste veşti erau primite cu entuziasm de cea mai mare parte din poliţişti, care aşteptau cu nerăbdare ziua declanşării războiului.” şi nici nu era de mirare că asemenea iluzii erau nutrite în puşcării, de vreme ce şi cetăţenii din relativa libertate a anilor de atunci se încălzeau cu speranţe identice. „în România – remarcase şi nunţiul apostolic Gerald O’Hara -, există trei soiuri de cetăţeni: oameni care au făcut puşcărie, oameni care fac puşcărie şi oameni care vor face puşcărie.”
La Târgşor, erau şi vor fi internaţi poliţişti din toate categoriile: inspectori generali, chestori, şefi de poliţie, ofiţeri de poliţie, agenţi şi simpli gardieni. Unele structuri regionale fuseseră integral lichidate, prin arestarea tuturor funcţionarilor din compunerea lor. şefii inspectoratelor din Alba Iulia, Sibiu şi Iaşi, Gavrilă Păuşan, Septimiu Codreanu şi, respectiv, Tony Dumitrescu, înfundaseră puşcăria împreună cu toţi subalternii lor. în această masă devenită amorfă de funcţii şi grade exista şi un veteran: Constantin Maimuca, fost inspector general şi şef al Siguranţei din Basarabia, înainte de declanşarea războiului. Bănuit pe nedrept că ar fi fost legionar, acesta se târa din puşcărie în puşcărie încă din primăvara lui 1941, odată cu înfrângerea rebeliunii. După 23 august 1944, fusese eliberat şi trântit din nou în detenţie, nu pentru că ar fi fost legionar, ci pentru ravagiile produse cândva în reţelele sovietice de spionaj dintre Nistru şi Prut. îi scrisese lui Iuliu Maniu din puşcărie, să-i întindă o mână de ajutor, însă magul de la Bădăcin nu a binevoit să-i răspundă, deşi primise scrisoarea. Constantin Maimuca a murit târziu, la 10 decembrie 1962, în penitenciarul Gherla. Alţii dintre cei concentraţi iniţial la Târgşor s-au prăpădit în penitenciarele Aiud, Făgăraş, Botoşani sau Galaţi.
Un grup aparte îl formau ofiţerii care-l ajutaseră pe medicul legist Alexandru Birkle să scape nearestat şi, în cele din urmă, să fugă din ţară. Asupra lui apăsa o vinovăţie tăioasă ca o lamă de ghilotină. Spre ghinionul său, medicul fusese inclus în comisia internaţională convocată de germani, în aprilie 1943, să ancheteze asasinatele colective comise de sovietici în pădurea de la Katyn, lângă Smolensk. Era indubitabil că ruşii erau autorii, opinie la care a aderat şi legistul român, însă după război, cu complicitatea ticăloasă a aliaţilor anglo-saxoni, crimele în discuţie au fost transferate în contul germanilor şi Alexandru Birkle era căutat de sovietici cu lumânarea aprinsă. Pentru că ştia ce ştia. A fost salvat de camarazii săi din poliţie şi tot de ei trecut peste graniţă. La Târgşor, înainte de trierea aşteptată de toţi, aceşti ofiţeri nu au căzut nici în patima spiritismului şi nici nu s-au lăsat încălziţi de zvonistica searbădă a momentului. Taciturni şi îngrijoraţi, erau convinşi că vor fi transportaţi şi judecaţi în Uniunea Sovietică.
DERUTå ŞI CONSTERNARE. Pe măsură ce poliţiştii reţinuţi iniţial la Târgşor erau triaţi şi transferaţi la Aiud, la Gherla şi în alte stabilimente de aceeaşi factură, le luau locul alţii. Inspecţiile operate în teritoriu de viitorii ofiţeri de securitate nu conteneau, vechile cadre primeau instrucţiuni din care nu se înţelegea mai nimic şi nimic din ceea ce ar fi întreprins nu era valabil. în februarie 1948, la Inspectoiratul Regional de Siguranţă Constanţa, cei ce au descins de la centru au remarcat că „se răspunde târziu la ordinele Direcţiei Generale a Siguranţei Statului, întrucât se tolerează ca unităţile din teritoriu să răspundă la circulări la termene variind de la 4 săptămâni la 2 luni.” în timp ce la Bucureşti se doreau arestări imediate, operate fără prea multe scrupule. în martie, acelaşi an, la Inspectoratul Regional de Siguranţă Oradea s-a constatat că Biroul 2 „nu cunoaşte problemele care îi sunt proprii, iar munca în domeniul contrainformativ se face în chip sporadic”. Mai neted vorbind, cei din Biroul 2 nu aveau nici un chef să-şi toarne colegii alături de care lucrau de ani buni. Pe temeiul acestor pretexte, rândurile structurilor teritoriale ale Poliţiei şi Siguranţei erau progresiv rărite, cei îndepărtaţi abuziv din serviciu sau arestaţi pur şi simplu provenind totdeauna din cadrele Poliţiei şi Siguranţei de odinioară. Astăzi ştiindu-se foarte bine ce anume se urmărea.
Nu întâmplător, în structurile de poliţie s-a instalat o derută totală. Siguranţa fusese înlocuită prin Securitate, croită după modelul NKVD, la 30 august 1948. Poliţia a devenit Miliţie abia la 23 ianuarie 1949. Cu numai o săptămână şi ceva înainte de a surveni şi acest moment, la 14 ianuarie 1949, Direcţia Regională a Securităţii Poporului din Oltenia a transmis la Bucureşti un raport din care cităm: „Moralul ofiţerilor de poliţie, al agenţilor şi gardienilor publici din Chestura Craiova este foarte scăzut, iar starea de spirit a lor este foarte aprinsă, din cauza încadrărilor, care sunt aşteptate zi de zi, stingherind în mare parte bunul mers al serviciului. Unii dintre ei pleacă de la serviciu, spunând că se duc în executarea hârtiilor, însă, în fond, se duc acasă, unde comentează această stare, spunând că, atâta timp cât au avut nevoie de ei, partidul şi guvernul i-a ţinut în serviciu, iar acum, când şi-au format elementele lor, nu-i mai ţin şi le dau cu piciorul.” Din nefericire, după ce primeau un picior, mulţi ajungeau la Târgşor şi, de acolo, în alte „sanatorii” ale regimului comunist. Mulţi dintre ei nu au fost judecaţi niciodată, fiind menţinuţi ilegal într-o detenţie nemeritată.
ALT SERVICIU ÎN DERIVå. Arestările celor din Serviciul Special de Informaţii s-au declanşat imediat după 23 august 1944. începând cu Eugen Cristescu, fostul director general al serviciului, numeroşi ofiţeri de la nivelele de comandă au fost implicaţi în procese fie sumare, fie interminabile, sau deţinuţi fără nici o justificare legală şi fără a se fi pronunţat împotriva lor vreun verdict. Au scăpat într-o primă instanţă un Nicolae D. Stănescu, un Gheorghe D. Petrescu, un Lucian Stupineanu, unii din ei au ajuns să ocupe chiar funcţii înalte în SSI, însă, în cele din urmă, au înfundat şi ei puşcăriile, fiind internaţi de regulă în penitenciarul din Făgăraş, unde au stat în detenţie alături de personaje suspuse din fosta Poliţie de ordine publică şi din fosta Poliţie de Siguranţă. Neîndoielnic, la Făgăraş a fost concentrată crema specialiştilor din domeniu şi asprimea tratamentului ce li s-a rezervat a fost pe măsura importanţei lor în vechiul sistem.
Au decedat în penitenciarul din Făgăraş, între mulţi alţii, Alexandru Alexandrescu, născut la 4 august 1908, la Comăneşti, fost ofiţer operativ în SSI; Gheorghe Ananiu, născut la 13 februarie 1888, la Hilişeu-Botoşani, fost ofiţer superior în Poliţia de Siguranţă; Carol Axmann, născut la 2 octombrie 1891, la Straja-Rădăuţi, fost ofiţer al Siguranţei din Cernăuţi; Radu Balasinovici, născut la 5 mai 1909, la Dorohoi, fost ofiţer SSI; Romulus Bălosu, născut la 24 mai 1892, arestat pentru „activitate intensă împotriva clasei muncitoare”; Ioan Buzdugan, născut la 7 septembrie 1902, la Vaslui, arestat pentru vina de a fi făcut parte din „aparatul de represiune burghez”; Emil Drăgan, născut la 9 septembrie 1912, la Corneşti-Cluj, fost ofiţer SSI; Gheorghe Ionescu, născut la 25 decembrie 1888, la Brăila, fost comisar de poliţie; Victor Ionescu, născut la 19 septembrie 1904, la Iaşi, fost funcţionar în serviciul Poliţiei de Siguranţă; Gheorghe Liteanu, general de divizie, fost director general al Siguranţei Statului în ultimii ani ai domniei lui Carol al II-lea; Gheorghe Malamuceanu, născut la 2 martie 1890, la Ploieşti, fost comisar de poliţie. în sfârşit, îl mai amintim în context pe Vasile Parisianu, născut la 1 ianuarie 1889, la Bucureşti, fost inspector de poliţie, faimos prin prestaţiile sale din perioada interbelică, specializat mai ales în combaterea acţiunilor criminale.
O sumă de ofiţeri SSI, încadraţi în eşalonul operativ de pe frontul de est, cunoscut sub numele de cod „Vulturul”, căzuseră în prizonierat sovietic, unii fiind chiar judecaţi în tribunale militare ruseşti. Pentru ce, nu se ştie, deoarece erau şi ei combatanţi şi ar fi trebuit să se bucure de prevederile Convenţiei de la Geneva. Prin 1955-1956, eliberaţi din captivitate, au început să se întoarcă în România, la casele lor, dar Securitatea nu i-a iertat nici pe ei, gratulându-i cu un supliment de pedeapsă, ispăşită de data aceasta în închisorile româneşti. Din această categorie a făcut parte Teodor Alionte, născut la 5 decembrie 1912, la Munteni-Prahova, percheziţionat de Securitate până şi în anul de dizgraţie 1988. Ca să se ştie cât de liber era.
CREPUSCULUL UNUI SISTEM. La 2 aprilie 1951, structurile SSI au fost încorporate în componenţa Direcţiei Generale a Securităţii, care, mai nou, nu mai era a Poporului, ci a Statului. Dintre cei rămaşi în serviciu, puţini au mai apucat o pensie, acest privilegiu avându-l doar cei ce au izbutit să se acomodeze cu mizeria morală în care erau împinşi. Oricum, instituţia lor era efectiv lichidată şi abia de acum înainte a început să se aglomereze penitenciarul din Făgăraş. însă nu era suficient, se mai afla în libertate un număr apreciabil de ofiţeri din structurile de ordine şi informative, active sub vechiul regim. Astfel încât, la 22 august 1952, s-a decis internarea în închisori a întregului fost personal din SSI, Secţia II informaţii a Marelui Stat Major, Siguranţa Statului şi Poliţia curentă, de ordine publică. Curând, tot în virtutea unui ordin special, au fost internaţi şi ofiţerii, de regulă rezervişti la timpul petrecerii faptelor, care, în timpul războiului, asiguraseră securitatea întreprinderilor militarizate ale statului, în cadrul unor comandamente militare specifice stărilor de război. în acest domeniu, Securitatea s-a cam poticnit şi n-a reuşit să încheie ceea ce începuse. „Până în prezent – constata un raport din 22 iunie 1953 -, au fost identificaţi un număr de 45 foşti comandanţi militari şi 121 foşti şefi ai serviciilor de informaţii ce au funcţionat în cadrul celor 380 întreprinderi militarizate, care sunt cunoscute că au existat în întreaga ţară, între anii 1941-1944… Din cele 380 comandamente avem complet reconstituite un număr de 29, iar din restul de 351 comandamente, de a căror efectuare s-au ocupat în mod intens numai o parte din regiuni, iar o parte, cum sunt regiunile Piteşti, Stalin, Timişoara şi Regiunea Autonomă Maghiară au neglijat acest lucru, nu am rezolvat nici un comandament.” Normal. Ofiţerii implicaţi, intuind represaliile la care urmau să fie supuşi, se întreceau în a şterge urmele activităţii lor din anii războiului. Nici cei căzuţi în plasa Securităţii nu au fost trecuţi prin justiţie, au fost internaţi sub forme ambigui, neexistând motive plauzibile pentru a fi condamnaţi formal. Până când cineva din conducerea statului i-a dat Securităţii peste mână, sfătuind-o să se ocupe de altceva. Cine ar fi putut să obiecteze că procedura nu era democratică? Nimeni, de vreme ce coloana vertebrală a unei naţiuni era lovită metodic, pe segmente şi pe vertebre.
Ce s-ar fi întâmplat dacă şi securiştii de ieri, după decembrie 1989, ar fi fost trataţi exact cum i-au tratat ei pe ofiţerii de informaţii de alaltăieri? şi se mai ridică o întrebare: foştilor ofiţeri de Securitate, hăituiţi în zilele noastre de diverşi publicişti de rasă sau de ocazie, dacă nu de pripas, le face plăcere să-şi rememoreze destinul tragic al unor oameni din aceeaşi branşă, din ultimii ani ’40 şi din primii ’50? Dacă nu le face plăcere şi de vreme ce nu le mai vrea nimeni capul, să nu mai susţină că a fost foarte bine, când, de fapt, a fost foarte rău. Nu le cere nimeni mai mult.

„Poliţiştii care au lucrat până în ultimul moment în poliţie erau foarte rău văzuţi. La venirea subsemnatului în închisoarea de la Târgşor, prin 5 martie 1949, am fost primit cu huiduieli în curte şi a fost gata să fiu linşat. Mi s-a strigat trădător, vândut jidanilor, sluga lor, colaborator cu evreii, că mi-am torturat colegii în anchetă. însă, datorită fostului chestor Blujdescu şi comisarului şef Ioniţă, s-au liniştit. într-una din zile, am fost ameninţat de fostul comisar Isăceanu de la Galaţi că nu voi mai ieşi viu din închisoare, că va trebui să dau cont de toate crimele mele săvârşite împreună cu comuniştii.”
(ASRI, fond D, dosar 9053, vol. 4, f. 136)

„La data de 25 iunie 1953 s-a arătat printr-o notă redactată la cabinet situaţia lucrării în problema fostelor comandamente militare din întreprinderi şi a agenturilor lor informative şi faptul că anchetarea foştilor comandanţi militari şi şefi ai Serviciului de Informaţii, în stare de libertate, nu dă rezultate satisfăcătoare în stabilirea activităţilor lor, astfel că s-a propus ca, pe viitor, anchetarea acestora să se facă în stare de arest. Propunerea a fost aprobată de tov. general maior Nicolschi şi de către noi s-a făcut un proiect de ordin circular în acest sens, însă, până la urmă, acest ordin n-a mai fost aprobat, astfel că ordinul n-a fost dat în regiuni.”
(ASRI, fond D, dosar 4479, f. 24)