În 1898 s-a tipărit la Paris un catalog ilustrat cuprinzând reproducerile a 212 tablouri de o valoare apreciabilă, cele mai vechi fiind din secolul XVI, aflate atunci în reşedinţa regală de la Peleş. Cum şi în ce împrejurări fuseseră achiziţionate acele lucrări şi aduse în România nu are nici o relaţie cu obiectul investigaţiei noastre. Chestiunea aceasta va fi lămurită de muzeografi şi istorici de artă. Cel ce întocmise lucrarea în care tablourile în speţă erau descrise şi reproduse a fost bibliotecarul Regelui Carol I, Léo Bachelin, şi reprezenta un reper, o bază documentară pentru un gest săvârşit de monarh în anul imediat următor.
Anume, prin testamentul său din 14/26 februarie 1899, „scris şi iscălit de propria mea mână, în capitala mea Bucureşti”, după cum preciza personal, primul şi cel mai longeviv rege al ţării a dispus: „Galeria mea de tablouri, tocmai cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelin, va rămâne pentru totdeauna şi în întregul său în Ţară ca proprietate a Coroanei României.” În zilele noastre, diverşi avocaţi care speră să se aleagă şi ei cu ceva din milioanele de euro pretinse de fostul rege Mihai autorităţilor româneşti, încurcă deliberat lucrurile, asimilând ilicit Coroana României ba cu Curtea Regală, ba cu Casa Regală, ba cu familia regală. Iar alţii, mai îndrăzneţi în tupeul lor, chiar neagă existenţa şi legitimitatea unei asemenea instituţii, sub pretextul că n-ar fi avut personalitate juridică. Şi, drept urmare, tot ce aparţinuse Coroanei României ar reprezenta o proprietate de drept a familiei regale, astăzi a fostului rege Mihai.
Controverse futile. În realitate, Coroana României reprezenta o instituţie a statului, constituită ca atare de Parlamentul de la Bucureşti, atunci când România a fost proclamată Regat. Nu venise Carol de Hohenzollern cu ea sub braţ, din Germania, şi nici nu era o întreprindere oarecare, datoare să se înscrie la Tribunalul de Ilfov, secţia V comercială. Orice altă interpretare a statutului ei nu poate fi decât superfluă şi faptul că, de vreme ce aparţineau Coroanei României, cele 212 tablouri erau proprietatea statului, nu ale unui rege anume, este incontestabil. În 1928, când s-a procedat la o inventariere a tablourilor, această avere, conform afirmaţiei diplomatului Constantin Hiottu, la vremea aceea mareşal al palatului, valora 6.642.501 lei aur. Cu un an înainte mai survenise un eveniment important: murise Regele Ferdinand şi, potrivit testamentului său din 2 iunie 1925, modificat şi completat prin codicilul din 11 ianuarie 1926, s-a procedat la împărţirea averii defunctului. Iar în actul de împărţeală s-a menţionat foarte clar ce-i revenea suveranului minor Mihai: „Castelul Peleş cu toate celelalte castele, clădiri şi stabilimente cu mobilele cuprinse într-însele, afară de tablourile şi colecţiunea de arme din Castelul Peleş lăsate de defunctul Rege Carol Coroanei României.” (s.n.) Ce poate fi neclar într-o asemenea formulare? Totuşi, într-o emisiune radiodifuzată, un jurist oarecare pretindea că tot subsemnatul ar fi în culpă, deoarece şi colecţia de artă şi colecţia de arme ar fi fost indivize, aparţinând tot familei regale! Tâmpenii avocăţeşti, debitate de inşi plătiţi să susţină minciuni. În documentul citat nu este vorba despre nici un fel de indiviziune.
Expoziţia de la Paris. În mai 1934, Al. Busuioceanu a publicat în Gazette des Beaux-Arts din Paris studiul Les tableaux du Greco dans la Collection Royale de Roumanie. Publicaţia era editată de casa de comerţ de artă Wildenstein, înfiinţată în secolul XIX de Nathan Wildenstein, dusă mai departe de Georges şi Daniel Wildenstein şi, în zilele noastre, de Alec Wildenstein. Excitată de studiul lui Al. Busuioceanu, această casă va vâna tablourile de la Bucureşti timp de aproape patru decenii, până în 1974, când, în sfârşit, va angaja tratativele pentru desprinderea din colecţia Coroanei României – acum ne referim doar la lotul de 42 tablouri scoase din ţară de fostul rege Mihai în noiembrie 1947 – a două lucrări de El Greco: Don Bosio şi Sf. Sebastian. Acest interes al familiei Wildenstein faţă de colecţia Coroanei României s-a întărit în 1937, când s-a organizat la Paris o expoziţie internaţională dedicată lui Domenico Theotocopuli, zis El Greco. Expoziţia a fost plasată sub patronajul Regelui Carol al II-lea al României, a preşedintelui Republicii Franceze, a preşedintelui Camerei Deputaţilor din Paris şi a altor demnitari francezi. Carol al II-lea s-a bucurat de respectiva onoare pentru că cele 9 tablouri trimise atunci de la Bucureşti la Paris reprezentau cea mai importantă colecţie de picturi de El Greco din afara hotarelor Spaniei.
Din comitetul de onoare al expoziţiei, printre alţii, făceau parte Dinu Cesianu, ministrul României în Franţa, Adrien Thierry, ministrul Franţei în România, Al. Busuioceanu, profesor la Universitatea din Bucureşti, şi Dimitrie Gusti, fost ministru, Comisar general al Pavilionului României la Expoziţia universală de la Paris, inaugurată în acelaşi an. Expoziţia El Greco a fost organizată de Georges Wildenstein, director al publicaţiei Gazette des Beaux-Arts, cu concursul lui Al. Busuioceanu etc., iar catalogul a fost redactat de Assia Rubinstein, cu concursul lui Al. Busuioceanu pentru partea relativă la tablourile din colecţia Coroanei României. Georges Wildenstein semna introducerea, iar Al Busuioceanu studiul El Greco. Alte studii erau semnate de August L. Mayer şi Raymond Cogniat. „În ordonarea fişelor acestui catalog – se specifica – am urmărit, în măsura posibilului, ordinea cronologică a operelor expuse. O excepţie a fost făcută pentru tablourile Colecţiei Regale a României, pe care am ţinut să le prezentăm în ansamblul lor.” În continuare, reproducem descrierile operelor lui El Greco, scoase în lumea bună de statul român. Descrierile au fost redactate de Al. Busuioceanu.
1. Iisus purtând crucea, pictură pe pânză, 1,15 x 0,71 m, nesemnată. Pictată înainte de 1591. Acest tablou este unul dintre cele mai vechi dintre pânzele lui El Greco din Colecţia Regală a României. Se recunoaşte aici un motiv pe care El Greco l-a reluat frecvent în tablourile sale şi care derivă din imaginea Mântuitorului creată de artist în Espolio (vezi tabloul de la Muzeul din Lyon, de exemplu, ca şi cel din colecţia Contini-Buonacossi. În Espolio, o singură mână, de o frumuseţe aproape feminină şi vibrând de durere, se aşează pe pieptul larg drapat în roşu. Aici, El Greco adaugă imaginea ritmică a unei alte mâini, nu mai puţin graţioasă şi nu mai puţin expresivă. Variante în colecţiile: A.-L. Nicholson, Londra; M. Nebesky, Paris; A. de Beruète, Madrid; Alvaro Retana y Gamboa, Madrid; Infant D. Francisco de Bourbon; Julian Mengs, Madrid; în Muzeul Prado; într-o colecţie particulară la Huete, în Spania; şi în colecţia Baronului M. Herzog, Budapesta, al cărei exemplar, semnat, este cel mai cunoscut şi dintre cele mai vechi (între 1579 şi 1982). Colecţia M. S. Regelui Carol al II-lea al României, Castelul Foişor, Sinaia.
2. Iisus îşi ia adio de la Maria, pictură pe pânză, 0,21 x 0,24, nesemnată, executată către 1590. Şi acest tablou poate fi datat în prima perioadă de creaţie a pictorului. Este încă un subiect pe care El Greco l-a abordat din primii ani ai sejurului său la Toledo şi ale cărui variante se găsesc la Toledo (cea mai veche), în colecţia Ch. Deering de la Chicago şi în cea a lui M. D. G. Van Beuningen, Rotterdam. Cele din Toledo şi Rotterdam, sensibil anterioare, prin stil şi prin tipul personajelor, amintesc epoca lui Espolio şi a Martiriului Sf. Mauriciu (probabil spre 1580). Cea de la Chicago, ca şi cea din Colecţia Regală a României, datează cu câţiva ani mai târziu. Figura lui Iisus aminteşte imaginea Mântuitorului din tablourile dintr-o epocă ulterioară (Izgonirea neguţătorilor din templu din colecţiile Frick din New York şi S. Ginès din Madrid.) Tabloul de la Sinaia, cu un contur mai puţin net, într-o manieră mai puţin clasică a artei lui El Greco decât a celui din Chicago, anunţă deja viziunea nervoasă şi integral spirituală a picturilor de la Talavera la Vieja. Colecţia M. S. Regele Carol al II-lea al României, castelul Pelişor, Sinaia.
3. Adoraţia păstorilor, pictură pe pânză, 3,46 x 1,37 m, semnată, pictată înainte de 1590. Această pânză merită o menţiune specială, nu numai în cadrul colecţiei, ci şi în ansamblul operei lui El Greco. Anumite elemente ale ei nu sunt deloc noi; sunt de amintit bolţile ruinate din Adoraţia lui Iisus de la Escorial (către 1579); zborul îngerilor trimite la partea superioară a Martiriului Sfântului Mauriciu; mielul cu picioarele legate a fost schiţat în Izgonirea neguţătorilor din colecţia Cook; efectele violente de lumină în tenebre au fost deja căutate în Adoraţia păstorilor de la Santo Domingo el Antiguo (primul an de la Toledo) şi în copia, mai veche, după Correggio, din colecţia Contini-Bonacossi; de altfel, în studiul acestei probleme de ecleraj, El Greco se raporta adesea la arta lui Bassano şi a lui Correggio. Însă aici vechile reminiscenţe se regăsesc într-o interpretare nouă. Într-un cadru cu aceste proporţii extinse, Meier-Graefe vede unul din caracterele „goticului secret” al lui El Greco, însăşi ideea mobilităţii părţii superioare şi a compoziţiei în cercuri şi, prin motive radiante, denunţă mai mult decât barocul, care se aliază atât de intim în inspiraţia acestui artist cu bizantinismul său şi cu misticismul său mediteranean. Colecţia M. S. Regelui Carol II al României, Palatul Regal de la Bucureşti (Sala Tronului).
4. Sfântul Martin călare, pictură pe pânză, 1,06 x 0,58 m, nesemnată, pictată către 1599. Acest tablou a fost considerat pe nedrept de L. Bachelin drept portretul din tinereţe al fiului lui Filip al II-lea, Don Carlos, călare, reprezentat într-un episod din viaţa Cidului. Este în acelaşi timp una dintre cele mai frumoase replici ale picturii executate pentru capela San José din Toledo (între 1597 şi 1599), astăzi în colecţia J. P. Widener, la Philadelphia. Greco a reluat frecvent această compoziţie. Cossio i-a semnalat deja cinci variante: cea de la Philadelphia, semnată, şi cea de la Bucureşti, ca şi cele din colecţiile Manzi, John Sargent, la Londra, şi Syngros, de la Atena; ultimele două nu sunt citate în catalogul lui A.-L. Mayer, care, dimpotrivă, mai adaugă două: cea din colecţia Deering, la Chicago, şi cea din galeria Durand-Ruel, Paris. Trebuie să se adauge şi cea din colecţia Contini-Bonacossi, de la Florenţa. Toate sunt atât de apropiate de model încât nu pot fi cu mult ulterioare, exceptând poate pe cele din colecţiile Manzi (astăzi Bernheim jr.) şi Durand-Ruel, a căror dată nu depăşeşte 1603, anul în care El Greco începe lucrările sale la Illescas. Tabloul de la Bucureşti seamănă atât de mult cu pictura iniţială, încât trebuie să fie una din primele replici executate imediat după 1599. Colecţia M. S. Regele Carol al II-lea al României, Palatul Cotroceni, Bucureşti.
5. Martiriul Sfântului Sebastian, pictură pe pânză, 0,89 x 0,68, nesemnată, pictată între 1599 şi 1603. Nu se cunosc decât trei Sfântul Sebastian de El Greco, toate din epoci diferite; cel mai vechi, din catedrala din Palencia, Spania, nu are nici o legătură, nici iconografică, cu tabloul de la Bucureşti. Acesta este cel mai frumos, acest corp tânăr, suplu şi alungit aminteşte torsul nud din tabloul reprezentându-l pe Sfântul Martin. Această asemănare, ca şi stilul picturii, permite să fie datate cele două pânze la sfârşitul celei de-a doua perioade, între 1599 şi 1603. Al treilea, care se găseşte în colecţia marchizului de Casa Torres, la Madrid, este o variantă a tabloului de la Bucureşti, dar dintr-o epocă cu mult mai evoluată, în care artistul, abandonând formele graţioase, împinge spiritualitatea interpretărilor până la a deforma şi chiar a urâţi figurile. Colecţia M. S. Regele Carol al II-lea al României, Palatul Cotroceni, Bucureşti.
6. Sfânta Familie, pictură pe pânză, 0,70 x 0,84, nesemnată, pictat între 1600 şi 1603. Numeroase variante: opt sunt citate în catalogul lui A. L. Mayer: din Muzeul Societăţii Hispanice din America, New York; de la spitalul San Juan-Bautista din Toledo; din colecţiile Herzog, Budapesta, şi Van Horne, Montreal; dintr-o colecţie privată, Paris, astăzi la Muzeul din Cleveland; din Muzeul Prado, Madrid; din Metropolitan Museum, New York; din spitalul Santa Anna, din Toledo, dispărut; trebuie să se adauge aici şi cea din colecţia Widener, de la Philadelphia. Tabloul de la Bucureşti face parte dintr-un grup mai restrâns, care reproduce exact acelaşi tip iconografic ca al celui din colecţia Van Horne şi al celui din Muzeul de la Cleveland. Acesta din urmă nu diferă decât în ceea ce priveşte tratarea fizionomiei Fecioarei. Atunci, neexistând o raţiune de a-l data între 1592 şi 1596, cel de la Bucureşti poate fi datat în ultimii ani ai celei de-a doua perioade, între 1600 şi 1603, aşa cum l-au datat deja Mayer şi Cossio, care îl considerau drept unul dintre cele mai interesante din galeria de la Bucureşti. Cel din colecţia Van Horne este posterior, către 1603. O notă scrisă pe spatele tabloului atestă că acesta provine din colecţia baronului Taylor, căruia Louis-Philippe i-a încredinţat misiunea de a-i forma galeria spaniolă. Colecţia M. S. Regele Carol al II-lea al României, Palatul Cotroceni, Bucureşti.
7. Martiriul Sfântului Mauriciu, pictură pe pânză, 1,45 x 107 m, nesemnat, pictat între 1600 şi 1606. Acest tablou este o replică a faimoasei pânze de la Escorial. Chestiunea autenticităţii lui a fost discutată de A. L. Mayer. Autorul acestei notiţe a demonstrat deja, în Gazette des Beaux-Arts, că este vorba despre o operă originală a lui El Greco. Este o replică mult mai tardivă decât pictura iniţială de la Escorial: figuri cu corpuri mai alungite, cu linii mai ondulate, cu chipuri lipsite de orice căutare a frumuseţii şi, mai ales, de un colorit mult mai atenuat. Însă chipurile, atât de diferite, reproduc în acelaşi timp tipuri frecvente în opera lui El Greco din epoca posterioară tabloului de la Escorial; să se compare, de exemplu, a doua figură din stânga cu Sfântul Thomas din ciclul din casa lui El Greco de la Toledo; capul de copil cu cel al Sfântului Martin de la Bucureşti şi mai ales chipul Sfântului Mauriciu cu micul tablou din colecţia Van Horne, de la Montreal, catalogat pur şi simplu de Cossio şi Mayer ca reprezentând figura unui sfânt. Acesta este, în realitate, o variantă a capului Sfântului Mauriciu, cert asemănător celui de la Escorial şi, mai mult, celui de la Sinaia. Prin stil, pictura poate fi datată între 1600 şi 1606, la fel ca şi tabloul de la Sinaia, pentru care a trebuit să servească drept studiu preliminar şi care aminteşte anumite picturi din spitalul de la Illescas. Paternitatea acestei opere face să ne gândim la un model comun, care poate foarte bine să fie unul din cele trei tablouri menţionate în inventarul de după decesul artistului, din casa lui, şi a cărui urmă a fost pierdută. Colecţia M. S. Regele Carol al II-lea al României, castelul Peleş, Sinaia.
8. Portretul canonicului Bosio, pictură pe pânză, 1,16 x 0,86 m, nesemnată, ultima epocă a vieţii lui El Greco. Acest tablou este unul dintre cele mai bune portrete pictate de El Greco. Este portretul unui savant, probabil al unui canonic, dacă e judecat după inscripţia aproape disimulată din filele cărţii pe care se sprijină: Canonici. Recent, noi am putut să descifrăm şi numele personajului, Bosius, a cărui inscripţie precede specificaţia Canonici. Pictorului i-a lipsit spaţiul pentru a trasa acest cuvânt, Canonicus, în întregime. Pe nedrept identificat de L. Bachelin ca fiind portretul lui Don Diego Covarrubias, prieten intim al lui El Greco. Asemănări de stil mai frapante cu portretul lui Antonio Covarrubias, din casa lui El Greco de la Toledo, şi mai ales cu cel al cardinalului Tavera din spitalul San Juan Bautista de la Toledo, de aceeaşi manieră, din aceeaşi epocă şi în care asemănările merg până la atitudinea identică a personajelor şi la similitudinea fizionomiilor. Alături de aceste două tablouri, şi poate şi alături de cel al Sfântului Ieronim în vestminte de cardinal de la National Gallery, Londra, acest tablou nu poate fi datat decât în ultima epocă a lui El Greco. Sigur, aceasta este una din capodoperele artistului. Colecţia M. S. Regelui Carol al II-lea al României, castelul Peleş, Sinaia.
9. Logodna Fecioarei, pictură pe pânză, 1,10 x 0,83 m, nesemnată, pictată spre 1613-1614. Subiectul este unic în opera lui El Greco. Este unul din rarele tablouri ale artistului pentru care nu se cunosc replici. Cossio şi A.-L. Mayer îl datează între 1603 şi 1606 şi îl consideră ca fiind executat de El Greco pentru altarul micii biserici Caridad din Illescas, aproape de Madrid, al cărui al cincelea tablou din seria consacrată vieţii Fecioarei, adică acesta, nu se mai află în acea biserică. Aceşti autori nu cunoşteau decât fotografia tabloului de la Sinaia, care, prin însăşi rama lui, prin dimensiunile lui şi mai ales prin stil nu putea fi ataşat grupului de picturi de la Illescas. Siluetele personajelor, capul Fecioarei, mai mic decât în oricare alt tablou al lui El Greco, totul în această operă, cu un efect de culoare şi un gust atât de modern încât aproape că ne trimite la arta lui Cézanne, denunţă o epocă mult mai avansată. De altfel, tabloul nu este terminat. Braţul întins al Sfântului Iosif nu are mână. Celelalte mâini, de asemenea, sunt abia schiţate şi înseşi figurile rămân confuze. Este evident că este o operă care nu a putut să fie terminată de artist, în timp ce picturile de la Illescas sunt executate începând din 1906. Fără îndoială, este pictura menţionată în inventarul casei artistului de după deces: un despojo pequeño. Pictată în ultimii ani ai vieţii artistului şi poate chiar în ultimul an, ea a rămas neterminată, ceea ce poate să explice stilul ei atât de singular, precum şi faptul că nu are nici o replică. Ea este cu atât mai interesantă. Colecţia M. S. Regele Carol II al României, castelul Foişor, Sinaia.
Chiar şi simpla descriere a acestor tablouri ne edifică asupra familiei de opere în care se înscria colecţia la care ne referim. Vanitatea sa excesivă îl determinase pe Carol al II-lea să considere toate aceste picturi drept o parte a unei colecţii recomandată drept personală, ceea ce era aberant, deoarece nici nu o constituise şi nici nu o moştenise. Dovada o reprezintă însuşi faptul că respectiva colecţie a rămas în totalitate în ţară şi după abdicarea sa, survenită la 6 septembrie 1940. Poate a încercat să plece în exil cu unele piese, dar generalul Ion Antonescu nu i-a îngăduit. Oricâte păcate ar apăsa pe umerii lui Ion Antonescu, este de necontestat că a fost primul şi ultimul şef de guvern român care nu şi-a îngăduit să se joace cu o avere a statului. Mai ales după el şi până în zilele noastre, România a dat şi mai dă impresia că a fost şi este condusă exclusiv de indolenţi, cartofori şi briganzi.
„Această colecţie, constituită de defunctul rege Carol I, care a achiziţionat primul lot în 1879, provine, în cea mai mare parte a ei, din cea a consulului prusac F. Bamberg. Aceasta reunea opere din mai multe galerii cândva celebre: faimoasa galerie spaniolă a lui Louis-Philippe d’Orléans, expusă la Luvru între 1838-1848, colecţia mareşalului Soult, cea a marchizului de Las Marismas etc. Din galeria lui Louis-Philippe provin unele din pânzele lui El Greco, păstrate astăzi în cele două palate de la Bucureşti şi în castelele de la Sinaia.”
Catalog, Paris, 1937
In memoriam Mihai Pelin 