De aici înainte are cuvântul Procuratura…

Declanşarea unei noi acţiuni judiciare împotriva fostului rege Mihai a mobilizat o sumă întreagă de aşa-zişi ziarişti împotriva iniţiativei autorităţilor de la Bucureşti. Cădeau pe spate de fericire că s-a ivit încă unul care intenţiona să jupoaie încă o piele de pe România şi de pe români. Toată ura acumulată în unii împotriva lui Ion Iliescu se convertea într-o dragoste neţărmuită faţă de fostul monarh. Nu numai neţărmurită, ci şi în bună parte neghioabă şi, după opinia noastră, stipendiată. Fel de fel de analfabeţi în ale istoriei se ridicau împotriva intereselor statului, confundându-le cu interesele unor autorităţi efemere.

Unde dai şi unde crapă. Nu au lipsit din acest vacarm nici momentele vesele. Un asemenea moment a survenit la începutul anului 1993. Cert îngrijorat de iniţiativa autorităţilor de la Bucureşti de a-l inculpa în penal, cert intrigat de faptul că mai existau publicaţii în ţară care-l indicau drept făptaş în subtilizarea tablourilor Coroanei României, fostul rege a vrut să afle câte ceva cel puţin despre una dintre aceste publicaţii. în consecinţă, secretariatul său din stabilimentul de la Versoix a transmis unei slugi a lui de la Bucureşti următorul mesaj: „FAX pentru Dl. Andrei Bădin / De la Raluca Sandu / Pagini 1 / 15.01.1993 // Stimate domnule Bădin, v-aş fi deosebit de recunoscătoare dacă mi-aţi putea indica – măcar cu aproximaţie – ce tiraj are ziarul Timpul (din Bucureşti) Este destul de important pentru noi şi nu ştiu pe cine să întreb. Dacă aflaţi înainte de luni, puteţi trimite un fax între timp; dacă nu, rămâne pe luni dimineaţă. Vă mulţumesc foarte mult, cu stimă, ss Raluca Sandu.”
Numai că faxul, în loc să ajungă la numitul Andrei Bădin, prin jocul malefic al probabilităţilor electronice, a ajuns la o societate comercială din Bucureşti. Aceasta nu ştia cine era Andrei Bădin, dar auzise câte ceva despre revista Timpul, şi, printr-un emisar al ei, a înmânat mesajul redacţiei, care l-a şi publicat, la 25 ianuarie 1993. Cu această ocazie ne exprimăm regretul că numitul Andrei Bădin nu mai lustruieşte pantofii fostului rege, mai nou preferând să frece cu glanz cizmele fostului general Ion Mihai Pacepa.
Fostul rege ameninţă. Ulterior, la începutul verii lui 1993, autorităţile de la Bucureşti au înaintat o plângere în justiţie, la Geneva, împotriva fostului suveran, care trăia în acel canton. Probabil timorat de corul unor ziarişti de pripas, guvernul român – nu mai era Theodor Stolojan la conducerea lui – a comunicat faptul cu o lună întârziere. în paralel, Ambasada română din Londra împărţea dosare complete asupra afacerii subtilizării tablourilor Coroanei României la mai multe case de licitaţie. Iar la 19 iunie 1993 a pleznit altă veste: drept cauţiune pentru cheltuielile de judecată, Tribunalul Cantonal din Geneva decide să statul român trebuie să depună la grefă suma de un milion şi jumătate de franci elveţieni. Bineînţeles, fanii din ţară ai fostului suveran au jubilat: „Nu s-a depus această sumă şi această acţiune a fost respinsă.” în realitate, lucrurile stăteau altfel: s-a tărăgănat depunerea sumei, cum am mai spus, datorită dezinteresului lui Ion Iliescu, iar acţiunea n-a fost respinsă. Ea poate fi relansată şi astăzi, sperăm cu mai mult succes, într-un tribunal românesc.
Apoi, încurajat de evoluţia evenimentelor, a început să se agite şi stabilimentul de la Versoix, difuzînd un comunicat care se dorea drastic, dar care nu putea decât să provoace ilaritate. Comunicatul era datat 6 iulie 1993 şi reprezenta o ameninţare de paie, căreia nu i s-a dat niciodată curs: „Biroul de presă al Majestăţii Sale Regele Mihai este autorizat să transmită următorul comunicat: Majestatea sa Regele Mihai a luat cunoştinţă de comunicatul de astăzi al Guvernului român, cu privire la o procedură pe care acesta a considerat necesar să o iniţieze la Geneva. Pretenţiile Guvernului român sunt contestate în întregime. Orice afirmaţie calomnioasă referitoare la Majestatea Sa va face obiectul cuvenitelor proceduri judiciare. / Versoix – Elveţia, 6 iulie 1993.” Rămâne de ştiut dacă ameninţarea rămâne şi azi în picioare. Dacă da, hai să mergem la tribunal, dar nu la Geneva, ci aici la Bucureşti, la sectorul II!
Corul răguşit al adulatorilor monarhiei. între timp, ziariştii de pripas amintiţi mai sus continuau să se afle în plină campanie împotriva intereselor statului. Nu vom nominaliza aici nişte ziare, acestea nefiind vinovate, cum nu poate fi vinovată cămila pentru ce i se aşează între cocoaşe. şi se mai cuvine să remarcăm că în tot acel noian de minciuni se strecurau şi unele adevăruri. Cum s-a întâmplat la 8 iulie 1993, când un ziar central, rezemându-se de data aceasta de un comunicat oficial al guvernului, îşi aviza cititorii, la rubrica Ultima oră: „Guvernul de la Bucureşti a introdus o acţiune judiciară împotriva MS Regelui Mihai I, în legătură cu posibila recuperare a 42 de tablouri aflate în prezent în custodia Casei Regale a României. Observatori ai scenei politice româneşti consideră intervenţia Guvernului Văcăroiu ca fiind o diversiune a regimului Ion Iliescu împotriva principalului său adversar, MS Regele Mihai I.” Totul fiind în conformitate cu adevărul: cele 42 tablouri se aflau în posesia aşa-zisei Case Regale a României – ceea ce Mihai contesta vehement -, iar rolul lui Ion Iliescu în această afacere era definit exact. îl durea în fund de tablouri, important fiind să-l compromită pe fostul rege. Aceasta fiind şi cauza datorită căreia acţiunea a eşuat.
La 10 iulie 1993, în aceeaşi gazetă, un anume Bogdan Burileanu scanda: „Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne!” Cum rămânea cu tablourile nu-l prea interesa. Mai reproducem aici şi un extras dintr-un articol semnat Horia Bădescu: „Deşi comentariile despre stupefiantul afront adus M. S. Regelui de guvernul pierzaniei naţionale au fost prompte – scria acesta -, ele nu au atins fondul problemei… Acum interpretează strâmb şi o clauză testamentară, unde se spune limpede că galeria de tablouri a regelui Carol este proprietatea Coroanei României. şi NU proprietatea statului comunist! Cât priveşte clauza: tocmai cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelin, trebuie să se ţină seama de observaţia lui Alexandru Busuioceanu că, în timpul primului război mondial, a fost pierdut un număr de tablouri şi că alte două – cel puţin – au dispărut în incendiul castelului Foişor întâmplat în anul 1932. Nu trebuie omisă nici remarca mareşalului Antonescu în faţa lui Horia Sima, în ziua de 6 septembrie 1940: regele Carol a trimis să fie încărcată în vagoane… şi o colecţie preţioasă de tablouri.
Aluzia că M. S. Regele Mihai ar fi dus în geamantane 42 de tablouri, unele de mari dimensiuni, la Londra, este absurdă. şi aceasta din mai multe motive: 1) România era sub ocupaţie sovietică, omniprezentă şi interdicţionistă; 2) Reprezentanţii Armatei Roşii – viitoarea conducere de partid şi de stat – în frunte cu P. Groza, Dej, Ana Pauker etc., se aflau pe aeroport, pentru rămas bun, în ziua incriminată: 12 noiembrie 1947; 3) Regele nu concepea să abdice, întorcându-se, de altfel, pe data de 21 decembrie 1947. După cum se ştie, nu a abdicat niciodată. A fost izgonit printr-o lovitură de stat de către agenţii Armatei Roşii, la 30 decembrie 1947. Ce rost ar fi avut să ducă la Londra „proprietatea Coroanei României” dacă nu voia şi nu putea, în situaţia de atunci, să abdice? N-ar fi însemnat contrariul? Că abdică de bunăvoie la somaţiile ocupantului sovietic? Evident că da.”
Bomboane pe colivă. Afirmaţiile lui Horia Bădescu merită a fi luate la bani mărunţi. Cine a spus că tablourile ar fi fost proprietatea statului comunist? Noi ne-am referit totdeauna la statul român, în timp ce Horia Bădescu confunda regimul cu statul. De ce se făcea apel la prezenţa sovieticilor în ţară şi la prezenţa şefilor comunişti români la aeroport, de vreme ce tocmai aceştia i-au permis lui Mihai să plece din ţară şi cu ce îi aparţinea, şi cu ce nu-i aparţinea. şi de ce un ziar promonarhist recunoştea că tablourile erau la Versoix, iar alt ziar promonarhist ne trimetea, la derută, la Moscova. Iar observaţia referitoare la presupusele zise ale lui Ion Antonescu era pur şi simplu scoasă din pălărie. şi dacă Mihai nu a abdicat niciodată, cine dracului a semnat actul de abdicare? Tata mare? Mă rog, chestiunea cu abdicarea o vom trata cu o altă ocazie, separat.
N-au lipsit din corul în speţă nici bomboanele de colivă. Cu una a revenit Cornel Dumitrescu, de peste ocean: „După cum se ştie – fapt necontestat nici de comunişti, colecţia a aparţinut legal, ca bun propriu, personal, Regelui Carol I, care a adus-o din Germania şi a mărit-o prin achiziţionarea unor piese noi, cu bani obţinuţi din vânzarea proprietăţilor sale din Germania.” Individul habar nu avea cum se alcătuise colecţia despre care vorbim. Altcineva, unul Eugeniu Sfetcovici, într-un articol intitulat Cât de frică vă este, domnule Ion Iliescu?, îngăima: „Deci, regele Mihai este considerat răspunzător de tablourile pierdute în Rusia împreună cu tezaurul naţional în 1917, este răspunzător de ceea ce a luat cu el regele Carol al II-lea, răspunde de ceea ce au furat comuniştii timp de 45 de ani…” Păi dacă tablourile fuseseră evacuate la Moscova, în 1917, cum de se aflau între cele două războaie mondiale la Bucureşti? Totuţi, întâmplător sau nu, nişte gogomănii enorme a debitat însuşi Corneliu Coposu, într-un interviu acordat Roxanei Badralexi, din care cităm următorul fragment: „şi, totuşi, ce-a fost cu aceste tablouri? Povestea este lungă şi foarte complicată, Carol I a fost un bun gospodar. El a achiziţionat, din propriile economii, o mulţime de valori care au format ulterior un Fond al Coroanei, aflat la dispoziţia şefului Casei Regale. Acest Fond al Coroanei a fost legat prin testament să nu părăsească ţara. în testament sunt trecute toate obiectele cuprinse în acest Fond. Nu ştiu ce mai există azi în ţară din aceste obiecte. Dar, nu trebuie să uităm că la începutul primului război mondial, foarte multe bunuri de valoare au fost puse la adăpost la Moscova, dată fiind iminenţa ocupării ţării noastre de către nemţi. Tezaurul românesc n-a mai fost recuperat niciodată. Se pare că multe obiecte preţioase au fost topite şi utilizate de regimul sovietic pentru propagandă. în orice caz, s-a făcut şi o înscenare din care rezultă că noi am fi recuperat de la ruşi Cloşca cu Puii de Aur. Este o minciună. în realitate, ceea ce se găseşte azi în România sunt copiile turnate în aur ale acestor obiecte de preţ. Originalul nu s-a recuperat. De unde ştiţi? Printre cei care mi-au spus acest lucru a fost şi Alexandru Lapedatu, fostul secretar al Academiei Române, care a însoţit personal vagoanele cu tezaurul nostru dus la Moscova.”
Alte baliverne fără acoperire. Nici din discursul lui Corneliu Coposu nu lipseau trimiteri la Moscova şi la Carol al II-lea, după reţetarul deja cunoscut. Din nou erau induse confuzii între plecarea din noiembrie 1947 şi cea din ianuarie 1948. însă abia în referinţele la Cloşca cu Puii de Aur liderul ţărănist atingea apogeul absurdului. Coposu fusese arestat în vara lui 1947, iar Lapedatu în mai 1951 şi nu s-au întâlnit în detenţie. Lapedatu a murit la penitenciarul Jilava, la 30 august 1950, după unele documente, sau în 1953, după altele. Iar Cloşca cu Puii de Aur a fost adusă în ţară în primăvara lui 1956. Alexandru Lapedatu nu mai era în viaţă ca să constate că era în discuţie un fals şi să comunice această concluzie lui Corneliu Coposu.
Curînd, a revenit în arenă Bogdan Burileanu, cu alte argumente dintre cele mai răsuflate, acuzând hoţii ale Securităţii la o dată când aceasta nu exista şi demonstrând că habar nu avea când, cum şi în ce condiţii se alcătuiseră inventarele fostelor reşedinţe regale. Nu întâmplător, o altă gazetă din epocă observa că directorul publicaţiei în care semna Bogdan Burileanu „se menţine prudent în linia a doua şi bagă în faţă, cu prostia în dinţi, un neofit amărât.” Presa şi Justiţia din Elveţia nu iau în serios guvernul Văcăroiu, ne asigura un anonim, condindu-se să semneze, iar un anume Eleodor Focşeneanu titra: Un milion de dolari pentru o Fata Morgana. Umilirea regelui costă guvernul român peste 1,5 milioane de franci elveţieni, se lamenta numitul Cezar Andreescu. Iar la un moment dat a intervenit în polemicile cu autorităţile şi Nicolette Frank, veche prietenă a fostei familii regale, domiciliată şi ea în Elveţia: Tribunalul de la Geneva ne cere sute de milioane! Ca şi cum ar fi fost în discuţie milioanele ei! în sfârşit, la 17 august 1993, un anume Adrian Bărbulescu s-a exprimat ca şi cum ar fi vrut să pună punct tuturor divergenţelor: procesul dintre Guvern şi M.S. Regele Mihai I al României lăsat baltă chiar de iniţiatori.
Era şi aceasta o minciună de zile mari. în realitate, procesul nu fusese abandonat, se tărăgăna datorită indolenţei autorităţilor feseniste şi mentalităţii de chilipirgiu a lui Ion Iliescu. Recursul statului român pentru reducerea taxei de 1.548.000 de franci elveţieni (tablourile erau evaluate la 750 milioane franci elveţieni), normal, a fost respinsă de Curtea de Justiţie a Cantonului Geneva ca inadmisibil, deoarece fixarea taxei de timbru nu constituie o procedură contencioasă, ci una administrativă, care nu cade sub cenzura instanţei superioare. Cel ce a închis procesul a fost guvernul lui Victor Ciorbea, fapt care se poate constata din presa acelui timp.
Licitaţia ratată. Tuturor fanilor săi din ţară fostul rege Mihai le-a tras o clapă sinistră atunci cînd a scos la licitaţie încă un tablou din colecţia Coroanei României, dintre cele subtilizate în noiembrie 1947. Ceea ce reprezenta o nouă dovadă că tablourile la el se aflau, nefiind transportate la Moscova şi nici furate de comunişti. Avertismentul referitor la licitaţia care urma să aibă loc la 10 decembrie 1993 a parvenit în ţară la 8 decembrie, deci cu două zile înainte de a se produce. Iată aici şi extrasul ce ne interesează din catalogul de licitaţie al Casei Christie’s din Londra: „Francisco de Zurbaran (1598-1664), The Immaculate Conception, with a view of Seville below / Provenance: Alphonse Oudry, ingénieur des ponts et chausées (†), sale, Paris, 16-17 and 19-20 April 1869; Bamberg Collection, Paris; King Charles I of Romania, Pelişor Castle, Sinaia / Literature: L. Bachelin, Tableaux Anciens de la Gallerie Charles Ier, Roi de Roumanie, Paris and New York, 1898, pp. 229-30, no. 174, illustrated.”
în urma intervenţiei Ambasadei române de la Londra, în speţă a secretarului de presă Florin Vodiţă, Casa de licitaţii de artă Christie’s, una dintre cele mai reputate din Europa, nu a mai scos tabloul lui Zurbaran la vânzare, deoarece nu voia să intre în conflict cu statul român, ceea ce i-ar fi afectat reputaţia. Hotărîtor a fost faptul că fostul rege nu dispunea de un act de proprietate valid şi a păţit exact ce păţise la München, cu aproape două decenii în urmă. Din condiţia lor de atunci, tablourile nu puteau fi vândute decât pe sub mână.
Ultima dovadă că fostul suveran minte când spune că nu este el cel ce a scos tablourile din ţară ne-a oferit-o fostul lui ginere, John Kreuger, la sfârşitul lui 2004, când a donat Muzeului de Artă al României tabloul Madona cu Pruncul de Francesco di Marco Raibolini (1450-1517), zis Il Francia. Opera a fost adusă la Bucureşti de Vasile Igna, de la Ambasada română din Berna. Fusese vândută de fostul rege mamei lui John Kreuger, cu mai mulţi ani în urmă. şi cu asta încheiem serialul nostru referitor la cele 42 tablouri din colecţia Coroanei României, grăbindu-ne să predăm întreaga documentaţie de care dispunem Procuraturii Generale a României.

Sinteza unui gazetar
Comisia guvernamentală condusă de Mihai Popa, fost secretar de stat la Ministerul Finanţelor, a încercat să-l determine – chiar şi prin proces – pe regele Mihai să înapoieze României tablourile. Dosarul pe care l-a întocmit avocatul Ripoşanu, împreună cu Comisia guvernamentală, conţine „atâta material cât să încapă în 18 volume”, aşa cum s-a exprimat un membru al comisiei. Procesul „tablourilor” a fost mutat din SUA în Elveţia, la Geneva, unde partea română este apărată de avocaţii Filip N. şi Olivier V. Contactaţi de Jurnalul naţional, cei doi avocaţi elveţieni ne-au declarat disponibilitatea lor de a ne ajuta în această anchetă, însă aveau nevoie de acordul noilor guvernanţi. Atât Ripoşanu, cât şi Olivier V. şi Filip N. cred că actuala putere de la Bucureşti nu va abandona problema celor 42 de tablouri aflate în posesia regelui Mihai.
(Felix Rache, Jurnalul naţonal, 14 februarie 1997)

Raportul lui Pamfil Ripoşanu

Convins că o înţelegere amiabilă cu fostul monarh era imposibilă, datorită încăpăţânării lui de a sfida evidenţele, avocatul Pamfil Ripoşanu a propus autorităţilor româneşti rezolvarea diferendului prin justiţie. Cert era că Pamfil Ripoşanu vedea mai departe decât autorităţile româneşti ale timpului şi intuise din bun început că acela care declara sus şi tare că nu vrea nimic de la ţară va începe să vrea. Ceea ce s-a şi întâmplat, însă ceva mai târziu. în continuare, reproducem partea a doua a raportului trimis de avocat la Bucureşti.

PLåŢI ÎN SUSPENSIE. „12. în lumina tuturor refuzurilor de mai sus şi din moment ce ex-regele Mihai neagă până şi existenţa unui astfel de inventar, în ciuda faptului că cel puţin inventarul parţial emis de Union Bank din Elveţia (proba B) este un document public – mai scria Pamfil Ripoşanu -, ne-am văzut nevoiţi să ajungem la concluzia că eforturile noastre către o rezolvare amiabilă cu ex-regele trebuie încheiate şi i-am raportat în consecinţă aceasta, pe 26 iunie 1992, comitetului guvernamental condus de ministrul Horia Neamţu.
13. Este evident că, deoarece susnumita solicitare (datată 3 martie 1992, marcată proba D), prin care se cere ex-regelui să înapoieze în termen de 10 zile tablourile furate, nu a fost respectată de către ex-rege şi de vreme ce împotriva sa nu s-a instituit nici o acţiune civilă sau penală, după cum i s-a notificat pe 3 martie 1992, şi, de asemenea, nu i s-a trimis nici o citaţie legală care să implice prezentarea de dovezi şi depoziţii ale martorilor, el s-a simţit în siguranţă şi, ca atare, şi-a instruit susmenţionaţii avocaţi din Elveţia să anuleze cele trei întâlniri cu avocatul nostru elveţian. Ex-regele pur şi simplu ignoră solicitările României de returnare a picturilor furate şi râde de pretenţiile României.
14. în acelaşi timp, eu am informat comisia că, deşi taxele juridice ale avocaţilor elveţieni sunt ridicate, noi am reuşit să găsim cu avocaţii noştri din Elveţia o formulă, similară cu acordul nostru datat 5 august 1992, deci o formulă prin care guvernul dvs. va plăti avocaţilor numai costurile, care se ridică la 10000 dolari SUA, iar taxele legale vor fi achitate numai când tablourile furate sunt recuperate şi returnate Patrimoniului dvs. Naţional. Această formulă a fost convenită de comisie şi mi s-a comunicat, pe 26 iunie 1992, că plata celor 10000 dolari SUA către avocatul elveţian se va face în circa 10 zile.
15. Pe 6 iulie 1992 m-am oprit la Geneva, unde m-am întâlnit din nou cu avocaţii noştri şi i-am informat despre întrevederea de la Bucureşti şi despre faptul că cei 10000 dolari SUA le vor fi transferaţi în circa 10 zile. Astăzi suntem în 20 august 1992, iar cei 10000 dolari SUA sunt încă neplătiţi către avocaţii noştri din Elveţia. Având în vedere cele de mai sus, cred că vă daţi seama de poziţia mea mea neplăcută în cadrul firmei noastre de avocaţi şi faţă de consiliul nostru din Elveţia.” Era ca şi cum Pamfil Ripoşanu n-ar fi ştiut din ce ţară plecase. O ţară în care nimeni nu lasă pe mâine ceea ce poate face poimîine…
SCURTå ISTORIE RECENTå. Acest document referitor la soarta tablourilor din patrimoniul Coroanei României scoase abuziv din ţară de fostul rege Mihai, apoi în parte înstrăinate de asemenea abuziv, avea un aer uşor abscons. în sensul că nu se înţelegea cine şi cui l-a adresat şi cărei autorităţi româneşti anume. Documentul ne parvenise intempestiv, dar nicidecum întâmplător. întrucât în cuprinsul lui figura şi numele ministrului Horia Neamţu, şeful Corpului de control al Guvernului, l-am abordat împreună cu Anca Oegar, spre a lămuri lucrurile. Astfel, am aflat că ex-premierul Petre Roman aprobase încă din iunie 1991 înfiinţarea unei comisii destinate să recupereze tablourile în discuţie. Comisia a luat fiinţă prin H.G. nr. 572 din 22 august 1991. în cadrul ei, în calitate de preşedinte, Horia Neamţu era secondat de Constantin Oprişan, din partea Ministerului Justiţiei, şi de un reprezentant al Ministerului Finanţelor. Se apelase din nou la serviciile lui Pamfil Ripoşanu, a cărui firmă de avocatură era rodată în speţă şi încheiase o primă etapă a lucrărilor preliminare pentru o nouă acţionare a fostului rege Mihai în justiţie. Tărăgănarea lucrurilor a fost cauzată de un complex de împrejurări în care se pot distinge şi fapte certe şi fapte probabile. Un fapt cert: lipsa cronică de valută necesară remunerării avocaţilor de la New York pentru activitatea prestată până la data aceea.
Curând, Horia Neamţu ne-a asigurat personal că lucrurile s-au rezolvat. Premierul Stolojan aprobase, în sfârşit, suma necesară continuării procesului: 10000 $. Fapte probabile: nu s-a mers mai departe deoarece acţiunea s-ar fi suprapus cu campania electorală şi ar fi putut fi interpretată drept o tentativă de influenţare a electoratului; de asemenea, se pare că la Ministerul Justiţiei nu era agreată o acţiune penală împotriva fostului suveran. într-adevăr, în faza aceea a operaţiilor, Pamfil Ripoşanu a propus autorităţilor române două căi de atac: prin acţiune civilă sau prin acţiune penală. Ultima, după opinia lui Ripoşanu, ar fi fost mult mai eficace şi s-ar fi consumat într-un timp mult mai scurt. Ca rezident elveţian, atunci când a vândut două tablouri în SUA, fostul rege Mihai încălcase şi legile elveţiene şi asupra acestui fapt nu pluteau dubii. în încheiere, ministrul Horia Neamţu ne-a asigurat că acţiunea de recuperare a tablourilor din patrimoniul Statului Român, în ciuda poticnelilor întâmpinate până atunci, va continua. Toate actele referitoare la caz însumau 18 dosare, aflate în custodia sa. în mod normal, aceste dosare ar trebui să se afle şi astăzi acolo, sub nasul guvernului.
Mai reproducem aici şi un extras dintr-un interviu acordat de premierul Theodor Stolojan, referitor la aceeaşi caută: „D-le Stolojan, dvs aţi aprobat cei 10000 dolari d-lui avocat Pamfil Ripoşanu, pentru redeschiderea procesului privind tablourile din patrimoniul Coroanei României. Care este motivaţia şi cât de bine documentat eraţi dvs. când aţi luat această decizie?” Foarte bine documentat, vreau să vă spun că m-am opus iniţial să dăm aceşti 10000 de dolari – de ce, păi pentru că eu ştiu că şi înainte de ’89 s-au cheltuit nu 10000, ci zeci de mii de dolari în acest proces, fără măcar să avem din partea cuiva o certitudine că putem câştiga ceva. şi eu le-am spus – dom’le, putem să continuăm acest proces, dar cei care vor să-l continue, avocaţii în special, sigur, şi noi, să-şi recupereze cheltuielile din ceea ce câştigă din proces. Eu m-am opus un timp să dăm aceşti bani, dar un prim-ministru nu se poate opune aplicării unor reguli elementare de drept. Aici există un contract pe care nu l-am încheiat eu, iar eu nu sunt Ceauşescu, ca să zic opriţi orice contract că n-are importanţă. Nu. Ai încheiat un contract, respecţi regula contractului. Deci am fost de acord cu cei 10000 de dolari, pentru că erau prevăzuţi ca plată în contract.” Numai premierii Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu au fost incapabili să se documenteze cu privire la conţinutul unor dosare existente chiar în sediul din care şi-au exercitat, respectiv îşi exercită autoritatea. şi Năstase, şi Tăriceanu îşi închipuie, fiecare în parte, aşa cum şi-a închipuit şi Nicolae Ceauşescu, la vremea lui, că România e ţara lui tac’su!
FRÂNELE UNUI MINISTRU. în raportul său, Pamfil Ripoşanu mai preciza: „16. Pentru informarea dvs., cooperarea cu comitetul condus de domnul ministru Neamţu a fost excelentă, deşi recent n-am mai primit răspuns la faxurile noastre repetate. Ni s-a spus că un membru al prezentului dvs. cabinet ar vrea să fie generos cu ex-regele. Desigur, un ministru sau orice ministru poate fi generos cu banii din buzunarul propriu, dar nu cu bunurile publice, cum ar fi în cazul nostru picturile furate din Patrimoniul dvs. Naţional.
17. Mai mult decât atât, suntem foarte îngrijoraţi şi ne este teamă că unii membrii din cabinetul dvs., care sunt, de asemenea, custozi ai Patrimoniului dvs. Naţional, să nu fie deplin conştienţi de faptul că, în baza legilor noastre, proprietarul unor bunuri furate are datoria de a acţiona în mod diligent pentru recuperarea bunurilor ce i-au fost furate. Noi am convenit cu consiliul nostru din Elveţia că acest caz al dvs., de recuperare a tablourilor ce v-au fost furate, este un caz întemeiat, dar dacă guvernul dvs. neglijează acţionarea cu diligenţă pentru recuperarea tablourilor furate, care au o valoare estimată pe piaţă de sute şi sute de milioane de dolari, o asemenea neglijenţă poate provoca daune ireparabile acţiunii dvs. de recuperare, în special acum, când am localizat parte din amintitele tablouri.
18. După cum am informat şi respectiva dvs. comisie guvernamentală, noi am întreprins măsuri pentru a redeschide procesele injuste ce au avut loc în tribunalele din SUA în 1986, ca rezultat al greşelilor fostului regim corupt, pe atunci la putere în România, şi procedând astfel noi am susţinut instanţelor de aici faptul că guvernul democratic din România ne-a asigurat că este deplin angajat să ducă până la capăt, în mod energic, aceste acţiuni de recuperare a tablourilor ce le-au fost furate şi să îşi îndeplinească toate obligaţiile. Evident, noi trebuie să fim consecvenţi în acţiunile noastre, întreprinse la Tribunalul din New York, în Elveţia şi în Italia. Din moment ce nu putem dovedi Curţii din New York că guvernul dvs. este angajat să acţioneze energic în procesele sale din New York, acesta neglijează acţiunile sale energice pentru recuperarea proprietăţii sale furate, care se află în Elveţia, unde se află o parte din tablouri şi unde rezidează ex-regele.”
CINE ERA FRÂNARUL?. Era chiar ministrul Justiţiei, Mircea Ionescu-Quintus. Pe vremea când înzestrase Securitatea cu un dulap întreg de note informative, uitase că era monarhist. Sentimentele lui monarhice s-au reaprins însă imediat după decembrie 1989. Fiind ministru într-o guvernare republicană, nu le putea exprima deschis, însă declaraţiile sale din epocă le trădau, fiind bătătoare la ochi. „Deşi ar părea ciudat – afirma atunci într-un interviu -, eu nu cunosc date concrete în legătură cu acţiunea recuperării unor tabloiuri care au făcut parte din patrimoniul Coroanei României, întrucât Ministerul Justiţiei nu a fost implicat direct în această problemă după Revoluţie. Precizez că, în calitate de consilier în ministerul nostru, domnul Constantin Oprişan face parte, ca specialist, dintr-o comisie constituită pe lângă Guvern într-un scop sus-arătat. Desigur, sunt întru totul de acord cu încercarea statului român de a recupera tablourile din patrimoniul naţional, oricare ar fi persoana care le deţine sau care se presupune că le-a obţinut în mod nelegal. Opinez că toţi avem datoria să sprijinim o asemenea acţiune de interes naţional. Cred însă că trebuie să dăm o mare atenţie strângerii probelor pe care să le putem prezenta instanţelor străine, ca şi problematicii juridice, destul de complexe, pe care o presupune acest demers. De asemenea, ni se pare că este necesar să fie angajate direct, în afară de noi, ministerele Economiei şi Finanţelor, Afacerilor Externe, Culturii şi – eventual SRI, desigur, sub conducerea Corpului de control al Guvernului. şi nu în ultimul rând urmează a fi luate în considerare şansele reale pe care le are o astfel de încercare, pentru a se putea evalua şi oportunitatea unor importante cheltuieli.
Este adevărat că la Ministerul Justiţiei nu este agreată o acţiune penală împotriva ex-regelui Mihai?
îmi vine greu să răspund la o întrebare care mi se pare cel puţin delicată. Ca şi titlul din ziarul dvs., A furat sau nu regele Mihai? Ca vechi practician în dreptul penal, apreciez că orice persoană, indiferent dacă a fost sau nu rege, este acoperită de prezumţia de nevinovăţie, până când o instanţă judecătorească declară că a săvârşit o infracţiune, în speţă dacă a furat sau nu. Totuşi, un răspuns trebuie să vă dau: îmi amintesc că, pe la sfârşitul lunii iulie 1992, dl consilier Oprişan m-a informat despre o discuţie avută în comisie cu privire la opţiunea pentru o acţiune penală sau civilă. împreună cu dânsul am apreciat că folosirea unei hazardate acţiuni penale împotriva fostului rege, la început de campanie electorală, nu era oportună. Socotesc că şi în prezent o asemenea soluţie are o conotaţie politică şi că hotărîrea ei nu ne mai revine nouă. Ca jurist, însă, trebuie să iau în considerare dificultatea rezolvării problemei prescripţiei şi a stabilirii intenţiei delictuale, ca şi a altor impedimente procedurale pe care le presupune acţiunea penală (chiar dacă este mai rapidă), în raport de acţiunea civilă, pentru care opinez.”
Observaţiile noastre: la data aceea, probele erau strânse şi, sub greutatea lor, prezumţia de nevinovăţie se pulveriza, nu mai făcea două parale. Era adevărat, fostul rege Mihai nu furase tablourile, ci le scosese din ţară cu complicitatea liderilor regimului comunist, deşi ştia că nu avea acest drept, fiind vorba de bunuri care nu-i aparţineau. Iar între această afacere şi campania electorală nu exista nici un fel de relaţie. Fostul rege nu candida nici la funcţia de preşedinte, nici la acelea de senator sau de deputat.
NUMAI ACŢIUNEA FERMå ŞI PROMPTå… în sfârşit, iată şi finalul raportului lui Pamfil Ripoşanu: „19. Din moment ce ex-regele, în prezent, proferează împotriva României tot felul de acuzaţii şi declară mass-mediei că nu i s-a permis să scoată din ţară nici măcar o scrumieră, şi de vreme ce o parte din tablourile furate se află în Elveţia, iar pârâtul ex-rege este rezident în Elveţia, acum este momentul potrivit – după cum am convenit cu mult timp în urmă – de a se întreprinde imediat toate acţiunile legale necesare îndreptate împotriva ex-regelui la tribunalele elveţiene, unde el va fi confruntat cu următoarele dovezi indiscutabile:
a) Că respectivele tablouri au fost scoase din România ilegal, pe sau în jurul datei de 12 noiembrie 1947, de către regele Mihai.
b) Că cel puţin zece din amintitele tablouri au fost depozitate, pe sau în jurul datei de 13 noiembrie 1947, în contul bancar personal al „M.S. Regelui Mihai”, la Union Bank din Elveţia, Zürich, conform probei A, anexate.
c) Că cel puţin două din aceste tablouri, tablourile lui El Greco – Don Bosio şi San Sebastian – au fost scoase din susnumitul cont bancar personal al „M.S. Regelui Mihai” şi apoi trimise şi încredinţate pe 26 octombrie 1975 lui Wildenstein & Co. din New York, spre vânzare, din partea ex-regelui Mihai, pentru un preţ de nu mai puţin de 1750000 dolari SUA (vezi proba B, anexată).
Având în vedere toate cele de mai sus şi documentele indiscutabile şi mai ales că la acest moment târziu, când însăşi supravieţuirea acţiunii guvernului dvs. de recuperare a tablourilor sale furate este în joc, cu respect supun atenţiei dvs. faptul că numai acţiunea fermă şi promptă mai poate ajuta la recuperarea şi returnarea tablourilor ce vi s-au furat din Patrimoniul Naţional Românesc, căruia ele aparţin de fapt şi de drept.
în încheiere, vă asigur că, dacă ne bucurăm de cooperarea guvernului dvs., noi vom continua să facem tot ce ne stă în putinţă şi nu vom avea odihnă până când amintitele tablouri nu se vor întoarce la ţara dvs. De vreme ce toate dosarele pertinente se află în posesia noastră, dacă dvs. credeţi că este necesară prezenţa noastră la Bucureşti în acest moment, şi ne comunicaţi aceasta, voi fi mai mult decât fericit să vin cu primul avion şi să mă alătur eforturilor dvs. de aducere înapoi acasă a comorilor dvs. sus-menţionate. Din Bucureşti, dacă este de conivenţa dvs., ne-am putea opri la Geneva, unde, conjugându-ne eforturile cu colegii elveţieni, vom întreprinde măsurile juridice necesare îndreptate împotriva pârâtului ex-rege, îl vom cita într-un proces legal, solicitând să i se ia depoziţiile şi dovezile (mărturiile) şi numai după aceea vom putea vedea şi o altă atitudine din partea ex-regelui.”
Era un moment în care agitaţiile promonarhiste se aflau în reflux. Sloganul ţipat la toate răscrucile, „Monarhia salvează România!”, era incapabilă să producă efecte, de vreme ce toată lumea ştia că monarhia nu reuşise să se salveze nici măcar pe sine. Reales preşedinte cu o majoritate mai mult decât confortabilă, Ion Iliescu a lăsat-o mai moale, nemaifiind interesat să-l ţină pe fostul monarh sub presiune. Numai aceasta poate fi cauza datorită căreia acţiunea guvernului în recuperarea tablourilor Coroanei României nu a mai fost nici fermă, nici promptă. în felul său, şi Ion Iliescu era convins că România era ţara lui tac’su şi că putea lua orice fel de decizie în numele ei.

INEPŢIILE LUI CORNEL DUMITRESCU
într-un interviu acordat Ancăi Oegar şi lui Emil Burloi, răposatul Cornel Dumiitrescu, pe atunci director al săptămânalului Lumea liberă de la New York, afirma că articolele intitulate A furat sau nu regele Mihai?, semnate de Anca Oegar şi Mihai Pelin, apărute în ziarul Ora, ar fi fost comandate de Iosif Constantin Drăgan, care subvenţionează publicaţia. Informaţia îi parvenise din „zvonurile care mi-au ajuns la urechi, de pe stradă…” Era un fapt notoriu că ziarul Ora era finanţat de omul de afaceri român Viorel Cataramă. „în nici un caz nu cred că Regele Carol I – mai afirma numitul C. D., fost activist UTC la Braşov, adoptând o stranie atitudine de ciocoi – a intenţionat să lase aceste tablouri minerilor din Valea Jiului sau ţăranilor din Moldova.” în cazul acesta, era de neînţeles de ce se mira că nici măcar 8 la sută dintre români nu mai agreau monarhia. Păguboşi avocaţi a avut şi mai are fostul rege Mihai!

Spre o nouă dispută juridică

La sfârşitul lui 1985, începutul lui 1986, ofiţerul care izbutise să pătrundă în arhiva casei de comerţ de artă Wildenstein se afla în serviciu la Roma. Nu era suficient să se ştie cine şi când scosese tablourile în dispută din ţară, fiind necesară şi localizarea lor. Intrând în anturajul unor dame din înalta societate florentină, ofiţerul a aflat că acestea o vizitaseră cândva pe regina-mamă Elena la vila Sparta şi atestau că acolo era expusă o parte importantă din tablourile Coroanei României. însă, în urma unui ordin transmis de la Bucureşti, a fost nevoit să pună punct cercetărilor. Mai târziu, a înţeles că procesul recuperării lor fusese sistat.

PAUZå DE MEDITAŢIE. Versiunea mituirii Elenei Ceauşescu de către Wildensteini a fost lansată pentru prima dată în presa română de Felix Rache, un ziarist îndeobşte bine informat. între timp, risipirea tablourilor Coroanei României continua. în 1986/1987, confirmă unele surse, fostul rege a convocat nişte experţi să evalueze şapte tablouri de Clouet, Greuze, Rembrandt, Tizian, Van Dyck şi El Greco. A fost vândut numai un Van Dyck în sfârşit, cu puţin înainte de revoluţia din decembrie 1989, a apărut la München o carte destul de suspectă, Dinastia Hohenzollern, ieri şi azi de un anume James Alexander Ginsborg. Reţinem din ea afirmaţia că regina-mamă Elena subtilizase din România câteva zeci de tablouri. în ultima parte a vieţii ar fi fost anchetată pentru trafic de tablouri şi valută. Prin moartea ei, ancheta s-ar fi închis. S-a spus că această carte ar fi fost o publicaţie-pirat a Securităţii, ceea ce e departe de a fi plauzibil. Ce interes ar fi avut serviciul de spionaj de la Bucureşti să-l elogieze pe Otto de Habsburg? Cert este că Securitatea nu a ciulit urechile la semnalele ce-i veneau din afara ţării. Ea executa ordine, nu lucra cu o perspectivă şi nici nu se gândea că de probele ce i se ofereau din străinătate va fi nevoie cândva.
INCIDENT LA VAMA OTOPENI. La câteva luni după revoluţie, Margareta, fiica fostului suveran, a întreprins însoţită o vizită în România, ca să sondeze terenul. La plecarea ei din ţară, a survenit un incident asupra căruia presa promonarhistă de la Bucureşti a păstrat o tăcere desăvârşită. Numai în Baricada din 22 mai 1990, alături de un interviu acordat de fostul monarh lui Eduard-Victor Gugui şi Adrian-ştefan Iuraşcu, am putut să citim următoarea notă: „D-na Maillefer, reprezentanta de presă a regelui, ne-a destăinuit următoarele despre incidentul de la frontieră pe care l-au avut prinţesele Margareta şi Ana la plecarea din ţară, privind scoaterea din ţară a unor obiecte de valoare: „Prinţesa Margareta a strâns în Elveţia fonduri pentru Muzeul Naţional din Bucureşti. în semn de recunoştinţă, a primit din partea mai multor persoane atenţii, obiecte de artă, suveniruri, lucruri personale, pentru a fi înmânate Majestăţii Sale. Printre acestea au primit şi din partea directoarei muzeului un Stradivarius. Abia după controlul vamal, mai bine zis după procedura jignitoare la care au fost supuse, şi-au dat seama că a fost o înscenare. Au fost lăsate să plece doar cu o… scrumieră. Regretăm sincer acest incident.” Ce noroc formidabil pot unii să aibă! Auzi, să primească un Stradivarius „în semn de atenţie”!
Poate nu întâmplător o asemenea dandana se întâmpla sub primul ministeriat postrevoluţionar al culturii, în condiţiile abrogării nefericite a Legii patromoniului naţional mobil. însă nota din Baricada merită şi altfel de comentarii. Chiar să nu fi ştiut Margareta că un Stradivarius nu se poate confunda cu un flacon de parfum sau cu nişte cercei şi nu poate fi considerat o mică atenţie? şi de unde până unde controlul vamal a ajuns să fie apreciat drept „o procedură jignitoare”? în care ţară din lume poţi ieşi peste frontieră cu un Stradivarius sub braţ, fără să te întrebe nimeni de sănătate? Ca să nu mai vorbim şi de afirmaţia că totul ar fi fost o „înscenare”. Directoarea care i-a pasat Margaretei un Stradivarius, după ştiinţa noastră, era o membră marcantă a autoproclamatei societăţi civile. Să fi fost interesată această societate civilă s-o supună pe Margareta la o „înscenare”?
RESTRICŢII ŞI CONFUZII. Tot în aprilie 1990, din cauza acestui incident sau din altele, guvernul condus de Petre Roman, după ce acordase viza de intrare în ţară cuplului ex-regal, s-a răzgândit. în consecinţă, fostul Rege Mihai şi soţia sa Ana, pe aeroportul din Zürich, au renunţat să se îmbarce la bordul unui avion cu destinaţia Bucureşti. Scandal în presa promonarhistă, care încearcă să-i găsească un rost în ţară fostului rege, minţind! La 10 iulie 1990, un ziar central a publicat un articol în care se susţinea că fostului rege Mihai i-ar fi fost recunoscută calitatea de membru de onoare al Academiei Române. în replică, biroul de presă al Academiei Române a emis următoarea replică: „Suntem împuterniciţi să precizăm că hotărîrea sesiunii generale a Academiei Române din ziua de 3 iulie 1990, referitoare la membrii Academiei Române din anul 1948, se aplică numai celor ce au fost aleşi în această calitate. Cu privire la dl Mihai de Hohenzollern, întrucât nu a fost ales membru al vechii Academii Române, ci în calitate de şef al statului îi revenea, în condiţiile de atunci, numai rolul de preşedinte de onoare şi protector al Academiei, d-sa nu poate fi considerat membru al Academiei Române, rămânând în istoria Academiei cu calitatea pe care a avut-o în perioada istorică respectivă.” Nu era suficientă o asemenea calitate?
Un moment culminant a survenit în decembrie 1990, când fostul rege Mihai, împreună cu soţia sa Ana şi fiica lor Sofia au sosit prin surpriză pe Aeroportul Internaţional Otopeni. Li s-a acordat pe loc viza de intrare în ţară, cei trei au făcut o scurtă escală la Bucureşti, după care s-au îndreptat spre Curtea de Argeş, unde erau înhumaţi regii şi reginele României. înainte de a ajunge la Piteşti, coloana de automobile a fost oprită de forţele de ordine şi întoarsă la Otopeni, membrii familiei ex-regale reîntorcându-se pe calea aerului spre Elveţia. Ne îndoim că stoparea acestui pelerinaj s-ar fi săvârşit din iniţiativa lui Petre Roman. Despre această afacere tulbure ar putea să ne spună mai multe fostul preşedinte Ion Iliescu. Oricum, pe fondul acestor evenimente a fost declanşată a doua serie de proceduri juridice împotriva fostului rege Mihai, pentru recuperarea tablourilor sfeterisite în noiembrie 1947 din colecţia Coroanei României.
TOT CAROL AL II-LEA ERA VINOVAT? Acelaşi ziarist Felix Rache afirma că avocatul Pamfil Ripoşanu, la serviciile căruia s-a apelat şi în această împrejurare, a fost primit de un triumvirat format din Petre Roman, Victor Stănculescu şi Virgil Măgureanu. Iniţial, unele relaţii ar fi fost mijlocite şi de generalul Neagu Cosma, fostul şef al contraspionajului românesc, la serviciile căruia s-a renunţat ulterior, la recomandarea lui Victor Stănculescu. Nu a fost pornit un proces propriu-zis, ci s-a încredinţat avocatului Pamfil Ripoşanu misiunea de a trata cu fostul rege Mihai o stingere amiabilă a conflictului. Un sprijin neaşteptat în favoarea doleanţelor regimului de la Bucureşti, a survenit în octombrie 1991, când Eleanor Kennely şi Victor Gaetan, proprietarii unei galerii de artă din Washington, au publicat în revista americană Art & Auction un articol intitulat Este regele Mihai un escroc? Era etalată întreaga poveste a scoaterii tablourilor Coroanei României din ţară, în noiembrie 1947, exact ceea ce neagă cu o încăpăţânare demnă de cauze mai bune fostul rege Mihai.
în zilele Paştilor din 1992, invitat de Arhiepiscopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, fostul rege Mihai a întreprins o vizită în România, prima după evenimentele din decembrie 1989. La Bucureşti, după unele relatări de presă, a fost întâmpinat de un milion de oameni. Tuturor, prin intermediul aceleiaşi prese, le-a comunicat că nu pretinde nimic de la România şi de la români. Nimeni nu se gândea atunci că, mai devreme sau mai târziu, va începe să pretindă. Fostul monarh a mai vizitat Curtea de Argeş şi Mănăstirea Putna. Interesant este că, într-un interviu apărut la 5 mai 1992, fostul rege relansa cu prudenţă ideea că tablourile Coroanei României ar fi fost scoase din ţară de tac-su, fostul rege Carol al II-lea. Ziaristul Constantin Florian l-a întrebat: “şi totuşi, Carol al II-lea a scos din ţară o mare avere, nu?” şi Mihai a răspuns: „Cu siguranţă, dar nimeni nu ştie unde este. S-au găsit doar fărimituri.” în realitate, fostul rege Carol al II-lea era acela care plecase din ţară cu mâinile în buzunare. Cu generalul Ion Antonescu nu se putea glumi, cum s-a glumit cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu Ion Iliescu sau cu Emil Constantinescu.
UN RAPORT SENZAŢIONAL. La 20 august 1992, am luat cunoştinţă de un prim raport al avocatului Pamfil Ripoşanu către autorităţile româneşti, din care, deocamdată, reproducem o primă parte: „1. în baza şi ca urmare a ultimei voinţe şi testamentului regelui Carol I datat 14/26 februarie 1899, colecţia sa de picturi celebre a fost încredinţată Coroanei României. Amintitul testament, în părţile sale cele mai pertinente, spune după cum urmează: „Galeria mea de tablouri, exact cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului meu, Bachelin, va rămâne pe veci şi în întregul său în ţară, ca proprietate a Coroanei României.” în lumina prevederilor testamentare sus-citate este evident că nimeni, nici chiar Coroana nu are dreptul de a scoate amintitele tablouri din România.
2. O copie a chitanţei, notată ca „proba A” şi datată 31 ianuarie 1949, emisă de Union Bank din Elveţia, la Zürich, arătând şi descriind 10 din amintitele tablouri, depuse în contul „M. S. Regele Mihai”, vă este anexată.
3. Un extras pertinent din mărturia sub prestare de jurământ a lui Jacques Vergotti, adjutant al ex-regelui, datată 23 aprilie 1985, pag. 18, conţine următoarele:
„întrebare: Acum, sunteţi conştient (aveţi cunoştinţă) de faptul că tablourile San Sebastian şi Don Bosio au fost vreodată scoase din România?
Răspuns: îmi amintesc foarte bine că aceste două tablouri, din dispoziţia regelui Mihai, s-a ordonat să fie puse în trenul cu care a călătorit cu prilejul vizitei sale la Londra în noiembrie 11, 12, 13.
întrebare: Ce an?
Răspuns: 1947. şi, personal, eu le-am dat domnului Lang, Arthur L-A-N-G, directorul Băncii Elveţiene din Zürich, Union Bank… eu personal am depus pentru regele Mihai, pe 13 noiembrie 1947…” (Copie marcată Dovada B vă este anexată.)
4. Copie a Acordului datat 26 octombrie 1975, încheiat între Wildenstein & Co. din New York şi Hamilton Corporation S.A. (o companie deţinută şi controlată de către fostul rege Mihai), în baza căruia fostul rege încredinţa lui Wildenstein & Co. vânzarea a două din sus-numitele tablouri de El Greco – Don Bosio şi San Sebastian – pentru o sumă de cel puţin 1.750.000 $. Copia amintitului Acord vă este anexată, marcată ca „Proba C”. Prin urmare, am aflat că tablourile lui El Greco au fost vândute de Wildenstein din partea fostului rege Mihai astfel: Don Bosio Muzeului Kimbell din Texas, pentru trei milioane dolari, şi tabloul San Sebastian unor colecţionari de artă japonezi, pentru 30 milioane dolari.
5. în ciuda tuturor documentelor indiscutabile, noi ne-am continuat eforturile de a-l convinge pe fostul rege că era în interesul Majestăţii Sale şi în interesul ţării să soluţioneze această problemă în mod amiabil. Ca atare, pe 30 iulie 1991, când fostul rege Mihai a numit pe ambasadorul George Antoniade ca reprezentant al său, noi ne-am întâlnit cu ambasadorul la Martigny – Elveţia. Pe 27 august 1991 am schiţat un proiect de memorandum extensiv, la care se anexează dovezile de la A la F şi prin care expun esenţa întâlnirii noastre de la Martigny, memorandum care a fost supus atenţiei personal ex-regelui Mihai pe 1 septembrie 1991 de către propriul său agent, ambasadorul Antoniade.
FOSTUL REGE MIHAI CADE LA TOCMEALå. 6. Nu avem răspuns dacă „da” sau „nu” la amintitul memorandum, cu excepţia faptului că am fost contactaţi de câţiva dintre foştii agenţi ai ex-regelui, care ne-au informat că ex-regele poate lua în considerare returnarea a opt din amintitele tablouri, cu condiţia ca guvernul român să-i elibereze un act de descărcare în ceea ce priveşte celelalte tablouri scoase din România. Când eram la Martigny – Elveţia, pe 30 iulie 1991, am aflat, de asemenea, că, din ordinele fostului rege, adjutantul său, colonelul Vergotti, a împachetat 29 de tablouri, parte din care au fost duse la mama fostului rege, regina Elena, în vila Sparta din Florenţa – Italia.
7. Deoarece noi nu aveam nici o cooperare reală cu fostul rege, în decembrie 1991, eu am avut consultări îndelungate cu Jacques Wittmer, un membru al firmei de avocaţi din Geneva, Brunschwig, Wittmer, Biaggi, Levy, Fischer, Jeanrenaud, al căror partener principal, François Brunschwig, a fost preşedinte al Baroului din Geneva. După discuţii şi cercetări, părerea amintitei firme a fost că, în baza legilor elveţiene, statul român are o şansă bună într-un caz/proces împotriva ex-regelui de a recupera amintitele tablouri, deoarece cel puţin o parte din acestea se aflau în Elveţia, iar fostul rege era rezident în Elveţia, tribunalele elveţiene având competenţă în această problemă. Mai mult decât atât, de vreme ce este implicat în această problemă un cont la o bancă elveţiană şi deoarece unele din amintitele tablouri (Don Bosio şi San Sebastian) au fost scoase din Elveţia şi exportate în SUA, probabil violând legile elveţiene de export, procesul împotriva ex-regelui poate fi şi mai serios şi putem proceda fie prin acţiune civilă, fie penală.
8. Având în vedere cele de mai sus şi ca urmare a acordului nostru cu guvernul dumneavoastră din data de 5 august 1991, precum şi a împuternicirii speciale datată 19 februarie 1992, noi am reţinut sus-numita firmă de avocaţi din Geneva ca să reprezinte, alături de noi, statul român împotriva ex-regelui Mihai şi să recupereze toate picturile menţionate care se află pe teritoriul elveţian.
9. Ca atare, avocaţii noştri din Geneva au cerut printr-o scrisoare înregistrată, datată 3 martie 1992 la Geneva, fostului rege Mihai să înapoieze Patrimoniului Naţional Român cele 42 tablouri care se aflau în posesia sau sub controlul său, tablouri care au fost ilicit scoase din România în 1947. Prin aceeaşi scrisoare, ex-regele Mihai a fost notificat de faptul că, dacă nu se conformează cererii de mai sus în termen de 10 zile, împotriva sa vor fi întreprinse acţiuni legale. (Copie a acestei somaţii, marcată ca „proba D”, vă este anexată.)
10. în replică la somarea de mai sus, avocatul nostru din Geneva, Jacques Wittmer, ne-a comunicat că a fost contactat de doi avocaţi elveţieni pe nume René Merkt şi Jean-Pierre Cottier, care s-au recomandat ca reprezentându-l pe ex-regele Mihai în această problemă şi care au stabilit cu avocaţii noştri elveţieni o întâlnire pe 7 aprilie 1992. Mai apoi, la solicitarea avocaţilor ex-regelui, această întrevedere a fost amânată până la 5 mai 1992. După aceea, unul din avocaţii ex-regelui, René Merkt, i-a informat pe avocaţii noştri că întrevederea programată pentru 5 mai 1992 se anula.
11. Ca răspuns la această notificare de anulare a întâlnirii prevăzute pentru 5 mai 1992, prin scrisoarea datată 12 mai 1992, avocaţii noştri au cerut avocaţilor ex-regelui o explicaţie în legătură cu anularea, iar ca răspuns avocatul ex-regelui, domnul Jean-Pierre Cottier, prin scrisoarea sa din 20 mai 1992, informa pe avocaţii noştri (Jacques Wittmer) după cum urmează: „…Mă aflu în legătură cu doamna Ileana Buschi, care este, de asemenea, reprezentantă a M.S. Regele Mihai I al României… şi am convenit cu dânsa că este inutil să ne întâlnim cu dumneavoastră din moment ce ne solicitaţi un inventar care, după cunoştinţele mele, este inexistent…” (Copie a scrisorii în limba franceză, marcată ca „proba E”, se anexează.)
OBSERVAŢIILE NOASTRE. Acordul din 26 octombrie 1975, proba C, îl reproducem alături de acest episod. Un act de descărcare referitor la tablourile sfeterisite îl interesa foarte mult pe fostul rege, ca să nu mai fie nevoit să le vândă pe sub mână. Acesta scosese ilegal tablouri nu numai din România, ci şi din Elveţia. în plus, fostul monarh era incapabil să se comporte serios în faţa unei somaţii legale, uzând de diverse tertipuri pentru a evita contactul avocaţilor săi cu cei ai statului român. Căzuse iniţial la tocmeală, însă, pe urmă s-a răzgândit, răzgândirea fiind legată, neîndoielnic, de anumite asigurări primite de la Bucureşti. Oare de la cine?

Jacques Vergotti sub tirul întrebărilor

Nu ştim ce i s-a spus lui Jacques Vergotti, la Palm Beach, să declare avocaţilor care urmau să-l descoase asupra evenimentelor din noiembrie 1947, însă fostul prefect al Palatului Regal s-a dovedit a fi un om cinstit şi corect. Stenograma interogatoriilor la care a fost supus, în acelaşi timp, ne iniţiază în procedurile justiţiei americane, în cadrul cărora balcanismele nu au trecere. Remarcabil e faptul că avocaţii apărării, departe de a se agăţa de fel de fel de chichiţe, doreau să afle exact adevărul şi l-au aflat. Este un adevăr pe care fostul rege Mihai continuă să-l conteste şi în zilele noastre.

Interogatoriile în speţă s-au desfăşurat marţi, 23 aprilie 1985, la sediul din Washington al birourilor de avocatură Barnett & Algia, 1000 Thomas Jefferson St., în prezenţa Patriciei M. Dowd, notar public în şi pentru Districtul Columbia. Jacques Vergotti era audiat în calitate de martor şi stenograma întrebărilor şi răspunsurilor se află în arhiva Tribunalului Districtual al Statelor Unite, Districtul Sudic New York. De asemenea, o copie se află în arhiva Corpului de Control al Guvernului, fapt despre care dl Călin Popescu Tăriceanu habar nu are. Altfel nu ar fi declarat că statul român nu a revendicat niciodată nimic de la fostul rege. Cine parcurge o asemenea stenogramă înţelege că e riscant să încerci să de joci cu justiţia americană.
Au adresat întrebări martorului avocaţii Johndroe, Woodfield şi Epstein, apărătorii pârâtului Kimbell Museum, şi Pamfil Ripoşanu, care apăra interesele statului român. După ce s-a lămurit cu cine stă de vorbă, Johndroe a abordat direct subiectul principal al discuţiei, prezentându-i lui Jacques Vergotti fotocopii ale celor două picturi de El Greco, Canonicul Bosio şi Sf. Sebastian. Martorul a recunoscut că cele două picturi, în 1941-1942, s-au aflat în ţară, la fel în 1944, când Vergotti s-a întors de pe front, fiind deci exclus să fi fost înstrăinate de fostul rege Carol al II-lea, cum dă de înţeles fostul rege Mihai.
FONDUL PROBLEMEI. A survenit apoi o secvenţă care merită a fi integral reprodusă: „Johndroe: Bun, cunoaşteţi dacă picturile San Sebastian şi Canonicul Bosio au fost scoase din România?
Vergotti: îmi amintesc foarte bine că regele a ordonat ca aceste două picturi să fie puse în trenul folosit cu ocazia vizitei sale la Londra, la 11, 12 şi 13 noiembrie.
î.: în ce an?
R.: 1947. Eu personal le-am dat d-lui Lang. Arthur Lang, directorul Uniunii Bancare Elveţiene din Zürich, în acelaşi timp cu banii pe care i-am depus pentru regele Mihai, la 13 noiembrie 1947.
î.: Cu ce ocazie a călătorit regele Mihai la Londra?
R.: Participa la nunta vărului său Philip cu prinţesa Elisabeta, actuala regină a Angliei.
î.: Regele Mihai a scos şi altceva din ţară, în noiembrie 1947, în afară de San Sebastian şi Canonicul Bosio?
R.: Nu ştiu cât de multe lucruri a ordonat el să fie puse în acel vagon special de tren. îmi aduc aminte de cele două maşini noi, două automobile Buick noi.
î.: Trenul cu vagonul care conţinea cele două Buick-uri şi cele două picturi era un tren special?
R.: Era un vagon care putea fi ataşat la orice tren.
î.: şi a fost ataşat la un tren regulat?
R.: Din câte îmi amintesc, acel vagon şi un altul, pentru personalul care mergea direct la Londra, a fost ataşat la Orient-Expres-ul regulat.
î.: La Orient Expres?
R.: Da.
î.: şi acesta era un tren cu program regulat?
R.: Era un tren care mergea regulat, zilnic, de la Bucureşti la Budapesta, Viena, Paris, Londra. Dar nu-mi amintesc prea bine, pentru că peste o lună a existat un tren special, dar de data aceasta, cu siguranţă, lucrurile pentru care regele a dat ordin să fie scoase cu aprobarea guvernului se aflau într-un vagon special.
î.: Asta se întâmpla în 1947, da?
R.: 12-13 noiembrie 1947. Iar eu am plecat cu regele, cu avionul. Tocmai de aceea nu vă pot da toate detaliile despre tren.
î.: Aţi întâmpinat trenul în Elveţia?
R.: M-am întâlnit cu personalul vămii elveţiene. Nu ni s-a permis să ne suim în tren. Deci, elveţienii mi-au predat tot ce se aflase în tren.
î.: Tablourile şi automobilele au trebuit să treacă prin vama elveţiană?
R.: Totul a trecut prin vama elveţiană.
î.: şi după ce lucrurile au trecut prin vama elveţiană le-aţi predat d-lui Lang de la bancă?
R.: Exact.
î.: în depoziţia dumneavoastră aţi menţionat mai devreme că totul s-a făcut cu aprobarea guvernului. Ce înţelegeţi prin aceasta?
R.: Se poate spune că relaţiile dintre rege şi guvernul condus de dl Groza şi Gheorghiu-Dej au fost cordiale. Personal, am fost invitat de domnii Groza şi Gheorghiu-Dej să iau instrucţiunile şi banii pentru această călătorie. Am chitanţa pentru banii pe care i-am luat pentru tot grupul care călătorea la Londra. şi îmi amintesc că atât dl Groza, cât şi dl Gheorghiu-Dej voiau să se asigure că regele avea tot ce dorea să ia cu el. Nu am intrat în detalii. Era prima călătorie în străinătate a regelui. O ocazie foarte plăcută. şi, de fapt, cred că toată lumea spera că regele se va căsători.”
O AFACERE PERFECT PåGUBOASå. Era foarte clar cine înstrăinase o parte substanţială din colecţia de artă a Coroanei României şi, totodată, nu poate fi pusă la îndoială nici complicitatea guvernului comunist la această operaţiune de jaf asupra unor bunuri din proprietatea statului. în lista valorilor depuse de Jacques Vergotti la Union des Banques Suisses, tablourile Sf. Sebastian şi Canonicul Bosio, denumit atunci Portret de bărbat, erau plasate în poziţiile 105 şi 106. Fostul rege Mihai ar fi deosebit de amabil dacă s-ar încumeta să ne spună ce mai figura în aceeaşi listă până la 105 şi după 106. Dacă nu, o să-i spunem noi, într-un alt context, mai exact într-o carte în care vom putea prezenta mai pe larg diversele probe.
A fost luat apoi în discuţie fragmentul memorialistic publicat de generalul Emilian Ionescu, fost aghiotant regal, în Magazin Istoric din decembrie 1972. Era altă probă care atesta că fostul rege Mihai a scos tablouri din ţară, fiind pur şi simplu de neînţeles de ce faimoasa Securitate, în următorii opt ani, a continuat să caute tablourile la Lisabona. Halal serviciu de informaţii! şi de acum dumirit, Johndroe a mai spus: „întrebarea mea pentru dumneavoastră este: era proprietatea scoasă proprietatea particulară a regelui?” Iar Vergotti a rostit cu sfială un „bineînţeles”, însă nu pentru că ar fi vrut să inducă în eroare justiţia, ci pentru că nu cunoştea nici testamentul lui Carol I din 1899 şi nici testamentul lui Ferdinand din 1926. La acel „bineînţeles”, Pamfil Ripoşanu a replicat sec: „Cred că ar trebui să notaţi că obiecţiile noastre se menţin.”
A urmat o secvenţă, al cărei protagonist a fost avocatul Epstein, pe care o cităm în esenţa ei: „Epstein: Regele v-a spus vreodată să ascundeţi faptul că în noiembrie 1947 au fost scoase bunuri?
Vergotti: Pardon?
î.: V-a spus regele vreodată să ascundeţi de alţii faptul că au fost scoase bunuri?
R.: Nu. Nu. Nu. Sub nici un motiv. Faptul a fost deschis, public. Toată lumea ştia. Aşa cum apare şi în cărţi sau în ziare. N-a fost un secret, n-a fost ceva ilegal, nimic.” Numai Securitatea română nu reuşise să afle nimic, până în 1980/1981, despre ceea ce nu reprezenta nici un fel de secret. încă o dată, halal serviciu de informaţii!
în ceea ce ne priveşte, suntem convinşi că Jacques Vergotti spunea adevărul. Fostul rege îşi închipuia că, dacă bătuse palma în deplină discreţie cu Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, totul se putea considera aranjat. Or nu era chiar aşa. Scoaterea unor valori din categoria bunurilor de patrimoniu naţional nu se facea la o discuţie înghesuită între patru pereţi. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că erau în discuţie valori inalienabile. De altfel, consecinţele le-a suferit chiar fostul rege Mihai. Neposedând nici un fel de acte de proprietate, a fost nevoit să scoată la vânzare tablourile în mod fraudulos, pe sub mână, ascunzându-şi identitatea şi uzând de intermediari care l-au jecmânit până la os, pur şi simplu. Pentru cele două lucrări de El Greco, Canonicul Bosio şi Sf. Sebastian, el a încasat aproximativ 3,5 milioane dolari. în schimb, casa de comerţ de artă Wildenstein a obţinut 30 milioane dolari, cum vom afla mai târziu de la Pamfil Ripoşanu. Nimic de zis, mare afacerist fostul rege al României!
ŞTIŢI, DE FAPT NU ŞTIU! într-un singur moment Jacques Vergotti a dat-o în bâlbâială şi anume atunci când a fost luat la întrebări de avocatul Pamfil Ripoşanu. Acesta l-a întrebat scurt: “Ne-aţi putea spune, aţi primit o autorizaţie de export pentru a scoate cele două picturi? Vorbesc despre probele nr. 1 şi nr. 2.
R.: Da.
î.: Era o licenţă de export? Aşa cum aveaţi pentru bani?
R.: Nu. Nu cred că exista vreo regulă în sensul de a avea o licenţă de export pentru bagajele personale.
î.: Nu, nu mă refer la bagaje. Era o regulă că operele de artă nu puteau fi scoase fără licenţă de export?
R.: Nu cunosc nici un fel de regulă…
î.: Dar ştiţi…
Dl Epstein: Nu ştiu dacă martorul a terminat de răspuns.
Martorul: Nu ştiu nimic despre asta. Eu nu am ales nimic. ştiţi, de fapt nu ştiu.
î.: Aş vrea să ştiţi că apreciem mărturia dumneavoastră foarte sinceră. întrebarea pe care o am în minte şi pe care vreau să v-o pun este dacă, după ştiinţa dumneavoastră, guvernul a eliberat o licenţă de export pentru aceste opere de artă de care vorbiţi, de cele două tablouri, probele nr. 1 şi nr. 2, cele două El Greco?
R.: Nu a existat o solicitare. Adică guvernul, aşa cum am mai spus, a avut curtoazia de a-l lăsa pe rege să facă exact ce dorea. Eu nu am verificat. Nu am ştiut. Dacă aş fi ştiut, probabil l-aş fi informat.
î.: Dar, din câte ştiţi, nu s-a primit nici o licenţă de export, din câte ştiţi?
R.: La vremea aceea, nu.
î.: Vorbim de noiembrie 1947?
R.: Nici nu s-a pus problema. Nicăieri în lume nu era nimic. ştiu că sunteţi probabil sub influenţa a ceea ce aţi citit în ziare săptămâna trecută despre…
î.: Nu. Nu.
R.: …Despre importul câtorva picturi pe care Muzeul Getty vrea să le obţină. Dar la vremea aceea circulaţia era absolut liberă. După câte ştiu eu.”
Jacques Vergotti ar fi făcut mai bine să se oprească acolo unde a declarat: „ştiţi, de fapt nu ştiu!” Deoarece cunoştinţele lui în domeniu erau egale cu zero. Exista şi atunci o lege a patrimoniului naţional, iar biroul din cadrul Ministerului Artelor care veghea la respectarea acestei legi era condus de poetul Adrian Maniu. Acolo se eliberau autorizaţiile de export pentru bunurile artistice. şi tot acolo era interzisă scoaterea peste graniţă a acelor bunuri a căror circulaţie nu era „absolut liberă”. Astfel încât fostul rege Mihai, dacă a fost ceea ce pretinde că ar fi fost, un suveran constituţional, era dator şi el să respecte legile statului.
în sfârşit, stenograma discuţiilor purtate la Washington, la 23 aprilie 1945, între orele 10,30 şi 13,00, s-a încheiat cu certificarea notarului care le asistase: „Eu, Patricia M. Dowd, funcţionarul în faţa căruia a fost luată depoziţia de mai sus, certific prin aceasta că martorul a cărui mărturie este reflectată de depoziţia de mai sus a jurat regulamentar în faţa mea; că mărturia respectivului martor a fost stenografiată de mine şi apoi dactilografiată sub controlul meu; că respectiva depoziţie este o consemnare corectă a mărturiei depuse de respectivul martor; că nu sunt nici consilier, nici rudă, nici angajat al nici uneia dintre părţile implicate în acţiunea în cadrul căreia a fost luată această depoziţie; şi că nu sunt rudă sau angajat al nici unui avocat sau consilier angajat de părţile în proces şi că nu am vreun interes financiar sau de altă natură pentru rezultatul acţiunii.” Certificarea nu are legătură cu cauza, dar am socotit că e bine s-o reproducem, ştiut fiind că în România s-a întâmplat mi o dată ca soţia să fie judecător şi soţul procuror, în cadrul aceluiaşi tribunal. Sau ca soţul, în calitate de avocat, să apere o cauză în faţa soţiei sale, preşedintă a completului de judecată.
PRIMUL PROCES CAPOTEAZå. în încheiere, revenim la memoriile lui Jacques Vergotti, publicate în urmă cu câţiva ani de Editura Albatros de la Bucureşti: “Avocatul B. Barnett, împreună cu fiul său şi un asistent, au stabilit că Regele Mihai avea domiciliu atât la Villa Ananda de la Palm Beach, Florida, SUA, cât şi la Villa Serena, la Versoix, Geneva, Elveţia, probabil pentru că guvernul Republicii Socialiste România intentase acţiunea de recuperare a tablourilor de la Societatea Wildenstein, cât şi de la muzeul Fundaţiei Kimbell din Texas, sub al cărui nume tablourile lui Giacomo Bosio şi San Sebastian de El Greco apăruseră la Expoziţia din Madrid din 1982. Regina Ana a avut amabilitatea de a-mi explica că vânzarea tablourilor, care a avut loc în Elveţia, a fost făcută în numele Societăţii Anonime L. Degallier, având pe fratele ei, Prinţul Michel, ca preşedinte de consiliu, şi pe Regele Mihai cu ea ca membri ai consiliului de administraţie. N-am întrebat dacă Villa Ananda şi Villa Serena făceau parte din capital.
Avocaţii aveau nevoie de declaraţia Regelui şi a mea, precizând că cele două tablouri au fost scoase din ţară în noiembrie 1947, înainte de declararea Republicii Populare. Pentru ca declaraţia mea să fie valabilă, Regele a fost obligat să dovedească că eu eram în serviciul Casei Regale în timpul domniei sale şi că eram ofiţerul de ordonanţă în timpul călătoriei la Londra, cu ocazia căsătoriei Principesei Elisabeta cu Prinţul Philip. Fiind supus unui interogatoriu sub jurământ, am putut da o declaraţie clară notarului public, deoarece dispuneam de carnetul original cu însemnările mele zilnice din timpul călătoriei la Londra. Regina Ana l-a găsit aşa de interesant, încât a făcut o copie peste noapte. Rezultatul declaraţiei mele din 5 februarie 1985, la care Regele era prezent, a fost că am fost delegat ca mandatar pentru a susţine cazul în justiţie la Washington, la 23 aprilie 1985.
Din dosarul depus ulterior în copie la Arhivele de la Hoover Institute din California reiese clar că nu a fost uşor să obţin câştig de cauză, dar, în ciuda opoziţiei avocaţilor ce reprezentau guvernul Republicii Socialiste România, cazul a fost clasat, cum s-a anunţat la Radio Free Europe şi confirmat în ziarul The New York Times din 15 februarie 1987. în 18 iunie al aceluiaşi an, am fost convocat la tribunalul oraşului Geneva, din Elveţia, unde Regele Mihai a fost din nou martor când mi s-a acordat câştig de cauză.”
în realitate, lui Jacques Vergotti nu i s-a acordat nici un fel de câştig de cauză, cu atât mai mult cu cât nu era cauza lui. Procesul fiind mutat la Geneva, statul român era dator să achite o sumă de taxe şi, în urma presiunilor Elenei Ceauşescu, autorităţile româneşti au renunţat să-şi mai apere interesele. Asupra acestui episod circulă mai multe versiuni. Unii spun că Elena Ceauşescu ar fi fost mituită de Wildensteini, ceea ce nu se poate exclude, pentru că reputata casă de comerţ de artă, dacă scandalul lua proporţii, ar fi ieşit din afacere destul de şifonată. Alţii spun că Ceauşeştii ar fi traversat o criză de economie valutară, socotind mai valoros un teanc de dolari decât nişte picturi a căror valoare n-o realizau. La urma urmelor, nu trebuie ignorat nici amestecul Securităţii în procesul în cauză. După ce se scremuse 30 de ani să afle unde se aflau tablourile înstrăinate în noiembrie 1947, s-ar fi cuvenit să predea informaţiile respective autorităţii civile şi să-şi vadă de treaba ei. Nu s-a întâmplat aşa, s-a amestecat şi aici, unde nu-i fierbea oala, prin “indicaţiile preţioase” transmise lui Pamfil Ripoşanu. şi unde se amesteca ea se usca iarba.

MINCIUNå REGALå
„Referitor la averea cu care am plecat, noi am cerut să ni se dea doar echivalentul producţiei de pe Domeniile Coroanei pe anul 1948. Sarcastic, Groza a răspuns că o să vadă şi că n-o să-l lăsăm să moară la umbra piramidelor. Era o aluzie la regele Italiei, care a trebuit să plece în Egipt Ne-au dat doar 200000 de franci elveţieni, echivalentul a 50000 dolari. Ne-am întors la Sinaia să ne facem bagajele şi acolo am găsit deja o comisie care nu ne-a permis să luăm nimic din palat – Foişor, nici măcar o scrumieră. Am plecat cu strictul necesar, singura îngăduinţă fiind doar 3-4 maşini. Trenul a avut patru vagoane: unul pentru mine şi familie, unul pentru suită, unul cu automobilele, cu lucrurile strictului necesar.” Deliberat sau nu, plecarea din noiembrie 1947 era încurcată cu cea din ianuarie 1948.
(Baricada, 22 mai 1990)

MINCIUNå PRIM-MINISTERIALå
„…Din informaţiile pe care le avem la dispoziţie, autorităţile comuniste, care au forţat abdicarea regelui Mihai şi plecarea acestuia, nu au întreprins demersuri pentru recuperarea unor bunuri de la familia regală. Acest lucru ne îndreptăţeşte să considerăm că afirmaţiile referitoare la însuşirea fără drept de către fostul monarh a unor bunuri de valoare sunt mai mult decât îndoielnice. Mai mult decât atât, autorităţile nu dispun de dovezi în acest sens.“ (Toate dovezile se află în arhiva Corpului de Control al guvernului.)
(Călin Popescu Târiceanu, 14 aprilie 2005)

Debutul risipirii unei colecţii de patrimoniu

Fuga generalului Ion Mihai Pacepa din ţară a zguduit din temelii Direcţia de Informaţii Externe. Ancheta deschisă asupra activităţilor ei, din 1955 până la zi, a reuşit să descifreze şi felul în care fusese trenată operaţiunea „Duduia”, intenţionat sau datorită incapacităţii ofiţerilor din serviciul de spionaj de a vedea mai departe de lungul nasului. Reorganizarea instituţiei a adus în prim plan oameni noi, unii din ei având o altă viziune asupra interesului naţional. şi ceea ce trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu, s-a şi întâmplat: la Bucureşti s-a înţeles, în sfârşit, că tablourile Coroanei României nu au fost scoase din ţară de Carol al II-lea, ci de fostul rege Mihai.

Neted spus, la sfârşitul lui 1980 sau începutul lui 1981 un ofiţer din rezidenţa de spionaj de la Paris a reuşit să pătrundă, prin intermediar, în arhiva sediului din Franţa al casei de comerţ de artă Wildenstein & Co. şi să ajungă în posesia unor documente revelatoare.
ACTELE WILDENSTEIN. Nu-i putem divulga numele, întâi pentru că nu ne-a dat dezlegare s-o facem şi, în al doilea rând, deoarece, atunci când e vorba de 30 milioane de euro, nu e exclus să se dea cu cuţitul sau să se tragă cu revolverul. Primul document la care ne referim, datat 26 octombrie 1975, reprezenta scrisoarea prin care societatea Hamilton Corporation SA, aparţinând fostului rege Mihai, încredinţa spre vânzare lui Daniel Wildenstein, de la sediul din New York al firmei, două dintre tablourile Coroanei României. îl reproducem aici integral:
„Wildenstein and Co.
Eu, subsemnata Hamilton Corporation SA încredinţez picturile următoare: GRECO – Portretul lui Bosio, GRECO – Sfântul Sebastian spre vânzare către Wildenstein and Co. Inc, 19, East 64th Street, care se va însărcina să le propună unor cumpărători din SUA. Wildenstein and Co. Inc va primi pentru serviciile sale un comision de 10 % din preţul de vânzare al acestor obiecte, care nu va putea să fie inferior sumei de 1 750 000 $. Obiectele vor rămâne în Elveţia şi Wildenstein and Co. Inc se va strădui să-i aducă aici pe eventualii cumpărători. în cazul când o negociere va fi deja foarte avansată şi în care trimiterea tablourilor va fi necesară, domnii Wildenstein se vor angaja, pe cheltuiala lor, cu asigurarea şi expediţia acestor obiecte către eventualul cumpărător. Picturile vor fi încredinţate spre vânzare pentru o perioadă de şase luni începând de la data acestei scrisori. Hamilton Corporation SA”
Un al doilea document reprezenta dovada că afacerea fusese perfectată şi era înregistrat în actele firmei sub nr. 9925 din 14 aprilie 1978:
„Wildenstein & Co. Inc, 1 500 000 (un milion cinci sute mii dolari SUA)
Soldul plăţii datorate asupra unei picturi de Domenico Theotocopoulos, denumit El Greco. Tell. Curier confirmat, 1695, RTH, Texas 76101. Alec Wildenstein, Wildenstein & Co., Inc, Nineteen East Sixty-Fourth st., New York, New York 10021, Curier confirmat, 282215.
Kimbell Art Museum, 9640, Fort Worth, Texas, data: 29/4/77. Plătiţi lui Wildenstein & Co. Inc un milion cinci sute mii ($ 1 500 000,00). Kimbell Art Foundation. Fort Worth National Bank. Plata primei jumătăţi a soldului scadent la 15/4/78 pentru tabloul El Greco.
Wildenstein & Co. Inc, 9640, $ 1 500 000. 29/4/ 77. ss. Indescifrabil. Plata primei jumătăţi a soldului scadent la 15. 4. 78 pentru tabloul El Greco.” Pentru a economisi spaţiu tipografic, am reprodus documentul în altă grafie decât cea originală, concentrându-i titlurile şi adresările.
AFACERI PE SUB MåNå. În sfârşit, mai reproducem aici şi scrisoarea adresată de Alec Wildenstein, Nineteen East Sixty-Fourth Street, New York, la 14 aprilie 1977, lui Richard F. Brown, directorul lui Kimbell Art Museum din Will Rogers Road West, Fort Worth, Texas, 76107: „Dragă Ric, mă bucur într-adevăr că ai putut achiziţiona această minunată pictură, deoarece aceasta este, desigur, una dintre cele mai frumoase picturi spaniole din lume. Tatăl meu şi eu însumi am dorit cu adevărat să o ai şi amândoi sperăm că aceasta va fi prima din numeroasele achiziţii viitoare de la noi. Pe factura anexată vei nota că ultimul proprietar este desemnat ca fiind „colecţie privată, Elveţia”, întrucât noi am promis soţiei Regelui Carol şi Principelui Mihai că numele lor nu vor fi menţionate. Potrivit cererii voastre, noi nu ne vom referi în nici un fel la achiziţie, dar va trebui să informez muzeul din München că tabloul nu mai este la dispoziţia lor. Eu voi cere dr. Steingraber să se abţină de a discuta aceasta până la anunţul vostru oficial. Eu ştiu că putem conta pe discreţia sa. Noi vom activa cercetările cu privire la identitatea modelului (care a pozat), în măsura posibilului, şi sper că arhivele spaniole vor scoate la iveală noi detalii, cu condiţia, fireşte, ca acestea să nu fi fost distruse în cursul unuia din numeroasele războaie. Vă trimit de asemenea alăturat un set suplimentar de reproduceri în alb şi negru şi diapozitive color, care includ detalii, pentru colecţiile voastre. în aşteptarea de a vă vedea în curând, voi veni cu siguranţă la Fort Worth ca să admir încă o dată tabloul. Cu sinceră prietenie personală, cu cordialitate, Alec Wildenstein, Wildenstein & Co., 14 aprilie 1977. Kimbell Art Museum, Will Rogers Road West, Fort Worth, Texas 76107.”
Lucrurile erau acum clare: oferta făcută muzeului din Bavaria, în 1976, venea tot din partea casei Wildenstein & Co. şi privea numai unul din cele două tablouri încredinţate spre comercializare de fostul rege Mihai. Având în vedere reticenţele bavarezilor, tabloul Don Bosio fusese vândut lui Kimbell Art Museum din Fort Worth, Texas, SUA. Iar San Sebastian a fost achiziţionat pe nimic chiar de Daniel Wildenstein, acesta fiind sigur că-l va valorifica mai avantajos într-un viitor apropiat. Interesant este faptul că, în scrisoarea lui Alec Wildenstein, fiul lui Daniel, este vorba şi despre Elena Lupescu, implicată şi ea în afacerea care s-a perfectat pe sub mână. Nu poate exista decât o singură explicaţie a acestei situaţii numai în aparenţă ciudate: Elena Lupescu aflase despre negustoria pusă la cale de fostul rege Mihai şi îl avertizase că va divulga provenienţa reală a tablourilor. şi Mihai, neavând încotro, a fost nevoit s-o facă părtaşă la beneficiu.
CUM S-A AJUNS ÎN ARHIVELE WILDENSTEIN? Relativ simplu. Când ofiţerul la care ne-am referit sosise la post la Paris, operaţiunea „Duduia” agoniza. Acolo a cunoscut o contesă al cărei soţ fusese cândva ministru plenipotenţiar în România şi care, în timpul războiului, îl însoţise pe soţul ei, de data aceasta însărcinat cu afaceri, în Mexic. Acolo, contesa i-a cunoscut pe Carol al II-lea, pe Elena Lupescu şi pe Monique Urdăreanu, fiica lui Ernest Urdăreanu. De la acestea din urmă ştia în mod sigur că tablourile Coroanei Românuiei nu au fost scoase din ţară de Carol al II-lea. Apoi, ofiţerul l-a cunoscut şi pe ducele Guy de Cars, scriitor, fiul proprietarului ziarului Le Figaro, care ştia că tablourile Coroanei României erau la Mihai şi că acesta încerca să le vândă. într-o primă instanţă, ofiţerul a comandat un studiu unui expert internaţional, asupra statutului juridic al Coroanei României, şi acest studiu, de circa 40 pagini, trebuie să se afle în arhivele actualului Serviciu de Informaţii Externe, preluate de la fosta Direcţie de Informaţii Externe. Din studiul în speţă, rezulta că tablourile erau proprietatea statului român şi nu a unui rege anume. Ofiţerul ar mai fi trebuit să identifice şi locurile unde se aflau în momentul dat tablourile, şi cele vândute şi cele încă nevândute, însă Securitatea nu a mai vrut să-i avanseze sumele necesare concretizării acestui efort. Apoi a aflat şi despre implicarea casei de comerţ de artă Wildenstein & Co. în afacere.
Documentele Wildenstein au fost oferite ofiţerului din rezidenţa de la Paris de o funcţionară din birourile cunoscuţilor negustori de tablouri. Deosebit de frumoasă, funcţionara avea o slăbiciune anume pentru România, perfect explicabilă, după cum am aflat mai târziu. Cu sprijinul ei, a fost definitiv spulberată ideea fixă că tablourile Coroanei României ar fi fost scoase din ţară de Carol al II-lea. şi după ce ofiţerul mi-a relatat această istorie, m-am consultat, fără a divulga situaţii sau identităţi, cu un redutabil istoric al artei, cu opera publicată pe trei continente, trăit decenii întregi în străinătatea occidentală şi mai ales în Italia, Spania şi Franţa. Acesta mi-a spus că are o bănuială şi am plecat amândoi la Paris, unde am aflat ceea ce trebuia să aflăm: anume, identitatea femeii care îl ajutase pe ofiţer. Din aceleaşi motive, nu-i putem da numele în vileag, cu atât mai mult cu cât respectiva doamnă, atinsă de o boală care nu iartă, stă mai mult prin spitale. Colaborarea ei cu ofiţerul la care ne-am referit a fost esenţială în deschiderea primului proces intentat de statul român fostului rege Mihai.
în urmă cu un deceniu şi jumătate, într-un cotidian central, un anume avocat Eleodor Focşeneanu, monarhist înfocat, afirma că procesul pentru recuperarea tablourilor Coroanei României ar fi început la 23 ianuarie 1978, mai întâi în Portugalia. De ce în Portugalia, de vreme ce tablourile nu se aflau în Portugalia, la Elena Lupescu, ci în Elveţia, la fostul rege Mihai? Era o ultimă tentativă de a arunca în spinarea lui Carol al II-lea, prin ameţirea opiniei publice româneşti, o culpă de care nu era vinovat. De atunci, n-am mai auzit nimic despre numitul Eleodor Focşeneanu, personajul dispărând din jurnale ca asinul în ceaţă. în realitate, abia la 2 iulie 1984, Muzeul de Artă al României va cere Ministerului de Externe să depună la Consulatul Statelor Unite ale Americii din Bucureşti o reclamaţie prin care solicita restituirea tablourilor. Procesul fiind pornit ulterior, poate şi datorită faptului că regimul comunist din România acelui timp, tot frecându-se de economia de piaţă occidentală, renunţase la apărarea cu orice preţ a prestigiului unor înaintaşi defuncţi, considerând mai avantajoase bunurile palpabile.
STARE DE ALERTå. între timp, se mai întâmplase ceva. „în ziarul The New York Times din 18 iulie 1982 – scria Jacques Vergotti în memoriile sale -, citisem elogiul adus lui El Greco, ca autor al portretului lui Don Bosio, expus la Madrid. Revista Time nu a pomenit de Don Bosio şi nici de San Sebastian, ştiind probabil că ele nu vor apărea la expoziţia lui El Greco de la Washington din acelaşi an.” în schimb, apăruseră în marea expoziţie El Greco, organizată de spanioli la Madrid, în Muzeul Prado. Apartenenţele nu mai erau învăluite în ceaţă: Don Bosio, conform catalogului expoziţiei, provenea de la Kimbell Art Museum din Fort Worth, Texas, iar San Sebastian din colecţia casei de comerţ de artă Wildenstein & Co. şi, după opinia noastră, acesta a fost momentul în care autorităţile româneşti s-au implicat într-o greşeală care va avea consecinţe: au declanşat acţiunea juridică pe două fronturi, când mult mai util ar fi fost să încheie, în primul rând, socotelile cu fostul rege Mihai. Dacă ilegalitatea comisă de acesta era dovedită, altfel s-ar fi discutat cu Wildenstein & Co. şi Kimbell Art Museum.
Alertat mai demult şi îngrijorat că prestigiul său va fi afectat şi în SUA, şi în Europa, la 28 august 1984, fostul rege Mihai s-a adresat lui Jacques Vergotti: „Dragă Jacques, în privinţa procesului intentat de România muzeului din Texas, ar fi util dacă poţi să iei contact cu avocatul meu din US: Bernard H. Barnett, attorney at law, Barnett & Alagia, 1000 Thomas Jefferson St. N. W., Washington D.C. 20007, telefon: (202) 342-0342. L-am văzut ieri aici şi este posibil să-ţi dea un semn de viaţă cum se întoarce în US. Orice informaţie care îi poţi da va fi binevenită. Cu mulţumiri anticipate, Mihai.” România estimase la 750 milioane de franci elveţieni (500 de milioane de dolari) valoarea litigioasă a colecţiei pe care o revendica. în această sumă era inclusă nu numai valoarea tablourilor în cauză, ci şi daunele şi interesele aferente, în special valoarea dobânzilor compuse, calculate începând de la 12 noiembrie 1947. Data scoaterii tablourilor din ţară.
JACQUES VERGOTTI CONFIRMå DIN NOU. De acum înainte nu ne mai rămâne decât să-i dăm din nou cuvântul lui Jacques Vergotti: „Cred că în 1985 – mai scria acesta în memoriile sale – am putut să fiu din nou de folos Regelui Mihai al României. Fusesem surprins de un articol din ziarul local din Bridgeport, intitulat România intentează proces pentru recuperarea unui tablou de El Greco! Era vorba despre portretul lui Giacomo Bosio, care fusese unul din cele două tablouri pe care le predasem directorului Băncii UBS, A. Lang, în 1947, când eram cu Regele Mihai şi Regina-mamă Elena în drum spre Londra, la nunta principesei Elisabeta cu prinţul Philip. Eram, bineînţeles, şi eu curios să ştiu ce se întâmplase cu acele tablouri după plecarea din serviciul Majestăţilor Lor, în 1950. Nu m-am îndoit niciodată de drepturile de proprietate ale Regelui Mihai asupra întregului avut al castelelor din Sinaia, unde se născuse. Aceasta era confirmată în codicilul testamentului Regelui Ferdinand din 14 ianuarie 1926. Cum articolul se referea la prezumţia eronată că pictura ar fi fost luată de Regele Carol al II-lea în timpul celui de-al doilea război mondial, înainte de venirea la putere a comuniştilor, am trimis pagina din ziar Regelui Mihai în Elveţia. în pagina anexată se poate vedea urmarea dată scrisorii mele. ştiind că avocatul Bernhard H. Barnett, din Washington, avea un birou şi la Palm Beach, fiind consilierul juridic al Prinţului Michel de Bourbon-Parma, am considerat că era mai bine să aştept vacanţa de Crăciun, când urma să mă întâlnesc acolo cu Majestăţile Lor.
La vremea aceea nu ştiam că Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România ceruse Ministerului de Externe să depună la Consulatul Statelor Unite ale Americii din Bucureşti o reclamaţie cu data de 2 iulie 1984, cerând restituirea tablourilor. în 1950, lăsasem administraţia contului şi depozitului aparţinând Regelui Mihai directorului Băncii UBS, A. Lang, care între timp a fost transferat de la Zürich la Lugano, dar nu şi depozitul, care era considerat o garanţie în caz de nevoie a unui împrumut mai serios, în timpul exilului. Multă lume din România ştia în ce condiţii Regele Mihai a fost forţat să părăsească ţara în 1948 şi că guvernul comunist al lui Ceauşescu publicase, în Magazin Istoric din decembrie 1972, că fostul prim-ministru Petru Groza acordase, la ultima sa întrevedere cu suveranul, dreptul la o parte din imensa avere a Coroanei, devize, tablouri, aur, diferite valori imobiliare, chiar o rentă viageră… Aceasta a rămas doar o promisiune. Monitorul Oficial din 19 iunie 1948 menţionează precis ce a fost confiscat de guvernul Republicii Populare Române, iar Magazinul Istoric din decembrie 1987 confirma cum, la retragerea cetăţeniei Regelui Mihai, pe baza unei hotărîri a Consiliului de Miniştri din 22 mai 1948, averea familiei regale de Hohenzollern a fost confiscată în întregime.
Ceea ce Regele Mihai şi Regina-mamă Elena aveau în străinătate înainte de plecarea în exil – şi deci înainte de declararea Republicii – nu era contestat. Timp de peste treizeci de ani, nu se invocase vreo retrocedare retroactivă. Motivul intentării unui proces de către guvernul de dictatură al lui Ceauşescu părea curios şi referinţa la Regele Carol al II-lea crea confuzie. Mi s-a părut de datoria mea să clarific chestiunea, cu ocazia revederii cu Regele Mihai la Palm Beach, unde obişnuisem să ne întâlnim la sfârşitul anului. Până atunci am găsit timp să-mi aduc aminte de frumoasa colecţie de tablouri de la castelele de la Sinaia, de care am pomenit în aceste amintiri ale mele. Norocul meu însă a fost că mama mea, puţin timp înainte de a muri, în România, unde întâmpina mari dificultăţi în a obţine un paşaport pentru a-şi revedea familia în străinătate, mă abonase la Magazin Istoric, ce apărea din 1967. în numărul 69 din decembrie 1972 al acestei reviste, generalul Emilian Ionescu menţiona, într-un articol intitulat Din însemnările unui aghiotant regal, că eu… am pus la adăpost, în străinătate… diferite bunuri ale Casei Regale (tablouri, devize, obiecte de artă şi de valoare etc.)…. Astfel, aveam chiar din partea unui colaborator al comuniştilor din guvernul Ceauşescu dovada că tablourile de El Greco în cauză fuseseră scoase de mine în noiembrie 1947, nu după aşa-zisa abdicare! într-adevăr, declaraţia aghiotantului corespundea sau confirma notele mele zilnice, întărite şi de copia recipisei de la banca din Elveţia.”
Cum se vede, Jacques Vergotti recunoştea încă din 1985 ceea ce fostul rege Mihai nu vrea nici astăzi să recunoască: anume, că tablourile Coroanei României nu au fost scoase din ţară în 1940, ci în noiembrie 1947. Afirmaţia că “întregul avut al castelelor din Sinaia” ar fi aparţinut lui Mihai e contrazisă chiar de testamentul regelui Ferdinand. Apoi, se mai înţelege că Jacques Vergotti nu ştia că tot atunci se perfectase şi abdicarea, tablourile fiind preţul plătit de comunişti, dintr-un avut de care nu aveau dreptul să se atingă, ca să scape de rege fără mult tărăboi. Altfel spus, tablourile Coroanei României nu au fost scoase din ţară înainte de abdicare, ci după. Chiar înainte de acest moment, fostul rege Mihai nu avea dreptul să pună mâna pe ele.

ÎNTÂLNIREA DE LA PALM BEACH
„În aşteptarea zilei când, împreună cu Majestatea Sa Regele, credeam că vom vedea avocaţii de la Palm Beach, am căutat să-mi aduc aminte de tot ce ştiam despre tablourile restaurate de soţii Vermehren şi împachetate pentru a fi puse la adăpost de teama naziştilor, şi apoi a comuniştilor, sau a bombardamentelor aviaţiei aliate din timpul războiului. Pentru documentarea mea personală, referitor la tablourile El Greco, am citit albumul ilustrat al lui L. Bachelin din 1898 despre picturile vechi din galeria Regelui Carol I, imprimat la Paris. Cu aceste informaţii la dispoziţie, dar fără a fi ştiut de ce, cum şi când aceste tablouri fuseseră vândute în Elveţia, m-am întâlnit cu Regele Mihai şi cu Regina Ana la Palm Beach, la începutul lui 1985. Am fost prezentat avocatului B. Barnett, care, de fapt, era avocatul prinţului Michel de Bourbon-Parma, fratele Reginei Ana, la care Majestăţile lor locuiau.”
Jacques Vergotti

Când Securitatea încurcă borcanele

Nu demult, referindu-se la tablourile Coroanei României înstrăinate de fostul rege Mihai, faimosul general Nicolae Pleşiţă afirma: “Noi am încurcat puţin borcanele. Ne-a căşunat pe Carol al II-lea, însă Mihai a plecat cu ele.” în primul rând, ei, alde Pleşiţă, când ne referim la borcane, nu le-au încurcat puţin, ci mult şi îndelung, timp de peste trei decenii. şi, în al doilea rând, nu putem evita întrebarea: cum a fost posibil? Nu acelaşi Nicolae Pleşiţă, în memoriile lui saturate de amnezii, consideră instituţia Securităţii drept infailibilă?

Fireşte, nu fostul rege Mihai era vinovat pentru calvarul îndurat de Ioan Bibi Popescu, dar interpretarea dată de către acesta evenimentelor din ultimii ani ’40 şi primii ani ’50 nu putea decât să convină Securităţii. Iar Ioan Bibi Popescu le interpreta cum le interpreta din prudenţă, ca să nu-şi aprindă paie în cap.
A DOUA ESCAMOTARE A LISTELOR. Un nou memoriu al său a fost notat de căpitanul Ioan Balint cu următoarea consemnare finală: „Agentul a furnizat nota în urma sarcinilor trasate. Este în pregătire pentru marşrutizarea în Austria şi Anglia. Conform afirmaţiilor, agentul intenţionează să se deplaseze la Bucureşti, pentru a lua legătura cu tovarăşul Vasile Gliga, adjunct al ministrului Afacerilor Externe, sau să fie primit în audienţă de tovarăşul Maurer, pentru a le prezenta personal problema. Legat de această problemă, agentului i s-a trasat sarcina să ne ţină la curent cu rezultatele măsurilor întreprinse.” Marşrutizare era un termen preluat de la ruşi şi semnifica trimiterea unui agent într-o misiune asupra căreia el nu deţinea întregul control, dar din care Securitatea spera să tragă anumite foloase. Efectiv, instituţia dorea ca Ioan Bibi Popescu să-i aducă unele informaţii despre fostul monarh şi relaţiile lui. în rest, fostul mandatar al fostului rege Mihai era agent doar în hârtiile manipulate de securişti şi, în afară de asta, se apropia de 80 de ani. Ideea „marşrutizării” unui asemenea personaj nu se putea naşte decât într-o minte bolnavă. în sfârşit, ce să caute Ioan Bibi Popescu în Austria şi Anglia, când fostul rege trăia în Elveţia?
Deocamdată, la 14 mai 1967, Ioan Bibi Popescu a mai înaintat un memoriu de completare, de data aceasta adresat lui Grigore Geamănu, membru şi secretar al Consiliului de Stat, în care se preciza: „La plecarea regelui, în ziua de 3 ianuarie 1948, dimineaţa, Regina Mamă Elena mi-a predat documentele alăturate aici în copie, din care se poate constata şi care conţin denumirea tablourilor care au fost depozitate în perioada războiului, 1944-1946 – la Troiaş în pădure. Menţionez că, la plecarea respectivă, expedierea din Sinaia a tablourilor, cu destinaţia Săvârşin, n-am primit nici o listă care să cuprindă denumirea tablourilor. S-a menţionat numai nr. lăzilor, în nr. de 102. Tabloul l-am primit abia după plecarea regelui, când tablourile erau deja retransportate şi aşezate la locurile lor vechi.” în loc de răspuns, la 4 august 1967, Ioan Bibi Popescu a fost călcat de un emisar al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, care i-a cerut exemplarul original al listelor de tablouri, lăsându-i în loc următoarea chitanţă, ca să-i zicem aşa: „Subsemnatul Urseanu Vasile, salariat în cadrul CSCA, am primit de la tov. I. Popescu din oraşul Reghin, str. Vânătorilor nr. 35, un tabel care conţine un număr de 27 (douăzeci şi şapte) file ce reprezintă denumiri a diferitelor tablouri, tabel scris la maşină (partea a doua în indigou). Tabelul însoţeşte memoriul pe care l-a întocmit tov. I. Popescu şi după fotocopiere va fi trimis cu poşta la adresa sa din Reghin, mai sus menţionată.”
într-adevăr, la 7 mai 1968, cele 27 file cu inventarul tablourilor ce au aparţinut Coroanei României au fost returnate prin poştă la Reghin. Din ele rezulta că tablourile despre care se afirma că au fost scoase din ţară de Carol al II-lea s-au aflat în timpul războiului în România, în pădurea Troiaş de la Săvârşin, în grija paznicului de vânătoare Ioan Mureşan. Atunci, la ce instituţie au ajuns listele respective, de vreme ce încă un deceniu şi câţiva ani, vina de a fi scos cele 42 tablouri din ţară i-a fost imputată tot lui Carol al II-lea? şi numitul Vasile Urseanu era chiar funcţionar al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, sau purta galoane sub fulgarin?
PRIMUL MEMORIU DIN ’68. Insistenţa Securităţii de a-l considera tot pe Carol al II-lea vinovat pentru sfeterisirea unor tablouri din patrimoniul statului ne apare pur şi simplu inexplicabilă. Petru Groza decedase demult, dispăruse din scenă şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, foştii săi companioni din establishmentul politic al anilor ’50 nu mai aveau putere de decizie sau influenţă şi, cu toate acestea, Securitatea continua să se scalde într-o ambiguitate penibilă. Nu putem presupune decât că instituţia represivă şi informativă a ţării acelui timp nu apăra numai memoria unor persoane anume, ci însuşi regimul comunist, în toată splendoarea lui. Nu trebuia să se ştie că acest regim aruncase lest peste bord, spre a scăpa de un rege pe care putea să-l scoată pe sus din ţară, fără a afecta patrimoniul ei cultural. Adică nu trebuia să se ştie că abdicarea din 30 decembrie 1947 fusese negociată încă din noiembrie, acelaşi an. însă, din perspectiva zilelor de acum, după ce am reuşit să ajungem la unele documente inaccesibile timp de decenii putem constata că Ioan Bibi Popescu cam încurca socotelile Securităţii. Insistenţa lui de a limpezi adevărul nu era mai prejos de insistenţa Securităţii de a-l ascunde.
într-adevăr, în 1968, dr. Ioan Popescu, tratat în documentele instituţiei drept agentul cu nume de cod Hubertus, a predat căpitanului Ioan Balint, în casa conspirativă Cerbul o nouă „Notă despre cauzele şi motivele care mă silesc să mă adresez forurilor competente cu rugămintea de a-mi da posibilitatea să intru în legătură cu mandatarul meu, precum şi pentru modalitatea de a-mi deconta gestiunea cu acesta şi posibilitatea de a depune mandatul. Azi încă, fiindcă sunt convins că Republica Socialistă România a ajuns la soliditate, o chestiune ca a mea nu mai poate tulbura mersul treburilor, ba chiar reclamă o soluţionare. Cred că a sosit timpul să mă adresez forurilor în drept, pentru soluţionarea ei, motivându-mi acest pas cu realităţile înşirate mai sus şi, în primul rând, cu faptul că nu mai pot amâna să nu mă adresez mandantului meu, direct, cu pretenţiile juste şi legale ce le am faţă de el. Abstrăgând că gestiunea îndeplinită din ordinul lui, şi care nu mi-a fost decontată şi astfel pretenţiile mele băneşti sunt încă neachitate, simpla pretenţie de remuneraţie lunară neridicată, fixată de el prin scrisoarea din 3 ianuarie 1948, pe durata mandatului, în care, pe lângă drepturile şi posibilităţile cuprinse în mandat, îmi asigură separat, drept plată lunară pentru serviciile prestate, afară de suma fixă de 20 000 lei lunar, întreţinere completă (locuinţă, lumină, încălzit, serviciu, alimente pentru mine şi familia mea şi automobilele necesare), până în ziua când voi depune sau mi se va retrage mandatul, fapt care până azi nu s-a produs şi care are valabilitate atât pe teritoriul ţării, cât şi oriunde în străinătate şi pe care exclusiv din vina lui nu l-am putut executa decât parţial, reprezentând pentru mine o sumă care mi-ar asigura bătrâneţele şi mi-ar recompensa puţin calvarul purtat din vina lui. Apoi nu înţeleg să menajez şi pe mai departe un om ca mandantul meu, care, prin călcarea cu atâta uşurinţă şi nepăsare a obligaţiilor luate faţă de mine, mi-a cauzat calvarul prin care am trecut şi mă sileşte să trăiesc, frustrat de toate bunurile mele achiziţionate prin moştenire şi muncă grea, în mizerie, cu o pensie lunară de 594 lei şi aceasta abia din 1963, numai din motiv că am fost şi sunt mandatarul lui – mandat pe care îl am de la el şi a cărui executare a fost şi este împiedecată exclusiv din cauza şi vina lui şi nu a mea. Acestea sunt singurele motive care mă silesc să înaintez forurilor în drept cererea mea de a putea lua contact direct cu mandantul meu şi de a obţine posibilitatea de a-mi face decontarea cu el şi de a-mi depune mandatul.” Or, decontarea mandatului ar fi echivalat cu descoperirea fraudei şi tocmai asta nu se dorea.
AL DOILEA MEMORIU DIN ’68. Deoarece nu primea nici un răspuns de la Securitate, la 4 iunie 1968, Ioan Bibi Popescu s-a adresat direct lui Nicolae Ceauşescu. Noul său memoriu reitera nişte doleanţe expuse deja şi evoca un răspuns pe care îl primise la un demers anterior: „Situaţia expusă de dvs. nu se confirmă”. şi, legat de respectivul răspuns, ne atrage atenţia, cu deosebire, un anume paragraf din ultimul memoriu adresat de Ioan Bibi Popescu autorităţilor statului comunist: „Acest atac la onoarea mea, singurul lucru ce mi-a rămas intact şi care sunt gata să-l apăr cu orice preţ, m-a constrâns să iau primul contact cu fosta familie regală de la plecarea ei din ţară. Adresându-mă cu o scrisoare fostei regine mamă Elena, la Firenze, din iniţiativa căreia s-au dispersat în 1943 tablourile, am primit, în luna martie 1968, răspunsul în care îmi confirmă veracitatea celor arătate de mine. în 24 martie 1968, am înaintat în fotocopie această scrisoare Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, cu rugămintea de a-mi confirma primirea şi de a dovedi că cele arătate de mine se pot confirma şi că nu am afirmat neadevăruri. Deşi au trecut două luni de atunci, până azi n-am primit nici un răspuns.” Până la data aceea, nu primise nici un răspuns nici o solicitare a fostului paznic de vânătoare Iosif Mureşan, adresată în scris Consiliului de Stat, pentru majorarea pensiei sale de numai 345 lei, avându-se în vedere contribuţia sa la păstrarea tablourilor Coroanei României.
Trecem peste faptul că nu din dispoziţia reginei-mamă Elena au fost dispersate tablourile în timpul războiului, ci din ordinul serviciului Mobilizării şi Organizării Naţiunii şi teritoriului, dependent direct de Marele Stat Major. şi acum să stăm strâmb şi să judecăm drept: era imposibil ca o corespondenţă între un cetăţean român oarecare şi un membru al fostei familii regale să nu fi fost interceptată de serviciile de resort ale Securităţii. Atunci, de unde pretenţia lui Nicolae Pleşiţă că „noi am încurcat puţin borcanele”? Nu există decât două posibilităţi de luat în consideraţie: sau Securitatea era alcătuită din idioţi şi debili mintali, sau se subordona neclintită comandamentului de a-l scoate vinovat exclusiv pe mort, adică pe Carol al II-lea. Tertium non datur. Abia în anii ’70 în această afacere tulbure se va deschide un nou orizont: nu ar fi fost exclus ca anumite complicităţi din interiorul Securităţii să fi jucat în favoarea fostului rege Mihai. şi asta în timp ce Nicolae Pleşiţă se scobea în nas, în căutarea adevărului ansolut. Ciudat poate să pară şi faptul că regina-mamă Elena nu s-a sfiit să-i confirme lui Ioan Bibi Popescu prezenţa în ţară a tablourilor Coroanei României şi după abdicarea lui Carol al II-lea. însă cel puţin această chestiune era explicabilă: statul român încă nu revendicase nimic din partea fostului rege Mihai şi regina-mamă Elena era în drept să considere că înţelegerea oneroasă din noiembrie 1947 continua să stea în picioare.
ÎN CåUTAREA PATRIMONIULUI PIERDUT. Peste încă un an, s-a trezit din somn şi regimul comunist de la Bucureşti, probabil pus pe jar de faimosul furt de tablouri din zestrea Muzeului Brukenthal, culturnicii lui reuşind să înţeleagă că patrimoniul artistic al unei ţări se ocroteşte şi se conservă printr-o legislaţie strictă şi adecvată. şi s-a emis un decret relativ corespunzător, de care s-a agăţat, ca să se afle în treabă, şi Consiliul Securităţii Statului. “întregul aparat al Securităţii Statului – preciza o notă din 27 octombrie 1969 – îşi va însuşi prevederile decretului şi va lua toate măsurile, folosind formele şi mijloacele muncii de securitate, în vederea descoperirii locurilor unde există sau sunt ascunse asemenea valori şi bunuri, precum şi a persoanelor care le deţin. în acest scop, trebuie instruită reţeaua informativă, inclusiv cea folosită pe linie de investigaţie, cu ajutorul căreia să se stabilească persoanele care cunosc ceva despre existenţa unor asemenea valori şi obiecte sau care au participat în cursul anilor la inventarierea ori confiscarea acestora, precum şi a acelora care cunosc destinaţia ce li s-a dat. Toate informaţiile ce se vor obţine în această problemă să fie verificate temeinic, în scopul clarificării lor în mod operativ. Se va proceda la identificarea persoanelor care deţin în prezent asemenea valori şi obiecte, cumpărate sau obţinute sub formă de cadouri. Ofiţerii din cadrul Consiliului Securităţii Statului, care cunosc persoane ce şi-au însuşit astfel de bunuri din confiscări, vor raporta de îndată Consiliului Securităţii Statului, prin Cancelarie. Toate informaţiile deţinute de organele de securitate privind existenţa unor locuri unde sunt ascunse comori să fie imediat reluate şi verificate, în scopul clarificării lor. Ofiţerii care deservesc informativ obiectivele de cultură, artă, bănci, mănăstriri şi alte locuri unde se găsesc asemenea valori şi obiecte vor lua măsuri pentru instruirea reţelei informative, în scopul de a descoperi persoanele care ar încerca să sustragă pe cele neinventariate. Se va proceda şi la depistarea în continuare a cazurilor de moşteniri în care fondul succesoral se află în străinătate, în vederea clarificării lor în favoarea statului nostru.” Operaţiunea a primit numele de cod “Patrimoniul”. însă, în virtutea mentalităţii trădate de acest document, era fatal ca întreaga afacere să se transforme într-o operaţiune poliţienească, afectându-i cu precădere pe cei ce deţineau anumite bunuri de patrimoniu în mod legal.
NEFASTELE COMPLICITåŢI. în ceea ce privea tablourile Coroanei României, cum tot documentele Securităţii o mărturisesc, s-au purtat discuţii şi cu Ioan Bibi Popescu, dar totul a rămas cum se stabilise încă din 1950: mortul era vinovat, Carol al II-lea. Faptul că anumite complicităţi din interiorul Securităţii ţineau cu ghiarele şi cu dinţii să-l exonereze pe fostul rege Mihai de orice vinovăţie, dezvinovăţind în acelaşi timp şi regimul care acceptase jefuirea patrimoniului naţional, au început să se dezvăluie abia de la 14 decembrie 1976, când Ministerul de Stat pentru învăţământ şi Cultură al landului Bavaria, din München, Salvatorstrasse 2, s-a adresat Ambasadei Republicii Federale a Germaniei din Bucureşti, str. Rabat 21, cu următoarea adresă: “Achiziţionarea unei picturi a lui El Greco de către Galeria de artă din Bavaria. Colecţiei de picturi a landului Bavaria i s-a oferit de către comerţul de artă american o pictură de El Greco (Portretul canonicului Bosio, pânză, 116 x 86 cm). Pictura a aparţinut înainte regelui Carol al II-lea al României, care l-a luat cu el în exil, după cum ne comunică Galeria de artă. Ministerul de Stat pentru învăţământ şi Cultură din Bavaria ar fi recunoscător în cazul în care i s-ar comunica dacă Republica Socialistă România pretinde restituirea tabloului sau dacă, în cazul achiziţionării picturii, vor surveni dificultăţi. întrucât Galeria de artă din Bavaria trebuie să ia o hotărîre rapidă, vă rugăm să rezolvaţi urgent cazul.” Semna prof. dr. Klin şi se înţelege din text că nu numai Securitatea română, ci şi fostul rege Mihai, de conivenţă cu ea, după aproape trei decenii de la petrecerea faptelor, întreţinea cu încăpăţânare minciuna că tablourile ar fi fost scoase din ţară de Carol al II-lea. O minimă investigaţie ar fi fost suficientă să demonteze escrocheria.
însă misterul abia acum începe să prindă contur. Bineînţeles, Ambasada Germaniei Federale de la Bucureşti s-a adresat Ministerului român al Afacerilor Externe. Nu ştim dacă adresa din München a ajuns şi la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, dar este sigur că a ajuns în posesia Securităţii, care a înmormântat-o definitiv. Neprimind nici un răspuns de la Bucureşti, ministerul respectiv din Bavaria a renunţat la achiziţionarea tabloului de El Greco, vândut între timp în America. Iar adresa în speţă a fost redescoperită abia în 1979, de către cei ce au anchetat activităţile Direcţiei de Informaţii Externe, după fuga din ţară a generalului Ion Mihai Pacepa. îl dosise Pacepa? Tot ce se poate, deoarece chiar Pacepa răspundea de operaţiunea „Duduia”. şi tot în anii aceia, raporta lt. col. Ion Toboşaru, şeful rezidenţei de spionaj de la Lisabona, „Pacepa a venit la mine în legătură cu acţiunea Duduia.” Ambasador în Portugalia fiind un anume Marin Iliescu, de asemenea cadru acoperit al Direcţiei de Informaţii Externe. în timp ce Ileana şi Dana Pacepa călătoreau în perioada septembrie-octombrie 1977 în RFG, Italia şi, atenţie!, Elveţia şi Portugalia. Unde trebuia să se închidă cercul.
Bomboana de pe coliva acestei şarlatanii a fost aşezată de cartea Fapte din umbră, de C. Neagu şi D. Marinescu, apărută în Editura Politică, la Bucureşti, în 1980. Putea cineva să pună la îndoială adevărul unei cărţi girată de Editura Politică? Nu, desigurş. De fapt, C. Neagu trebuia citit general Neagu Cosma şi cartea la care colaborase, dedicată în totalitate sfeterisirii tablourilor Coroanei României, învinuindu-l de delict pe răposatul Carol al II-lea, era de la capăt la coadă o operă de ficţiune. La data aceea, Neagu Cosma nu mai lucra în Securitate, dar se lăsase sedus de minciunile Securităţii.

LAMENTAŢIE TARDIVå
„Hotărîndu-se plecarea din ţară a fostului rege, la insistenţa primului ministru dr. Petru Groza şi bazat pe cuvântul tov. ministru Gheorghiu-Dej, în numele partidului, dat în ziua de 2 ianuarie 1948, prin care m-a asigurat că nu o să am nici o neplăcere şi nu o să fiu lezat în drepturile mele dacă accept mandatul fostului rege, şi pentru bunurile rămase în ţară, şi pentru cele din străinătate, mandat neretras până azi, deci bazat pe aceste asigurări am consimţit şi primit, în ziua de 3 ianuarie 1948, mandatul. Mandatul însă nu l-am putut exercita, deoarece, deja în ziua plecării din ţară a fostului rege, toate bunurile rămase au fost puse sub controlul direct al serviciului economic condus de tov. director Levente, eu, din partea mea, având, până la trecerea legală a bunurilor în patrimoniul statului, întâmplată la 27 mai 1948, numai răspunderea. şi ce-i mai trist şi pentru mine tare neplăcut şi cu consecinţe grave legale, n-am primit până azi nici o descărcare“.
(Dr. Ioan Popescu)

Nici comuniştii nu au fost nişte sfinţi

Unii fani ai fostului rege Mihai, asemeni lui Ion Varlam, au descoperit o formulă simplă pentru a justifica dispariţia tablourilor Coroanei României: le-au furat comuniştii! Când, cum şi în ce împrejurări, unul ca Ion Varlam nu vrea să ne explice. Desigur, au furat destule şi comuniştii, şi la vremea petrecerii faptelor, şi mai târziu, însă, atunci când deschizi o discuţie de această factură trebuie să ştii despre ce vorbeşti, nu să baţi câmpii anapoda, vehiculând argumente de mucava. Aşa că ne-am gândit să le explicăm noi fanilor în discuţie despre ce este vorba. Cu speranţa că le facem plăcere.

Înainte de toate, trebuie să precizăm că din cele 212 tablouri câte număra colecţia Coroanei României, toate cele 170 care au mai rămas în ţară se află şi azi în muzeele româneşti. Dacă ei, comuniştii au furat cele 42 tablouri ce ne lipsesc, de ce nu le-ar fi furat pe toate? Ce s-a furat s-a furat din alte corpuri ale bunurilor artistice din fostele palate regale. Ne-ar trebui câteva zeci de pagini ale Jurnalului Naţional ca să reproducem integral inventarele operelor de artă şi obiectelor preţioase ridicate din aceste palate, ceea ce ar plictisi cititorii, fiind preferabil să prezentăm un rezumat al tuturor inventarelor, înaintat conducerii statului în toamna lui 1948.
REFERATUL FINAL. Este vorba despre un inventar cifric, însoţit de referatul intitulat Propuneri pentru repartizarea şi atribuirea definitivă a bunurilor inventariate care au aparţinut sub diferite forme familiei regale. Am extras din el numai ce ne interesează.
„Toate bunurile mobile şi imobile, care au aparţinut, sub diferite forme, fostei familii regale – preciza textul lui – au fost inventariate şi predate provizoriu, în custodie, pentru a fi conservate. Tabelul alăturat cuprinde toate aceste bunuri, identificate până acum. Pentru ca repartizarea şi atribuirea lor să fie cât mai raţională şi mai utilă intereselor obşteşti, în propunerile ce urmează am ţinut seama, în primul rând, de natura bunurilor inventariate, adică: …C. Obiectele de artă, medaliile şi monedele de aur, argint, aramă şi bronz vechi şi mobilierul de valoare deosebită propunem să fie catalogate aparte şi repartizate de către o comisiune formată din reprezentanţi ai Ministerului Educaţiei Naţionale şi Artelor.” Semnau preşedintele comisiei, A. Bunaciu, secretarul comisiei, M. Levente, şi membrii comisiei, A. Voitinovici, N. Celac, M. Maievschi, St. Tănăsescu. Iar Tabelul bunurilor inventariate şi evaluate de Comisia experţilor de artă avea următorul conţinut:


ASPECTE SUSPECTE. Cu deosebire, ne atrage atenţia în tabelul expus definiţia „pictură fără valoare” şi rămâne să ne întrebăm ce se putea ascunde sub ea. La Peleş, Pelişor şi Foişor existau 1268 lucrări de pictură „fără valoare”, „neevaluate, fără importanţă”, iar la castelul Bran numai trei, evaluate totuşi la 4000 lei. De ce tablourile fără valoare de la Bran fuseseră evaluate, iar cele de la Sinaia nu, iată o întrebare la care este foarte greu de răspuns. Este adevărat, în timp, numeroşi veleitari ai artelor plastice româneşti donaseră Casei Regale destule tablouri lipsite de har, însă nu este mai puţin adevărat că, în epocă, erau considerate drept lipsite de orice valoare şi lucrările unui Gheorghe Petraşcu, Theodor Pallady şi alţii, apreciaţi drept formalişti, decadenţi şi subjugaţi curentelor artistice occidentale. şi, drept urmare a cercetărilor arhivistice întreprinse de noi, am putut constata că asupra corpului tablourilor aşa-zise „fără valoare” de la Peleş, Pelişor şi Foişor, amestecate printre cele confiscate din conacele foştilor moşieri şi din reşedinţele din mediul urban ale foştilor demnitari ai regimului măturat de pe scena istoriei, cei mai mulţi aflaţi atunci în detenţie sau la Canalul Dunăre – Marea Neagră, s-au operat cele mai grandioase furturi din anii de debut ai regimului comunist.
Startul a fost dat la 11 mai 1949, prin procesul verbal al şedinţei de la CC al PMR care a hotărît modul de repartizare a bunurilor intrate în patrimoniul statului prin aplicarea Decretului nr. 83/1949, din care reproducem aici, de asemenea, numai segmentele care ne interesează: “Prezenţi: tov. Teohari Georgescu, tov. Vasile Vaida, tov. Dumitru Petrescu, tov. Eduard Mezincescu şi tov. Stelian Tănăsescu. S-au luat următoarele hotărîri: …lucrurile de artă (tablouri, covoare, instrumente muzicale etc.) vor fi depuse spre păstrare la muzeele, pinacotecile sau expoziţiile permanente locale, iar în lipsa acestora vor fi depozitate la reşedinţa judeţului, într-un loc sigur; se va face un tabel (inventar) şi se va înainta acest tabel Comisiei Centrale, iar Ministerul Artelor şi Informaţiilor va trimite delegaţi pentru apreciere; …fiecare comitet provizoriu răspunde pentru executarea sarcinilor de mai sus şi pentru orice risipire a bunurilor. în acest sens, se va da un ordin circular către toate comitetele provizorii.” însă comitetele provizorii, tocmai pentru că erau provizorii, se schimbau cum se schimbă ciorapii şi, în cele din urmă, culpabilii de hoţie n-au mai putut fi identificaţi.
CÂND? CINE? CUM? Anii ’50, în totalitate, au reprezentat intervalul de timp în care s-au înregistrat cele mai masive jafuri operate asupra unui patrimoniu constituit prin dezechiparea fostelor reşedinţe legale şi prin confiscările efectuate din domiciliile celor ce înfundaseră puşcăriile. în primul rând, au furat cât încape cei ce au manipulat asemenea bunuri, falsificând inventare sau înscenând casarea unora dintre ele. Apoi s-au implicat în afacere activişti de partid cu veleităţi de colecţionari. Multe lucrări de artă s-au volatilizat sub forma cadourilor oferite demnitarilor timpului, de la toate nivelele. în sfârşit, cuiva i-a venit ideea că asemenea bunuri ar putea fi vândute la un preţ de nimic unor indivizi aleşi pe sprânceană, ceea ce s-a şi întreprins, în paguba statului şi în beneficiul unor nomenclaturişti loviţi de cleptomanie. Din total, Securitatea şi-a tras partea ei, deloc neglijabilă. De altfel, tot în Jurnalul Naţional, am scris despre modul în care au fost mobilate vilele destinate consilierilor sovietici şi despre cum, după plecarea acestora, toate bunurile artistice din vilele în discuţie s-au împărţit între diverşi ofiţeri, ca o pradă de soi. Ciurucurile au fost vândute prin Consignaţia.
Primarul capitalei din epocă, faimosul Constantin Doncea, şi-a făcut parte cu de la sine putere, înzestrându-se cu peste 30 de pânze de primă mână. Din ordinul personal al lui Alexandru Drăghici, au curs diverse cadouri spre academicianul Athanase Joja şi spre Tudor Arghezi, regimul dorind să se asigure în felul acesta de loialitatea lor. La un preţ derizoriu, plătit în rate prelungite uneori pe parcursul unui deceniu, au cumpărat numeroase tablouri generalul maior Mihail Burcă, Florian Dănălache, activist bun la toate, Anton Tatu Jianu, ministrul Justiţiei, Leontin Sălăjan, ministrul Construcţiilor şi, apoi, al Forţelor Armate, academicianul Constantin I. Parhon, însuşi Alexandru Drăghici, ministrul Securităţii Statului, şi mulţi alţii. Unele bunuri au fost repartizate unor instituţii aşa-zise obşteşti, gen ARLUS, CGM etc., de unde au dispărut fără urme. şi a mai existat o supapă prin care s-au evaporat cantităţi apreciabile de opere de artă şi obiecte de preţ. Incredibil, această supapă a fost cinematografia!
FILME DE CAPå ŞI ŞPAGå. Cercetînd cu atenţie documentele epocii, lucru pe care ar putea să-l facă şi Ion Varlam, întâlnim şi mărturii la care nu ştii dacă trebuie să râzi sau să plângi. Probabil s-a profitat şi de faptul că cinematografiei nu i se refuza nimic, de vreme ce Lica Gheorghiu, fiica lui Dej, se lansase cu brio în cariera de actriţă de film. Astfel încât spre studiourile de la Buftea au început să curgă tot felul de bunuri artistice, spre a fi utilizate ca recuzită. şi iată ce s-a ales din ele: „Din dosarul nr. 568, privind bunurile confiscate de la Gheorghe Tătărescu – se preciza într-un document din iunie 1968 -, rezultă că s-ar fi vândut la cinematografie, printre alte obiecte, şi 95 tablouri. Tablourile sunt trecute pe un simplu tabel, numeric, fără a se face o descriere a lor. Făcând verificări la studioul Buftea, nu s-a putut da de urma acestor tablouri.” Asupra faptului că în aceste malversaţiuni au fost implicaţi şi bravi intelectuali români nu mai pluteşte vreo îndoială. Cu alte cuvinte, nu prea se face să aruncăm totalitatea vinovăţiilor doar în spinarea activiştilor de partid.
Aceleaşi matrapazlâcuri au fost detaliate într-o notă-raport emisă ceva mai târziu: „Din arhiva Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, rezultă că s-au vândut la cinematografie 467 tablouri, dintre care 95 au aparţinut lui Gheorghe Tătărescu. Tablourile au fost vândute numeric, la preţuri foarte mici. Datorită faptului că au fost date la cinematografie, numeric, fără o descriere a lor, aceste tablouri nu au mai putut fi identificate de noi. Cu ocazia verificărilor făcute la cinematografie, am constatat că, din cele 467 tablouri primite de la fosta întreprindere ILL Steagul Roşu spre dotare, în momentul de faţă mai au în magazie circa 45 tablouri şi acestea sunt copii făcute de pictori salariaţi ai cinematografiei. Despre cele 467 tablouri nu se mai ştie nimic, ele nu apar în evidenţa cinematografiei, iar actele iniţiale, cu care au fost primite, nu mai există, ele fiind distruse prin ardere din ordinul conducerii cinematografiei. Tot cu ocazia verificărilor la cinematografie, am constatat că Studioul Cinematografic Buftea a fost dotat cu bunuri care au aparţinut fostelor castele regale, printre care obiecte din argint, în greutate de peste 1200 kg, obiecte din cristal şi porţelanuri, toate având o valoare muzeistică şi cărora li s-ar putea da o întrebuinţare mai bună, mai ales că studioul nu se foloseşte efectiv de ele.” Nu se mai folosea de ele pentru că, pur şi simplu, multe dispăruseră din gestiune. Iar de altele nu se resimţea o nevoie acută: cine poate deosebi într-un film din acele vremuri un tacâm de argint de unul din tinichea?
OPERAŢIUNEA „ÎMBOGåŢIREA”. Acţiunea de recuperare a unor bunuri artistice oneros risipite nu a fost declanşată în interesul statului ca atare, ci viza compromiterea lui Alexandru Drăghici, cu care Nicolae Ceauşescu se afla în conflict direct, înainte de toate, şi apoi a întregului establishment politic girat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nici un nou dictator, când se instalează în scaun, nu pierde ocazia de a administra o copită sau două predecesorului său. Paradoxal, afacerea a fost încredinţată Securităţii, parte activă la jaful incriminat de noua conducere de partid şi de stat, şi aceasta şi-a însuşit-o sub numele de cod „îmbogăţirea”. „întregul aparat al Securităţii Statului – se menţiona, între altele, într-un ordin aferent adresat foştilor subalterni ai lui Alexandru Drăghici, încă în funcţii – îşi va însuşi prevederile decretului şi va lua toate măsurile, folosind formele şi mijloacele muncii de securitate, în vederea descoperirii locurilor unde există sau sunt ascunse asemenea valori şi bunuri, precum şi a persoanelor care le deţin. în acest scop, trebuie instruită reţeaua informativă, inclusiv cea folosită pe linie de investigaţie, cu ajutorul căreia să se stabilească persoanele care cunosc ceva despre existenţa unor asemenea valori şi obiecte sau care au participat în cursul anilor la inventarierea ori confiscarea acestora, precum şi a acelora care cunosc destinaţia ce li s-a dat. Toate informaţiile ce se vor obţine în această problemă să fie verificate temeinic, în scopul clarificării lor în mod operativ. Se va proceda la identificarea persoanelor care deţin în prezent asemenea valori şi obiecte, cumpărate sau obţinute sub formă de cadourii. Ofiţerii din cadrul Consiliului Securităţii Statului, care cunosc persoane ce şi-au însuşit astfel de bunuri din confiscări, vor raporta de îndată Consiliului Securităţii Statului, prin Cancelarie. Toate informaţiile deţinute de organele de securitate privind existenţa unor locuri unde sunt ascunse comori să fie imediat reluate şi verificate, în scopul clarificării lor. Ofiţerii care deservesc informativ obiectivele de cultură, artă, bănci, mănăstiri şi alte locuri unde se găsesc asemenea valori şi obiecte vor lua măsuri pentru instruirea reţelei informative, în scopul de a descoperi persoanele care ar încerca să sustragă pe cele neinventariate. Se va proceda şi la depistarea în continuare a cazurilor de moşteniri în care fondul succesoral se află în străinătate, în vederea clarificării lor în favoarea statului nostru.” în cele din urmă, s-au depistat filierele pe care dispăruseră 914 tablouri şi 19719 obiecte de artă şi din metale preţioase.
Cu toate acestea, operaţiunea nu a avut nici un efect. Scopul lui Nicolae Ceauşescu fiind în bună parte atins, prin debarcarea lui Alexandru Drăghici, lucrurile nu au mai fost duse până la capăt. Pe de o parte, securiştii nu erau interesaţi să amplifice cercetările, în respectivele matrapazlâcuri fiind implicaţi prea mulţi ofiţeri. Pe de altă parte, pe listele celor aflaţi în culpă de cupiditate şi rapt se aflau prea multe persoane simandicoase, pe care noul dictator nu se încumeta să-i înfrunte, deoarece mai avea nevoie de ei. S-au recuperat, totuşi, multe din operele de artă şi obiectele de valoare din fostele reşedinţe regale. în schimb, cei abia ieşiţi din detenţie, când încercau să-şi recupereze bunuri artistice confiscate în mod abuziv, primeau un răspuns standard, de genul celui primit şi de un anume Julius Cserveny: „întrucât nu se găsesc documente originale din care să rezulte obiectele confiscate de la locuinţa lui Julius Cserveny, valoarea lor şi ce s-a făcut cu ele, propunem: Oficiul pentru rezolvarea reclamaţiilor, sesizărilor şi propunerilor oamenilor muncii să comunice în scris petentului că, într-adevăr, în cazul semnalat, s-a comis un abuz, însă Julius Cserveny nu poate fi despăgubit, datorită motivelor menţionate mai sus…” Iar bunurile de patrimoniu scoase din ţară de fostul rege Mihai, în noiembrie 1947, au fost trecute din nou sub tăcere.

HAOS ÎN ACTE
„Cu privire la bunurile predate în custodie instituţiilor, din verificările efectuate rezultă că, până în prezent, ele n-au mai fost urmărite de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, la dosare nu există documente prin care instituţiile în cauză să confirme preluarea definitivă în administrarea proprie a bunurilor respective. Din verificările efectuate, a rezultat că Direcţia Administrării Bunurilor şi ILL Steagul Roşu au comis o serie de ilegalităţi şi au dat dovadă de o neglijenţă totală în administrarea şi valorificarea bunurilor provenite din confiscări. La aceasta au contribuit şi organele MAI, care dirijau activitatea unităţilor de mai sus, fapt ce a dus, în ultimă instanţă, ca o serie de bunuri să dispară sau să se degradeze, iar unora dintre ele li s-a dat altă destinaţie decât cea care ar fi trebuit să li se dea în mod normal.”
Iunie 1968

CUSTODIE CU CåNTEC
„O lipsă gravă în administrarea bunurilor confiscate a constat şi în aceea că, la multe instituţii şi persoane fizice, s-au dat în custodie tablouri cu valoare muzeistică şi obiecte din argint, când se putea să li se dea o destinaţie mai bună. Aceste tablouri, picturi în ulei, erau semnate de pictori români şi străini recunoscuţi pe plan internaţional, ca Theodor Aman, Nicolae Tonitza, Nicolae Grigorescu, ştefan Luchian, Dumitru Ghiaţă, Gheorghe Petraşcu, Octav Băncilă, Iosif Iser, Theodor Pallady, Bricard, Kalman, Jordaens, Ranzzoni, Hodler, Keller, Cantilli etc. Astfel de tablouri au fost date în custodie la MAI, Ministerul Afacerilor Externe, ARLUS, PCR, Piaţa 7 Noiembrie, Casa Prieteniei Româno-Bulgare sau la persoane fizice. Din verificările făcute de noi la instituţiile care au primit în custodie tablouri, a rezultat că, în prezent, ele n-au o evidenţă a acestora şi nici nu se cunoaşte ce s-a făcut cu ele.”
Iunie 1968

Malversaţiuni, dileme şi sentinţe paterne

Era destul de penibil să declari un act de abdicare drept „nul şi neavenit” după ce l-ai semnat. Nici această chestiune nu putea conveni comuniştilor de la Bucureşti. şi, după ce au perfectat inventarele de rigoare ale bunurilor regale, aceştia au procedat la naţionalizarea evocată într-un episod anterior. Din toată această afacere, mai păgubit decât toţi a ieşit fostul administrator al domeniilor regale de vânătoare, dr. Ioan Bibi Popescu.

„Mandantul meu – se lamenta acesta, într-un memoriu adresat autorităţii de stat -, călcându-şi angajamentele şi obligaţiunile luate cu ocazia abdicării, atât faţă de guvern, cât şi faţă de mine, guvernul a procedat, cu Decretul 38/1948, la confiscarea bunurilor regale, intrând acestea, pe data de 27 mai 1948, în patrimoniul statului, fără a se face o preluare şi decontare cu mine ca mandatar şi fără a-mi da nici o descărcare, aşa că am rămas până astăzi cu gestiunea nejustificată şi cu mandatul nedecontat. Mai trist pentru mine este faptul că, la trecerea bunurilor foste regale în patrimoniul statului, am fost tratat, în special de organele locale însărcinate cu preluarea bunurilor, de parcă eu aş fi fost rege, ridicându-mi-se o mare parte din bunurile mele, exclusiv particulare, împreună cu bunurile foste regale. Dar această confundare şi persecuţie a continuat şi se resimte uneori şi azi.”
MORTUL E VINOVAT. Desigur, mulţi dintre fanii fostului rege Mihai, intelectuali de elită, asemeni lui Stelian Tănase sau Ion Varlam, vor fi tentaţi să ne sară în cap şi să ne considere avocaţi ai fostului regim comunist. Din nefericire, aici este vorba de fapte, de ce s-a întâmplat şi de ce nu s-a întâmplat şi în ce ordine cronologică, nu de ideologii şi partizanate politice. şi am constatat că, în legătură cu aceste fapte, mint de înghiaţă apele ambele părţi: şi comuniştii, şi fostul rege Mihai. Comuniştii nu aveau dreptul să înstrăineze bunuri de patrimoniu, numai ca să le iasă pasienţa cu lichidarea monarhiei din sistemul politic român. Iar fostul rege Mihai nu avea dreptul să pună mâna pe nişte bunuri care nu erau ale lui. Dureros este faptul că el ştie acest lucru. Altfel nu ar sfida evidenţele şi nu ar pasa răspunderile pe umerii tatălui său.
în 1950, academicianul George Oprescu scria articolul intitulat El Greco în Muzeul de artă al Republicii, retipărit în Arta plastică nr. 2/1957, articol din care cităm: „Cele nouă pânze de El Greco, din colecţia ce aparţinuse familiei regale române, constituiau, prin număr şi valoare, unul din cele mai impresionante ansambluri din opera marelui pictor hispano-cretan, din afara Spaniei. Din nefericire, şase din ele au dispărut, probabil odată cu plecarea din ţară, după abdicare, a fostului Rege Carol al II-lea, deşi ele nu-i mai aparţineau.”
Dintr-o singură lovitură, acest „remarcabil pârţar” al istoriei şi criticii româneşti de artă, cum îl defineşte un mare pictor român stabilit de peste o jumătate de veac la Paris, lansa într-o formă calificată trei minciuni care fac şi azi carieră printre discipolii săi. şi trebuie să-i batem minciunile peste gură cu ceea ce este adevărat: picturile respective nu mai aparţineau familiei regale din 14/26 februarie 1899, una la mână; lui Carol al II-lea nu-i aparţinuseră niciodată, prin actul de împărţeală al averii regale, redactat după moartea lui Ferdinand, fiind cadorisit doar cu praf de pe tobă, doi la mână; şi, trei la mână, cum am dovedit, nu Carol al II-lea a scos acest tezaur de artă din ţară, ci fostul rege Mihai.
JURNALUL LUI CAROL AL II-LEA. Chestiunea ne readuce subit în memorie o întâmplare ceva mai recentă. La 27 iulie 1993, într-un săptămânal condus la vremea aceea de o doamnă excesiv de obeză, care şi astăzi, când e şi mai obeză, se crede de rasă subţire, un anonim afirma că jurnalul lui Carol al II-lea a fost depus la arhivele portugheze, de unde ar fi fost scos de Elena Lupescu şi Ernest Urdăreanu şi pasat lui Paul Lambrino, care l-a donat statului român. Tot ce se poate, până aici. Iar statul român, ticălosul, „l-a închis în arhive atât de bine că de vreun an de zile nici un cercetător în istorie nu l-a mai putut obţine”. în primul rând, prin definiţie, ce se depune într-o arhivă nu se mai scoate decât pentru consultare. în al doilea rând, chiar autorul acestui articol, în speţă Mihai Pelin, a cercetat respectivul jurnal, în copie dactilografiată, fără nici o restricţie, încă din anul 1983, în biroul d-lui Gheorghe Buzatu, la un centru de cercetare al Academiei române din Iaşi. Probabil anonimul citat mai sus l-a căutat la un ghişeu din Gara de Nord. Ei bine, jurnalul lui Carol al II-lea nu este acolo, e în altă parte.
în 1996 şi 1998, editurile Şansa şi Scripta au publicat prima parte a acestui jurnal, până la abdicarea din 6 septembrie 1940. şi dacă tot a venit vorba despre asta, ne permitem să întrebăm: de ce nu vrea nimeni să publice şi ceea ce a notat Carol al II-lea în însemnările sale de taină între 1940 şi 1953? Numai pentru că multe din pagini nu sunt deloc favorabile fostului rege Mihai? Atunci, ce ar fi de făcut? Nimic altceva decât să cităm noi câteva mostre din caietul 11 K al însemnărilor în discuţie. „Duduia – consemna tatăl cu privire la fiu – a primit o scrisoare de la Ruth Kleiber, care dă o ştire foarte importantă, că tablourile Colecţiei Regale ar fi depozitate la Zürich. Aceasta ar însemna că Mihăiţă le-ar fi scos din ţară şi că, după obiceiul lui, a pus mâna pe ele şi tace. încă un gest puţin elegant, care din partea mea ar cere o reacţiune.” „Pe de altă parte – citim în alt paragraf -, am aflat prin Gurky, care confirmă că Mihăiţă a depus tablouri la Zürich, că tăcerea lui continuă… Nu mai pricep nimica de ce se petrece în el, ştiu că este leneş la gândire, că nu este dispus de a lua iniţiative, dar să fi ajuns în aşa un hal de subjugare unor influenţe pernicioase mi se pare de neînţeles. Unii, între care Adrian, cred că ar fi primit sume importante de la comunişti, angajându-se, în acelaşi timp, să rămână în rezervă… Mai ieşea că Mihăiţă n-ar fi tocmai aşa de lipsit de mijloace, ar fi luat cu dânsul o parte din tablouri şi colecţia mea de jaduri. Aceste informaţii trebuiesc controlate.” Altfel spus, fiul nu se sfiise să treacă pe numele lui şi unele bunuri ale lui taică-său şi nu mai era interesat să-i dea semne de viaţă. Frumoasă familie, ca să zicem aşa!
PROBLEME FINANCIARE. Partea proastă a lucrurilor consta în faptul că beneficiul realizat de Mihai prin scoaterea ilegală a tablourilor din România era nefructificabil. La fel, şi perspectiva de a-l fructifica era îndoielnică. Principalele piese erau depozitate la banca din Zürich, experţii băncii le evaluaseră preţul şi, pe acest temei, fostul rege putea conta pe unele împrumuturi, dar o asemenea situaţie nu putea să se prelungească la infinit. „Criza economică – consemna în memoriile sale Jacques Vergotti – îl preocupa pe directorul de bancă A. Lang, din Elveţia. Rămas consilier financiar al Majestăţilor Lor, era oarecum surprins de toate deplasările lor şi credea că aş mai putea da un sfat pentru echilibrarea bugetului stabilit la plecarea mea din serviciu. La începutul lui septembrie, m-a informat că însoţise pe Regina Elena, venită de la Florenţa, cu A. Vermehren, să controleze starea tablourilor El Greco, depuse la banca din Zürich. Tot atunci au fost achitate spezele cu publicarea cărţii Crown against Sickle (Coroana împotriva Secerii – n.n.) de către vicemareşalul de aviaţie pensionar Arthur Gould Lee, o istorie a Regelui Mihai al României, bazată pe însemnările din agendele anuale ale Reginei-mame Elena.” Or, asemenea cheltuieli, finanţate de bancă, mai devreme sau mai târziu trebuiau acoperite cu bani, nu cu picturi, oricât de celebre ar fi fost ele.
Cu alte cuvinte, tablourile trebuiau transformate în bani, ceea ce era foarte greu în conjunctura istorică de atunci. în timpul războiului, numeroase lucrări de artă dispăruseră fără urme, un număr apreciabil de opere erau căutate cu înfrigurare pe tot continentul şi era extrem de riscant să scoţi la vânzare picturi dintre cele mai bine cotate fără să dispui de acte certe de proprietate. şi tocmai aceste acte de proprietate îi lipseau lui Mihai. Nici banca nu putea ieşi cu tablourile la licitaţie, în contextul în care multe autorităţi naţionale bănuiau că importante lucrări de artă, dispărute de-a lungul celui de-al doilea război mondial, erau depozitate în bănci elveţiene, Elveţia păstrându-şi neutralitatea tradiţională pe tot parcursul ostilităţilor. Din informaţiile de care dispunem, primul tablou pe care a reuşit să-l vândă Mihai, într-un cadru strict particular, fără publicitate, la începutul anilor ’50, a fost Fecioara şi Pruncul de Francesco Raibolini. Atribuirea lui Léo Bachelin din 1898 fusese confirmată în 1934 de istoricii de artă J. Gabriel Goulinat şi Louis Hautecoeur, solicitaţi în acest sens de Carol al II-lea. Pictura a fost cumpărată atunci de Diana Kreuger, mama lui John Kreuger, unul din viitorii gineri ai lui Mihai.
MINCIUNA ARE PICIOARE LUNGI. între timp, în ţară, versiunea lansată de George Oprescu începuse să convină autorităţilor, dacă nu cumva fusese elaborată chiar la îndemnul lor. Oricum am fi răsucit lucrurile, George Oprescu era un om al regimului expiat după 23 august 1944 şi, într-un fel sau în altul, trebuia să plătească pentru faptul că noul regim, comunist, nu l-a aruncat peste bord, ci l-a tratat cu toate onorurile, inclusiv cu rangul de academician plin. şi a plătit şi prin această minciună, conform căreia cele 42 de tablouri din colecţia Coroanei României ar fi fost sfeterisite de Carol al II-lea, în septembrie 1940. Prin asta i se aplica şi o copită nemeritată defunctului mareşal Ion Antonescu. însă versiunea lui George Oprescu a convenit mai cu seamă Securităţii, care, încă de la înfiinţare, îşi asumase misiunea ignobilă de a acoperi prin orice mijloace ilegalitatea comisă în noiembrie 1947 de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi dr. Petru Groza. Mai mult, Securitatea a făcut tot ceea ce putea depinde de ea să răspândească această versiune şi în străinătate, ca să-i administreze o copită nemeritată şi lui Carol al II-lea. Din păcate sau din fericire, depinde din ce unghi privim lucrurile, la 4 aprilie 1953, Carol al II-lea a încetat din viaţă şi nu-l mai putea atinge vreo consecinţă a manipulaţiilor de la Bucureşti.
Prima ocazie de a transporta minciuna peste hotare s-a oferit Securităţii la începutul anului 1956, când celebrul ziarist american Cyrus L. Sulzberger a întreprins o călătorie de documentare în România, vizitând, între alte aşezăminte sociale, economice şi culturale, şi Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, găzduit şi atunci, ca şi acum, în fostul Palat regal de la Bucureşti. Bineînţeles, peste tot l-a însoţit un ofiţer de Securitate, recomandat ca ziarist de la Agerpres.. Cele trei tablouri de El Greco rămase în ţară au produs asupra lui o impresie deosebită şi, la 21 martie 1956, Cyrus L. Sulzberger a publicat un amplu articol în The New York Times, din care rezulta că cele mai solide valori artistice româneşti ar fi fost transportate de Carol al II-lea în străinătate, cu prilejul abdicării sale, impusă de Ion Antonescu şi de toate partidele care contau în politica ţării. Opinie care i-a fost evident indusă. şi cum să nu-l crezi, de vreme ce ziaristul american, în septembrie 1940, se afla chiar la Bucureşti, în calitate de corespondent pentru zona Balcanilor al aceluiaşi mare cotidian de peste Ocean? Imediat, serviciul de spionaj de la Bucureşti a concentrat aprecierile lui Cyrus L. Sulzberger într-o amplă notă informativă, distribuită apoi diverselor departamente ale Ministerului Afacerilor Interne. şi care se află şi astăzi în arhivele Securităţii. Drept urmare, credinţa că regele Carol al II-lea ar fi scos din ţară principalele piese ale colecţiei de tablouri care aparţinuse Coroanei României s-a instalat ca un fix în creierele subalternilor lui Alexandru Drăghici şi, mai ales, în creierii conducerii Direcţiei de Informaţii Externe. Nici nu le putem reproşa foarte multe, de vreme ce la această operă de tăinuire a adevărului cotiza însăşi conducerea statului român de atunci.
CåLCÂIUL LUI AHILE. Exista în această ţară, totuşi, şi un om care deţinea toate dovezile în măsură să răstoarne alegaţiile Securităţii. Acest om era fostul administrator al domeniului regal de vânătoare Gurghiu, greu lovit prin faptul că acceptase, la 3 ianuarie 1948, misiunea de mandatar al fostului rege Mihai „în 1950, la aplicarea Decretului 92 de naţionalizare, prin cea mai grosolană încălcare a lui – scria Ioan Bibi Popescu, într-un alt memoriu adresat autorităţii de stat – mi se naţionalizează singura casă, deşi eram pensionar din 1948. La câteva luni, mi se ia pensia, pe motiv că am casă naţionalizată. La scurt timp, sunt evacuat din ea în termen de 24 de ore şi mutat la periferia oraşului, într-o cameră şi bucătărie, unde locuiesc până azi, fără asentimentul proprietarului, în mizerie şi condiţii inumane. şi toate acestea pentru că am fost şi sunt, la insistenţa şi cu asentimentul guvernului, mandatarul fostului rege, care între timp a binevoit să nu-şi respecte angajamentele şi obligaţiunile asumate, atât faţă de guvern, cât şi faţă de mine. Dar nu voiesc să continui acest capitol trist. Amintesc numai că toate intervenţiile mele, atât verbale, cât şi în scris, făcute în decursul timpului, au rămas fără răspuns, nesocotind cele câteva aconturi primite în numerar de la tov. dr. Petru Groza, în contul pretenţiilor mele şi în legătură cu cheltuielile făcute cu executarea mandatului şi solicitate de mine prin nenumărate cereri înaintate domniei sale.” Era spre sfârşitul anilor ’50 şi demersurile fostului mandatar se vor perpetua aproape un deceniu în timp.
Faptul că Ioan Popescu a revenit în mod repetat asupra cererii sale de a i se face dreptate se poate deduce şi dintr-un alt memoriu al său: „Nici la ultima cerere a mea, înaintată tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ziua de 24 mai 1963, şi cu care cerere, din ordinul tovarăşului ministru Levente, s-a prezentat la domiciliul meu, în ziua de 7 iunie 1963, tovarăşul director Paraschiv din Ministerul Comerţului Interior, spre a întreprinde o anchetă la faţa locului, şi care, în iulie 1964, mi-a spus că domnia sa şi-a depus încă de atunci raportul tovarăşului ministru Levente, dar n-am primit nici un răspuns… Tot fără răspuns a rămas şi cererea mea din 18 octombrie 1965, înaintată tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Toate acestea şi, în special, faptul că cererea mea, înaintată direct tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, a ajuns în geanta tovarăşului director Paraschiv, îmi trezesc bănuiala că toate cererile mele, oricui ar fi fost adresate, n-au ajuns mai departe decât până la tovarăşul ministru Levente, că altcum nu-mi pot explica nerezolvarea lor şi neprimirea nici unui răspuns. Acestea ar fi foarte pe scurt situaţia şi calvarul pe care l-am dus şi duc de la primirea mandatului.” Fostul ministru Mihail Levente fiind şi el interesat în ascunderea adevărului.
AGENTUL HUBERTUS. în cele din urmă, memoriile lui Ioan Bibi Popescu au ajuns pe mâna Securităţii şi aceasta, treptat, a înţeles că petentul deţinea un secret care nu trebuia să devină public. şi n-a avut nimic mai bun de făcut decât să-l convingă să-i încredinţeze ei toate demersurile, iar de acum, în actele instituţiei, figura drept agentul Hubertus, deşi nu era şi nu va fi niciodată agent al Securităţii. Omul de legătură dintre Securitate şi el era căpitanul Ioan Balint şi întâlnirile lor se consumau în casa conspirativă Cerbul din Reghin. Aici, la 16 noiembrie 1966, convins că Securitatea îi va rezolva toate păsurile, Ioan Bibi Popescu i-a înaintat căpitanului Ioan Balint un nou memoriu, intitulat Notă despre cauzele şi motivele care mă silesc să mă adresez forurilor competente cu rugămintea de a-mi da posibilitatea să intru în legătură cu mandatarul meu, precum şi pentru modalitatea de a-mi deconta gestiunea cu acesta şi posibilitatea de a depune mandatul. Reproducem aici o parte din el: „Azi încă, fiindcă sunt convins că Republica Socialistă România a ajuns la soliditate, o chestiune ca a mea nu mai poate tulbura mersul treburilor, ba chiar reclamă o soluţionare. Cred că a sosit timpul să mă adresez forurilor în drept, pentru soluţionarea ei, motivându-mi acest pas cu realităţile înşirate mai sus şi, în primul rând, cu faptul că nu mai pot amâna să nu mă adresez mandantului meu, direct, cu pretenţiile juste şi legale ce le am faţă de el. Abstrăgând că gestiunea îndeplinită din ordinul lui, şi care nu mi-a fost decontată şi astfel pretenţiile mele băneşti sunt încă neachitate, simpla pretenţie de remuneraţie lunară neridicată, fixată de el prin scrisoarea din 3 ianuarie 1948, pe durata mandatului, în care, pe lângă drepturile şi posibilităţile cuprinse în mandat, îmi asigură separat, drept plată lunară pentru serviciile prestate, afară de suma fixă de 20 000 lei lunar, întreţinere completă (locuinţă, lumină, încălzit, serviciu, alimente pentru mine şi familia mea şi automobilele necesare), până în ziua când voi depune sau mi se va retrage mandatul, fapt care până azi nu s-a produs şi care are valabilitate atât pe teritoriul ţării, cât şi oriunde în străinătate şi pe care exclusiv din vina lui nu l-am putut executa decât parţial, reprezentând pentru mine o sumă care mi-ar asigura bătrâneţele şi mi-ar recompensa puţin calvarul purtat din vina lui.” Cu alte cuvinte, Mihai plecase din ţară nu numai cu o cantitate importantă de bunuri cedate de fostul regim comunist, ci şi cu datorii contractate faţă de un om necăjit.

„Nu înţeleg să menajez şi pe mai departe un om ca mandantul meu, care, prin călcarea cu atâta uşurinţă şi nepăsare a obligaţiilor luate faţă de mine, mi-a cauzat calvarul prin care am trecut şi mă sileşte să trăiesc, frustrat de toate bunurile mele achiziţionate prin moştenire şi muncă grea, în mizerie, cu o pensie lunară de 594 lei şi aceasta abia din 1963, numai din motiv că am fost şi sunt mandatarul lui – mandat pe care îl am de la el şi a cărui executare a fost şi este împiedecată exclusiv din cauza şi vina lui şi nu a mea. Acestea sunt singurele motive care mă silesc să înaintez forurilor în drept cererea mea de a putea lua contact direct cu mandantul meu şi de a obţine posibilitatea de a-mi face decontarea cu el şi de a-mi depune mandatul.”
(Dr. Ioan Bibi Popescu)

Întoarcerea de la Londra şi abdicarea

Ultima dată, fostul monarh a negat că ar fi scos tablouri din ţară în primăvara spre vara acestui an, mai întâi într-un interviu acordat unui cotidian central şi apoi într-o emisiune de televiziune. Emisiunea a fost dintre cele mai distractive din cele văzute de noi de la revoluţie încoace. Doi avocaţi, unul român şi altul britanic, pledau cu toată convingerea că tablourile din patrimoniul statului erau ale lui Mihai, acesta fiind în drept să le scoată din ţară. în timp ce Mihai, într-un insert înregistrat într-un cadru particular, ne asigura că nu le-a scos el din ţară. Atunci ce rost mai aveau demonstraţiile fastidioase ale avocaţilor în discuţie? Iar moderatorul nu realiza că emisiunea lui sucomba în ridicol.

Faptul că fostul rege escamotează îndârjit adevărul nu ne mai miră demult. Este dreptul lui să-şi maculeze de pe acum imaginea pe care o va avea în posteritate, când parti-priurile de astăzi vor fi trecute în uitare. Din când în când ne mai miră doar faptul că se găseşte şi cine să-l creadă, toţi cei care îi cântă în strună, paradoxal, recrutându-se exclusiv din rândurile intelectualilor noştri subţiri. De altfel, tot ce spune Mihai despre împrejurările abdicării este alături de adevăr. S-a afirmat că ar fi fost nevoit să abdice deoarece comuniştii, în caz contrar, erau pregătiţi să ucidă 1000 dintre studenţii bucureşteni. Cifră rotundă, nici 999, nici 1001. Dar cine poate să creadă o asemenea aiureală?! La data aceea, comuniştii aveau toată ţara în mână, armata era sub comanda lor, de Siguranţă nu mai vorbim, nu mai exista nici o forţă politică capabilă să li se opună şi, într-o asemenea situaţie, cine putea să-i împiedece să-l ia pe rege pe sus şi să-l arunce dincolo de frontieră? S-a mai insinuat că, atunci când s-a anunţat abdicarea, toată ţara ar fi fost cuprinsă de vaiet şi zbucium. Nimic mai fals. Am cercetat sute de note informative emise de inspectoratele Siguranţei din toate zonele ţării şi toate atestă că România profundă nu s-a prea sinchisit de eveniment. Totuşi, să revenim la oile noastre.
MåRTURII INCONTESTABILE. Memoriile lui Jacques Vergotti confirmă nu doar o dată că un lot important din tablourile Coroanei României au fost scoase de fostul rege din ţară în noiembrie 1947. „în 1947 – scria acest ofiţer, loial lui Mihai până la moarte, într-un alt capitol al cărţii sale -, Bodnăraş, devenind ministru de război, l-a numit pe generalul (colonel la vremea aceea – n.n.) Emilian Ionescu să-l înlocuiască pe generalul Petre Lazăr ca aghiotant, însoţindu-l pe Regele Mihai în călătoria de la Londra. Astfel, avem chiar din partea unui colaborator al comuniştilor din guvernul Ceauşescu dovada că tablourile de El Greco în cauză fuseseră scoase de mine în noiembrie 1947, nu după aşa-zisa abdicare. într-adevăr, declaraţia aghiotantului corespundea sau confirma notele mele zilnice, întărite şi de copia recipisei de la banca din Elveţia.” Declaraţia evocată de Jacques Vergotti apăruse în Magazin istoric nr. 69 din decembrie 1972, sub titlul Din însemnările unui aghiotant regal,
şi această mărturie este la îndemâna oricui, inclusiv a guvernanţilor noştri de astăzi. „în noiembrie – scria Emilian Ionescu -, am fost înştiinţat că guvernul a acceptat ca dintre aghiotanţii regali eu să fiu cel ce îl va însoţi pe suveran în timpul călătoriei; mai făceau deplasarea Negel – mareşalul Palatului, Vergotti – prefectul Palatului, Eugen Bianu – şeful Siguranţei Palatului şi Nelly Catargi – doamnă de onoare. Mihai, Elena şi Vergotti au plecat cu avionul, în ziua de 12 noiembrie, restul suitei cu trenul, ceva mai devreme. Eu am plecat pe 11 noiembrie, împreună cu Eugen Bianu. Acesta din urmă primise şi o misiune suplimentară: fiindcă tot făcea omul un drum – se gândise Elena – n-ar fi fost rău să-i lase surorii sale Irina, care locuia la Geneva, câte ceva. Nu era mare lucru, un vagon încărcat cu fel de fel de cufere şi geamantane, tablouri, covoare şi… două automobile noi. şi, în drum, Bianu s-a oprit şi la Geneva.” Apoi, în 1983, generalul va reitera afirmaţiile sale, de data aceasta într-un volum memorialistic, intitulat Contemporan cu veacul douăzeci: „Prima tranşă a convoiului nostru au constituit-o două vagoane speciale, ataşate acceleratului de Berna în ziua de 13 octombrie (?). însoţitori – Eugen Bianu şi eu. Oare ce-o fi înăuntru? – mi-am întrebat camaradul, urmărind reacţia curioasă a funcţionarilor vamali din Curtici, care le cântăreau doar din priviri, parcă pentru a îndeplini o formalitate. Oare ce-o fi înăuntru? De data aceasta întrebasem cu voce tare, aşa că Bianu mi-a mărturisit: două maşini recent achiziţionate de rege, covoare, lucrări de artă, câteva cufere şi valize secrete… Vagoanele vor rămâne la Lausanne, unde ducesa Irina d’Aosta ştie bine ce să facă cu ele…” Aproximaţiile de datare, 11 noiembrie – 13 octombrie, se datorează fie unei memorii nesigure, fie unor greşeli de redactare sau de tipar.
PROBELE MATERIALE. Există mai multe dovezi materiale din care rezultă că fostul monarh nu spune adevărul atunci când contestă manipulaţiile din noiembrie 1947. Un alt avocat decât cei ce-l jupoaie astăzi de bani mai cunoaşte cel puţin două recipise de la Union des Banques Suisses care atestă că iniţial au fost depuse acolo 29 tablouri, apoi încă 9, restul de patru românând probabil, temporar, în custodia Irinei d’Aosta. Sunt detalii pretabile la a fi tratate în cartea pe care o pregătim, spaţiul tipografic al unui ziar fiind fatalmente restrâns. Astfel încât ne rezumăm la a reproduce în facsimil o recipisă reactualizată din 31 ianuarie 1949, în care sunt nominalizate opt tablouri: Concert de îngeri de Domenico Zampieri, Portretul lui Diego Covarrubias, identificat mai târziu ca Don Bosio, de El Greco, Flagelarea lui Hristos de Anthonis van Dyck, Sfântul Sebastian de El Greco, Portretul lui Glück de Jean-Baptiste Greuze, Don Carlos pe cal de El Greco, Răstignirea de Polidoro Caldara de Caravaggio şi Madona şi Pruncul de Francesco Raibolini. Titlurile din recipisă fiind consemnate aproximativ, după inspiraţia unui bancher, le-am reconstituit pe temeiul descrierilor lui Léo Bachelin şi Alexandru Busuioceanu.
Este mai mult decât sigur că, la data aceea, restul tablourilor fuseseră transportate la reşedinţa reginei-mamă Elena de la Florenţa. La biblioteca Sormani de la Milano, în colecţiile revistelor mondene din Italia anilor ’50 şi ’60, am întâlnit mai multe fotografii cu interioarele Vilei Sparta, ai cărei pereţi erau ornaţi în mod clar cu tablouri dintre cele sustrase din colecţia Coroanei României. Când vom dispune de un spaţiu mai larg de mişcare, le vom reproduce, intrînd şi ele în categoria probelor materiale. şi acum ne mai rămâne să lămurim de ce a mai revenit fostul rege Mihai în ţară, de vreme ce îşi asigurase în Italia şi în Elveţia o avere de aproape 500 milioane dolari. şi asta într-o vreme în care dolarul avea o putere de cumpărare cu mult mai mare decât în zilele noastre.
REVENIREA ÎN FRIG. La plecarea din ţară, Mihai fusese însoţit la aeroportul Băneasa de tot guvernul în păr. La întoarcere nu l-a mai întâmpinat nimeni, fiind sigur faptul că nu era aşteptat. şi puţinele oficialităţi cu care a intrat în contact au afişat o atitudine de o răceală ostentativă, de rău augur. Ceva mai târziu, când fostul monarh va întreprinde o vizită peste Ocean, „preşedintele Truman – consemna loialul Jacques Vergotti – a pus întrebări referitoare la abdicare şi când Regele a spus că Groza ar fi dorit, probabil, ca el să nu se mai fi înapoiat de la Londra, preşedintele Truman şi-a exprimat din nou admiraţia pentru curajul şi simţul datoriei manifestate de Regele Mihai.” Numai că dorinţele unui guvern autoritar cum era acela al comuniştilor nu au fost niciodată dorinţe probabile, fiind cert că existase o înţelegere între părţi cu privire la o despărţire definitivă. Numai că Mihai a încălcat înţelegerea şi s-a întors, nicidecum din simţ al datoriei şi din curaj, ci aşa cum se întoarce şoferul la benzinărie, ca să mai facă un plin. Fapt care i-a enervat cumplit pe capii din epocă ai comuniştilor, aceştia considerând că fuseseră destul de culanţi cu el în noiembrie 1947, când i-au permis să scoată ceea ce a scos din ţară.
într-adevăr, de data aceasta, după ce a semnat abdicarea, Mihai a plecat din ţară cu mâinile în buzunare, ceea ce îi permite să scoată ochii profanilor cum că ar fi părăsit România mai sărac şi mai cinstit decât Ion Iliescu. Noi vorbim totdeauna despre noiembrie 1947 şi el ne întoarce mereu la ianuarie 1948, când comuniştii n-au mai îngăduit nici o iamă într-o avere a statului. şi totul s-a consumat deosebit de expeditiv. La 2 ianuarie 1948, „inspectorul Levente – mai nota Vergotti în memoriile sale – mi-a dat ordin să mă prezint la Sinaia delegatului său, care avea nome de guerre Scutaşu; acesta primea inventarele castelelor regale şi supraveghea servitorii ce ajutau pe Majestăţile Lor să-şi facă bagajele… Soare era numele castelanului care, împreună cu arhitectul Ernest, trăia în clădirea din livada râului Peleş, încă de pe timpul Regelui Carol I de Hohenzollern. El m-a trezit a doua zi pentru a-i arăta lui Scutaşu unde erau trei tablouri de El Greco. Ne-am dus deci toţi trei în holul central al castelului, unde atârnau cele trei tablouri mari. Scutaşu a trebuit să raporteze aceasta lui Levente, la Bucureşti… Inspectorul Levente fiind mulţumit de exactitatea inventarelor, care au fost publicate în Monitorul Oficial din 19 iunie 1948, mi-a telefonat să-mi spună să mă duc la Castelul Foişor pentru a asigura plecarea Regelui Mihai şi a Reginei-mame la gară, în momentul sosirii trenului special la Sinaia.” Cele trei tablouri fiind singurele care ne-au mai rămas din glorioasa colecţie de picturi de el El Greco, cea mai importantă din afara hotarelor Spaniei, cu care statul român se prezentase în 1937 la expoziţia de la Paris. Nu au fost scoase din ţară în noiembrie 1947 deoarece erau prea voluminoase şi bătătoare la ochi pe drumul de la Peleş la gară.
URMA SCAPå TURMA. Cu suita fostului suveran, despre care se înţelege că a părăsit ceva mai târziu România, escortele s-au purtat şi mai drastic. Dintr-un raport ulterior al gospodăriei de partid, deducem că bijuteriile principesei Elisabeta au fost reţinute chiar din trenul care în ziua de 12 ianuarie 1948 a plecat din ţară. „Odată cu bijuteriile fostei principese – mai preciza documentul – au fost reţinute şi bijuteriile care se aflau asupra persoanelor care plecau împreună cu aceasta în străinătate.” între timp, se reglase şi chestiunea bumurilor regale rămase în România, operându-se distincţiile necesare între ce era avere particulară şi ce era avere a statului. Cum şi prin cine, rezultă dintr-un memoriu înaintat conducerii Securităţii în anii ’60 de dr. Ioan Bibi Popescu. „Sunt, de la 3 ianuarie 1949 – scria fostul administrator al domeniilor regale de vânătoare -, mandatarul lui Mihai de Hohenzollern, fostul rege al României. Acest mandat l-am acceptat din trei motive:
1. Fiind rugat de mandantul meu şi, dându-mi-se asigurări din partea lui că, deşi părăseşte ţara, va respecta întru totul aranjamentul şi obligaţiunile intervenite între domnia sa şi tovarăşii Gheorghe Gheorghiu-Dej şi dr. Petru Groza, cu ocazia tratativelor duse şi pe baza cărora s-a produs abdicarea lui din postul de rege.
2. Am fost solicitat şi rugat cu insistenţă de regretatul dr. Petru Groza, atunci prim ministru, atât în numele lui, cât şi al guvernului, să accept acest mandat. Includ în copie adeverinţa eliberată de Cabinetul Primului Ministru, din 2 ianuarie 1948.
3. în ziua de 2 ianuarie 1948, la întrevederea avută cu regretatul Gheorghe Gheorghiu-Dej, atunci ministru al Industriei şi Comerţului, precum şi persoana autorizată a Partidului Muncitoresc Român, care a desăvârşit abdicarea, la cererea tovarăşului dr. Petru Groza, m-a asigurat în numele lui şi al partidului, făcând pomenire la cuvântul de onoare de comunist, care-l leagă în această chestiune, că din cauza mandatului n-o să am nici o dificultate din partea autorităţilor, ci numai concursul lor şi, în special, m-a asigurat că drepturile mele personale n-or să sufere nimic, fiind deplin asigurate, şi că situaţia mea de mandatar nu va avea nici o repercusiune dăunătoare în ce priveşte persoana şi drepturile mele personale
Aceste trei motive, dar în special cel de-al treilea, al asigurărilor tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej, m-au determinat să accept, în ziua de 3 ianuarie 1948, mandatul a cărui copie o anexez. Ce s-a întâmplat după 3 ianuarie 1948 sunt lucruri bine cunoscute de cei în drept, aşa că nu revin cu amănunte. Pe lângă tot concursul dat de tovarăşul Mihai Levente, atunci director al serviciului economic, dat în baza dispoziţiunilor primite de la tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, la audienţa mea din 2 ianuarie 1948 fiind şi el de faţă, până la 27 mai 1948, când apare Decretul 38, mi-am exercitat numai parţial, dar cu întreaga răspundere mandatul, cu restricţiunile puse şi sub controlul administrativ de supraveghere, instalat la fiecare administraţie de bunuri regale, de serviciul economic..”
Faptul că liderii comuniştilor nu aveau cuvânt de onoare este de-acum un adevăr stabilit. însă, se pare că nici fostul rege nu prea avea. De ce nu doreşte Mihai să ne spună nici astăzi care au fost „aranjamentul şi obligaţiunile intervenite între domnia sa şi tovarăşii Gheorghe Gheorghiu-Dej şi dr. Petru Groza, cu ocazia tratativelor duse şi pe baza cărora s-a produs abdicarea lui din postul de rege”?
RUPTURA. După ştiinţa noastră, deprinsă din documente, nu din văzduh, la plecarea din ţară fostul monarh se angajase să tacă, să se mulţumească şi cu ce cărase peste hotare în noiembrie 1947, plus cu un mic supliment ce i se acordase în ianuarie 1948, şi să-şi vadă de treburi. Ceea ce nu s-a întâmplat. Până la 27 mai 1948, când, prin Decretul nr. 38, au fost naţionalizate toate bunurile regale, fără nici o distincţie, au survenit mai multe evenimente care au înăsprit atitudinea comuniştilor. La 4 martie 1948, la o conferinţă de presă ţinută la Londra, fostul rege Mihai a emis următorul comunicat: „în acest moment nu mai este necesar să insistăm asupra împrejurărilor şi cauzelor anumitor evenimente politice. Motivele şi profundele schimbări politice impuse statelor mici ale Europei de Est sunt deja prea bine cunoscute. Cât priveşte România, vreau să mă folosesc de prima posibilitate ce se oferă, pentru a confirma personal faptele aşa cum s-au petrecut. în dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947, dl Petru Groza şi Gheorghiu-Dej, membri ai Cabinetului Român, mi-au prezentat textul actului de abdicare, îndemnându-mă să-l semnez imediat. Amândoi s-au prezentat la Palatul Regal după ce acesta a fost încercuit de detaşamente armate, informându-mă că mă vor socoti răspunzător de vărsarea de sânge ce va urma ca o consecinţă a instrucţiunilor ce le emiseseră deja în caz că nu voi semna în cadrul limitei de timp impusă. Acest act mi-a fost impus cu forţa de un Guvern instalat şi menţinut la putere de o ţară străină, un Guvern total nereprezentativ pentru voinţa poporului român. Acest Guvern a violat angajamentele internaţionale care îl obligau să respecte libertăţile politice ale poporului român, a falsificat alegerile ce i-a anihilat pe liderii politici democraţi care se bucurau de încrederea ţării. înlăturarea monarhiei constituie un nou act de violenţă în politica de subjugare a României. în aceste condiţii, nu mă consider obligat în nici un fel de acest act care mi-a fost impus. Cu neclintită credinţă în viitorul nostru, animat de acelaşi devotament şi dorinţă de a munci, voi continua să servesc poporul român, de care destinul meu este legat inexorabil.” Fireşte, aproape totul era corect în această expunere. Cu unele mici excepţii. La adevărul că nu se planificase nici o vărsare de sânge dacă fostul monarh nu semna abdicarea ne-am referit. Dar mai persistă în conştiinţa noastră o întrebare: de ce fostul monarh nu invalidase alegerile frauduloase din 19 noiembrie 1946, în ciuda apelurilor lui Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, a căror soartă o deplângea ipocrit la Londra? Desigur, spera s-o mai ducă târâş-grăpiş, într-o convieţuire ambiguă cu comuniştii, până când n-a mai fost loc de întors.
La 16 martie 1948, la masa ce i-a fost oferită de Overseas Press Club la New York, ex-regele Mihai a reiterat afirmaţia că abdicarea sa era „nulă şi neavenită”. De asemenea, nici această chestiune nu putea conveni comuniştilor de la Bucureşti. şi, după ce au perfectat inventarele de rigoare, aceştia au procedat la naţionalizarea evocată mai sus. Din toată această afacere, mai păgubit decât toţi a ieşit fostul administrator al domeniilor regale de vânătoare, dr. Ioan Bibi Popescu: „Mandantul meu – scria acesta -, călcându-şi angajamentele şi obligaţiunile luate cu ocazia abdicării, atât faţă de guvern, cât şi faţă de mine, guvernul a procedat, cu Decretul 38/1948, la confiscarea bunurilor regale, intrând acestea, pe data de 27 mai 1948, în patrimoniul statului, fără a se face o preluare şi decontare cu mine ca mandatar şi fără a-mi da nici o descărcare, aşa că am rămas până astăzi cu gestiunea nejustificată şi cu mandatul nedecontat. Mai trist pentru mine este faptul că, la trecerea bunurilor foste regale în patrimoniul statului, am fost tratat, în special de organele locale însărcinate cu preluarea bunurilor, ca parcă eu aş fi fost rege, ridicându-mi-se o mare parte din bunurile mele, exclusiv particulare, împreună cu bunurile foste regale. Dar această confundare şi persecuţie a continuat şi se resimte uneori şi azi.”
Desigur, mulţi dintre fanii fostului rege Mihai, intelectuali de elită, asemeni lui Stelian Tănase sau Ion Varlam, vor fi tentaţi să ne sară în cap şi să ne considere avocaţi ai fostului regim comunist. Din nefericire, aici este vorba de fapte, de ce s-a întâmplat şi de ce nu s-a întâmplat şi în ce ordine cronologică. şi am constatat că în legătură cu aceste fapte mint de înghiaţă apele ambele părţi: şi comuniştii, şi fostul rege Mihai. Comuniştii nu aveau dreptul să înstrăineze bunuri de patrimoniu, numai ca să le iasă pasienţa cu lichidarea monarhiei din sistemul politic român. Iar fostul rege Mihai nu avea dreptul să pună mâna pe nişte bunuri care nu erau ale lui. Dureros este faptul că el ştie acest lucru. Altfel nu ar sfida evidenţele.

REMEMBER.
„Recitind notele mele din iunie 1948, mă revăd din nou la Villa Sparta, de lângă mănăstirea San Domenico, de pe dealul Fiesole, cu o panoramă splendidă a Florenţei, jos, în valea râului Arno. Această proprietate a Reginei-mame Elena îi servise de refugiu şi adăpost în anii când, alungată din România de fostul ei soţ, Regele Carol al II-lea, avea în sarcină şi familia ei, exilată din Grecia. Cum întreţinerea acestui domeniu devenise o problemă, consideram că instalarea regelui Mihai şi contribuţia lui la cheltuielile pentru menţinerea imobilelor şi a personalului erau o soluţie binevenită. Mă gândisem la aceasta chiar în timpul ultimei mele convorbiri cu Petru Groza la Bucureşti, în ziua proclamării Republicii Populare România, când acesta m-a întrebat dacă Regele avea „un loc unde să se ducă?” Discutasem aceasta şi cu directorul de bancă din Zürich, când acesta mi-a arătat situaţia financiară, atât a Regelui, cât şi a Reginei-mamă. Numai economii stricte ar fi permis de a se trăi din venit, dar bineînţeles că valoarea tablourilor El Greco din depozit oferea oarecum o preţioasă garanţie pentru eventuale împrumuturi şi investiţii ce ar fi putut asigura Majestăţilor Lor o viaţă liniştită“.
Jacques Vergott

Călătoria la Londra, faza dus

Au existat gazetari care au încercat să-şi asigure cititorii că fostul rege Mihai, în rol de fac-totum al naţiunii române, ar fi avut o grijă deosebită să apere integritatea valorilor artistice din reşedinţele regale de la Bucureşti şi Sinaia, evacuându-le în locuri sigure de adăpost. într-adevăr, în anii războiului, probabilitatea şi apoi iminenţa bombardamentelor aeriene au determinat autorităţile timpului să procedeze la deplasarea operelor de artă în cauză de regulă în zone montane şi împădurite, departe de tot ceea ce se putea considera drept obiectiv militar.

Insă această operaţiune s-a realizat nu din dispoziţia monarhului, care nu avea nici un fel de autoritate în epocă, ci în urma unor ordine stricte ale serviciilor Mobilizării şi Organizării Naţiunii şi Teritoriului (MONT) şi Apărării Pasive (AP), începând din primăvara lui 1943 şi accelerându-se după bombardamentul american auspra Câmpinei şi Ploieştilor de la 1 august, acelaşi an.
WILDENSTEIN NU UITå. Responsabilitatea evacuării tablourilor din Palatul Regal de la Bucureşti i-a revenit pictorului Jean Al. Steriadi, care s-a ajutat cu studenţii de la Academia de Arte Frumoase. Nu întâmplător, în anii ce au urmat, mulţi dintre aceşti foşti studenţi nu puteau înţelege de ce se spunea că tablourile Coroanei României, absente din corpul iniţial al colecţiei, ar fi fost scoase din ţară de Carol al II-lea. Acesta a părăsit România în septembrie 1940, iar tablourile volatilizate odată cu abolirea monarhiei trecuseră prin mâinile lor în toamna lui 1943. O altă dovadă a faptului că acele tablouri se aflau în 1943 în ţară se află în arhivele Ministerului Artelor şi ale serviciului MONT. Acolo se găsesc toate listele bunurilor artistice evacuate din calea bombardamentelor, numai că intelectualul român, leneş şi obedient, nu vrea sub nici o formă să le cerceteze. Dacă le-ar fi cercetat, ar fi aflat ce anume s-a depozitat în anii războiului în pavilionul de vânătoare din pădurea Troiaş, domeniul Săvârşin.
în 1946, tablourile în speţă încă nu atârnau pe pereţii de odinioară, fiind deplasate iniţial la Sinaia, în vederea verificării şi restaurării lor. Tot în acelaşi an, a apărut la Paris, în editura lui Pierre Tisné, monografia El Greco de Jean Babelon. De data aceasta, tablourile Adoraţia păstorilor, Sfânta Familie, Martiriul Sfântului Sebastian şi Logodna Fecioarei, toate din colecţia Coroanei României, nu au mai fost localizate în aşa-zisa colecţie a lui Carol al II-lea, ci în Colecţia regală a României. Clişeele după care s-au efectuat reproducerile au fost furnizate lui Jean Babelon de Daniel Wildenstein, patronul casei de comerţ de artă cu acelaşi nume. Nu ştim dacă monografia a ajuns atunci şi la Bucureşti, însă o semnalăm, pentru că ne atrage atenţia asupra faptului că amintirea expoziţiei pariziene din 1937 era încă vie în memoria lui Wildenstein. şi va rămâne vie preţ de încă aproape trei decenii
CÂND S-A PRODUS, DE FAPT, ABDICAREA? în lunile premergătoare abdicării fostului rege Mihai, cine se mai gândea la colecţia de tablouri a Coroanei României? Cel puţin anturajul imediat al Curţii Regale avea alte griji. Atât guvernul român, cât şi sovieticii începuseră să-l obişnuiască pe suveran cu gândul că sistemul monarhic din România nu va fi veşnic. O stenogramă revelatoare a apărut în urmă cu câţiva ani în publicaţiile conduse de dl Ion Cristoiu. Ea consemna o discuţie între rege şi primul ministru, dr. Petru Groza, în care se sugera străveziu că zilele monarhiei erau numărate. Pe de altă parte, în cartea Misiuni speciale – Arhitectura terorii, apărută şi în traducere românească, la editurile Elit Comentator şi Eleusis, Pavel Sudoplatov relata negru pe alb: „Vâşinski a dus personal tratative cu Regele Mihai al României în vederea abdicării acestuia, garantându-i o parte din pensia pe care urma s-o primească în Mexic.” Din ceea ce a urmat, se va înţelege că guvernul comunist de la Bucureşti îi va garanta mult mai mult. Din nefericire, după decembrie 1989, istoria noastră recentă a început să fie falsificată cel puţin în aceeaşi proporţie în care era falsificată pe vremea lui Mihail Roller. Dacă nu chiar mai mult, împotriva evidenţei din documentele timpului şi nu doar o dată chiar împotriva logicii.
Stenograma publicată de dl Ion Cristoiu este document de arhivă, nu poate fi contestată. De asemenea, nu avem nici un fel de motiv să credem că Pavel Sudoplatov, care cunoscuse NKVD-ul şi KGB-ul din interior, ar fi fost interesat să furnizeze cititorilor săi o minciună. Cert este că toate discuţiile şi tratativele evocate s-au consumat înainte de momentul în care Mihai a fost invitat la Londra, la nunta Reginei Elisabeta a Marii Britanii. şi tot atât de cert este faptul că, în acel moment, suveranul era pregătit să plece din România definitiv. Oricine este invitat la o nuntă, chiar la nivelul unei familii regale, pleacă spre locul ceremoniei cu flori şi cadouri. Or, cum se ştie şi cum atestă toate mărturiile, Mihai a plecat spre Londra cu un calabalâc care nu se justifica dacă numai acesta era scopul călătoriei: să participe la o nuntă. A plecat cu o întreagă pinacotecă, cu o importantă sumă de bani primită de la guvern şi cu mai multe automobile care nu au mai revenit în ţară. Lăsând de o parte tablourile şi banii, în franci elveţieni, ne întrebăm ce rost avea să fie plimbate nişte automobile de la un capăt la altul al Europei, dacă numai despre o nuntă era vorba. Nu avea Marea Britanie suficiente maşini cu care să-l fi plimbat pe Mihai în cortegiile de rigoare, pe parcursul întregii ceremonii?
MåRTURIILE LUI JACQUES VERGOTTI. De aici înainte, putem afla ce s-a întîmplat la Sinaia şi Bucureşti, în ajunul plecării la Londra, din amintirile lui Jacques Vergotti, prefect al Palatului Regal, publicate de editura Albastros în anul 2000, sub titlul Fără drept de înapoiere în ţară. Nici Jacques Vergotti nu putea avea vreun interes să mintă, cu atât mai mult cu cât i-a rămas fidel lui Mihai până la moarte. „în vederea acestui eveniment, în ciuda deteriorării continue a situaţiei Regelui şi a condiţiilor de trai din ţară – preciza memorialistul -, eu am pregătit nu numai cele necesare deplasării Majestăţilor Lor cu o suită respectabilă la Londra, dar şi ce ar fi fost de dorit sau necesar la înapoiere. Pe lângă serviciile doamnei de onoare, Nelly Catargi, Regina Elena invitase din Anglia o veche prietenă, Miss Thune De Vaux, care fu de mare ajutor în vederea acestor pregătiri. Reamenajând reşedinţele regale, am avut buna idee de a întocmi un nou inventar, sub supravegherea arhitectului Stoppa, la Bucureşti, a arhitectului Ernest şi a asistentului său I. Golumbovici, la Sinaia, şi B. (de fapt Ioan – n.n.) Popescu, administratorul de la Săvârşin. Colonelul Pavel Nedelcu mă seconda în mod admirabil în determinarea responsabilităţilor tuturor în cadrul Prefecturii Palatului, care era separată de Administraţia Palatului de sub direcţia lui Vasiliu.
Dumitru Negel, ca mareşal al Palatului şi şef al Casei Civile şi Militare a Regelui, era aşa de preocupat de situaţia internă din ţară, încât nu mai arăta interes decât pentru rapoartele scrise de subalternii de la Domeniile Coroanei, care, de fapt, erau considerate proprietatea statului. La audienţele sale cu Regele Mihai, D. Negel era totdeauna însoţit de bunul său prieten Savel Rădulescu, care, cu lunga sa experienţă de diplomat şi membru al multor comisii de administraţie, era de bun sfat Majestăţilor Lor. Dar ce folos? Mesajul regal adresat Parlamentului la 16 octombrie 1947, întocmit de guvernul Groza, rămâne o mărturie a sovietizării României. Ana Pauker era înscăunată la Externe, Emil Bodnăraş era pus la Ministerul Apărării Naţionale. în vederea plecării Regelui Mihai la Londra, la un dejun, înainte de plecare, Petru Groza, fiind invitat la masă şi (eu) observând că avea ceva să-mi spună, l-am condus până la maşină. Mi-a recomandat în mod insistent să am grijă ca Majestăţile Lor să ia tot de ce ar avea nevoie în străinătate, mai ales pentru Villa Reginei de la Florenţa. I-am urmat sfatul când am încărcat vagoanele garaj şi de bagaje ale garniturii trenului regal legat de Orient Express din ziua de 12 noiembrie. Bineînţeles că le-am consultat pe Majestăţile Lor la Sinaia, pentru a şti ce doreau să scoată din ţară.” Deci, era vorba despre „tot de ce ar avea nevoie în străinătate”, nu numai despre ce le-ar fi trebuit pentru a face figură onorabilă la o nuntă regală. Chiar nu se poate deduce din asta că regelui i se recomandase să plece definitiv?
Regele şi regina-mamă, însoţiţi de Jacques Vergotti, nu au plecat spre Anglia cu trenul, ci cu avionul, la decolarea acestuia participând întregul guvern. Despărţirea a fost extrem de călduroasă, ceea ce presupune că guvernul era mulţumit că regele se arătase înţelegător în a nu-i mai încurca socotelile. Abdicase tacit şi cu asta, basta! „Ne-am oprit la Săvârşin, ca să facem plinul de benzină – mai scria Jacques Vergotti – , şi încă o dată la Zürich, în Elveţia… Rolul meu era cu mult uşurat de inspectorul de poliţie (elveţian – n.n.) Jacques, însărcinat cu siguranţa, şi de directorul de la Banca UBS, A. Lang, căruia i-am predat toţi banii şi două tablouri El Greco pentru contul M. S. Regelui din Elveţia… Am notat, pe scurt, tot ce am făcut în fiecare zi, fără să mă gândesc însă că patruzeci de ani mai târziu, la Palm Beach, în Florida, Regele Mihai şi soţia lui, pe care o întâlnise pentru prima oară cu ocazia acelei călătorii la Londra, vor fi foarte interesaţi în fotocopierea acelor note, care vor servi pentru a dovedi că ceea ce am depus atunci la bancă în Elveţia era proprietatea legală a Majestăţilor Lor.” însă, fiind vorba despre două tablouri de El Greco – cel puţin deocamdată, mai jos ne vom referi la mult mai multe tablouri -, acestea nu reprezentau „proprietatea legală a Majestăţilor Lor”. Dimpotrivă, făceau parte din colecţia de tablouri a Coroanei României, instituţie a statului român. De neînţeles este numai faptul că fostul rege Mihai neagă şi astăzi că ar fi scos din ţară acele tablouri în noiembrie 1947, deşi există documente doveditoare că atunci au fost depuse la Union des Banques Suisses, la Zürich.
MåRTURIILE LUI EMILIAN IONESCU. Există şi alte mărturii din care rezultă că, în noiembrie 1947, cu ocazia plecării la Londra, s-au scos tablouri de patrimoniu din ţară. Cea mai importantă este aceea a generalului Emilian Ionescu, colonel la timpul petrecerii faptelor, expusă iniţial în paginile revistei Magazin istoric, cu mult înainte de decembrie 1989. „în noiembrie – scria acesta -, am fost înştiinţat că guvernul a acceptat ca dintre aghiotanţii regali eu să fiu cel ce îl va însoţi pe suveran în timpul călătoriei; mai făceau deplasarea Negel – mareşalul Palatului, Vergotti – prefectul Palatului, Eugen Bianu – şeful Siguranţei Palatului şi Nelly Catargi – doamnă de onoare. Mihai, Elena şi Vergotti au plecat cu avionul, în ziua de 12 noiembrie, restul suitei cu trenul, ceva mai devreme. Eu am plecat pe 11 noiembrie, împreună cu Eugen Bianu. Acesta din urmă primise şi o misiune suplimentară: fiindcă tot făcea omul un drum – se gândise Elena – n-ar fi fost rău să-i lase surorii sale Irina, care locuia la Geneva, câte ceva. Nu era mare lucru, un vagon încărcat cu fel de fel de cufere şi geamantane, tablouri, covoare şi… două automobile noi. şi, în drum, Bianu s-a oprit şi la Geneva.” Apoi, în 1983, generalul va reitera afirmaţiile sale, de data aceasta într-un volum memorialistic, intitulat Contemporan cu veacul douăzeci: „Prima tranşă a convoiului nostru au constituit-o două vagoane speciale, ataşate acceleratului de Berna în ziua de 13 octombrie (?). însoţitori – Eugen Bianu şi eu. Oare ce-o fi înăuntru? – mi-am întrebat camaradul, urmărind reacţia curioasă a funcţionarilor vamali din Curtici, care le cântăreau doar din priviri, parcă pentru a îndeplini o formalitate. Oare ce-o fi înăuntru? De data aceasta întrebasem cu voce tare, aşa că Bianu mi-a mărturisit: două maşini recent achiziţionate de rege, covoare, lucrări de artă, câteva cufere şi valize secrete… Vagoanele vor rămâne la Lausanne, unde ducesa Irina d’Aosta ştie bine ce să facă cu ele…” Aproximaţiile de datare, 11 noiembrie – 13 octombrie, se datorează fie unei memorii nesigure, fie unor greşeli de redactare sau de tipar.
STÂNJENITORUL BILANŢ. în cele din urmă, se va constata că regele, cu ocazia plecării la Londra, a scos din ţară 42 tablouri din colecţia Coroanei României. în continuare, expunem numai 41 de titluri, rezervându-ne să-l prezentăm şi pe al 42-lea în secvenţa înscrisă în ordinea cronologică a obţinerii documentului doveditor. Deocamdată este vorba despre:
Madona şi pruncul de Francesco Raibolini, zis Francia (1450-1517), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 11, pictură pe lemn, 0,57 x 0,45 m.
Apariţia Fecioarei de Rafaelino del Garbo (1475-1530), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 20, pictură pe lemn, 0,44 x 0,30 m.
Adoraţia pruncului Iisus de Antonio Allegri (1494.1534), şcoala din Parma, catalog Bachelin poziţia 36, pictură pe lemn, 0,58 x 0,40 m. Provenea din colecţia ducelui Litta din Milano.
Răstignirea de Polidoro Caldara de Caravaggio (1495-1543), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 34, pictură pe lemn (?), 0,60 x 0,34 m.
Concert de îngeri de Domenico Zampieri (1581.1641), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 46, pictură pe pânză în semiboltă, 0,33 x 0,80 m.
Scenă câmpenească de Giorgio Barbarelli, zis Giorgione (1478-1510), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 62 A, pictură pe lemn, 0,33 x 0,75 m.
Sfântul Ieronim de Tiziano Vecellio, zis Tizian (1477-1576), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 66, pictură pe pânză, 0,53 x 0,34 m. Replică micşorată a unui tablou din Galeria Balbi din Genova, din care mai există un exemplar ceva mai mare la Muzeul Luvru din Paris.
Sfânta Treime de Georges Pencz (1500-1550), şcoala germană, catalog Bachelin poziţia 95, pictură pe lemn, 0,40 x 0,30 m.
Marină de Salvatore Rosa (1615-1673), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 79, pictură pe pânză, 1,00 x 1,25 m.
Marină de Salvatore Rosa (1615-1673), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 80, pictură pe pânză, 1,99 x 1,25 m.
Peisaj de Andrea Locatelli (1660-1741), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 82, pictură pe pânză, 0,45 x 0,59 m.
Peisaj de Andrea Locatelli )1660-1741), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 83, pictură pe pânză, 0,45 x 0,59 m.
Gloria Sfintei Fecioare de Paolo Caliari, zis Carletto Veronese (1528.1588), şcoala italiană, catalog Bachelin poziţia 70, pictură pe pânză, 0,69 x 0,29 m.
Bunul samaritean de Adam Elzheimer (1578-1620), şcoala germană, catalog Bachelin poziţia 98, pictură pe pânză, 0,28 x 0,45 m. Figura şi în catalogul Péreire la poziţia 103.
Peisaj de Jean-Henri Roos (1630-1685), şcoala germană, catalog Bachelin poziţia 102, pictură pe pânză, 1.30 x 1,50 m.
Hristos în faţa lui Pilat de Hubert Coltzins cel Bătrân (Secolul XV), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 105, pictură pe lemn, 0,32 x 0,24 m.
Portretul unui cavaler spaniol de Antoon Mor van Dashorst, zis Antonio Moro (1519 ?-1575), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 108, pictură pe pânză, 1,30 x 0,90 m. Provenea din colecţia ducelui Litta din Milano.
Arta inspirată de Amor de Frans Floris (1520 ?- 1570), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 109, pictură pe lemn, 0,51 x 0,42 m.
Glorificarea Fecioarei de Frans Franck (1540-1610), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 110, pictură pe aramă curbată, 0,39 x 0,25 m.
Scenă ţărănească de Cornelius Molenear (1540-1591), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 111, pictură pe lemn, 0,22 x 0,19 m.
Peisaj de Jan Bruegel (1568-1625), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 112, pictură pe pânză, 0,35 x 0,51 m.
Portretul unei tinere femei de Jansz van Mierevelt (1567-1641), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 115, pictură pe pânză, 0,72 x 0,54 m.
Flagelarea lui Hristos de Anthonis van Dyck (1599-1641), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 122, pictură pe lemn, 0,57 x 0,43 m.
Schiţă de Frans Snyders (1579-1657), şcoala flamandă, catalog Bachelin poziţia 125, pictură pe lemn, 0,22 x 0,29 m.
Apariţia îngerului în faţa ciobanilor de la Bethleem de Rembrandt Harmenszoon van Rijn (1608-1669), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 127, pictură pe aramă curbată, diametru 0,25 m.
Cap de bătrân de Rembrandt Harmenszoon van Rijn (1608-1669), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 129, pictură pe lemn, 0,17 x o,12 m.
Peisaj de Willem Hensch (1638-1712 ?), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 136, pictură pe lemn, 0,50 x 0,61 m.
Peisaj de Jan van Goyen (1596 x 1656), şcoala olandeză, pictură pe lemn, 0,36 x 0,51 m.
Vânătoare de de Albert Cuyp (1620-1691), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 142, pictură pe lemn, 0,58 x 0,73 m.
Peisaj de Meindert Hobbema (1638-1703), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 143, pictură pe lemn, 0,46 x 0,63 m.
Un buchet de de Jan van Huysum (1682.1709), şcoala olandeză, catalog Bachelin poziţia 150, pictură pe lemn ?, 0,23 x o,17 m.
Portretul lui Diego Covarruvias de Domenico Theotocopoulos, zis El Greco (1548 ?-1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 161, pictură pe pânză, 1,15 x 0,86 m.
Hristos purtând crucea de Domenico Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?-1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 154, pictură pe pânză, 1,10 x 0,66 m.
Sfânta Familie de Domenicos Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?- 1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 165, pictură pe pânză, 0,70 x 0,54 m.
Hristos îşi ia rămas bun de la Maria de Domenico Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?- 1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 167, pictură pe pânză, 0,23 x 0,20 m.
Don Carlos pe cal de Domenico Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?- 1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 168, pictură pe pânză, 1,08 x 0,58 m.
Sfântul Sebastian de Domenico Theotocopoulos, zis El Greco (1546 ?-1625), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 169, pictură pe pânză ovală, O,99 x 0,68 m.
Adormirea Fecioarei de Francisco Zurbaran (1598-1662), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 174, pictură pe pânză, 0,55 x 0,30 m.
Portretul unui general călare de Diego Rodriguez da Silva Velasquez (1599-1660), şcoala spaniolă, catalog Bachelin poziţia 176, pictură pe pânză, 0,33 x 0,29 m.
Peisaj de Claude Gellée, zis Le Lorrain (1600-1682), şcoala franceză, catalog Bachelin poziţia 191, pictură pe pânză, 0,19 x 0,25 m.
Portretul lui Gluck de Jean-Baptiste Greuze (1725-1805), şcoala franceză, catalog Bachelin poziţia 204, pictură pe pânză ovală, 0,61 x 0,50 m.
Cu asta, România a încetat să mai dispună de cea mai importantă colecţie de tablouri de El Greco din afara hotarelor Spaniei.

DEPOZIŢIE PRESTATå LA NEW YORK
„Se poate spune că relaţiile dintre rege şi guvernul condus de dl Groza şi Gheorghiu-Dej au fost cordiale. Personal, am fost invitat de domnii Groza şi Gheorghiu-Dej să iau instrucţiunile şi banii pentru această călătorie. Am chitanţa pentru banii pe care i-am luat pentru tot grupul care călătorea la Londra. şi îmi amintesc că atât dl Groza, cât şi dl Gheorghiu-Dej voiau să se asigure că regele avea tot ce dorea să ia cu el. Nu am intrat în detalii. Era prima călătorie în străinătate a regelui.”
(Jacques Vergotti, 23 aprilie 1985)

ALTå DEPOZIŢIE PRESTATå LA NEW YORK
„Avocat Johndroe: Aţi citit vreo publicaţie românească regulat, într-o perioadă sau alta?
Vergotti: Am citit, întotdeauna. Chiar şi pe acelea care veneau din România, unde a continuat să trăiască mama mea. Primeam revista Magazin Istoric. Revista lunară Magazin Istoric…
î.: în Magazin Istoric aţi citit vreun articol care are legătură cu relatarea scoaterii tablourilor din România, în noiembrie 1947?
R.: întâmplător este foarte corect, fără a intra în detalii. Revista şi acel număr…
î.: Aveţi această revistă?
R.: Da, iat-o. Din decembrie 1972. Magazin istoric din decembrie 1972.”
(Jacques Vergotti, 23 aprilie 1985)