Fuga de răspundere

Bătaia declanşată acum în jurul arhivelor SRI, de indivizi cu o meserie incertă, unii dintre ei evident psihopaţi, care nu vor nimic altceva decât să-i arate pe alţii cu degetul, reprezintă unul din cele mai penibile episoade din ultimii 16 ani de istorie postrevoluţionară ai României. între altele, iată de ce insistăm ca arhivele fostei Securităţi, laolaltă cu părţile rămase acolo din arhivele Serviciului Special de Informaţii din anii războiului şi totalitatea ahivelor Siguranţei de odinioară, să fie predate Arhivelor Statului: pentru a se declanşa, în sfârşit, studiul lor sistematic şi pentru a se pune punct valului de minciuni lansate pe piaţă de istoricii de partid, precum şi de alţi indivizi, care pretind că se trag fie din osul lui Dinu Brătianu, fie din osul lui Iuliu Maniu.

REEDUCAREA, ÎN ALTå VERSIUNE. în anii ’60, înaintea graţierii în masă a foştilor deţinuţi politici, cei ce urmau să fie eliberaţi din penitenciarele ţării au fost supuşi unui program de reeducare special. Mulţi istorici şi ziarişti au văzut în această iniţiativă un nou prilej de schingiuire a victimelor unei istorii nedrepte şi au tratat această reeducare aşa cum tratăm o oroare. în realitate, nu s-a reeditat „fenomenul Piteşti”, noua reeducare a fost altceva, cu totul altceva. Mulţi dintre liderii partidelor istorice scoase de comunişti în afara legii au fost invitaţi să aştearnă detaliat pe hârtie tot ce ştiau despre ceea ce se întâmplase în zbuciumaţii ani ’40. şi au rezultat confesiuni uneori de-a dreptul halucinante, care explică numeroase situaţii şi conjuncturi asupra cărora pluteşte şi astăzi un mister absolut. însă asta nu-l interesează pe Marius Oprea. Pe el îl interesează Ristea Priboi, cu toate că de Ristea Priboi se ocupă persoane ceva mai calificate, din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Scoaterea la lumină a situaţiilor şi conjuncturilor amintite este cu atât mai necesară cu cât se extinde moda nefastă de a rescrie istoria românilor lăsându-se în urmă episoade pe care nimeni nu vrea să le lămurească, fiind tratate uneori după documente provenite din arhive străine, redactate de indivizi incapabili măcar să ne găsească ţara pe hartă. întoarcerea la repriza a doua a reeducării este strict necesară, deoarece, pe parcursul ei, s-au produs mărturii şi confesiuni care răstoarnă numeroase minciuni debitate şi la timpul petrecerii faptelor, şi în zilele noastre. Asemenea confesiuni au fost lăsate posterităţii şi de Nicolae Penescu, fost secretar general al Partidului Naţional ţărănesc. Numai nişte idioţi ar putea să susţină că trecerea lor într-un circuit public ar afecta siguranţa naţională a României. şi, cu toate aceasta, nu ştim nimic despre ce se întâmplă cu confesiunile de genul celor prestate de Nicolae Penescu: au fost predate sau n-au fost predate la CNSAS? şi dacă au fost predate la CNSAS s-a greşit, pentru că acolo nu este vorba despre Ristea Priboi, febleţea lui Marius Oprea. Dezvăluim în această pagină unele momente dintre cele mai interesante din anul premergător declanşării războiului şi din anii procesului de trecere a României sub regim comunist, aşa cum le-a trăit Nicolae Penescu, un personaj care nu era un ins oarecare.
TRANZACŢIA DE LA MOSCOVA. în octombrie 1944, la Moscova, I. V. Stalin şi Winston Churchill îşi împărţeau frăţeşte zonele de influenţă în sud-estul european. Uniunii Sovietice îi reveneau în România 90 de procente, iar aliaţilor occidentali numai 10. Până la urmă, zecimea aceasta s-a redus pentru americani şi britanici doar la dreptul de a întreţine legaţii la Bucureşti şi la favoarea ca personalul lor diplomatic să fie “protejat” îndeaproape, uneori corp la corp, de agenţi ai NKVD-ului şi ai Siguranţei române, infiltrată din ce în ce mai temeinic de comunişti. Sunt lucruri despre care s-a scris, nu o dată. în schimb, nu s-a scris despre ceea ce s-a petrecut ulterior, la nivelul conducerii partidelor care nu agreau comunismul, considerându-l o calamitate care va zdruncina România din temelii.
în săptămânile următoare, consternat de modul în care se comportau ruşii în ţară, Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-ţărănesc, a înţeles că ceva nu era în regulă, că o serie de fapte contraveneau previziunilor sale şi a provocat o întâlnire cu John Le Rougetel, reprezentantul politic al Marii Britanii la Bucureşti, solicitându-i să-l întrebe pe Churchill tranşant: cum rămâne cu România? Este sau nu este destinată să intre în sfera sovietică de influenţă? Dacă nu, el, Iuliu Maniu, era “gata să lupte împotriva comunizării ţării până la moarte”. Fireşte, în acel moment, Churchill avea alte treburi, benefice pentru englezi şi total păguboase pentru români. Răspunsul primit de liderul PNţ a fost unul sibilinic şi ceea ce a urmat se ştie. în continuare, vom dezvălui şi unele episoade necunoscute ale relaţiilor lui Iuliu Maniu cu diplomaţii americani şi britanici acreditaţi sau în trecere prin România. în virtutea funcţiei politice care îi revenea, Nicolae Penescu a fost martorul lor şi le-a relatat în declaraţiile pe care a fost obligat să le redacteze în perioada finală a detenţiei sale. în 1962-1963, omul nu mai avea nimic de câştigat şi nimic de pierdut şi se poate considera că a fost pe deplin sincer. Chiar şi atunci când minţea.
ÎNTOARCEREA LA TOAMNA LUI ’40. De fapt, spovedaniile din puşcărie ale lui Nicolae Penescu încep cu toamna anului 1940, când se ştie ce s-a întâmplat. Conform unei înţelegeri perfectate cu Iuliu Maniu în primele zile ale lunii septembrie, la Ploieşti, Ion Antonescu, însoţit de Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu, trebuia să obţină abdicarea Regelui Carol al II-lea, urmând să guverneze cu ţărăniştii şi liberalii. Curajos, generalul a intrat în Palatul Regal, deşi risca să iasă de acolo cu picioarele înainte, şi Carol al II-lea a abdicat. însă Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu nu mai erau de găsit. După bunul lui obicei, situaţia fiind încordată, cel dintâi s-a retras la moşia sa de la Florica, unde era linişte şi răcoare. Iar Iuliu Maniu, evitând să-şi asume vreun risc, a dispărut, pur şi simplu, fără să mai răspundă la telefon. Explicaţiile ulterioare ale liderului ţărănist, elaborate şi construite pe terenul principiilor, sunt date peste cap de mărturiile scrise ale lui Nicolae Penescu.
în realitate, în seara premergătoare debarcării lui Carol al II-lea, Iuliu Maniu şi Nicolae Penescu se aflau pe terasa restaurantului Cina, vis-à-vis de Palatul Regal, curioşi să vadă dacă se întâmplă vreo tevatură dincolo de ferestrele spre care îşi aţintiseră ochii. Neîntâmplându-se mai nimic, spre orele mici ale nopţii au pornit-o spre casă, s-au dat la fund şi, încă o dată, nu au mai răspuns la nici un apel telefonic. Până la moarte, Iuliu Maniu s-a scuzat că Ion Antonescu nu ar fi îndeplinit nu ştim ce condiţii. Minciuna transpare abia din travaliul memorialistic impus de Securitate lui Nicolae Penescu. Acesta mărturisea, în scris şi verbal, că dispariţia lor s-ar fi datorat faptului că, a doua zi, 7 septembrie 1940, ziarele ar fi publicat lista guvernului format de Ion Antonescu, din care ei nu mai făceau parte. Era şi aceasta o minciună umflată cu pompa. Singurul ei merit fiind acela că desfiinţa minciunile lui Iuliu Maniu.
Noul guvern, cum ne învaţă istoria adevărată, nu aceea inventată de naţional-ţărănişti, s-a format abia la 14 septembrie, lista lui fiind publicată în ziarele din 16 septembrie. Deci, la 7 septembrie 1940, liderii ţărănişti nu aveau ce să citească în ziare. Tot ce li s-a întâmplat ţărăniştilor în timpul războiului şi după război trebuie apreciat în funcţie de această minciună, echivalentă cu un stil aparte de viaţă politică. în toate momentele dificile, Iuliu Maniu a ezitat să se implice şi să-şi asume un rol, sau s-a angajat în pertractări nesfârşite, încâlcite şi inutile, până când momentele s-au pierdut. Guvernarea unei ţări ajunsă la grea ananghie pretinde un curaj pe care ţărăniştii nu l-au avut, irosindu-se în schimb în căutarea unor circumstanţe atenuante. Nu le-au găsit nici atunci când au ieşit temporar din istorie şi e cu atât mai dificil să le găsească în zilele noastre. Nu vrem să spunem că Iuliu Maniu a fost un mincinos de profesie, dar a fost un om cu un suflet prea mic pentru o istorie atât agitată şi de complexă.
La fel s-a întâmplat şi la 23 august 1944, eveniment asupra căruia opiniile lui Nicolae Penescu din 1962 coincid cu cele emise de fostul rege Mihai, mai târziu, şi ieri, ca şi astăzi. La 1 şi 3 ianuarie 1988, împlinindu-se patru decenii de la data la care pretinde fostul monarh că ar fi fost obligat să abdice, l-au intervievat din partea secţiei române a postului de radio BBC reporterii Christian Mititelu şi Dinu Zamfirescu. între altele, s-a discutat şi despre absenţa celor doi lideri ai partidelor zise istorice de la arestarea mareşalului Ion Antonescu. „…Nu se mai putea aştepta până la 26 august – a afirmat fostul rege – şi totul a trebuit să fie făcut cu trei zile mai devreme. Acesta este motivul pentru care, poate, şefii diverselor partide nu erau prezenţi, pentru că nu s-a putut da de ei, fiind dispersaţi din cauza bombardamentelor.”
Nimic mai fals. Este adevărat, nu ar fi fost prima dată când, nu neapărat din cauza bombardamentelor, ci mai ales pentru a evita implicarea într-un moment decisiv, Dinu Brătianu ar fi preferat răcoarea şi liniştea din cerdacul de la Florica. Dar la 23 august 1944, întâmplător sau nu, cei doi lideri politici se aflau la Bucureşti, „s-a putut da de ei” şi erau la curent cu ceea ce urma să survină. Dimineaţa, după orele 9, au participat împreună la o consfătuire cu Constantin Titel Petrescu, liderul socialiştilor, chiar la Dinu Brătianu acasă, pe Calea Dorobanţi nr. 16. După această întrevedere, Dinu Brătianu a dispărut de pe scena evenimentelor. Mistuindu-se, evident, spre Florica. Apoi, în jurul orelor 13, Iuliu Maniu s-a întâlnit cu generalul Constantin Sănătescu, într-un automobil parcat lângă blocul Adriatica, după care a dispărut şi el, asemeni unui asin în ceaţă. şi seara, la Palatul Regal, exceptându-i pe comunişti, a fost prezent numai liderul socialiştilor. Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au considerat că nu era cazul să se amestece într-o acţiune periculoasă, care se putea sfârşi prost. Afirmaţia fostului suveran că ar fi fost căutaţi, nefiind găsiţi, este un neadevăr penibil. Pe acelaşi neadevăr au patinat şi confesiunile din detenţie ale lui Nicolae Penescu. Nu ştim ce era atunci în capul lui Dinu Brătianu, dar se cunoaşte că Iuliu Maniu avea o idee fixă: „Mareşalul ne-a vârît în război, mareşalul trebuie să ne scoată din el.”
UN SECRET BINE PăSTRAT. Iuliu Maniu a avut prima revelaţie majoră asupra situaţiei nenorocite în care se afla ţara în toamna anului 1945, cu prilejul unei întrevederi cu diplomaţii americani Burton Berry şi Roy Melbourne. în prezenţa lui Nicolae Penescu, aceştia l-au asigurat că soarta României fusese jucată în octombrie 1944, la Moscova. şi că Statele Unite nu au avut încotro şi au fost nevoite să accepte aranjamentul convenit între Churchill şi Stalin. La rândul său, John Le Rougetel, reprezentantul politic englez de la Bucureşti, i-a spus într-un târziu că înţelegerea dintre Marea Britanie şi Uniunea Sovietică era reală şi că singura şansă de supravieţuire a “partidelor istorice” era aceea de a ajunge la un modus vivendi cu sovieticii şi cu comuniştii aborigeni. “Maniu a fost foarte afectat de existenţa acestei convenţii şi i-a impus lui Penescu să nu mai spună nimănui, fiindcă publicitatea acestei situaţii create ar putea destrăma partidul” – raporta securiştilor de la Jilava un informator de celulă din anii ’60. Nicolae Penescu a mai destăinuit colegilor săi de detenţie că nu divulgase secretul acelor convorbiri cu reprezentanţii aliaţilor occidentali de la Bucureşti nici măcar lui Ion Mihalache, al doilea om din partid. Chestiunea fiind stabilită de ofiţerii Securităţii şi prin intermediul microfoanelor instalate în “saloanele” celebrului penitenciar din marginea Capitalei.
Din moment ce nu avea nici un sens să mai ascundă ceva, Nicolae Penescu şi-a întărit afirmaţiile din celulă şi într-o declaraţie scrisă de 174 pagini, solicitată de temnicerii săi şi încheiată la 26 iunie 1963: exact aşa s-au petrecut lucrurile, nu i-a spus nimic nici lui Ion Mihalache, ca să nu-i inoculeze un sentiment de descurajare. şi fostul secretar general al Partidului Naţional-ţărănesc, în aceeaşi zi, a revenit cu noi amănunte asupra întrevederii cu Burton Berry şi Roy Melbourne, din septembrie 1945. Din pornire, Iuliu Maniu le-a reproşat celor doi diplomaţi că americanii şi britanicii nu ar fi respectat acordul încheiat la Cairo cu opoziţia din România. Din acel moment, interlocutorilor lui le-a sărit muştarul şi au observat pe un ton destul de distant că la Cairo nu se încheiase nici un fel de acord. Acesta fiind adevărul curat. Iuliu Maniu se afla în eroare, era dominat de iluzii lipsite de orice acoperire..
Din păcate, şi în zilele noastre, unii comentatori ai acelor evenimente vorbesc despre “tratativele de la Cairo”. şi ne întrebăm: care tratative? Poate fi vorba de tratative doar atunci când se discută un subiect definit, când o parte plusează, cealaltă cedează sau viceversa, fiecare cu o minimă înţelegere pentru doleanţele celeilalte. însă, din documentele publicate de dl Gheorghe Buzatu, cu mult înainte de decembrie 1989, ca şi din alte referinţe istoriografice, rezultă cât se poate de clar că în capitala Egiptului, în primăvara şi vara anului 1944, n-a fost loc pentru pertractări. Pur şi simplu, prinţul Barbu ştirbey şi, mai târziu, Constantin Vişoianu, emisari ai opoziţiei de la Bucureşti, trecuţi peste graniţă cu voia lui Ion şi Mihai Antonescu şi cu paşapoarte în regulă, eliberate de Ministerul Afacerilor Străine, s-au trezit înaintea unui intratabil ultimatum anglo-american: România trebuia să capituleze în faţa sovieticilor şi abia după asta să se înţeleagă cu ei asupra unei eventuale participări a armatei române la ostilităţile împotriva Germaniei. în aceiaşi termeni au decurs şi discuţiile lor cu N. V. Novikov, ambasadorul sovietic din zona Orientului Apropiat.
De asemenea, partidele istorice din România, reprezentate de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, au fost somate să se înţeleagă cu comuniştii. Ceea ce se şi întâmplase, la 20 iunie 1944, când a luat fiinţă Blocul Naţional Democrat, la care a aderat şi Partidul Social-Democrat al lui Constantin Titel Petrescu. Deci, credinţa că la Cairo, începând din martie 1944, s-ar fi purtat tratative, pe parcursul cărora s-ar fi ajuns şi la un acord cu aliaţii anglo-americani, era o iluzie a lui Iuliu Maniu. în septembrie 1945, această iluzie nu putea decât să stârnească nervozitatea interlocutorilor săi şi Burton Berry şi Roy Melbourne nu s-au sfiit să i-o spulbere. încredinţându-l că orice reproş pentru situaţia din clipa dată a României trebuia adresat britanicilor, deoarece aceştia, nu americanii, îşi împărţiseră sferele de influenţă cu ruşii. în sfârşit, spre a pune punct acestui capitol, trebuie precizat că aşa-zisele tratative de la Cairo au semănat ca două picături de apă cu aşa-zisele tratative de la Moscova, din care a rezultat Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944. în aprilie-mai 1944 ni s-a impus să capitulăm şi la 23 august 1944 chiar am capitulat, orice ar zice acum fostul rege Mihai.
O CHESTIUNE DE FILTRE. Desigur, evocarea sustragerii de la orice răspundere a celor doi lideri ai partidelor zise istorice, atât la debarcarea lui Carol al II-lea, cât şi la 23 august 1944, nu poate să convină liberalilor şi ţărăniştilor din zilele noastre, angajaţi să-şi populeze trecutul istoric cu eroi confecţionaţi din tot felul de flenduri. Poate fi şi acesta un motiv al deplasării interesului pentru arhivele SRI de la problematica istorică propriu-zisă la turnarea unor găleţi cu lături în capul lui Ristea Priboi. Chiar din această cauză, arhivele SRI ar trebui să ajungă acolo unde pot fi consultate de toţi, nu la o instituţie în care se bat cap în cap diferite interese politice de moment. Până acum, aceste arhive nu au putut fi consultate decât prin filtrele dispuse de SRI. Nu s-ar consemna nici un fel de progres dacă de acum înainte le vom putea consulta exclusiv prin filtrele aranjate de CNSAS.

Contribuţie hotărîtoare prin fuga la Florica. „…Partidul Naţional-Liberal se simte autorizat şi dator să înfăţişeze şefilor Naţiunilor Unite îndreptăţitele plângeri ale naţiunii româneşti. El constituie, într-adevăr, o organizaţie politică verificată de tot universul (de ce nu de toată Galaxia? – n.n.), care i-a adus succesiv adeziunea majorităţii poporului; el este acela care a luptat cu toată hotărîrea contra regimurilor dictatoriale, instaurate în România sub presiunea puterilor fasciste şi hitleriste, contribuind în mod hotărîtor la actul de la 23 august 1944, sub egida Regelui, pentru a aşeza România alături de aliaţii ei fireşti, pe linii adevărate politice şi naţionale.“
(Dinu Brătianu, 17 august 1945)

„Pentru pregătirea şi desăvârşirea actului de la 23 august 1944, doi factori politici au avut o contribuţie hotărîtoare: Partidul Naţional-Liberal şi Partidul Naţional-ţărănesc.“
(Dinu Brătianu, 27 septembrie 1945)

Ce ştia Eugen Cristescu, directorul SSI. „…Eu ştiam în mod pozitiv că mareşalul şi cu Mihai Antonescu sunt duşi tocmai ca să aranjeze ei armistiţiul. …ştiam că Maniu şi Dinu Brătianu au stăruit ca mareşalul să fie acela care să facă armistiţiul…“
(Eugen Cristescu, 14 aprilie 1946)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: